Politica socială definește setul de politici publice ce urmăresc realizarea protecției sociale și

a bunăstării. Ca disciplină academică, politica socială este o arie multidisciplinară, ce folosește

concepte și metode din economie, știința politică, sociologie, asistență socială, psihologie,
management, filosofie și drept. Politica socială studiază fenomene ce transcend acțiunile și politicile
guvernamentale: dincolo de serviciile sociale, politica socială studiază o gamă largă de fenomene
sociale și economice legate de bunăstarea la nivel individual, familial sau la nivelul colectivității.
Astfel, ariile de interes în studiul politicii sociale cuprind:
1. practici administrative și politici în domeniul serviciilor sociale, incluzând servicii medicale,
asigurări sociale, educație, angajare și formare profesională, servicii comunitare, locuire;

2. probleme sociale, incluzând criminalitate, handicap, șomaj, sănătate mintală, bătrânețe;

3. discriminare și dezavantaje: rasă, etnie, gen, sărăcie și inegalitate economică.

Conceptul general de „politică socială” şi „politici sectoriale”

Ce este politica socială?

Sociologul britanic T.H.Marshall defineşte pe cât de simplu pe atât de cuprinzător

semnificaţia acestui concept: ,,Obiectivul esenţial al politicii sociale în secolul XX este
asigurarea bunăstării cetăţenilor” (Marshall, 1950).

Politicile sociale sunt iniţiate sau extinse în timpul exploziilor de nemulţumire şi dezordine
socială din timpul şomajului masiv, apoi ele sunt abolite sau restrânse când stabilitatea
politică a fost reinstaurată”. (Piven şi Cloward, 1972). Non-ideologică, descărcată de
conţinuturi doctrinare, abordarea pragmatică pune accentul pe rezolvarea tehnică, punctuală,
a problemelor sociale.

Altfel spus, politica socială se concretizează în prevederi legislative specifice, hotărâri şi

reglementări administrative, programe sociale, transferuri de venit (impozite, taxe, respectiv
pensii, alocaţii, îndemnizaţii, burse, etc. din cadrul sistemelor de asigurări şi asistenţă
socială) finanţarea, producerea şi furnizarea de bunuri şi servicii sociale pentru populaţie,
conform unei definiţii ,,de dicţionar” formulată de I. Mărginean în 1994.

Pentru exemplificare, în Marea Britanie se conferă acestei politici un înţeles mai restrâns şi bine
precizat, cu referire strictă la cinci servicii fundamentale:

1) securitatea socială (în sensul menţinerii unui minim de venit prin alocaţiile de şomaj şi sistemul de
pensii),
2) politica în domeniul sănătăţii,
3) politica educaţională,
4) politica locuinţelor sociale,
5) serviciile de asistenţă socială.
 La finalul acestei treceri în revistă a principalelor domenii de activitate în politica socială,
acceptate mai mult sau mai puţin în sfera conceptuală şi practică legată de social policy, cu o
enumerare a politicilor sociale sectoriale, precum:
- securitate socială (în înţelesul de ,,politică”, menţinerea veniturilor în principal prin pensii şi alocaţii
de şomaj)
- politica educaţională
- politica asistenţei medicale (termenul vechi)
- politica pentru îngrijirea sănătăţii (termenul nou)
- politica locuinţelor (sociale)
- asistenţă socială
- asistenţă socială (în Statele Unite, welfare se referă strict la acordarea unor ajutoare sociale)
- politica locurilor de muncă (politica ocupării forţei de muncă)
- politica mediului (ecologică)
- politica în domeniul culturii
- politica pentru tineret

2. Statul bunăstării şi securitarea socială. ,,Cetăţenia socială“ în tradiţia europeană

Seria clarificărilor conceptuale din perimetrul politicii sociale nu poate ocoli, în mod evident,
două concepte majore ale acestui domeniu de studiu: modelul Welfare State (statul bunăstării) şi
securitatea socială.

,,Esenţa statului bunăstării este reprezentată de garantarea guvernamentală a unor standarde

minime privind venitul, alimentaţia, sănătatea, educaţia şi locuinţa, asigurate fiecărui cetăţean
ca drepturi sociale” (Wilensky, 1975). Legat de această definiţie, Harold Wilensky face, 10
ani mai târziu, următoarele precizări: „…cele mai multe din aceste garanţii, adesea cuprinse
sub denumirea de securitate socială au luat forma unei asigurări sociale contra riscurilor de
bază ale vieţii industriale:
- accidente la locul de muncă,
- boli profesionale,
- şomaj,
- bătrâneţe“ (Wilensky, 1985), considerându-se că standardele sociale minime mai sus-amintite nu pot
fi periclitate decât în cazul pierderii veniturilor, deci la persoanele rămase fără loc de muncă.

