Fronturile de luptă din primăvara anului 1940

După cucerirea Poloniei, Hitler a început pregătirile pentru ampla campanie militară din vestul
Europei, numărul efectivelor militare crescând până în primăvara anului 1940.

Pentru a-şi crea condiţiile favorabile în vederea acestei acţiuni, dictatorul german a decis să
ocupe Danemarca şi Norvegia, la 1 martie 1940 elaborând o directivă secretă în acest sens. Atacul
asupra acestor state şi deci nu unul direct contra Franţei, Belgiei şi Olandei, a avut şi o altă cauză: în
iarnă, un avion german a aterizat forţat în Belgia, având planul detailat a atacului asupra Olandei,
Luxemburgului şi Franţei şi în consecinţă tactica trebuia schimbată.

Pe de altă parte, atacarea, într-o primă fază, a Danemarcei şi Norvegiei avea şi avantaje de ordin
tactic, deoarece prin cucerirea lor Berlinul îşi asigura baze pentru submarine şi aviaţie, precum şi condiţii
favorabile pentru transportul minereului de fier din Suedia, materie primă vitală pentru industria de
război germană.

Planul de atac asupra Danemarcei şi Norvegiei prevedea, într-o primă etapă, atacarea prin
surprindere a forţelor daneze, pentru a pune stăpânire pe Danemarca şi simultan, folosind pe scară largă
desantul aerian şi maritim, să cucerească cele mai importante porturi şi aerodromuri din Norvegia.

Urma apoi o ofensivă pe mai multe direcţii în interiorul Norvegiei şi având în vedere
superioritatea forţelor engleze în Atlantic, flota de război germană trebuia să transporte şi să protejeze
desantul.

Data atacului a fost determinată de decizia Angliei de a mina apele Norvegiei şi în consecinţă la 9
aprilie 1940 trupele germane au invadat teritoriul Danemarcei, care în 4 ore a fost ocupată.

Concomitent a început debarcarea desantului aerian şi maritim în principalele porturi din

Norvegia, dar armata şi populaţia norvegiană a fost decisă să reziste învaziei şi doar în urma unor lupte
grele porturile au fost ocupate, declanşându-se ofensiva germană în interiorul ţării.

La 10 iunie rezistenţa norvegiană a încetat, guvernul şi regele plecând în exil la Londra, iar flota
norvegiană s-a alăturat celei engleze. La Oslo a fost format un guvern pro-german.

Corpul expediţional franco-englez trimis să acorde sprijin Norvegiei nu a obţinut rezultate

notabile, fiind apoi retras ca urmare a invaziei Germaniei în Europa apuseană.

Atacul german asupra Franţei, Belgiei, Olandei, Luxemburgului

 Asigurat dinspre Nord şi Nord-Est, Hitler a dat dispoziţie să înceapă pregătirile finale pentru
invadarea Franţei, existând două propuneri în acest sens. Prima avea la bază vechiul concept de
dinaintea primului război mondial, iar cea de-a doua prevedea o acţiune în forţă cu blindatele prin sudul
Belgiei, peste Munţii Ardeni, socotiţi de către Comandamentul militar francez greu accesibili şi deci
neglijaţi în planurile de apărare franceze. Căderea avionului german l-a determinat pe Hitler să accepte
cel de-al doilea plan.

Aliaţii anglo-francezi credeau că germanii vor ataca prin Belgia, ca în 1914, forţele militare ale
celor două tabere fiind aproximativ egale, dar aliaţii occidentali erau depăşiţi de germani din punct de
vedere strategic şi tactic.

În dimineaţa de 10 mai 1940, armata germană a declanşat atacul, fiind bombardate centrele de
comunicaţii, având loc paraşutări în punctele cheie ale fortificaţiilor belgiene. În aceste condiţii, la 14 mai
Rotterdamul a capitulat, iar guvernul olandez s-a refugiat la Londra, urmând apoi capitularea oraşului
Haga (fără luptă).

La 17 mai, germanii au intrat în Bruxelles, iar fără a se consulta cu aliaţii franco-englezi, regele
Leopold a capitulat, la 27 mai.

În urma acestor victorii, armata germană a înaintat rapid în Franţa, iar la 10 iunie 1940 Italia a
declarat război Franţei, astfel încât francezii au fost obligaţi să lupte pe două fronturi, comunicaţiile cu
Mediterana fiind grav ameninţate.

În faţa înfrângerilor suferite, guvernul francez aflându-se în degringoladă, în rândurile cercurilor

politice de decizie existau două opinii: continuarea războiului în colonii şi în acest scop se propunea
evacuarea armatei şi flotei în Africa de Nord, o teză susţinută de către generalul C. de Gaulle şi
capitularea pentru a se salva ce se mai putea.

Pe acest fond, guvernul francez a demisionat, formându-se un nou guvern condus de către
mareşalul Petain, care a solicitat Berlinului armistiţiu.

Acesta s-a încheiat la 22 iunie 1940 şi prevedea: demobilizarea armatei franceze, împărţirea
teritoriului Franţei în două părţi: partea de nord, nord-est şi vest devenind zonă de ocupaţie militară,
francezii fiind obligaţi să întreţină trupele germane de ocupaţie şi să ofere mână de lucru pentru
Germania, iar sud-estul cu capitala la Vichy urma să fie administrat de către un guvern francez
colaboraţionist, avându-l în frunte pe Petain.

Bătălia Angliei

După cucerirea Franţei, Hitler era convins că va ajunge la o înţelegere cu Anglia, dar cererile sale
au fost respinse ferm de către primul-ministru britanic Churchill.
 Înainte de declanşarea bătăliei Angliei situaţia strategică se prezenta astfel: Marea Britanie era o
insulă având o supremaţie categorică pe mare, iar numărul avioanelor de vânătoare, care au avut rolul
hotărâtor în apărarea ţării, era egal. Totodată, rezistenţa Angliei era legată de stăpânirea mărilor,
deoarece depindea de materiile prime din colonii.

La 16 iulie 1940, Hitler a semnat directiva ,,Leul de mare” privind invadarea Angliei, care
prevedea atacuri aeriene, debarcarea, prin surprindere, a două armate pe litoralul de sud, urmată de o
ofensivă spre nord, pentru încercuirea Londrei. Un rol important în cadrul invaziei îl jucau trupele de
desant aerian.

Pentru reuşita debarcării era necesară asigurarea supremaţiei maritime şi aeriene în primul rând
în şi deasupra Canalul Mânecii, operaţiunea militară germană declanşându-se deci cu atacurile aeriene.

Bătălia aeriană a avut mai multe etape: în prima, începând cu 16 iulie, ţinta Germaniei
constituind navele de război, cele comerciale, pentru obţinerea supremaţiei maritime.

În cursul celei de-a doua etape, au fost bombardate bazele maritime, sistemele de radiolocaţie,
aerodromurile, uzinele producătoare de armament, iar în cea de-a treia etapă atacurile germane s-au
axat pe bombardarea Londrei şi periferiilor ei şi apoi a celorlalte oraşe importante.

Dar atacurile aeriene germane nu s-au soldat cu rezultatele aşteptate de către liderii germani,
aviaţia germană pierzând foarte multe aparate, dar mai ales piloţi (în timp ce echipajele britanice
doborâte au fost în mare parte recuperate). O contribuţie importantă în câştigarea bătăliei de către
Anglia s-a datorat eficienţei sistemelor de radar, dar şi superiorităţii unor avioane de vânătoare
britanice, cât şi sprijinului material american (pe baza legii de împrumut-închiriere).

