Mihalcea Andrei

Psihopedagogie Nivel I Postuniversitar – 2019

Handbalul românesc

Istoria handbalului românesc a început cu un profesor de educaţie fizică din Sibiu,

care a asistat, în februarie 1920, la primul meci demonstrativ de handbal în unsprezece, pe un
teren de fotbal din Germania. Mai târziu, comuniştii au încercat să întipărească în mentalul
colectiv ideea că „leagănul” handbalului românesc postbelic s-ar afla la Băbici, în judeţul
Romanaţi, unde activa o echipă de „ţărănci-muncitoare”.

La fel ca şi baschetul sau voleiul, jocul de handbal a fost inventat de un profesor de

gimnastică. Carl Schellenz (1890-1956) a adaptat, de fapt, jocul de fotbal. Primele echipe de
„handbal” erau formate din câte unsprezece jucători, iar terenul era de dimensiunile celui de
fotbal, ceea ce explică şi scorurile destul de asemănătoare. Însă ideea lui Carl Schellenz nu
era cu totul originală. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele două decenii ale secolului
al XX-lea existau deja mai multe variante, practicate în Boemia, Danemarca sau Germania.

Fost campion de atletism, Carl Schellenz a gândit handbalul în unsprezece special pentru
femei, cărora fotbalul le era mai degrabă interzis. Succesul noii discipline s-a datorat şi
poziţiei de profesor la Şcoala Superioară de Sport din Berlin, deţinută de Carl Schellenz.
Astfel, viitorii profesori de educaţie fizică îşi începeau cariera ştiind deja regulile şi cu gustul
pentru acest joc. Devenit foarte popular în Germania, handbalul în unsprezece a fost inclus în
1936 în programul Jocurilor Olimpice de la Berlin, turneu la care a participat şi România. Dar
abia în 1972 (la München, pentru bărbaţi) şi în 1976 (la Montreal, pentru femei) avea să
devină handbalul un sport olimpic autentic.

În 1937, Carl Schellenz a vizitat România, păstrând nu doar o frumoasă amintire, ci şi

o corespondenţă interesantă cu Marianne Wonner, antrenoare născută la Agnita. „Hazena” a
apărut în Boemia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Gândit tot pentru echipele feminine, mult
mai accesibil acelora care nu aveau posibilitatea de a juca pe un teren de fotbal, handbalul în
şapte a fost rapid adoptat de echipele evreieşti, care evitau astfel expunerea pe stadioane, fapt
ce putea genera reacţii negative la adresa jucătorilor. Mult mai spectaculos, presupunând un
număr mai mare de goluri, despărţit de arbitrariul climatic, handbalul în şapte s-a impus
treptat, astfel încât spre sfârşitul anilor 1960 cel în unsprezece rămăsese o amintire.

Istoria handbalului românesc începe cu un profesor de educaţie fizică din Sibiu. În

Transilvania, în şcolile săseşti organizate şi administrate de Biserica Evanghelică, educaţia
fizică era o tradiţie veche. Profesorii erau adesea trimişi în Germania sau Austria pentru a
învăţa metodele de predare a gimnasticii şi a jocurilor sportive. Întâmplarea a făcut ca în
februarie 1920, când Carl Schellenz a organizat primul meci demonstrativ de handbal în
unsprezece pe un teren de fotbal, un astfel de profesor să se afle printre spectatori. Aşadar,
locul de naştere al handbalului românesc au fost şcolile din Sibiu la care Wilhelm Binder
activa ca profesor.

Primele partide s-au jucat în 1921. Şi celelalte comunităţi de saşi transilvăneni sau
şvabi bănăţeni au adoptat noua disciplină sportivă. În perioada interbelică, handbalul se juca
mai ales la Sibiu, Mediaş, Sighişoara, Bistriţa sau Braşov, dar şi la Lugoj, Periam, Timişoara,
mai puţin însă la Bucureşti.

Tot în anii 1930, un ziarist sportiv avea să relateze despre o partidă demonstrativă de
„hazena”, un sport pe atunci nou. Foarte potrivit pentru cluburile feminine, handbalul în şapte
a fost repede adoptat de asociaţiile sportive membre ale mişcării gimnastice evreieşti
Maccabi, destul de răspândite în Moldova şi Bucovina. Dar „hazena” se practica şi la
Petroşani, în mediile muncitoreşti.

Totuşi, centrul handbalului românesc a rămas în Ardeal şi Banat iar primii mari
jucători au fost saşi şi şvabi. Sighişoara, unde a fost creat în urmă cu câţiva ani un centru
olimpic de pregătire, dădea una dintre cele mai puternice echipe. De altfel, în cetatea de pe
Târnavă handbalul era preferat fotbalului de către profesorii de educaţie fizică.

Deşi în 1936 a apărut şi o federaţie naţională de specialitate, handbalul era considerat

un sport minor. Până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial s-au jucat totuşi
şaptesprezece meciuri internaţionale, în special contra Germaniei, Austriei şi Suediei.  

La 2 august 1949, „Scînteia” anunţa – printre ştirile telegrafice ale unei minuscule
rubrici „Duminica sportivă” – că noua campioană naţională la handbal masculin era C.F.R.
Sighişoara. Ştirea ajunsese însă pe dos la Bucureşti, deoarece nu organizatorii finalei, ci
oaspeţii, Derubau Sibiu, câştigaseră cu 5-3.
Mult mai mult spaţiu era acordat echipei de „ţărănci-muncitoare” din Băbici, pe atunci în
judeţul Romanaţi, ale cărei performanţe în „Cupa Tineretului Muncitor” uimiseră lumea
sportivă.
 De altfel, această competiţie avea să fie socotită, peste ani, drept „leagănul”
handbalului românesc postbelic, întrecerea care a stârnit interesul pentru practicarea acestui
sport. Pe structura vechilor cluburi interbelice a fost creat un campionat naţional. Handbalul a
fost popularizat şi în Bucureşti, unde noile cluburi afiliate diverselor ministere l-au inclus
printre disciplinele practicate. Treptat, el a fost extins şi în Moldova, unde au luat naştere
veritabile şcoli, precum cea de la Bacău.

În 1953, România s-a clasat a doua la Festivalul Mondial al Tineretului, atât la masculin, cât
şi la feminin. Totuşi, meciurile s-au jucat în deschiderea finalei de fotbal, strategie veche,
menită să atragă atenţia spectatorilor.

Foarte repede, în 1956, avea să vină şi primul titlu mondial, la feminin, câştigat chiar în faţa
echipei Germaniei (pe vremea când handbalul se juca încă în unsprezece, în aer liber).
Următorul succes al româncelor a fost în 1962, când au câştigat din nou titlul mondial, de
data aceasta  în sală, în echipe de câte şapte.

Drumul la masculin avea să fie mai greu, dar, în cele din urmă, mai fructuos. Hulite
astăzi, metodele „sovietice” de antrenament şi organizare şi-au spus cuvântul. Concentrarea
valorilor în câteva echipe, cantonamentele prelungite şi îmbinarea pregătirii fizice cu una
intelectuală şi ideologică, inclusiv înainte de Campionatul Mondial din 1990, au făcut din
România prima cvadruplă campioană mondială masculină din istorie (1961, 1964, 1970 şi
1974).