Conceptul de securitate socială, deşi frecvent utilizat în limbajul politic sau în mass-media,
nu este nici el scutit de nuanţe şi interpretări. Conceptul la care ne referim cuprinde ,,toate
măsurile colective stabilite prin legislaţie pentru a menţine venitul individual al familiei sau
pentru a asigura un venit, atunci când unele sau toate sursele de venit au fost pierdute ori
epuizate sau în situaţiile în care trebuie să se facă faţă unor cheltuieli sporite (de exemplu:
creşterea copiilor sau plata îngrijirii medicale)”.
La nivel mondial se descriu 5 categorii de programe pentru acordarea beneficiilor sociale în
următoarele situaţii:
1) bătrâneţe,
2) şomaj ,
3) maternitate,
4) accidente de muncă, invaliditate, boli profesionale
5) alocaţii familiale.
 POLITICI SOCIALE PENTRU PERSOANELE CU DIZABILITĂȚI

Politica socială studiază fenomene ce transcend acțiunile și politicile guvernamentale: dincolo de

serviciile sociale, politica socială studiază o gamă largă de fenomene sociale și economice legate de
bunăstarea la nivel individual, familial sau la nivelul colectivității.
Obiectivul politicilor sociale este bunăstarea. Bunăstarea colectivă se referă la asigurarea întregii
colectivități cu bunurile și serviciile necesare realizării unui mod de viață considerat a fi normal la
nivelul respectivei colectivități. Bunăstarea colectivă implică un anumit tip de egalitate: toți membrii
colectivității trebuie să dispună de un stoc minim de bunuri și servicii considerat a fi decent, normal,
minimal, de aici derivând conceptul de standard de viață.

Asigurarea bunăstării persoanelor cu dizabilități

1) Îngrijirea în comunitate

Recunoașterea nevoii persoanelor cu dizabilități de a avea o viață cât mai independentă în

propriile locuințe și în mediul obișnuit din cadrul comunității, se concretizează în prevederile
legale. Astfel, prin legea 448/2006, sunt prevăzute responsabilitățile comunității privitor la
serviciile și sprijinul care trebuie asigurat în cadrul comunității pentru diferite categorii de
persoane considerate a fi vulnerabile din punct de vedere social, cum ar fi persoanele vârstnice,
deficienții mintal, fizic, senzorial.

Îngrijirea în cadrul comunității presupune:

- asigurarea de către comunitate a suportului adecvat, a serviciilor necesare care să facă posibilă
achiziționarea priceperilor și deprinderilor necesare pentru asigurarea independenței persoanei cu
deficiențe.
- sprijin și determinarea persoanei cu dizabilități să-si continue viața în propria locuința;
- comunitatea oferă informațiile necesare pentru ca persoana cu dizabilități să decidă în cunoștință de
cauză ce este cel mai bine pentru el.
Îngrijirea în comunitate prin serviciile de sprijin, trebuie să satisfacă noi standarde, cum ar fi:
a) flexibilitatea și sensibilitatea în raport cu nevoile persoanelor beneficiare și ale celor care le
îngrijesc;
b) formularea unei game de opțiuni pentru beneficiari;
c) asigurarea intervențiilor strict necesare, în vederea dezvoltării independenței beneficiarilor;
d) concentrarea asupra celor cu nevoile cele mai mari.
 Îngrijirea in comunitate prezintă o serie de avantaje și limite; printre avantaje ar putea fi
semnalate următoarele:
- promovarea alegerilor și a independentei persoanelor îngrijite, într-un mediu de viață cât mai
apropiat de cel al celorlalți membri ai comunității;

- tendința de individualizare a serviciilor furnizate persoanelor cu dizabilități, în raport cu nevoile lor

speciale;

- implicarea întregii comunități în procesul de îngrijire, ceea ce determină o mai buna acceptare a
persoanelor cu handicap, evitându-se etichetarea și stigmatizarea;

- promovarea activităților unor echipe complexe, interdisciplinare, care orientează și acordă suport pe
parcursul procesului de îngrijire.

Limite ale îngrijirii în comunitate:

- dificultăți în structurarea rețelelor de servicii;

- competiția dintre specialiști;

- caracterul birocratic al activității serviciilor complexe;

- rezistența comunității (de pildă, se poate manifesta protestul locuitorilor dintr-o anumita zonă față de
proiectele de amplasare a unor locuințe colective sau individuale destinate persoanelor cu handicap, pe
motivul că, din această cauză, prețul locuințelor din acea zonă ar putea scădea în mod semnificativ).

2 ) Reabilitarea bazată pe comunitate

Obiectivele principale ale reabilitării în comunitate sunt reprezentate de:

- conștientizarea comunității privind rolul de întrajutorare;
- încurajarea familiei persoanei cu dizabilități astfel încât să identifice resursele pe care le
are și să găsească soluții proprii la problemele pe care le au:
- scoaterea persoanei cu dizabilități de sub controlul exclusiv al specialiștilor.

Modalitatea prin care se poate realiza reabilitarea în comunitate este desemnarea unei persoane care să
participe la cursuri de formare, iar el, la rândul lui, să formeze persoane din comunitate, care să se
ocupe de anumite nevoi ale persoanelor cu dizabilități.
Ipoteze:
1) resursa cea mai importantă pentru acordarea de ajutor persoanei cu dizabilitate este constituită de
propria sa familie;

2) pentru dezvoltarea suportului este posibilă și necesară mobilizarea comunității din care face parte
acea familie.
 Familia este principala resursă în activitatea de reabilitare a persoanei cu dizabilități
datorită motivației dată de implicarea emoțională Totuși,sunt situații în care din lipsa fondurilor
financiare, a timpului necesar sau prin calitatea serviciilor care trebuie asigurate, se impune prezența
altei persoane sau a unui specialist.
Sunt situații în care părinții nu sunt suficient de bine informați sau, dimpotrivă, sunt situații în care
modalitatea prin care sunt transmise unele informații, traumatizează mai rău decât situația în sine.
Exista trei niveluri ale suportului asigurat din perspectiva acestui model:
a) suport pentru persoana cu dizabilitate și pentru familia sa. Un supervizor local este recrutat și
format în domeniul aplicării tehnicilor de reabilitare. Acest supervizor identifică persoana cu
dizabilitate, îi apreciază severitatea condiției și asigură instruirea unui membru al familiei pentru a
putea desfășura activitățile de reabilitare;

b) un al doilea nivel implică personalul existent în serviciile de sănătate, care are un nivel mai
ridicat de competență și resurse mai complexe la nivelul comunității. Aceste servicii nu sunt specifice
persoanelor cu dizabilități, dar personalul poate beneficia de training în ceea ce privește prevenirea
dizabilității și reabilitarea.