Mai trebuie amintită şi mobilizarea exemplară a poporului englez, ca şi moralul său deosebit de
ridicat.

La 12 octombrie Hitler a renunţat la planul său de invadare a Angliei, dar bombardamentele au

continuat cu aceiaşi intensitate câteva zile, apoi amploarea lor a scăzut, ultimul atac aerian asupra
Londrei având loc în mai 1941. Trebuie amintit şi faptul că în perioada pe care am analizat-o
bombardierele engleze au executat atacuri de răspuns asupra teritoriului Gemaniei.

Evenimentele militare din primăvara anului 1941 din Balcani

 Situaţia din Balcani a devenit la sfârşitul anului 1940 şi începutul celui următor tot mai încordată,
presiunea Berlinului asupra statelor balcanice intensificându-se deoarece Hitler dorea să deţină
controlul deplin în regiune în vederea declanşării invaziei asupra U.R.S.S.-ului.

La sfârşitul lunii octombrie 1940 Italia, fără a anunţa Berlinul, a atacat Grecia, sperând să obţină
un succes rapid, dar grecii au opus o rezistenţă hotărâtă, respingând trupele italiene şi trecând la
ofensivă au pătruns în sudul Albaniei.

Hitler nu a rămas indiferent la insuccesul italian şi a decis să intervină în Grecia, pentru a pune
stăpânire pe Grecia continentală şi de a crea condiţiile necesare pentru angajarea forţelor aeriene
germane contra punctelor de sprijin aeriene engleze din Mediterana orientală care ameninţau câmpurile
petrolifere din România.

Astfel în primăvara lui 1941 trupe germane au fost concentrate în Bulgaria, iar ca răspuns unităţi
militare britanice din Libia au debarcat în Grecia.

În aceiaşi perioadă, Berlinul a făcut presiuni diplomatice asupra Belgradului pentru ca Iugoslavia
să intre în sfera de influenţă germană. Aflat în vizită în Germania, regentul Paul al Iugoslaviei a fost
ameninţat de către dictatorul german că în condiţiile în care ţara sa nu adera la Axă va dispărea ca stat
independent. Drept urmare, în ciuda majorităţii opiniei publice iugoslave, guvernul de la Belgrad a
aderat la Pactul Tripartit, dar după câteva zile în capitala Iugoslaviei a avut loc o lovitură de stat,
generalul Simovici preluând puterea şi anulând acordul privind aderarea la Axă.

A urmat, la 5 aprilie 1941, semnare pactului de neagresiune sovieto-iugoslav, toate aceste

evoluţii politice determinându-l pe Hitler să decidă atacarea şi a Iugoslaviei, amânând astfel invazia
Uniunii Sovietice.

La campania militară din Balcani au participat alături de forţele germane şi unităţi militare
maghiare şi italiene.

Iugoslavia şi Grecia nu aveau aliniamente de apărare pregătite din timp, armatele lor erau slab
înzestrate din punct de vedere tehnic, iar cele două armate nu au acţionat coordonat.

În 6 aprilie 194, 1 aviaţia germană a lovit masiv principalele noduri de comunicaţii,

aerodromurile şi centrele populate ale Iugoslaviei, în special Belgradul, care a fost bombardat în valuri
succesive. A urmat apoi înaintarea marilor unităţi de tancuri şi motorizate germane, iar la 10 aprilie a
căzut Zagrebul, urmat de Belgrad, guvernul iugoslav refugiindu-se la Londra.

Teritoriul Iugoslaviei a fost împărţit între Germania, Italia, Bulgaria şi Ungaria.

Concomitent cu agresiunea militară contra Iugoslaviei, s-a desfăşurat atacul împotriva Greciei,
care a fost ocupată şi ea.

Aceasta deoarece în momentul atacului german majoritatea trupelor greceşti se aflau în Albania,
comandamentul militar grec având convingerea că atacul urma să se producă dinspre Albania. Pe de altă
parte, aviaţia britanică prezentă în zonă era net inferioară celei germane, de altfel forţele britanice fiind
silite să se retragă aproape fără a lupta.
 A urmat, pentru a fi realizată o legătură mai bună cu trupele din Africa de Nord şi de a acţiona
împotriva comunicaţiilor engleze din bazinul estic al Mediteranei asaltul german asupra Cretei (mai
1941).

În urma bombardamentelor, desanturilor de paraşutişti, debarcării de trupe, britanicii au fost

nevoiţi să se retragă până la sfârşitul lui mai, dar costul bătăliei a fost foarte mare pentru ambele părţi.

Atacul Germaniei asupra U.R.S.S.-ului

Unul dintre scopurile prioritare ale lui Hitler era cucerirea Uniunii Sovietice, în vederea
declanşării atacului Berlinul concentrând importante efective militare în apropierea frontierelor cu
U.R.S.S.

Pe de altă parte, forţele sovietice erau repartizate pe fronturi largi, multe unităţi fiind dislocate
în interiorul ţării. Trebuie menţionat că Stalin a fost informat de către serviciile secrete, dar şi de către
britanici de iminentul atac german, dar liderul sovietic nu a dat crezare acestor informaţii.

Planul atacului german prevedea declanşarea ofensivei pe trei direcţii principale, cu un grup
concentrat în Prusia Orientală pe direcţia generală Leningrad, cu al doilea concentrat la est de Varşovia
având direcţia generală Moscova şi cu al treilea concentrat în zona Lublin care avea direcţia generală
Kiev.

Trebuiau executate şi câteva lovituri secundare, una pornind din Finlanda spre Leningrad, alta
din România spre sudul Ucrainei şi în lungimea litoralului nordic al Mării negre.

Atacul a fost declanşat în 22 iunie 1941, forţele sovietice fiind lovite puternic în zona de
frontieră, germanii pătruzând adânc în teritoriul Uniunii Sovietice, la scurt timp fiind ameninţat
Leningradul şi cucerită aproape întreaga Bielorusie.

Şi situaţia economică a U.R.S.S.-ului era critică, în faţa ofensivei germane uzinele de armament,
precum şi cele absolut necesare supravieţuirii fiind evacuate în Urali, Asia centrală şi Siberia, sovieticii
trecând într-un ritm dificil la economia de război.

În toamna lui 1941 principala bătălie pe frontul din răsărit s-a dat pentru Moscova, care s-a
declanşat la începutul lui octombrie, Armata Roşie reuşind să oprească puternica ofensivă germană (care
ajunsese la periferia capitalei) în decembrie 1941 (ajutată şi de o iarnă extrem de grea).

Intrarea S.U.A. în cel de-al doilea război mondial

 La sfârşitul anului 1941 războiul s-a amplificat în urma intrării în conflict şi a S.U.A., ca urmare a
eşecurilor tratativelor americano-nipone.

Planurile ofensive ale marelui stat major japonez au fost de multă vreme puse la punct,
prevăzându-se atacarea şi nimicirea flotei americane aflată în Hawai, paralel cu debarcări simultane în
Filipine, Hong-Kong, ocuparea Birmaniei, Malayei, fiind astfel încercuită China şi realizându-se planul
japonez privind ,,sfera de coprosperitate a Marii Asii Orientale”.

