UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE,ECONOMICE SI ADNINISTRATIVE

CRAIOVA

AUDIT INTERN IN SISTEMUL PUBLICAT SI PRIVAT

MASTER AN I SEMESTRUL I

REFERAT
Contabilitatea Raportarilor

Masterand:
Pecingina Viorica Florina
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE,ECONOMICE SI ADNINISTRATIVE

CRAIOVA

AUDIT INTERN IN SISTEMUL PUBLICAT SI PRIVAT

MASTER AN I SEMESTRUL I

Analiza Informatiilor ce rezulta din situatiile financiare anuale

ale institutiilor de sanatate publica

Masterand:
Pecingina Viorica Florina

1. Instituții specializate în activitatea financiară a

României

Orice economie națională, indiferent de nivelul său de dezvoltare, este caracterizată de

existența si funcționarea unei piețe specializate. Această piață specializată este piața de capital

(în accepțiunea sistemului european) sau piața financiară (conform teoriilor specifice

sistemului anglo-saxon). Piața financiară reprezintă mecanismul prin care activele financiare

sunt emise și introduse în circuitul economic.

Sistemul financiar prin definiție, reprezintă ansamblul instituțiilor și piețelor care

interacționează între ele, pentru a îndeplini anumite funcții, dintre care cea mai importantă

este facilitarea transferului de fonduri de la cei care înregistreaza excedente, catre cei care se

confruntă cu necesități financiare

Conceptul de sistem financiar are un continut foarte complex, putând fi interpretat sub mai

multe aspecte, si anume:

a) ca un sistem de relații economice, în expresie banească, prin care se

vehiculează resurse financiare;

Se disting doua mari subsisteme financiare:

- subsistemul financiar public , care reprezinta ansamblul relatiilor financiare prin care se

constituie, distribuie si utilizeaza fondurile banesti publice. Prin prisma componentelor

principale pe care le înglobeaza, subsistemul financiar public se structureaza pe urmatoarele

subsisteme principale:

- bugetul de stat;

- bugetele locale;

- asigurarile sociale de stat

- creditul (cu participarea unor entitati publice);

- asigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila (prin

societati cu capital de stat);

- finantele întreprinderilor si altor entitati publice;

Primele doua subsisteme (bugetul de stat, bugetele locale) reprezinta

relatiile de redistribuire a produsului intern brut privind constituirea

fondurilor bugetare, precum si distribuirea si utilizarea acestor fonduri

pentru satisfacerea nevoilor publice, de interes national mai larg, respectiv

local.

Asigurarile sociale exprima relatiile prin care se constituie, distribuie si

utilizeaza, în principiu, fondurile destinate protectiei celor ce îsi pierd

capacitatea de munca.

Considerata ca o componenta deosebita a subsistemului financiar public,

creditul exprima relațiile financiare caracteristice constituirii si utilizării

unor fonduri de creditare, diferențiindu-se de subsistemele financiare

prezentate anterior prin faptul ca au la baza principiul rambursabilitătii si

plății de dobânzi ca preț al folosirii resurselor împrumutate.

La rândul lor, asigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila, se

considera ca subsistem financiar, particularizat prin specificul relatiilor de

constituire, distribuire si utilizare a unui fond specific numit de asigurare.

Un alt subsistem financiar public este reprezentat de finantele

întreprinderilor si altor entitati economico-sociale, publice. Un asemenea

subsistem exprima relatiile financiare prin care se constituie, distribuie si

utilizeaza capitalurile, respectiv fondurile banesti administrate de aceste

entitati.

- subsistemul financiar privat, considerat ca ansamblu de relații financiare prin care se

constituie, distribuie si utilizează fondurile financiare private, având în prim plan, ca

participanți, entitățile si persoanele private ce administreaza în interes privat fondurile

respective

Subsistemul financiar privat înglobeaza relatiile financiare de constituire,

distribuire si utilizare a fondurilor banesti în cadrul proprietatii private. Ca

sistemul financiar privat, acesta se structureaza pe urmatoarele subsisteme:

- finantele întreprinderilor si altor entitati sau firmelor private;

- creditul bancar (privat);

- asigurarile sociale private si asigurarile de bunuri, persoane si

raspundere civila (private);

- finantele gospodariilor (menajelor).

Finantele private ale firmelor reflecta relatiile economice în forma

baneasca prin care se mobilizeaza, repartizează si utilizează resursele

banești necesare activității de producție, investiții precum si pentru

satisfacerea altor cerinte la nivel entitatilor respective.