3) Non-instituționalizarea

Este vorba de eforturile sistematice în vederea descurajării instituționalizării ori de câte ori
acest lucru este posibil.

Argumentele in favoarea acestei atitudini sunt efectele negative ale instituționalizării, în sfera
comportamentală a achiziționării de priceperi, deprinderi, etc.
Cunoașterea particularităților persoanelor cu dizabilități a condus la decizii care favorizau serviciile
acordate de comunitate persoanelor cu dizabilități indiferent de tipul si gradul de severitate, deoarece
în comunitate sunt posibile servicii care asigura învățarea și exersarea modelelor obișnuite de viață,
implicarea în activitățile sociale, economice, sau, altfel spus, participarea la viața comunității.
Totodată, astfel de programe cresc disponibilitatea serviciilor comunității, care sunt utilizate de toți
membrii acesteia. Avantajele serviciilor oferite în comunitate, sunt eliminarea etichetării,
stigmatizării, excluderii sociale, care apar ca urmare a instituționalizării.

FINANŢAREA POLITICILOR SOCIALE

Una dintre modalităţile de finanţare a politicilor sociale (şi cea mai veche, de altfel) o
reprezintă alocarea de resurse direct de la bugetul public (central şi local), alimentat la rândul
său prin taxe şi impozite plătite de către diverşi contribuabili, precum şi din alte venituri
bugetare. Unele componente de politici sociale, s-au introdus, mai întâi în Germania.
În România abia în 1902 au evoluat primele sisteme de asigurări sociale pentru pensii, concedii
medicale şi de maternitate, accidente de muncă şi boli profesionale, şomaj, îngrijirea sănătăţii.
O altă modalitate de finanţare a politicilor sociale, care poate viza toate componentele enumerate sau
numai unele, sunt fondurile băneşti, care provin din contribuţiile plătite de către asiguraţi şi angajatorii lor,
dar şi subvenţii acordate fondurilor sociale de la bugetul public.
Sunt totuşi câteva domenii sociale a căror finanţare a rămas de tip universal în toate ţările, cum
ar fi, de exemplu, învăţământul şi diferite beneficii de asistenţă socială. Trebuie să menţionăm însă
faptul că învăţământul nu este inclus în rândul cheltuielilor de protecţie socială (securitate socială),
susţinerea lui fiind considerată o investiţie de dezvoltare, chiar dacă are şi o importantă caracteristică
socială, ceea ce justifică includerea sumelor alocate din bugetul public într-un capitol distinct al
cheltuielilor sociale totale, alături de cele de protecţie socială:
- pensii publice de toate categoriile;
- indemnizaţii de şomaj,
- accidente de muncă şi boli profesionale;
- concedii de boală şi maternitate,
- servicii de îngrijire medicală,
- locuințe,
- asistenţă socială.

Cheltuielile sociale

Ca urmare a politicilor restrictive tradiţionale în domeniul social, deşi cu un grad înalt de

fiscalitate, inclusiv pe componente contributive de finanţare a unor beneficii sociale
(monetare şi servicii), în privinţa cheltuielilor sociale, România se plasează în urma ţărilor
UE.

Protecţia şomerilor
Fondul pentru protecţia şomerilor (spre deosebire de cel al asigurărilor de pensii) este excedentar (ca şi
cel al asigurărilor sociale de sănătate, de altfel).

Sunt necesare două acţiuni cu efecte de sporire a cheltuielilor:

a) extinderea perioadei de acordare a indemnizaţiilor, dat fiind şomajul de lungă durată şi
majorarea nivelului beneficiilor băneşti;
b) sporirea alocaţiilor pentru politicile active de ieşire din şomaj şi, în general, pentru
ocupare.
 Servicii de îngrijire a sănătăţii

Sporirea accesibilităţii şi a calităţii serviciilor de îngrijire a sănătăţii reclamă utilizarea în

totalitate şi eficientă a contribuţiilor de asigurări încasate, fără a mai urmări obţinerea de
excedente, având în vedere nevoile acute de resurse pentru sistemul îngrijirii medicale la
toate nivelurile. De asemenea, se impune susţinerea fermă şi cu resurse sporite de la bugetul
public a programelor naţionale de sănătate.

Finanțarea asistenței sociale

Asistența socială se finanțează din fonduri alocate de la bugetul de stat, de la bugetele

locale, din donații, sponsorizări sau din alte contribuții din partea unor persoane fizice ori
juridice, din țară și din străinătate, din contribuții ale beneficiarilor, precum și din alte
surse, cu respectarea legislației în domeniu și în limita resurselor financiare disponibile.

1) Beneficiile de asistență socială se finanțează din fonduri alocate de la bugetul de stat sau/și de la
bugetele locale, conform dispozițiilor prezentei legi.
(2) La fundamentarea anuală a sumelor necesare asigurării plății beneficiilor de asistență socială se
ține cont de următoarele elemente:
a) numărul de beneficiari înregistrați în anul anterior;
b) estimarea numărului de beneficiari pentru anul bugetar în funcție de evoluțiile economice,
demografice și sociale, precum și de indicatorii macroeconomici înregistrați;
c) cuantumul nominal sau, după caz, cuantumul mediu al beneficiului de asistență socială.