Japonia dispunea de o armată de uscat modernă, de o flotă de război impozantă, mult mai mare
decât forţele maritime anglo-americane din Pacific, precum şi de o aviaţie cu diverse tipuri de aparate cu
performanţe superioare avioanelor occidentale similare, având şi un număr mare de portavioane
(aflându-se la acest capitol pe primul loc în lume la data respectivă).

La sfârşitul lui noiembrie 1941 puternica escadră comandată de către amiralul Nagumo a ieşit în
larg, îndreptându-se spre Hawai în mare secret. În acelaşi timp, principalele efective americane se
găseau la Pearl Harbor, iar o parte din unităţi se aflau în regiunile de nord şi de sud ale Pacificului.

Atacată prin surprindere, flota americană a suferit serioase înfrângeri, creindu-se premisele
favorabile pentru ofensiva ulterioară a Japoniei în partea de vest şi de sud a Pacificului

S.U.A. au avut totuşi şansa ca portavioanele, care aveau să joace un rol hotărâtor în bătăliile
Pacificului care au urmat, să fie plecate din bază, iar atelierele de reparaţii de pe insulă şi o foarte mare
cantitate de petrol să fie neatinse de loviturile japoneze.

A urmat ofensiva armatei japoneze asupra Filipinelor, unde trupele americane conduse de către
generalul Mac Arthur sub presiunea unui inamic superior numeric au fost nevoite să se retragă spre
Manila, care a fost ocupată de către japonezi la începutul lui 1942.

Până la sfârşitul lunii decembrie 1941, au fost înfrânte şi trupele britanice din Hong-Kong,
urmând apoi ocuparea Thailandei şi până în mai 1942 a Birmaniei.

Japonezii au repurtat succese militare şi în Malaya, Singapore, arhipelagul indonezian fiind

invadat şi el şi astfel în prima decadă a războiului din Pacific armata japoneză a înregistrat succese
remarcabile, cu excepţia insulelor Hawai ea punând stăpânire pe toate bazele maritime.

Bătălia Atlanticului

După înfrângerea Franţei, Germania a pus stăpânire pe importante baze navale din Canalul
Mânecii şi în Atlantic, iar de aici navele de suprafaţă şi submarinele au scufundat numeroase nave care
aprovizionau Anglia.
 Navele de suprafaţă germane, supranumite ,,corsarii” atacau convoaiele şi navele izolate
britanice, iar dacă rezultatele obţinute de către navele corsar de suprafaţă nu au dat rezultatele
scontate, în schimb submarinele germane au provocat pierderi crescânde aliaţilor, în timp ce şantierele
navale germane construiau un număr mai mare de submarine decât cele pierdute. A fost îmbunătăţită şi
calitatea lor, mărinduli-se viteza şi depăşind sub acest raport convoaiele pe care le interceptau. Totodată
a fost sporită raza lor de acţiune, ele ajungând până în faţa coastelor S.U.A.

Ca tactică de luptă, submarinele germane au utilizat procedeul atacului în haită, ce i-a surprins
pe britanici, iar pierderile aliaţilor au fost extrem de mari, ele depăşind capacitatea de producţie a
şantierelor navale, existând pericolul pierderii bătăliei Atlanticului, care ar fi avut consecinţe catastrofale
pentru Londra.

În faţa acestei situaţii, factorii politici şi militari decizionali englezi au luat o serie de măsuri:
sporirea capacităţii de producţie a şantierelor navale; o organizare mai bună a convoaielor; asigurarea
unor escorte mai puternice, cea mai importantă soluţie constând în folosirea aviaţiei pentru
descoperirea şi bombardarea submarinelor inamice, fiind utilizate în acest sens avioane uşoare care se
catapultau, pilotul salvându-se cu paraşuta.

Un rol important în bătălia Atlanticului l-a avut apariţia portavioanelor aliate de escortă (la
început avioanele decolau de pe punţile navelor de comerţ), iar odată cu luarea acestor măsuri în
primele luni ale anului 1943 raportul de forţe în Atlantic a început să se schimbe , bătălia fiind în final
câştigată de către anglo-americani.

Frontul din răsăritul Europei în anul 1942

În vara anului 1942, U.R.S.S.-ul a reuşit să-şi treacă economia pe picior de război şi şi-a
consolidat situaţia militară pe direcţia strategică principală Moscova, dar în ciuda acestor realizări
germanii şi-au menţinut încă superioritatea pe acest front.

În acelaşi timp, Comandamentul german şi-a dat seama că războul fulger planificat a dat greş,
profilându-se un război de durată. În acest context, Hitler a hotărât să-şi îndrepte efortul pentru
cucerirea principalei regiuni petrolifere a Uniunii Sovietice, Caucazul. Totodată a urmărit să nimicească
gruparea sovietică din zona Leningrad, să cucerească oraşul şi să stabilească legătura cu forţele armate
finlandeze.

În Caucaz se urmărea cucerirea zonei petrolifere Groznâi, Baku, o altă lovitură urmând a se da
pe direcţia Kursk-Stalingrad.
 La sfârşitul lunii iunie 1942, germanii au declanşat ofensiva, poziţiile armatei sovietice fiind
străpunse şi după lupte grele, la jumătatea lui iulie trupele germane au ajuns la marele cot al Donului şi
pe cursul inferior al fluviului în zona Rostov, creindu-se astfel pericolul ca germanii să pătrundă în Caucaz
şi spre Stalingrad.

În faţa acestei situaţii critice, comandamentul suprem sovietic a luat o serie de măsuri,
desfăşurând forţe militare importante pe direcţia Stalingrad, constituindu-se Frontul Stalingrad şi au fost
pregătite aliniamentele de apărare. Luptele în interiorul oraşului Stalingrad au început în septembrie
1942 şi au durat 143 de zile, rezistenţa sovietică fiind eroică, oprind în cele din urmă ofensiva germană.

În toamna lui 1942 a fost oprită şi ofensiva germană din Caucaz, luptele căpătând un caracter de
uzură, astfel că zona petroliferă Groznâi-Baku a rămas sub controlul sovietic.

La 19 noiembrie 1942 a fost declanşată contraofensiva sovietică de la Stalingrad, iar după lupte
violente la începutul lui ianuarie 1943 comandamentul suprem sovietic a adresat un ultimatum
comandamentului militar german cerând capitularea fără condiţii.

În faţa refuzului generalului von Paulus, comandantul trupelor încercuite, de a se preda, asaltul
sovietic a fost reluat, armata germană de la Stalingrad capitulând la 2 februarie 1943,victoria sovietică
constituind un moment de cotitură al celui de-al doilea război mondial.

În iarna lui 1943 trupele sovietice au declanşat atacul contra trupelor germane din Caucaz, fiind
înregistrată şi ruperea blocadei Leningradului (după 900 de zile.

Debarcarea anglo-americană din Africa de Nord

Primele lupte din Africa de Nord au avut loc între forţele maritime şi aeriene ale Angliei şi Italiei,
extinzându-se apoi pe uscat, iar datorită poziţiei geografice şi dispunând de o flotă importantă, Italia
reprezenta un pericol serios pentru comunicaţiile britanice cu Marea Mediterană, care legau Londra de
coloniile sale asiatice.

