Tema 1.

Bazele teoretico-metodologice ale diagnosticului economico-financiar

1.1. Semnificaţia şi obiectivele diagnosticului economico-financiar

1.2. Noţiunea de metode şi tehnici ale diagnosticului economico-financiar şi tipologia
lor
1.3. Formarea modelelor factoriale şi lărgirea lor în sistemele deterministe

Noțiunea de „diagnostic” provine de la grecescul „diagnosticos” – apt de a descerne,

de a cerceta un fenomen în rezultatul manifestării acestuia. Deoarece diagnosticul are
origine medicală, în acest sens el reprezintă acțiunea de a determina o maladie după
simptomele sale. Aici se are în vedere determinarea stării sănătății economico-
financiare a unei întreprinderi. Diagnosticul se efectuează nu numai situația cînd
întreprinderea se află în dificultate economică, dar și atunci cînd aceasta are o stare bună
de sănătate, însă, se dorește obținerea rezultatelor mai bune.
Problemele diagnosticării au fost abordate de savanții români: D. Mărgulescu, P.
Brezeanu, L. Spătaru, M. Niculescu, I. Bucur ș.a. În concepția savanților francezi
Eglem și Mikol diagnosticul înseamnă a descoperi, a lua în considerare factorii care
influențează evoluția întreprinderii, punctele tari și punctele slabe ale acesteia,
oportunitățile și riscurile.
Diagnosticul economico-financiar (DEF) presupune cercetarea stării economice a
întreprinderii prin măsurarea performanțelor și aprecierea vulnerabilităților, cît și
identificarea cauzelor care au generat această stare, stabilirea punctelor forte și slabe,
evaluarea riscurilor posibile și elaborarea măsurilor de redresare a situației economico-
financiare.
Conținutul diagnosticului economico-financiar constă în:
cercetarea realității obiective a stării întreprinderii și interpretarea acesteia prin
anumiți indicatori;
informarea partenerilor economici cu privire la starea întreprinderii și eficiența
utilizării resurselor;
stabilirea variabilelor cheie ale dezvoltării întreprinderii (mărimea rezultatelor
financiare, nivelul indicatorilor de rentabilitate, capacitatea de plată,
solvabilitatea etc.);
stabilirea măsurilor de redresare a performanțelor întreprinderii;
identificarea noilor surse de avantaj concurențial;
fundamentarea strategiilor de dezvoltare într-un mediu concurențial dinamic.
Etapele diagnosticării sînt:
1. stabilirea problemelor pentru efectuarea diagnosticului;
2. asigurarea procesului de diagnozăm cu informație necesară;
3. analiza și prezentarea rezultatelor într-un raport în care se reflectă obiective,
stări, aprecieri, recomandări și măsuri de reglare.
 Din ultima etapă a diagnosticului se desprind următoarele:
- analiza economico-financiară (AEF) reprezintă o componentă distinctă a
diagnosticului;
- analiza economico-financiară considerată ca demers a diagnosticului constituie
baza metodologică de diagnosticare a activității întreprinderii.
Analiza economico-financiară ca metodă de cercetare contribuie la realizarea tuturor
fazelor diagnosticului:

I. faza de poziționare competitivă a întreprinderii în mediu de activitate;

II. faza de evaluare a potențialului întreprinderii;
III. faza de evaluare a opțiunilor strategice (fig. 1.1)

Faza DEF Contribuția AEF

Determinarea poziției economico-financiare

a întreprinderii în ramură sau în sectorul de
I. Poziționarea competitivă a activitate după suprafața terenurilor
agricole,
întreprinderii numărul de lucrători, VPG (volumul
producției
agricole globale), VV (venit din vînzări), PB
(profit brut), PN (profit net) etc.

Estimarea eficienței economice a potențialului

uman, potențialului tehnico-material,
II. Evaluarea potențialului potențialului funciar; aprecierea
structurii
întreprinderii financiare, capacității de plată,
profitabilității și solvabilității

Evaluarea pentru fiecare opțiune strategică

III. Coerența opțiunilor a performanțelor viitoare și
compararea
strategice resurselor mobilizate cu necesitatea după
normă
Fig. 1.1 Aportul analizei economico-financiare la realizarea diagnosticului
întreprinderii
Aprecierea performanţelor viitoare se efectuează ţinînd cont de următoarele aspecte:
1) pe de o parte întreprinderea consumă resursele materiale, financiare, umane a
căror utilizare implică un cost fiind necesar de a verifica dacă aceste resurse
 sînt utilizate eficient, adică cum se vor compensa şi justifica consumurile şi
cheltuielile întreprinderii;
2) pe de altă parte rezultatele permit să se obţină resurse care asigură finanţarea
investiţiilor necesare şi rambursarea datoriilor întreprinderii. Astfel DEF va
determina aptitudinea întreprinderii de a obţine surplusuri monetare ce
garantează echilibrul financiar.
Necesitatea diagnosticului este determinată de obiectivele acestuia:
 evaluarea multicriterială a stării de sănătate a întreprinderii cu depistarea
cauzelor ce au generat starea de criză;
 evaluarea gradului de viabilitate a ăntreprinderii şi orientarea măsurilor viitoare
către strategii realiste.
În funcţie de scopul urmărit diagnosticul poate fi global sau pe probleme.
Diagnosticul global presupune o analiză de ansamblu a potenţialului economico-
financiar. Diagnosticul global vizează pe următoarele compartimente de analiză:
a) analiza activităţii de producţie;
b) analiza potenţialului funciar, uman, material;
c) determinarea eficienţei utilizării resurselor;
d) analiza rezultatelor financiare şi a rentabilităţii;
e) analiza situaţiei financiare.
Diagnosticul pe probleme este necesar pentru a vedea bonitatea financiară a agentului
economic cînd accentul este îndreptat pe capacitatea de plată, solvabilitatea şi
respectarea aspectelor echilibrului financiar.
Caracteristic DEF este că el nu cercetează numai activitatea unei întreprinderi dar
poate să cuprindă şi grupe de întreprinderi tipice după nivelul de specializare sau zone
climaterice, ramură sau subramură.