POLITICI DE OCUPARE A FORŢEI DE MUNCĂ ÎN ROMÂNIA

Politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat pentru a interveni pe

piaţa muncii, în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă, al ameliorării adaptării
resurselor de muncă la nevoile economiei, al asigurării unei fluidităţi şi flexibilităţi eficiente
pe piaţa muncii, diminuându-se dezechilibrele şi disfuncţionalităţile.

1. Cadrul legal
Legea nr. 90/1996 (republicată) privind protecţia muncii este legea de bază în domeniul sănătăţii şi
securităţii muncii. Legea defineşte cadrul organizatoric al protecţiei muncii şi responsabilităţile privind
coordonarea şi controlul acestei activităţi, transpunând Directiva cadru 89/391/CEE.
Comisia Naţională de Promovare a Ocupării forţei de muncă (prin Legea nr. 76/2002), ce are drept
scop elaborarea de strategii şi politici pentru creşterea nivelului şi calităţii ocupării forţei de muncă şi
pentru dezvoltarea resurselor umane. Comisia este organismul de legătură cu Comitetul pentru
Ocupare şi Piaţa Muncii (Directiva 97/16/CE) având rolul de corelare a strategiilor naţionale cu cele
europene. Alte acte normative de interes social deosebit sunt: Legea nr. 429/2003 de revizuire a
Constituţiei României, Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, etc.
Prin descentralizarea deciziei administrative în domeniul raporturilor de muncă, partenerii sociali sunt
implicaţi în coordonarea politicilor sociale privind formarea profesională, ocuparea forţei de muncă,
asigurările, asistenţă şi protecţia socială.
De asemenea au fost adoptate măsuri legislative pentru:
- consolidarea statutului Consiliului Economic şi Social;

- crearea parteneriatului social în fundamentarea politicii de stabilire a salariului minim pe baza

coşului minim de consum;

- elaborarea în parteneriat a Planului Naţional de Dezvoltare;

- crearea Forumului Virtual de Informare, Consultare şi Dezbateri pentru Societatea Civilă şi

Parteneriatul Social.

2. Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) are structurile sale
descentralizate:
- 41 de agenţii judeţene şi cea a municipiului Bucureşti, pentru ocuparea forţei de muncă (câte una în
fiecare judeţ);

- 177 de agenţii locale;

- 73 de birouri locale, înfiinţate în localităţi mai mici şi „puncte de lucru” în zonele monoindustriale
sau în zonele unde marile companii sunt în curs de restructurare.
Toate aceste instituţii constituie ceea ce se denumeşte „Serviciul Public de Ocupare” (SPO).

3. Suporturile financiare privind piața muncii (măsuri pasive)

Suporturile financiare privind piața muncii sau măsurile pasive se referă la acele intervenții
care furnizează indivizilor asistență financiară, direct sau indirect, pentru persoanele
dezavantajate pe piața muncii. Cei care beneficiază de acest tip de intervenții sunt persoanele
fără loc de muncă și care se află în căutarea activă a unui loc de muncă, dar și persoanele
pensionate timpuriu ( Guț, 2009, p. 157 ). Trebuie subliniat faptul că beneficiarii acestui tip de
intervenții pot fi, de asemenea, participanți și la măsuri active de căutare a unui loc de muncă.
4. Beneficiile în caz de șomaj - sunt beneficii care compensează pierderea salariului în cazul
persoanelor apte de muncă și disponibile să muncească, dar care nu găsesc un loc de muncă potrivit;
aceste beneficii se acordă inclusiv persoanelor care nu au mai lucrat înainte. Aici includem
indemnizația de șomaj – beneficiu plătit lucrătorilor, care satisfac condiția de a fi contribuit la
fondurile de asigurări de șomaj.
4.1. Definirea și evaluarea șomajului
Şomajul este starea de a fi neangajat, de a nu fi în stare a obţine o muncă plătită2. În Vocabularul
economic şi financiar3, prin şomaj se înţelege încetarea involuntară şi prelungită a lucrului, din cauza
imposibilităţii de a găsi un loc de muncă. Şomajul poate fi privit ca fiind o situaţie proprie persoanelor
care şi-au încetat involuntar activitatea şi/sau nu se pot angaja, din cauza imposibilităţii găsirii unui loc
de muncă. Este vorba de un surplus de forţă de muncă, făcând parte din populaţia activă şi care nu
lucrează, datorită:
a. pierderii locurilor de muncă;
b. creşterii ofertei de muncă peste capacitatea de absorbţie a pieţei muncii;
c. proastei funcţionări a pieţei muncii. În termenii generici ai pieţei muncii, şomajul reprezintă un
excedent al ofertei, în raport cu cererea de mână de lucru.
Starea de şomer apare, în principiu, ca urmare a două procese:
1. pe de o parte, în ,,zona” ofertanţilor de forţă de muncă, pierderea locului de muncă;
2. pe de altă parte, imposibilitatea angajării integrale, într-o perioadă dată de timp, a unei generaţii de
absolvenţi calificaţi pentru o anumită muncă. Potrivit Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de
Muncă4, şomerul este acea persoană care îndeplineşte, cumulativ, următoarele condiţii:
– nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează, din activităţi autorizate potrivit legii,
venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj ce i s-ar cuveni;
– starea de sănătate şi capacităţile fizice o fac aptă pentru prestarea unei munci;
– are vârsta de minim 16 ani;
– nu îndeplineşte condiţiile de pensionare;
– este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare, dacă s-ar găsi un loc de muncă;
– este înregistrată la ANOFM sau la alt furnizor de servicii de ocupare, care funcţionează în condiţiile
legii.
4.2. Măsuri actuale care definesc politica de ocupare a forței de muncă și de combatere a
șomajului în România.
ANOFM aplică politicile și strategiile în domeniul ocupării și formării profesionale a persoanelor în
căutarea unui loc de muncă, elaborate de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor
Vârstnice. Astfel, creșterea șanselor de ocupare a persoanelor în căutarea unui loc de muncă ca
obiectiv al politicilor active se realizează în România prin 4 servicii de pre-concediere;
1. informare și consiliere profesională;
2. medierea muncii; cursuri de formare profesională;