La rândul său, Anglia stăpânind Gibraltarul controla ieşirea din Mediterana spre Oceanul
Atlantic, iar prin Canalul Suez legătura dintre Mediterana şi Oceanul Indian, din bazele din Malta aviaţia
şi marina engleză punând în pericol comunicaţiile care legau Italia de nordul Africii.

Deşi în vara anului 1940 italianii, aflaţi în ofensivă, au înregistrat unele succese, situaţia acestora
nu a devenit prea favorabilă datorită şi înrăutăţirii condiţiilor transporturilor pentru aprovizionarea
trupelor.

Britanicii, primind şi întăriri, s-au regrupat şi în ianuarie 1941 au trecut la contraofensivă pe două
direcţii principale: prima grupare a pătruns în Eritreea, iar cea de-a doua în Somalia italiană şi Etiopia, iar
până la jumătatea anului 1941 au pus stăpânire pe întreaga Africă de est.
 Principalul front de luptă în Africa de Nord a fost cel din Libia, iar în septembrie trupele italiene
au declanşat o ofensivă, pătrunzând în Egipt, punând stăpânire pe portul Alexandria şi pe Canalul Suez.
Dacă în prima fază a ofensivei trupele italiene au repurtat succese, britanicii au declanşat o
contraofensivă, reuşind să cucereacă Tobrukul.

În acel moment Hitler a decis să le acorde aliaţilor italieni sprijin, trimiţînd pe continentul african
celebrul ,,Africa Korps” condus de către generalul Rommel, forţele germano-italiene trecând la sfârşitul
lui martie 1941 la ofensivă.

Dictatorul german dorea să combine această ofensivă cu cea din Balcani, pentru a cuceri întregul
bazin estic al Mediteranei.

În faţa puternicei ofensive condusă de către Rommel, forţele engleze slăbite şi de trimiterea
unor unităţi în ajutorul Greciei, s-au retras, Tobrukul fiind încercuit de către germano-italieni. Dar
garnizoana britanică de aici a rezistat tuturor atacurilor adversarilor, fiind bine aprovizionată de flotă şi
sprijinită de către artileria de pe navele engleze.

În toamna lui 1942 britanicii au reuşit, după lupte intense, să cucerească El-Alamein, Rommel
fiind nevoit să se retragă.

După deciziile politice luate de către Churchill şi Roosevelt, a început pregătirea militară a
debarcării anglo-americanilor în Africa de Nord, operaţiunea purtând numele de cod ,,Torch”, comanda
ei fiind încredinţată generalului american Eisenhower.

Paralel aliaţii trebuiau să se asigure că armatele franceze din Maroc, Algeria, Tunisia nu vor
opune rezistenţă în momentul debarcării şi că Spania nu va declara război Angliei şi S.U.A.

În privinţa francezilor, aliaţii doreau ca generalul francez Giraud să se adreseze trupelor

franceze din colonii pentru a nu deschide focul, dar întâlnirea în acest sens dintre Eisenhower şi Giraud
nu a dus la nici un rezultat deoarece generalul francez solicita comanda supremă a operaţiunii de
debarcare (cerere irealistă) precum şi o debarcare aliată în Franţa continentală.

În privinţa armatei franceze din colonii, atât soldaţii cât şi ofiţerii erau antinazişti, dar în acelaşi
timp se temeau că o eventuală debarcare aliată era slab pregătită şi ar fi avut drept rezultat ocuparea
imediată de către germani a întregului teritoriu colonial francez. Totodată, ca şi militari erau hotărâţi să
execute ordinele superiorilor lor, iar Petain a transmis ordinul de a fi deschis focul împotriva oricărui
inamic care ar fi încercat să invadeze teritoriul colonial francez.

Un rol important în pregătirea debarcării a revenit rezistenţe franceze din colonii, care urma ca
în momentul declanşării operaţiunii să organizeze sabotaje, să pună stăpânire pe obiectivele strategice
importante, să-i aresteze pe eventualii comandanţi militari care ar fi refuzat să treacă de partea aliaţilor.
Dar datorită faptul că Roosevelt nu avea încredere în liderul Rezistenţei franceze, generalul de Gaulle
(care nu a fost anunţat de planul debarcării), data debarcării fiind ţinută în secret până în ultimul
moment, conducătorii rezistenţei nu au putut mobiliza decât jumătate din efectivele de care dispuneau.

Planul anglo-american prevedea trei zone de debarcare: Casablanca, Oran, Alger. Deşi flota
aliată a fost descoperită de către aviaţia germană în timpul deplasării, Hitler şi colaboratorii săi nu au
crezut că debarcarea va avea loc în Africa de Nord, aceştia având convingerea că debarcarea va avea loc
ori în Malta, ori în Sicilia, de aici urmând a avea loc ocuparea Italiei.
 Nici guvernul francez colaboraţionist de la Vichy nu a dat crezare informaţiilor privind
eventualitatea unei debarcări în Africa de Nord şi astfel trupele americano-britanice au declanşat
operaţiune luând prin surprindere trupele franceze, reuşind crearea capetelor de pod.

Dpă acest prim succes, francezii au ripostat, lupte violente având loc la Oran, operaţiunile
militare din Maroc soldându-se cu pierderi destul de însemnate pentru aliaţii occidentali.

Transportat în Africa de Nord, Giraud urma să preia comanda trupelor franceze care doreau să
treacă de partea aliaţilor, dar generalul francez a fost primit cu răceală de către comandanţii francezi din
colonii.

La Alger se afla într-o problemă personală şi mareşalul francez Darlain, unul dintre liderii
guvernului de la Vichy, care contactat de către aliaţi a refuzat, într-o primă etapă, să coopereze cu
aceştia, dar nu a luat nici o măsură pentru a se opune operaţiunilor militare aliate.

Apoi amiralul a acceptat să ordone încetarea focului în întrega Africă de Nord şi drept urmare a
fost destituit de către Petain, fiind numit de către anglo-americani în funcţia de Înalt Comisar pentru
Africa de Nord (a fost apoi asasinat).

Hitler a fost surprins de evoluţia evenimentelor militare din Africa de Nord, crezînd că trupele
franceze de acolo vor opune rezistenţă şi gândindu-se chiar la încheierea unei alianţe cu Franţa
colaboraţionistă.

Astfel guvernul german a adresat o cerere guvernulul de la Vichy în vederea acordării unui ajutor
militar, dar francezii şi-au dat seama că prin acest ajutor se urmărea de fapt invadarea de către trupele
germane a coloniilor franceze din Africa de Nord. În consecinţă Petain a tărăgănat răspunsul, iar apoi a
solicitat bombardarea de către aviaţia germană a convoaielor aliate (fapt ce s-a şi întâmplat).

În urma unui ultimatum german, autorităţile franceze colaboraţioniste au acceptat intervenţia

militară germană în Africa de Nord, totodată Berlinul a ocupat sudul Franţei, iar italienii Corsica şi Nisa.
Armata franceză, menţinută conform armistiţiului, a fost dezarmată şi apoi dizolvată, cu excepţia unei
divizii de pază.

Încercarea germanilor de a captura flota franceză a dat greş, după ce Darlain a ordonat trecerea
acesteia de partea aliaţilor occidentali, comandantul şef al flotei de la Toulon refuzând acest ordin, în
faţa încercării germanilor de a pune mâna pe ea, s-a autoscufundat la Toulon.

Spania a rămas neutră în acest conflict.