Ca o componenta distincta a subsistemului financiar privat, creditul bancar

înglobeaza toate relatiile banesti vizând mobilizarea de resurse banesti si

redistribuirea acestora pe principiul rambursabilitatii si al platii de dobânda

pentru sumele împrumutate

Asigurarile sociale private pot apare ca o componentă distinctă a

subsistemului financiar privat în masura în care diferite persoane fizice si

juridice participa la constituirea, distribuirea si utilizarea unor fonduri de

asigurari sociale, administrate de institutii cu capital privat.

Asigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila cuprind relațiile

financiare specifice constituirii, distribuirii si utilizarii fondurilor de

asigurare, la care participa însa societatile de asigurari cu capital privat, ca

asiguratori, si diferite persoane fizice si juridice, ca asigurati.

Finantele gospodariilor (menajelor) înglobează relatiile financiare la care

participa entitati institutionale (familii, celibatari, diferite comunitati

consumatoare etc.) care realizeaza venituri si le folosesc potrivit nevoilor

lor pentru a procura bunurile si serviciile necesare consumului, inclusiv

economisirea si plasamentele de resurse banesti.

b) ca un sistem de institutii care participa la organizarea relațiilor, la

constituirea si distribuirea fondurilor, precum si la elaborarea, executarea si

controlul planurilor financiare.

La solutionarea problemelor financiare participa o multitudine de organe, care fac parte din

sistemul democratiei reprezentative, din autoritatea administrativa sau constituie organe

specializate ale puterii executive ori compartimente financiare în întreprinderi si institutii,

dupa caz.

Din categoria organelor democratiei reprezentative fac parte organele puterii centrale si

locale de stat, Parlamentul si consiliile judetene, municipiile, orasenesti si comunale. Sub

directa îndrumare a acestor organe functioneaza organele administratiei de stat, centrale si

locale: Guvernul, ministerele, alte organe centrale ale administratiei de stat, prefecturile si

primariile.

Din categoria institutiilor financiare specializate fac parte: Ministerul Finantelor, bancile,

societatile de asigurari si reasigurari etc.

Parlamentul, ca unica autoritate legiuitoare a tarii, adopta legi referitoare la problemele

financiare si monetare.

Guvernul asigura realizarea politicii financiare a statului, conform programului de guvernare

acceptat de Parlament; elaboreaza anual proiectele bugetului de stat, bugetului asigurarilor

sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale, precum si ale conturilor generale anuale de

executie ale acestora, le supune spre aprobare Parlamentului, iar dupa aprobare raspunde de

realizarea prevederilor bugetare. Guvernul raspunde de recuperarea creantelor externe ale

statului român rezultate din activitatea de comert exterior, de cooperare economica

internationala si din alte activitati derulate în baza unor acorduri guvernamentale.

Ministerul Finantelor, în calitate de organ al administratiei publice centrale de specialitate cu

rol de sinteza, aplica strategia si programul Guvernului în domeniul finantelor publice;

exercita administrarea generala a finantelor publice, asigurând utilizarea pârghiilor financiare

si valutare în concordanta cu cerintele economie de piata si pentru stimularea initiativei

agentilor economici.

Curtea de Conturi constituie organul suprem de control financiar si de jurisdictie în domeniul

financiar si functioneaza pe lânga Parlamentul tarii. În unitatile administrativ-teritoriale,

functiile Curtii se exercita prin camerele de conturi judetene. Aceasta institutie îsi exercita

functia de control asupra modului de formare, de administrare si de întrebuintare a resurselor

financiare ale statului si ale sectorului public, precum si asupra modului de gestionare a

patrimoniului public si privat al statului si al unitatilor administrativ-teritoriale. Prin

activitatea de control pe care o desfasoara, Curtea de Conturi urmareste respectarea legilor si

aplicarea principiilor de economicitate, eficacitate si eficienta în gestionarea mijloacelor

materiale si banesti.

Banca Nationala a României constituie banca centrala a statului român. Pentru atingerea

obiectivului sau fundamental - asigurarea stabilitatii monedei nationale - B.N.R. elaboreaza,

aplica si raspunde de politicile monetara, valutara, de credit si de plati, precum si de

autorizarea si supravegherea prudentiala bancara, în cadrul politicii generale a statului,

urmarind functionarea normala a sistemului bancar si participarea la promovarea unui sistem

financiar specific economie de piata.

Pe linia operatiunilor pe contul statului, B.N.R. deschide un cont curent Trezoreriei statului, îi

tine evidenta operatiunilor, îi primeste încasarile si îi efectueaza platile; Banca Nationala

poate efectua, de asemenea, operatiuni cu titluri de stat.

