Fără Biserică, diaspora noastră ar fi ca un trup fără suflet

Un articol de: Andreea Bohoraș - 16 Mai, 2021

Cine sunt eu? Grea întrebare, greu răspuns. Sunt un copil care crește, dar care în -
lăuntrul său refuză această lege a firii. Trăiesc cu un dor și o dragoste față de patrie,
de patria mea, România. Locuiesc în Franța, loc care îmi este țară de aproape 10 ani. În
prezent, sunt studentă la Universitatea Catolică dintr-un oraș din nordul Franței, Lille.
Iubesc natura, oamenii și tradiția.

Sunt un copil născut și crescut în satul Dragomirești. Un sat din Maramureșul istoric, plin de
tradiție și credință, care a devenit mai târziu oraș.

Părinții mei, oameni modești de la țară, mi-au insuflat dragostea pentru tradiție și folclor:
tata cânta la vioară, iar mama făcea parte dintr-un ansamblu folcloric. Traiul fiind greu, au
fost nevoiți să plece într-o altă țară. Au ales Franța ca și destinație, crezând că le va aduce un
nivel de viață mai bun, și așa a fost. La doar doi anișori, m-au încredințat bunicilor care până
atunci crescuseră cinci copii, eu urmând să fiu al șaselea. Bunica îmi zicea mereu că sunt
elixirul tinereții sale. Mă ducea duminică de duminică la biserică, negreșit. Ne rugam
împreună în fiecare seară și m-a învăluit cu toată dragostea ei. Am fost mereu un copil
exemplu și dornic să învăț cât mai mult pentru a-mi depăși condiția. Eram un copil fericit.

„Am plecat cu toții în Franța”

Mult mai târziu, lucrurile au intrat pe un făgaș normal: familia s-a reunit. Am plecat cu toții în
Franța. La acel moment aveam 12 ani, iar decizia a aparținut în totalitate părinților mei.

Nu aș putea să spun cu exactitate ce reprezintă Franța pentru mine, nu a fost dragoste la

prima vedere. Odată ajuns aici, totul pare altfel. Te lovești de oameni reci și mereu pe fugă,
sufletul fiind pe un plan secund. Este o aventură, o cunoaștere continuă, atât de țară, cât și
de sine. Franța, la fel ca și România, este o țară impozantă datorită istoriei ei. Ambele au la
bază limba latină și un stil caracteristic țărilor europene, ceea ce face adaptarea la noul loc
mult mai ușoară. În schimb, simt eu, aici s-a pierdut autenticitatea locului, adevărata esență.
Privesc Franța ca pe o țară a tuturor posibilităților, în care te poți dezvolta la cote înalte pe
plan profesional. Dacă guști din frumusețile acestei țări și începi să o cunoști, nu ai cum să
nu o iubești, într-un sfârșit.

România? Trăiește în mine

Am o legătură strânsă cu România. România este acasă și mereu va reprezenta acest lucru.
O oază de liniște de fiecare dată când mă reîntorc. România înseamnă multe lucruri pentru
mine. O trăire și o senzație greu de explicat. România înseamnă iubire și jertfă, credință și
speranță, tradiție și obiceiuri, istorie și cultură, viață și oameni, ciripitul păsărilor și vuietul
râului pe al cărui mal am crescut. Mi-am petrecut întreaga copilărie în România, mare parte
din aceasta alături de bunicii care s-au îngrijit de educația mea religioasă și mi-au transmis
dragostea față de Biserică. Era o armonie deosebită.

Mai apoi, odată ajunși în Franța, obișnuiam să mergem la fiecare Sfântă Liturghie duminicală
la Parohia „Sfinții Trei Ierarhi” din Paris, al cărei preot paroh este părintele Mircea Filip, un
părinte și un păstor iubitor și dedicat în toate cele ale comunității. A fost un sentiment de
apartenență, de acasă, încă din prima clipă, care m-a făcut și ne-a făcut să rămânem.

Mie îmi plăcea să cânt, iar părintele Mircea Filip împreună cu doamna preoteasă Iulia mi-au
dat ocazia de a mă alătura stranei, ceea ce mă transpunea într-o stare greu de explicat în
cuvinte. Fiecare Sfântă Liturghie era unică și reprezenta un moment divin pentru mine.

Pastorația în diasporă

Aici, în această parohie, datorită părintelui Mircea și comunității, sinele a început să prindă
contur. Multe întrebări au primit răspuns și au căpătat sens. Am înmugurit în lăuntrul meu și
acum, cred eu, încep să înfloresc.

Cu trecerea timpului, se sesizează o diferență între pastorația preoților din diasporă și pas-
torația preoților din parohiile din România. Biserica din diasporă se confruntă cu lipsa
lăcașurilor unde se pot sluji Sfintele Liturghii, cu distanțe lungi și adeseori greu de parcurs
duminică de duminică. Există o legătură strânsă și indispensabilă între misiunea Bisericii și
comunitatea oamenilor din diasporă.

În străinătate, respectiv Franța, se pierde din ce în ce mai mult din esența credinței. În mod
indirect, se cere o educație lipsită de prezența lui Dumnezeu. Ateismul ia amploare și se
manifestă sub mai multe forme: de la indiferență până la neacceptarea celor care își practică
credința. De aceea, este greu de a menține un echilibru între viața profesională și viața
personală. Preoții se luptă și se confruntă cu mari dificultăți pentru a-și îndeplini misiunea în
comunitățile lor.

Mă întristează când văd unii părinți care nu își mai învață copiii limba română și îi împing, în
mod inconștient, spre o alienare față de patrie. Biserica din diasporă încurajează
transmiterea graiului, credinței, istoriei și tradițiilor românești prin înființarea școlilor
românești. La aceste ore de limbă română, geografie, istorie, participă sute de copii cu vârste
diferite.

Tinerii sunt puși în valoare. Se organizează seri de discuții și congrese internaționale la care
participă sute de tineri veniți din Europa Occidentală și Meridională. Cu binecuvântarea IPS -
Iosif, s-au înființat o școală de dansuri populare coordonată de către părintele Mircea Filip și
două ediții de bal pentru ca tinerii creștini care împărtășesc aceleași valori și principii să se
întâlnească și să se împrietenească.

Cu toate că diaspora prin definiție reprezintă orice grup etnic aflat în afara granițelor țării de
origine, eu consider că, înainte de toate, diaspora este o comunitate, o mare familie.
Oamenii sunt împreună în Hristos, aparțin acestei mari familii indiferent de țara în care se
află și indiferent de rolul pe care l-ar avea. Suntem în aceeași corabie, așteptând să se
potolească furtuna și să se scurgă apele.

România este patria mea, Franța este țara mea.