Operaţiunea militară aliată şi-a atins scopul, cu excepţia Tunisiei, unde ezitările generalilor
francezi au permis armatei germano-italiene să debarce, dar în februarie 1943 luptele au reînceput, ele
încheindu-se în luna mai cu victoria anglo-americanilor.
 Frontul din Pacific 1942-1943

În mai 1942, seria victoriilor japoneze a luat sfârşit, dar imperiul nipon creat ocupa o suprafaţă
uriaşă, Tokyo declanşând o intensă campanie propagandistică în teritoriile cucerite pentru a demonstra
superioritatea ordinii noi japoneze faţă de dominaţia colonială atât de ,,compromisă” a albilor, subliniind
că armata japoneză a venit ca eliberatoare a popoarelor asiatice de sub dominaţia albilor.

Pe acest fond, a fost realizată reorganizarea teritoriilor cucerite, creindu-se, pentru conducerea
lor, organisme ca şi ,,Consiliul Marii Asii” sau ,,Ministerul Marii Asii”, popoarelor ocupate promiţânduli-
se că vor putea să-şi păstreze tradiţiile lor culturale şi că se vor inspira din idealurile morale şi spirituale
japoneze.

Ca forme de administrare au fost alese cea directă, precum şi instalarea unor regimuri aşa-zise
independente, o formulă mai suplă, iar în Indochina japonezii au menţinut administraţia colonială
franceză cu care au încheiat o convenţie militară de apărare comună, dar Japonia a exploatat resursele
naturale ale acestei regiuni fără a fi împiedicată de cineva.

Peste tot a avut loc japonizarea teritoriilor cucerite, fiind impuse forţat folosirea limbii japoneze,
respectarea sărbătorilor oficiale nipone.

Din punct de vedere militar, în vara anului 1942 a avut loc bătălia pentru Midwai, un punct de
vedere strategic foarte important, armata americană obţinând o importantă victorie, în urma căreia
S.U.A. a declanşat o puternică ofensivă, fiind cucerită o altă insulă importantă, Guadalcanal din
arhipelagul Solomon, un veritabil portavion spre Noua Caledonie.

Pe apă, navele de transport şi în special cele petrolifere japoneze erau interceptate şi

scufundate în număr tot mai mare de către submarinele şi aviaţia americană, iar la începutul anului 1943
aliaţii au cucerit un alt punct strategic important în Noua Guinee, iar în a doua parte a anului, S.U.A. au
obţinut succese importante în Papua (cucerită puţin mai târziu).

Trupele aliate au declanşat o ofensivă şi pe frontul birmanez, iar în urma acestor victorii ale
coaliţiei antihitleriste, japonezii au pierdut iniţiativa strategică, ,,Sfera de coprosperitate” japoneză fiind
atacată simultan pe multiple fronturi datorită superiorităţii nete a potenţialului industrial şi a capacităţii
tehnico-ştiinţifice ale americanilor şi britanicilor.

În aceste condiţii, trupele aliate au atacat zona Pacificului central, pentru a fi cucerite punctele
strategice în scopul împiedicării aprovizionării trupelor japoneze cu materiile necesare, fiind cucerite
arhipelagul Marshall (extrem de important), insulele Mariane.

Frontul de est 1943-1944

 În urma ofensivei sovietice din iarna anilor 1942-1943, trupele germane au fost aruncate spre
vest, trecând pe un aliniament de apărare.

Situaţia din raionul Kursk, unde se forma un mare ieşind, oferea ambelor tabere posibilitatea
avantajoasă de atac, germanii fiind grăbiţi să o exploateze mai repede.

În anul 1943, situaţia pe ansamblu a Germaniei nu era una dintre cele mai fericite, deşi
producţia industrială de război continua să crească, introducându-se în înzestrarea forţelor sale armate
noi tipuri de armament şi de tehnică de luptă, totuşi pierderile materiale suferite pe front depăşeau
posibilităţile de recuperare. Pe de altă parte, a avut loc completarea efectivelor militare, prin
mobilizarea unui nou contigent.

Comandamentul militar german a pregătit pentru vara lui 1943 o ofensivă de mari proporţii,
pregătirile pentru aceasta desfăşurându-se în mare secret.

Sovieticii au aflat totuşi de ofensiva germană proiectată şi Comandamentul suprem sovietic a

ajuns la concluzia ca într-o primă etapă să i se opună o apărare fermă, care să macine forţele germane,
urmând ca apoi să se treacă la ofensivă, urmărindu-se declanşarea unei ofensive generale de la
Smolensk până la Marea de Azov. În consecinţă sovieticii au realizat ample pregătiei de apărare.

La începutul lunii iulie 1943, trupele germane au declanşat atacul, având loc cea mai mare
bătălie de tancuri din istoria omenirii (de ambele părţi fiind angrenate în luptă peste 1200 de tancuri),
iar în primele zile germanii au reuşit să înregistreze succese importante.

Dar după lupte grele, forţele militare sovietice au spulberat planul comandamentului german de
a recâştiga iniţiativa strategică pe frontul de est, trecând la contraofensivă, oraşele Orel, Belgorod,
Harkov fiind eliberate, iar odată cu aceasta contraofensiva sovietică de la Kursk şi-a atins scopul.

După importanta victorie de la Kursk, situaţia militară strategică a U.R.S.S.-ului s-a îmbunătăţit
radical, Comandamentul militar suprem sovietic preluând definitiv iniţiativa strategică, putând declanşa
o ofensivă generală de mari proporţii .

Drept urmare, au fost eliberate teritorii întinse din sud-estul Bielorusei şi Ucrainei, importante
forţe militare fiind concentrate pentru eliberarea capitalei Ucrainei, oraşul Kiev.

În toamna lui 1943 a luat sfârşi şi bătălia pentru Caucaz, prin victoria obţinută aici de către
Armata Roşie s-a îmbunătăţit considerabil situaţia flotei sovietice din Marea Neagră, creindu-se totodată
premise favorabile pentru ofensiva sovietică din Crimeea.

În aceiaşi toamnă a fost eliberată întreaga Ucraină din stânga Niprului, fiind eliberat şi Kievul, iar
în iarna lui 1943-1944 asistăm şi la o modernizare a tehnicii de luptă sovietică.

Comandamentul suprem sovietic a decis ca în prima jumătate a anului 1944 să lichideze blocada
Leningradului, ca apoi să elibereze întreaga Ucraină, iar în ianuarie s-a declanşat ofensiva sovietică în
sectorul Leningrad şi după lupte grele a fost eliberată întrega zonă industrială şi agricolă ucraineană.

Paralel, s-a trecut la ofensiva spre Cernăuţi, reuşindu-se la sfârşitul lui martie cucerirea oraşului,
alte efective militare sovietice eliberând Odesa şi ajungând la Tiraspol, unde au forţat Nistrul, formând
un cap de pod pe malul drept al fluviului.
 În urma eliberării importantelor porturi ale Mării Negre, flota sovietică a ajuns să controleze
comunicaţiile pe apă spre Balcani.

Tot în prima jumătate a anului 1944 trupele sovietice s-au aflat în ofensiva pentru eliberarea
Crimeii, o regiune extrem de importantă din mai multe puncte de vedere, fiind foarte bine apărată de
către armate germană.