3. consultanță și asistență pentru începerea unei activități independente sau pentru inițierea unei
afaceri; completarea veniturilor salariale ale angajaților;

4. încadrarea absolvenților de învățământ; și stimularea mobilității forței de muncă.

5. Măsuri privind piața muncii
Creșterea numărului de șomeri a adus în mod inevitabil în centrul atenției politicile privind piața
muncii și a pus accentul pe așa-numitele „strategii de activare” pentru a ajuta șomerii aflați în
căutarea unui loc de muncă. Aceste strategii de activare, mai exact politicile active de pe piața muncii
sunt un subset al politicilor pieței muncii și au ca scop principal fie să prevină șomajul în rândul
persoanelor care se află în această situație de risc, fie să ajute aceste persoane să se recalifice în
vederea reintegrării pe piața muncii.
Organizația Internațională a Muncii a definit politicile active de ocupare ca fiind acele intervenții
selective ale guvernelor care urmăresc obiectivele de echitate și de eficiență, acționând direct sau
indirect pentru a oferi locuri de muncă, sau pentru a crește capacitatea de inserție profesională a
persoanelor care prezintă anumite dezavantaje pe piața muncii.
Măsurile active includ acele intervenții, care au la baza lor diferite acțiuni.
Aici avem două categorii de persoane:
Prima categorie sunt participanții (șomerii) a căror principală activitate este căutarea unui loc de
muncă și care se finalizează prin modificarea statutului lor pe piața muncii, dobândind, astfel, poziția
de persoană ocupată.
A doua categorie sunt participanții care caută în mod activ un loc de muncă. Acest „mod activ” de a
căuta un loc de muncă, presupune mai mult decât a se mulțumi cu o anumită situație de fapt, de
exemplu, de a-și accepta statutul de șomer, și implică interes din partea persoanei în căutarea unui loc
de muncă, ca de pildă:
- cunoașterea și însușirea tehnicilor de căutare activă a unui loc de muncă, a modului de întocmire a
unei scrisori de intenție, a curriculumului vitae (CV) ori pregătirea și prezentarea în vederea unui
interviu de angajare.
Măsurile privind piața muncii vizează intervențiile guvernamentale care furnizează suport financiar
pentru grupurile dezavantajate pe piața muncii.
Majoritatea măsurilor se concentrează pe trei direcții de acțiune, și anume:
1. activarea șomerilor,

2. susținerea persoanelor în trecerea de la inactivitate (involuntară) la ocupare.

3. menținerea locurilor de muncă pentru persoanele amenințate de șomaj prin stimulente.

5.2. Subvențiile
Subvențiile /creditele pentru stimularea angajării au în vedere măsurile ce facilitează recrutarea
șomerilor sau mențin ocuparea persoanelor cu risc involutar de a-și pierde locul de muncă.
5.3. Sprijinul pentru ocupare
Sprijinul pentru ocupare este reprezentat de unele subvenții financiare specifice destinate persoanelor
cu capacitate redusă de muncă (sau cu capacitate redusă permanent). Pe de altă parte, scopul acestuia
este acela de a susține participanții să se integreze, să se adapteze la propriul handicap, la condițiile de
mediu și de muncă și să-și dezvolte competențele necesare pentru intrarea în câmpul muncii. Trebuie
reținut faptul că reabilitarea inclusă în cadrul măsurilor active se raportează expres la reabilitarea
profesională și accederea pe piața muncii a persoanelor cu capacitate de muncă redusă.