Banca Nationala stabileste si mentine rezerve internationale, alcatuite din aur, active externe,
cambii, cecuri, bilete la ordin, operatiuni si alte valori mobiliare, efecte publice s.a.; împreuna

cu Ministerul Finantelor urmareste mentinerea rezervelor internationale la un nivel pe care îl

apreciaza ca fiind adecvat tranzactiilor externe ale statului.

B.N.R. poate participa, în numele statului, la tratative si negocieri externe în probleme

financiare, monetare, valutare, de credit si de plati, precum si în domeniul autorizarii si

supravegherii bancare.

Alaturi de Banca Nationala, activitate bancara în tara noastra desfasoara bancile, persoane

juridice române, constituite ca societati comerciale, precum si sucursalele din România ale

bancilor persoane juridice straine.

Odata cu reconstituirea, prin Legea 52/1994, a pietei valorilor mobiliare, a fost statuata si

înfiintarea, în plan institutional, a unor organisme cum sunt Comisia Nationala a Valorilor

Mobiliare, Societatile de Valori Mobiliare si Bursa de Valori.

Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare (CNVM) are, printre principalele atributii:

favorizarea bunei functionari a respectivei piete; protejarea investitorilor contra unor practici

neloiale, abuzive si frauduloase; stabilirea cadrului activitatii intermediarilor si agentilor

pentru valori mobiliare. CNVM este formata din 5 membri, numiti de catre Parlament.

Societatile de Valori Mobiliare (SVM) participa la oferta publica privind vânzarea,

cumpararea si schimbul de valori mobiliare în calitate de intermediari autorizati, în forma

juridica de societati pe actiuni, având exclusiv acest obiect de activitate.

Bursa de Valori este o institutie cu personalitate juridica, asigurând publicului, prin

activitatea intermediarilor autorizati, sisteme, mecanisme si proceduri adecvate pentru

efectuarea tranzactiilor cu valori mobiliare, constituind piata oficiala si organizata pentru

negocierea valorilor mobiliare admise la cota

Conducerea Bursei de Valori este exercitata de Comitetul Bursei de Valori care are printre

atributii adoptarea regulamentului privind organizarea si functionarea bursei si a celui

referitor la operatiunile de bursa precum si stabilirea comisioanelor si tarifelor practicate în

bursa.

Societatile de asigurari si reasigurari. În tara noastra, activitatea de asigurare se desfasoara

prin societati de asigurare, societati de asigurare si reasigurare si prin societati de reasigurari,

care preiau de la asigurati, în schimbul unor prime, riscuri referitoare la bunuri, persoane sau

raspundere civila legala. În majoritatea covârsitoare a cazurilor, asigurarile au caracter

facultativ si se realizeaza pe baze contractuale. Face exceptie asigurarea de raspundere civila

pentru pagube produse prin accidente, care, potrivit legii, are caracter obligatoriu.

Ministerele si celelalte organe ale administratiei centrale de stat îndeplinesc, prin

compartimente specializate, o serie de sarcini în domeniul financiar.

Administratia publica locala functioneaza în unitatile administrativ -teritoriale - comune,

orase si judete - pe principiile autonomiei locale, descentralizarii serviciilor publice,

eligibilitatii autoritatilor administratiei publice locale, ale legalitatii si consultarii cetatenilor în

problemele locale de interes deosebit. La nivelul comunelor si al oraselor fiinteaza consilii

locale, care au calitatea de autoritati deliberative, si primarii, ca autoritati executive. La

nivelul judetelor si al capitalei exista consilii judetene, respectiv consiliul general al

municipiului Buvuresti.

Consiliile locale au atributii în problemele de interes locale, inclusiv în cele referitoare la

finantele publice locale si la activitatile economice, sociale si de alta natura de interes local.

Consiliul judetean reprezinta autoritatea administratiei publice judetene pentru coordonarea

activitatii consiliilor comunale si orasenesti, în vederea realizarii serviciilor publice de interes

judetean. În aceasta calitate îndeplineste o serie de atributii importante, inclusiv în domeniul

finantelor publice locale.

Presedintele consiliului judetean exercita functia de ordonator principal de credite,

întocmeste proiectul bugetului propriu al judetului si contul de încheiere a exercitiului bugetar

si le supune spre aprobare consiliului.

Prefectul, în calitate de reprezentant al Guvernului pe plan local, poate ataca, în fata instantei

de contencios administrativ, actele autoritatilor administratiei publice locale, în cazul în care

considera ca acestea sunt ilegale.