La începutul lunii mai, Armata Roşie a cucerit Sevastopolul, iar evacuarea Crimeii de către
trupele germane şi române s-a realizat cu mare greutate datorită acţiunii submarinelor şi aviaţiei
sovietice.

Lupte sovieto-germane s-au purtat în această perioadă de timp şi în sectorul central al frontului
de răsărit, sovieticii obţinând şi aici importante succese.

Astfel, victoriile obţinute de către armata sovietică în iarna şi primăvara lui 1944 au avut o
semnificaţie aparte, fiind eliberat un vast teritoriu, de o mare valoare economică, determinând astfel
sporirea capacităţii de război, iar în acelaşi timp, ajunse în regiunea subcarpatică, forţele militare
sovietice au fracţionat în două dispozitivul de apărare german, asigurându-şi o bază solidă pentru noi
acţiuni ofensive spre centrul şi sud-estul Europei.

În vara lui 1944 s-a declanşat ofesiva sovietică în Karelia, unde raportul de forţe dintre trupele
sovietice şi cele finlandeze era net în favoarea Moscovei, iar în urma victoriilor obţinute, în august 1944
guvernul finlandez a cerut celui sovietic încheierea armistiţiului.

Sovieticii au acceptat oferta finlandeză, iar Finlanda a rupt relaţiile diplomatice cu Germania,
fiind încheiat, în urma tratativelor dintre cele două părţi, un tratat ce prevedea ca guvernul finlandez să-
şi retragă trupele la frontiera din 1940, să dezarmeze trupele germane aflate pe teritoriul său, să-şi
treacă propria armată pe picior de pace, să cedeze Uniunii Sovietice regiunea Petsamo.

Cea mai importantă operaţiune militară din vara anului 1944 pe frontul de est s-a desfăşurat în
Bielorusia, prin ofensiva strategică de aici Comandamentul suprem sovietic urmărind să nimicească
grupul de armate german ,,Centru”, să elibereze provincia, precum şi Lituania şi o parte din Polonia,
mutând astfel pe această direcţie acţiunile de luptă în afara U.R.S.S.-ului.

În urma luptelor, Minskul a fost eliberat, fiind cucerit şi oraşul Vilnius, forţându-se râul Niemen şi
astfel căile de acces spre Prusia Orientală au fost deschise, în acelaşi timp forţele sovietice pătrunzând
adânc pe teritoriul polonez.

Pe de altă parte, în august 1944, Comandamentul suprem sovietic a declanşat ofensiva în

direcţia Iaşi-Chişinău, o zonă strategică importantă, apărarea germano-română fiind străpunsă pe mai
multe direcţii.

Ieşire României din Axă a dus la eliberarea teritoriului ţării până în toamna anului 1944, astfel
încât primele trupe sovietice (alături de cele române) au pătruns pe teritoriul Ungariei.

Tot în lunile septembrie-octombrie 1944 grupurile armatei germane din Letonia, Lituania şi cea
mai mare parte a Estoniei au fost zdrobite, unităţi ale Armatei Roşii pătrunzând şi în Iugoslavia,
participând la operaţiunea militară ,,Belgrad” pentru eliberarea capitalei acestei ţări.
 În Ungaria, în toamna anului 1944 a fost declanşată opraţiunea ,,Debreţin”, lupte grele ducându-
se pe Tisa, precum şi pentru eliberarea oraşului Debreţin. A urmat declanşarea bătăliei pentru
Budapesta, cu lupte de stradă, capitala fiind eliberată la jumătatea lui februarie 1945, aportul armatei
române care a luptat aici fiind considerabil. Eliberarea Budapestei a determinat deschiderea pentru
trupele sovieto-române a văii Dunării şi a drumului spre Viena.

Ieşirea Italiei din război

La 10 iulie 1943, după o temeinică pregătire, forţele aliate occidentale au început declanşarea
debarcării în Sicilia, reacţia trupelor italiene fiind aproape nulă.

Pe acest fond, Mussolini a fost înlăturat de la putere, regele Italiei însărcinându-l pe generalul
Badoglio cu conducerea guvernului italian şi astfel printr-o lovitură de palat, dictatorul fascist a fost
înlăturat de la putere, Italia trecând de la o dictatură fascistă la un regim politic autoritar militar.

Noul guvern italian a iniţiat negocieri secrete cu aliaţii în urma cărora la începutul lui septembrie
1943 a fost încheiat armistiţiul, iar la 13 octombrie Italia a declarat război Germaniei naziste.

În plan militar, aliaţii occidentali au debarcat în peninsulă, în noiembrie toată partea sudică a
Italiei fiind eliberată.

Debarcarea în Normandia

Una dintre cele mai importante operaţiuni militare din cel de-al doilea război mondial a fost
,,Overlord”, condusă de către generalul american Eisenhower, prin care trupele aliaţilor occidentali au
debarcat în Normandia, deschizându-se astfel cel de-al doilea front în Europa.

Paralel cu aceasta, o altă acţiune a avut loc în sudul Franţei, purtând numele de cod ,,Dragon”.

În vederea debarcării în Normandia a avut loc o pregătire deosebită, realizându-se o concentrare

masivă de forţe în Anglia. Totodată, serviciile secrete inter-aliate au realizat acţiuni de intoxicare a
adversarului, în urma cărora Comandamentul suprem german a ajuns la concluzia că aliaţii urmau să
debarce pe ţărmul nord-vestic al continentului european.
 Trupele germane aflate pe ţărmul Normandiei au fost conduse de către generalul Rommel,
apărarea germană fiind desfăşurată pe o mare adâncime, întregul sistem de fortificaţii purtând numele
de ,,Valul Atlanticului”.

Debarcarea aliată urma să fie precedată de o vastă operaţiune de desant paraşutare, unităţile
desant urmând ca înaintea declanşării debarcării să pătrundă până la o adâncime de 25 de kilometri în
interiorul Franţei pentru a bloca căile de comunicaţii, podurile, obiectivele importante, de a face
inofensive rezervele germane.

La 6 iunie, după ce a fost amânată 24 de ore din cauza vremii nefavorabile, a fost declanşată
ampla operaţiune de debarcare, în prima zi trupele aliate înregistrând o serie de succese, fiind cucerite
capete de pod care au rezistat în zilele următoare la atacurile germanilor.

Trupele germane au reacţionat cu întârziere în primele ore ale debarcării, permiţând aliaţilor să
declanşeze ofensiva, printre primele victorii importante numărându-se eliberarea oraşului Caen,
important din punct de vedere strategic.

Pentru anihilarea efectelor debarcării aliate şi redobândirea iniţiativei strategice, Hitler a decis
să arunce în luptă avioanele rachetă fără pilot de tipul V1 şi V2, contând pe efectele distructive morale şi
materiale.

Atacurile s-au îndreptat asupra Angliei şi în special a Londrei, dar datorită vitezei relativ reduse
(650 de km/h) racheta V1 a putut fi interceptată şi distrusă în aer de aviaţia şi artileria antiaeriană
britanică.

Drept urmare, în prima decadă a lunii septembrie 1944 a fost lansată racheta V2, cu o viteză
foarte mare care a lovit şi distrus importante obiective industriale din Londra şi din sudul Angliei, dar în
final nici acestea nu au avut efectul scontat.

Pe fondul înfrângerilor militare suferite de către armata germană în primăvara şi vara anului
1944, a fost organizat un complot militar contra lui Hitler, o serie de comandanţi militari luând legătura
cu oameni politici germani.