POLITICI SOCIALE ÎN SPRIJINUL FAMILIILOR ȘI COPIILOR

- au ca obiectiv protejarea familiei, pe de o parte şi, pe de altă parte, înlăturarea situaţiilor care ar putea
fi definite ca discriminatorii
Politici familiale
În ultimul deceniu, componenta principală a politicilor familiale din România a fost concediul și
indemnizația pentru creșterea copilului.
Exemple de prestații sociale orientate în prezent către familie
Ajutorul social pentru asigurarea venitului minim garantat – se acordă pe baza probării veniturilor
si dotărilor din gospodărie. Valoarea acestui ajutor este data de diferența dintre pragul stabilit de
Guvern și venitul lunar net al familiei. Pentru a descuraja inactivismul, acest ajutor este condiționat de
prestarea unor munci in folosul comunității.
- Ajutor pentru încălzirea locuinței – constă într-o suma acordată familiilor cu venituri mici pe
perioada de iarnă.
- Alocație familială complementară – valoarea acestei alocații este stabilită în funcție de numărul de
copii.
- Alocație de susținere pentru familia monoparentală – este acordată familiilor monoparentale în
aceleași condiții ca și alocația familială complementară, dar cu diferențe în ceea ce privește cuantumul
alocației:
- Mese la cantine sociale – pot beneficia de acest serviciu mai multe categorii de persoane, una din
condițiile impuse fiind ca venitul net mediu lunar pe o persoana in întreținere să fie sub nivelul
venitului net lunar, pentru o persoană singură, luat în calcul la stabilirea ajutorului social. Finanțarea
cantinelor sociale se realizează de la bugetele locale.
 LEGISLAŢIA CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI
a. armonizarea cadrului legislativ referitor la protecţia copilului împotriva abuzului, neglijării şi
exploatării, cu celelalte norme şi acte normative conexe acestuia (de exemplu, violenţa domestică,
delincvenţa juvenilă);
b. punerea în aplicare a măsurilor cuprinse în Planul Naţional de Acţiune privind Prevenirea şi
Combaterea Abuzului Sexual asupra Copilului şi a Exploatării Sexuale a Copiilor în Scopuri
Comerciale;
c. aprobarea standardelor minime obligatorii privind telefonul copilului, centrul de consiliere pentru
copilul abuzat, neglijat şi exploatat şi centrul de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului,
neglijării şi exploatării copilului;
d. introducerea în legislaţie a unor măsuri privind pregătirea şi perfecţionarea specialiştilor
profesionişti care interacţionează cu copilul (asistenţi sociali, medici, asistente medicale, psihologi,
cadre didactice, jurişti, poliţişti etc.);
e. încheierea de convenţii de colaborare şi protocoale între instituţiile care intervin, în mod
„multidisciplinar”, în cazurile de abuz, neglijare şi exploatare a copiilor;
f. realizarea de campanii mediatice pentru sensibilizarea opiniei publice asupra problematicii abuzului,
neglijării şi exploatării copilului.

1. Alocaţia pentru copiii nou - născuţi

2. Ajutoarele de urgenţă

POLITICILE SOCIALE PRIVIND PROTECȚIA ȘI SECURITATEA SOCIALĂ

„Securitatea socială” constituie un concept amplu care încorporează atât asigurările sociale,
cât şi asistenţa socială.
Asigurările sociale cuprind: asigurarea de sănătate, prestaţiile de maternitate, ajutorul de deces,
indemnizaţia de şomaj, dreptul la pensie, asigurările pentru accidente de muncă şi boli profesionale. Se
apreciază că, în cadrul asigurărilor sociale, intră, cu titlu de prestaţii non contributive, şi drepturile
acordate: invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război, veteranilor de război, foştilor deţinuţi
politici,eroilor martiri, urmaşilor şi răniţilor din timpul Revoluţiei din 1989, magistraţilor înlăturaţi din
justiţie în perioada 1945-1952.
Securitatea socială reprezintă un ansamblu de mecanisme, proceduri, instituţii şi drepturi
prin care se urmăreşte acoperirea riscurilor sociale.
 Riscurile sociale sunt definite ca fiind acele împrejurări care pot atrage diminuarea veniturilor
unei persoane sau mărirea cheltuielilor acesteia. În plan juridic, atât la nivel intern cât şi la nivel
internaţional, riscurile sociale sunt definite, de regulă, ca fiind:
-bătrâneţea
-boala
-invaliditatea
-maternitatea
-protecţia juridică a drepturilor salariale
-şomajul
-sarcinile familiale.
Sistemele de securitate socială nu sunt identice în lume, ele ilustrează 2 concepţii opuse:
1. concepţia tradiţional europeană (sistemul Bismarck). Are la bază concepţia comutativă;
elementele esenţiale pe care le are în vedere fiind persoanele beneficiare, formula de calcul a
drepturilor de asigurări sociale, mecanismul de finanţare, nivelul beneficiilor.
2. concepţia distributivă. Este specifică prin soluţiile date la aceleaşi probleme.

A. DOMENIUL PIEŢEI FORŢEI DE MUNCĂ (INCLUSIV ŞOMAJUL) ŞI AL

POLITICILOR SALARIALE.

Documentul strategic al acestui domeniu este reprezentat de Planul Naţional de Acţiune pentru
Ocuparea Forţei de Muncă (PNAO), adoptat în 2002 şi structurat în patru piloni –
corespunzători pilonilor Strategiei europene de ocupare a forţei de muncă:

I. Îmbunătăţirea capacităţii de angajare (angajabilitatea);

II. Dezvoltarea spiritului antreprenorial şi crearea de locuri de muncă (antreprenoriatul);

III. Promovarea capacităţii de adaptare a întreprinderilor şi a angajaţilor acestora

(adaptabilitatea);

IV. Asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi (şanse egale).

Agenţia are trei obiective principale, în vederea cărora îşi desfăşoară activitatea:
1) instituţionalizarea dialogului social în domeniul ocupării si formării profesionale;
2) aplicarea strategiilor naţionale în domeniul ocupării şi formării profesionale;
3) aplicarea măsurilor de protecţie socială a persoanelor neîncadrate în muncă.
Activităţile specifice ale Agenţiei pentru realizarea acestor obiective (sau serviciile oferite) sunt:
- activităţi de informare şi consiliere a carierei, consultanţă în vederea începerii unei afaceri,

- servicii de preconcediere,
- completarea veniturilor şomerilor,

- subvenţionarea locurilor de muncă,

- medierea muncii,

- acordarea de credite,

- organizarea de cursuri de formare profesională şi stimularea mobilităţii forţei de muncă.