II

Prin metode ale diagnosticului economico-financiar se subînţelege totalitatea

mijloacelor cu ajutorul cărora se efectuează prelucrarea analitică a informaţiei
economice.
Diagnosticul economico-financiar operează cu metode şi tehnici specifice analizei
economico-financiare, dar şi cu cele împrumutate de la alte discipline, de exemplu,
metodele economico-matematice, economico-statistice şi ale cercetărilor operaţionale.
Toate metodele utilizate în diagnosticul economico-financiar se clasifică după
următoarele grupe:
 1. Metode de apreciere calitativă a fenomenelor economice. Acestea sunt: seriile
dinamicii, comparaţia, divizarea, şi descompunerea rezultatelor, grupările
statistice, benchmarkingul.
2. Metode de calcul cantitativ al legăturilor cauzale dintre factori şi indicatorul
rezultativ, care includ următoarele: balanţieră, diferenţelor absolute, diferenţelor
relative, substituţiilor în lanţ, integrală, soldului nedescompus, participării prin
cotă;
3. Metoda analizei regresionale (de corelaţie şi regresie).
4. Metoda scorurilor care include diferite modele de evaluare a riscului de faliment
(de exemplu, modelele Altman, Conan-Holder, Taffler, Saviţkaya etc.).
5. Metodele cercetărilor operaţionale: programarea liniară, metoda calculului
marginal, metoda lanţurilor Markov, metoda ABC, teoria firelor de aşteptare etc.
În continuare, prezentăm succint conţinutul metodelor cu cea mai largă utilizare în
diagnosticul economico-financiar. O parte din metode este explicată în această parte a
lucrării, iar pentru altele se fac trimiteri la capitolele în investigarea cărora reprezintă
tehnici de referinţă.

III Formarea modelelor factoriale și lărgirea lor în sistemele deterministe

Formarea modelelor factoriale se efectuează în funcție de forma de legătură (aditivă,

multiplicativă, combinată). Însă, de regulă, toate modelele factoriale se formează ținînd
cont de factorii generali și de capacităților de transformare în factori detaliați. Exemplu,
legătura dintre VPF și factorii generali de muncă se exprimă:
VPF=Ns× a, unde
(2.1)
a – productivitatea medie anuală a unui salariat
Pentru formarea următorului model factorial în baza factorilor generali este necesară
descompunerea factorului calitativ după părți componente (factori detaliați).
În formula (2.1) vom descompune a:
a=P%m× m, unde
(2.2)
P%m – ponderea muncitorilor în numărul total de lucrători
Dacă în formula (2.1) în loc de a vom scrie factorii de influență atunci obținem:
VPF=Ns×P%m× m
(2.3)
În continuare se supune:
 m=Z×h× h
(2.4)
În formula (2.3) înlocuim:
VPF=Ns×P%m×Z×h× h
(2.5)
În formulele (2.3) și (2.5) se exprimă legătura VPF cu factorii detaliați de muncă.
În practică se aplică metoda de transformare a modelelor factoriale prin mai multe
variante. Prima variantă presupune înmulțirea formulei de calcul a indicatorului, adică a
numărătorului și numitorului cu unul și același indicator. În aceast caz se obține un
model factorial nou. De exemplu:
a=

(2.6)
A doua variantă de transformare constă în simplificarea formulei de bază a
indicatorului prin împărțirea numărătorului și numitorului la unul și același indicator.
De exemplu, randamentul mijloacelor fixe împărțim la numărul mediu de muncitori:

(2.7)
, unde
(2.8)
- înzestrarea forței de muncă cu mijloace fixe
Astfel modelul (2.8) este un model consistent care constă din doi factori ce modifică
.
A treia variantă de transformare constă în lărgirea modelului factorial inițial. În acest
caz factorii generali se vor exprima prin „+” sau „×” cu factorii detaliați. Exemplu:
rentabilitatea capitalului avansat
, unde
(2.9)
În acest caz lărgirea se efectuează dacă în loc de și vom descrie factorii
detaliați

(2.10)
Modelul factorial (2.10) relevă dependența dintre cu factorii detaliați.