Atentatul a avut loc la 20 iulie 1944, colonelul Stauffenberg, şeful Statului Major al
Departamentului general al armatei de rezervă, plasând o bombă în încăperea în care Hitler participa la
o conferinţă militară, dar dictatorul german a scăpat ca prin minune, alegându-se doar cu câteva răni
uşoare. Astfel complotul a fost dejucat, trecându-se la o sângeroasă represiune, peste 5000 de oameni
fiind executaţi fiind învinuiţi că au participat la complot.

Pe fondul ofensivei aliaţilor, la 19 august 1944 Consiliul Naţional al Rezistenţei franceze a

ordonat declanşarea insurecţiei naţionale la Paris, luptele dintre grupările din rezistenţa franceză şi
trupele de ocupaţie desfăşurându-se cu deosebită intensitate timp de cinci zile, în final germanii fiind
înfrânţi. Trupele franceze conduse de către generalul Leclerc au intrat în capitală, iar la 25 august
garnizoana germană din Paris a capitulat.

Ofensiva trupelor aliate din Normandia s-a desfăşurat în concordanţă cu cea aliată din sudul
Franţei, determinând Comandamentul hitlerist să-şi retragă trupele de pe Rin pe aliniamentul liniei
fortificate ,,Siegfried”.
 În această situaţie, Comandamentul aliat a hotărât să străpungă linia în sectorul central,
concomitent cu o manevră pe la nord de linia fortificată, urmărindu-se astfel eliberarea Belgiei, Olandei
şi Luxemburgului, decizându-se, după discuţii aprinse, declanşarea ofensivei concomitent pe tot frontul.

A fost eliberat rapid nordul Franţei, unde rezistenţa germană a fost slabă, aliaţii pătrunzând în
Belgia, eliberând Bruxellesul, astfel că la mijlocul lui septembrie cea mai mare parte a teritoriilor Franţel
şi Belgiei au fost eliberate.

La mijlocul lui august a început debarcarea în sudul Franţei, urmărindu-se ocuparea porturilor
Marsilia şi Toulon, stabilindu-se astfel un mare centru de aprovizionare pe coasta franceză a
Mediteranei. După eliberarea celor două porturi, a fost cucerit Lyonul, şi astfel forţele aliate ce acţionau
în această zonă puteau realiza joncţiunea cu cele ce acţionau în centrul Franţei.

La începutul lui noiembrie o parte însemnată din Olanda a fost eliberată, iar în luna următoare
Alsacia de sud a fost eliberată în întregime, astfel încât la mijlocul lui decembrie 1944 frontul occidental
s-a stabilizat temporar.

Luptele din Italia. În ianuarie 1944 aliaţii occidentali au declanşat ofensiva pentru eliberarea
Romei, dar au întâmpinat o rezistenţă foarte mare din partea trupelor germane, lupte grele având loc în
jurul localităţii Cassino, aliaţii fiind nevoiţi să transfere aici importante efective militare.

La începutul lui iunie Roma a fost eliberată, ofensiva trupelor occidentale continuând, în august
britanicii intrând în Florenţa.

Bătălia din Munţii Ardeni. Comandamentul suprem german a hotărât la sfârşitul anului 1944 să
declanşeze o puternică contraofensivă în sectorul Munţilor Ardeni, cu scopul nimicirii forţelor militare
americane din zonă şi acţionând spre Anver să rupă în două dispozitivul strategic aliat.

Liderul nazist conta pe faptul că în acest sector aliaţii nu aveau efective militare puternice. Pe de
altă parte, Hitler urmărea şi un obiectiv politic, respectiv înfrângerea anglo-americanilor şi obţinerea
unei păci separate cu aceştia.

În prima parte a bătăliei, vremea proastă (ceaţa joasă) a împiedicat forţele aeriene să atace
poziţiile trupelor germane, dar începând din 23 decembrie 1944 vremea s-a îmbunătăţit şi astfel aviaţia
aliată a intervenit în lupte, având un rol important în obţinerea victorie.

Aliaţii au reuşit stoparea atacurilor armatei germane, iar în ianuarie 1945 trupele germane au
fost înfrânte.

A fost ultima mare ofensivă germană din cel de-al doilea război mondial, Wermachtul pierzând
în timpul ei importante efective militare.

Operaţiunile militare din Europa din anul 1945

 Încă din luna noiembrie 1944, Comandamentul Suprem sovietic a întocmit planul pentru
campania militară din 1945, Armata Roşie trebuind să desfăşoare ofensiva de la Marea Baltică la Dunăre,
cu lovitura principală pe direcţia Berlin.

Ofensiva trebuia declanşată la 20 ianuarie 1945, dar răspunzând solicitărilor anglo-americanilor

care erau presaţi în Ardeni, sovieticii au intrat în acţiune la 12 ianuarie, fiind la scurt timp eliberată
Varşovia.

Astfel, la 31 ianuarie detaşamente sovietice înaintate au ieşit pe Oder, stabilind capete de pod
pe malul de vest al râului, iar alte unităţi au acţionat pe direcţia Breslau, depăşind (19 ianuarie) frontiera
de est a Germaniei.

Autorităţile germane au întreprins eforturi disperate pentru a menţine zona industrială a Sileziei,
dar concentrând forţe importante, sovieticii au reuşit la sfârşitul lui ianuarie să elibereze oraşul Katovice
şi întreaga zonă industrială a Sileziei.

Concomitent cu acţiunile dintre Vistula şi Oder, Armata Roşie a declanşat ofensiva în Carpaţii
Păduroşi, pătrunzând adânc pe teritoriul Cehoslovaciei, la aceste lupte participând şi unităţi ale armatei
române.

La sfârşitul lunii ianuarie s-au încheiat operaţiunile militare dintre Vistula şi Oder, după această
ofensivă trupele sovietice aflându-se la doar 50-60 de kilometri de Berlin, ocupând poziţii favorabile
pentru executarea loviturii hotărâtoare asupra Germaniei.

Paralel, alte unităţi sovietice se aflau în ofensivă în Prusia Orientală, regiune unde
comandamentul german a reuşit să organizeze o apărare foarte puternică, după lupte deosebit de
violente ofensiva sovietică în Prusia Orientală încheindu-se în ultima parte a lunii aprilie 1945.

Totodată Armata Roşie a întreprins în iarna şi primăvara lui 1945 o puternică ofensivă în
Pomerania Orientală, fiind eliberate oraşele Danzig şi Gdynia, cucerită zona industrială Moravska-
Ostrava.

Pe Frontul de Vest, aliaţii occidentali au desfăşurat în acest interval de timp operaţiuni militare
de amploare, care au cuprins şi Italia de nord.

În urma acestor acţiuni militare, anglo-americanii au atins, la sfârşitul lui februarie şi începutul
lui martie 1945 Rinul, astfel încât până la mijlocul lui aprilie forţele germane suferind grele înfrângeri au
pierdut principala lor sursă de cărbune şi una dintre zonele industriale vitale pentru continuarea
războiului.

În faţa situaţiei militare, în primăvara anului 1945 Comandamentul suprem german a luat ample
măsuri pentru apărarea Berlinului.

Puternica ofensivă sovietică asupra Berlinului s-a declanşat în noaptea de 15/16 aprilie 1945, la
20 aprilie începând luptele din capitală, în urma cărora la 30 aprilie militarii sovietici au cucerit clădirea
Reichstagului (Parlamentului).