B. DOMENIUL PENSIILOR ŞI ALTOR DREPTURI DE ASIGURĂRI SOCIALE

Acest domeniu cuprinde organizarea şi funcţionarea sistemului public de pensii şi a al asigurărilor
sociale în România (cu excepţia asigurărilor de şomaj şi asigurărilor de sănătate care intră în alte
categorii), ale cărui principii de bază sunt:
• principiul unicităţii - statul organizează şi garantează sistemul public bazat pe aceleaşi norme de
drept;
• principiul egalităţii – asigură tratament nediscriminatoriu tuturor participanţilor la sistemul public
de pensii şi asigurări sociale;
• principiul solidarităţii sociale – presupune drepturi şi obligaţii reciproc asumante de către
participanţii la sistem;
• principiul obligativităţii – menţionează obligativitatea participării la sistem, pentru a putea
beneficia de serviciile acestuia;
• principiul contributivităţii – presupune constituirea fondurilor de asigurări sociale prin plata de
contribuţii de către părţile participante la sistem;
• principiul solidarităţii şi redistribuirii intra şi inter-generaţionale – presupune redistribuirea
fondurilor de asigurări sociale atât între membrii unei generaţii (prin existenţa pensiei minime şi
plafonarea pensiei maxime) cât şi de la o generaţie la alta prin utilizarea sistemului de pensii în flux;
• principiul autonomiei – presupune administrarea de sine stătătoare a sistemului public de asigurări.

C. DOMENIUL ASISTENŢEI SOCIALE ŞI POLITICILOR FAMILIALE

În cadrul acestui domeniu există trei direcţii de dezvoltare (subdomenii):
(a) prestaţii şi servicii de asistenţă socială,
(b) asistenţa socială pentru persoane vârstnice
(c) combaterea excluziunii sociale. Pentru fiecare din aceste subdomenii există un cadrul legislativ
adecvat şi instituţii responsabile pentru implementarea acestuia.
Prin această lege este stabilit scopul asistenţei sociale: „protejarea persoanelor care, datorită unor
motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să îşi asigure nevoile
sociale, să îşi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru integrare socială” şi sunt astfel
definite:
• dreptul la asistenţă socială;
• prestaţiile şi serviciile sociale;
• instituţiile de asistenţă socială;
• organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de asistenţă socială (la nivel central şi teritorial);
• personalul din cadrul sistemului de asistenţă socială;
• modalitatea de finanţare a asistenţei sociale;
• jurisdicţia asistenţei sociale;
• Comisia de mediere socială.

D.DOMENIUL RELAŢIILOR DE MUNCĂ, AL SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ

Activităţile acestui domeniu au în vedere ralierea la abordarea comunitară a securităţii şi sănătăţii în
muncă, axată pe activitatea de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale.

FORMELE DE ORGANIZARE A PROTECȚIEI SOCIALE

Realizarea dreptului constituțional la protecție socială poate fi organizat sub formă de protecție statală
și nestatală.
În sistemul protecţiei sociale de stat deosebim următoarele forme de organizare:
Asigurarea socială din mijloacele CNAS. Orice asigurare presupune anihilarea efectelor survenirii
riscurilor asigurate de către toţi participanţii la asigurare. În acest scop, a fost creată CNAS, care, în
caz de necesitate, stabileşte şi plăteşte suma de asigurare. Specific pentru CNAS este că ajutorul se
acordă în caz de survenire a unui din riscurile sociale: şomaj, boală, invaliditate, bătrâneţe, în cazul
decesului persoanei, care este unicul întreţinător etc.
Deci, scopul protecţiei sociale din mijloacele CNAS este de a schimba condiţia materială a
persoanelor dezavantajate din cauze social-obiective: pierderea sau reducerea câștigului, apariţia unor
cheltuieli suplimentare, lipsa minimului de trai etc.
Misiunea CNAS este de a distribui responsabilităţile, în caz de apariţie a riscului social (incapacitatea
temporară de muncă, șomajul, invaliditatea temporară sau permanentă, bătrânețea, sarcina și lăuzia
etc.), între cei care oferă loc de muncă (agenţii economici), angajaţii şi persoanele autorizate de la
organele de asigurare socială.
Formele nestatale de protecție socială ( asigurarea cu pensii private)
Specificul pensiei din sistemul public de asigurări constă în asigurarea necesităţilor vitale minime ale
pensionarului, fiind bazată pe principiul,,solidarităţii generaţiilor, pensia privată reprezintă doar
economii acumulate. Acest sistem de asigurare cu pensii poate fi atât obligatoriu, precum şi benevol,
contribuţiile de asigurări pot fi achitate atât de patroni, cât şi de înșiși angajaţi sau de ambele părţi în
proporţii egale. Ultima variantă este cea mai răspândită în diferite țări ale lumii.
Fondurile nestatale de pensii sunt de 2 tipuri:
Fondurile de pensii private ramurale (închise ) sunt create de către angajatori ( patroni ) în scopul
atragerii şi menţinerii în activitate a forţei de muncă – în special în ramurile cu locuri de muncă în
condiţii nocive şi grele.
Când participanţii la fondul privat de pensii îndeplinesc condiţiile pentru a primi o pensie din acest
sistem, acești pot fi pensionați conform uneia din următoarele scheme de pensii, prevăzute în contract:
- sub formă de anuitate (suma plătită anual inclusiv dobânda, în vederea stingerii unei datorii în decurs
de mai mulţi ani ) pe parcursul întregii vieţi.