Hitler s- a sinucis, lăsând ca urmaş al său la conducerea celui de-al treilea Reich pe amiralul
Donitz. La 1 mai sovieticii i-au propus comandantului grupului german din Berlin să capituleze
necondiţionat, iar o zi mai târziu garnizoana Berlinului a încetat rezistenţa şi a început să se predea
trupelor sovietice.

Concomitent cu ofensiva sovietică în direcţia Berlin, forţele armate aliate occidentale au depăşit
la începutul lui aprilie localităţile Munchen şi Bermen, iar la 19 aprilie au ajuns pe Elba, iar trupele
canadiene au desăvârşit eliberarea Olandei.

În sectorul central al frontului, la 25 aprilie trupele americane s-au întâlnit cu cele sovietice, iar
apoi au fost eliberate şi oraşele Stutgart şi Nurnberg, armata americană pătrunzând în Cehoslovacia şi
împreună cu trupe franceze în Austria.

Acţiuni active au avut loc şi pe frontul italian, unde la mijlocul lui aprilie 1945 a fost eliberat
importantul centru industrial Bologna, iar apoi pătrunzând în câmpia Padului, împreună cu partizanii
italieni, aliaţii occidentali au cucerit oraşele Genova, Milano, Padova, Veneţia, Torino, Triestul, la 5 mai
1945 armata germană din Italia capitulând.

Cu o zi înainte au capitulat trupele germane din Olanda, nord -vestul Germaniei şi Danemarca şi
în aceste condiţii autorităţile naziste erau obligate să pună capăt războiului.

Donitz a încercat o capitulare a Germaniei doar în faţa aliaţilor occidentali, propunere respinsă
de către generalul Eisenhower şi după un prim act de capitulare semnat la Reims în noaptea de 7 mai
1945, în noaptea de 8 pe 9 mai la Berlin a fost semnată capitularea necondiţionată a Germaniei, astfel
luând sfârşit războiul din Europa.

La 5 iunie 1945 a fost semnată Declaraţia privind înfrângerea Germaniei şi asumarea

responsabilităţilor în această ţară de către guvernele celor patru mari puteri învingătoare (S.U.A.
U.R.S.S., Anglia şi Franţa), semnatarii declarând că aceasta nu însemna nicidecum anexarea Germaniei
de către puterile respective.

Frontul din Pacific în anul 1945

Anul 1944 a adus victorii importante Coaliţiei Antihitleriste, forţele anglo-americane deţinând
controlul asupra tuturor insulelor din Pacificul central şi de sud-vest, operaţiunile militare extinzându-se
în Marea Chinei de Sud şi în zona apropiată de insulele Japoniei chiar.

Cu toată înrăutăţirea situaţiei strategice a Japoniei, aceasta mai dispunea de importante forţe, în
ianuarie 1945 Cartierul General Imperial adoptând un program de mobilizare şi înarmare generală a
populaţiei.

La începutul anului 1945 pe toate fronturile Asiei de sud-vest s-au desfăşurat bătălii îndârjite,
fiind reînceput atacul în Birmania, pregătindu-se şi o ofensivă de mare anvergură în nord-estul Asiei. La
sfârşitul lui februarie a fost cucerită, după lupte de stradă, Manila, iar ultimele pungi de rezistenţă
nipone din Filipine au fost lichidate în vara lui 1945.

A fost atacată insula Iwo-Jima, un punct strategic foarte important în drumul spre Japonia, unde
a avut loc una dintre cele mai sângeroase bătălii din Pacific, prin ocuparea ei creindu-se o bază apropiată
de arhipelagul nipon pentru avioanele de vânătoare americane.

Comandamentul militar american a trecut în această perioadă la folosirea bombelor incendiare,

iar atacurile aeriene se realizau la joasă altitudine, cu participarea a sute de avioane, la începutul lui
martie 1945 noul procedeu de atac fiind folosit asupra capitalei Tokio şi a altor oraşe japoneze
importante.

Japonia a ripostat la rândul ei, intensificând atacurile Kamikaze, cu pierderi semnificative pentru
S.U.A.

Forţele militare americane, mobilizând efective importante, au atacat în prima zi a lunii aprilie
Okinawa, prima verigă a arhipelagului metropolitan japonez.

Tot în aprilie 1945, U.R.S.S.-ul a denunţat pactul de neutralitate cu Japonia, iar în timpul
conferinţei la nivel înalt de la Potsdam, preşedintele Truman a dat ordinul pregătirii lansării primei
bombe atomice asupra Japoniei.

A urmat în iulie declaraţia prin care guvernele S.U.A., Angliei şi Chinei au adresat un ultimatul
Japoniei (,,Declaraţia de la Potsdam”), care cuprindea condiţiile capitulării acesteia: lichidarea puterii şi
influenţei militariştilor niponi, ocuparea teritoriului ţării de către trupele aliate, anularea tuturor legilor
care împiedicau renaşterea şi întărirea unui sistem politic democratic.

Ultimatumul nu a fost acceptat de către guvernul japonez şi drept urmare la 6 august 1945 a fost
lansată prima bombă atomică asupra oraşului Hiroşima, urmată la 9 august de cea de-a doua asupra
oraşului Nagasaki.

Paralel, guvernul sovietic , care s-a asociat ulterior la Declaraţia de la Potsdam a efectuat ample
pregătiri pentru a interveni militar în Extremul Orient, la 9 august fiind declanşată intervenţia Armatei
Roşii , care s-a desfăşurat pe un front larg, fiind eliberate Manciuria şi Coreea de Nord, luptele pe frontul
sovietic durând până în 22 august.

După dezbateri aprinse, care s-au desfăşurat pe parcursul a mai multor zile, în cadrul Consiliului
Imperial de Război a fost luată hotărârea de capitulare necondiţionată (14 august 1945), împăratul
Hirohito anunţând (pentru prima oară în istorie poporul auzind glasul împăratului său prin intermediul
radioului) capitularea necondiţionată a Japoniei.

La 2 septembrie 1945, la bordul cuirasatului american ,,Missouri” a fost semnat actul de

capitulare necondiţionată a forţelor militare japoneze şi astfel ce de-al doilea război mondial a luat
sfârşit.

Cea de-a doua conflagraţie mondială a cuprins 61 de state, adică ¾ din omenire, Europa fiind
continentul cel mai afectat, numărul victimelor variind între 40-50.000.000 de oameni, de circa 4 ori mai
mulţi decât în primul război mondial. Peste jumătate dintre victime au fost civili, Uniunea Sovietică
situându-se pe primul loc în privinţa pierderilor umane şi materiale, războiul creind în acelaşi timp şi
probleme foarte dificile de repatriere.

Pe de altă parte, în timpul conflagraţiei au fost comise crime monstruoase în lagărele de

concentrare naziste, iar din punct de vedere militar a fost întrebuinţată o tehnică de luptă avansată. De
asemenea, în unele dintre ţările ocupate au apărut puternice mişcări de rezistenţă, care au contribuit la
înfrângerea nazismului, fascismului şi militarismului japonez.

Din punct de vedere politic, a avut loc o transformare radicală a configuraţiei geo-politice a
lumii, aceasta fiind împărţită în două sfere de influenţă, conform intereselor marilor puteri învingătoare.