- sub formă de plăţi pentru o perioadă anumită de timp, preventiv stabilită în contract,

- sub formă de plată unică achitată la momentul adresării

Fondurile de pensii sub formă de depuneri particulare se autofinanţează în exclusivitate de către
participanţi (angajaţi), care îşi asumă personal riscurile legate de depunerile efectuate. Aceste sisteme
activează pe principiul benevol.

POLITICI SOCIALE PRIVIND PROTECȚIA COPILULUI

Politica de protecție a copilului este un act intern al instituției de învățământ (grădiniță,

gimnaziu, liceu sau școală profesională/ colegiu), care reglementează modul în care instituția
asigură dreptul copilului la siguranță, sprijin și intervenție în situațiile când sănătatea și viața
copilului sunt puse în pericol.

Pentru asigurarea drepturilor copilului, importantă este cunoaşterea largă a ideilor şi principiilor
exprimate de Convenţie. Convenţia a creat un climat favorabil reformei: a definit principii si norme
universale asupra situaţiei copiilor, a conturat un proces de urmărire şi discutare a gradului de
implementare.

Rolul statului în protejarea și promovarea drepturilor copilului

În România autorităţile publice, organismele private autorizate, precum şi persoanele fizice şi
persoanele juridice responsabile de protecţia copilului sunt obligate să respecte şi să garanteze
drepturile copilului stabilite prin Constituţie şi lege, în concordanţă cu prevederile Convenţiei
Organizaţiei Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificata prin Legea nr.18/1990,
republicată, şi ale celorlalte acte internaţionale în materie, la care România este parte.

Copiii au dreptul la o educaţie de calitate care să îţi asigure şanse egale de reuşită în viaţă şi care
să contribuie la dezvoltarea personalităţii. Elevii au dreptul la învăţământ primar obligatoriu şi
gratuit, la asigurarea accesului la liceu şi facultate, la servicii de informare şi orientare şcolară şi
profesională.

SERVICIILE DE PROTECȚIE A COPILULUI

Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu
modificările și completările ulterioare stabileşte atât tipurile de servicii destinate prevenirii separării
copilului de părinţi, cât şi pe cele de protecţie specială a copilului care a fost temporar sau definitiv
separat de părinţi. S-au organizat şi au devenit funcţionale următoarele tipuri de servicii: servicii de zi,
servicii de tip familial şi servicii de tip rezidenţial.
SERVICII DE ZI
Sunt acele servicii prin care se asigură menţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţilor copilului şi
ale părinţilor săi, pentru depăşirea situaţiilor care ar putea determina separarea copilului de familia sa.
Acestea cuprind:
a) centre de zi;
b) centre de consiliere şi sprijin pentru părinţi;
c) centre de asistenţă şi sprijin pentru readaptarea copiilor cu probleme psihice şi sociale;
d) serviciile de monitorizare, asistenţă şi sprijin al femeii gravide predispuse să îşi abandoneze copilul.
SERVICII DE TIP FAMILIAL
Serviciile de tip familial sunt acele servicii prin care se asigură, la domiciliul unei persoane fizice sau
familii, creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a
stabilirii în condiţiile prezentei legi a măsurii plasamentului.
SERVICII DE TIP REZIDENTIAL
Rolul serviciilor de tip rezidenţial este de a asigura protecţia, creşterea şi îngrijirea copilului separat,
temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii în condiţiile legii a măsurii plasamentului.
Aceste servicii includ centrele de plasament (inclusiv casele de tip familial), centrele de primire a
copilului în regim de urgenţă, precum şi centrele maternale.
Instituții cu atribuții în protecția și promovarea drepturilor copilului:
● La nivel central – Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie aflată în
subordinea Ministerului Muncii și Justiției Sociale;

● La nivel judeţean – Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului (DGASPC), în

subordinea Consiliilor Judeţene, respectiv a Consiliilor Locale ale Municipiului Bucureşti;

● La nivel local – Serviciile Publice de Asistenţă Socială, organizate la nivelul municipiilor şi

oraşelor, sau persoane cu atribuţii de asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor locale
comunale.

POLITICI SOCIALE ÎN DOMENIUL SANITAR DIN ROMÂNIA

 Scurt istoric, reforme în domeniul sănătății

Necesitatea creşterii nivelului de finanţare a sistemului de sănătate din România. Unul dintre
obiectivele de dezvoltare socială durabilă ar putea fi creşterea finanţării serviciilor sanitare şi un
management mai eficient al resurselor existente, având în vedere că dezvoltarea socială este
influenţată direct de investirea în capitalul uman.

Sistemul public de sănătate

Programele naţionale de sănătate curative se finanţează de la bugetul Fondului naţional unic de

asigurări sociale de sănătate, precum şi din alte surse, inclusiv din donaţii şi sponsorizări, în
condiţiile legii.

Programele naționale de sănătate se adresează în egală măsură persoanelor asigurate și

neasigurate, permițând astfel controlul adecvat al problemelor de sănătate pentru care sunt
concepute și accesul echitabil la servicii de sănătate imperios necesare, inclusiv la servicii de
prevenție primară și secundară.

Important
Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate sunt obligate să furnizeze rapoarte
financiare care precizează obiectivele diferitelor programe și servicii, precum și să definească clar
mecanismele de finanțare a proiectelor.
Ministerul Sănătății trebuie să includă un sistem eficient de control al calității, să poată face
comparații între eficiența diferitelor sisteme de sănătate publică și să aloce fonduri în consecință.