Regiile autonome, societatile comerciale cu capital de stat si institutiile publice prin

compartimente specializate întocmesc bugete de venituri si cheltuieli, urmaresc realizarea

bugetelor aprobate de organele competente, îndeplinirea obligatiilor fata de stat, utilizarea

potrivit destinatiei si în mod eficient a resurselor financiare primite din partea statului,

pastrarea integritatii patrimoniului social, respectarea disciplinei financiare.

c) ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie

la anumite esaloane si se utilizeaza în scopuri precis determinate;

Sistemul fondurilor financiare reprezinta o alta forma de manifestare a sistemului

financiar în sine. Privit în mod distinct, acesta se defineste ca totalitatea fondurilor banesti

constituite, distribuite si utilizate în economie si societate, între care se manifesta anumite

conexiuni specifice.

O imagine de ansamblu asupra acestui sistem poate fi realizata prin gruparea acestora

dupa mai multe criterii:

1. dupa nivelul organizatoric la care se constituie si administreaza fondurile:

- fonduri de nivel central (macroeconomice, centralizate), care se constituie si se

administreaza de catre autoritatile sau institutiile centrale, presupunând, în principiu,

realizarea unor obiective de interes macroeconomic sau social. Dintre acestea, cel mai

reprezentativ este fondul bugetului de stat, alaturi de fondul de creditare, fondul de asigurare;

- fonduri de nivel mediu-economic , care sunt constituite si administrate de structuri

functionale existente la nivelul mediu de organizare (ministerele si unitatile administrativteritoriale

coordonatoare de tipul judetelor);

- fonduri de nivel microeconomic (descentralizate) , care se constituie si administreaza

de catre întreprinderi, institutii si entitati economice si sociale operative, având drept scop

satisfacerea nevoilor de functionare si dezvoltare a acestora.

2. dupa destinatia data resurselor din fondurile financiare:

- fonduri de înlocuire si dezvoltare, printre care se regasesc fondurile proprii ale

întreprinderilor destinate activitatii de productie, de comert, investitii, precum si fondurile

împrumutate pentru activitatile curente sau de investitii, parti din fondurile bugetare destinate

crearii sau dezvoltarii bazei materiale a întreprinderilor sau institutiilor publice, fondurile

speciale extrabugetare folosite pentru lucrari cu caracter de investitii etc.;

- fonduri de consum, din care fac parte: fondurile bugetare si extrabugetare pentru

consumul curent, fondurile de asigurari sociale, anumite parti din fondurile proprii ale

întreprinderilor destinate actiunilor cu caracter social sau stimularii materiale a salariatilor,

precum si partea din resursele banesti ale populatiei destinata consumului curent;

- fonduri de asigurare, care sunt destinate, în principal, asigurarilor sociale ,

asigurarilor de bunuri, persoane si raspundere civila, fie pentru consumul curent, fie pentru

activitati de investitii;

- fonduri de rezerva, care se constituie la dispozitia anumitor entitati economice si

sociale si sunt destinate finantarii unor nevoi imprevizibile.

3. dupa forma de proprietate în care sunt administrate fondurile financiare:

- fonduri financiare publice, care corespund sistemului financiar public considerat prin

prisma relatiilor, incluzând toate fondurile bugetar, dar si fonduri ale institutiilor publice;

- fonduri financiare private, care corespund sistemului financiar privat considerat prin

prisma relatiilor, concretizate în capitaluri si fonduri banesti proprii entitatilor private, inclusiv

ale populatiei;

În cadrul primei grupe, un loc central revine fondurilor constituite la dispozitia

autoritatilor publice, , care se pot clasifica, în functie de ipostaza în care se gaseste statul, si
anume:

- autoritate publica. În raport cu aceasta ipostaza a statului se disting mai multe

fonduri, cum ar fi cele pentru aparare nationala, ordine interna, educatie, cercetare stiintifica

etc.;

- agent economic. În acest caz fondurile financiare publice se constituie ca fonduri de

investitii în sectorul economic sau ca fonduri ale întreprinderilor cu capital de stat, fonduri

speciale etc.;

- asigurator. În raport cu aceasta ipostaza a statului se disting, în principal, fonduri de

asigurare constituite prin institutii publice specializate în asigurari;

- bancher. În acest caz fondurile financiare publice se constituie ca fonduri de

creditare administrate prin institutii financiar-bancare cu capital de stat, ca banci comerciale,

case de economii.

4. dupa caracterul definitiv sau temporar al constituirii si utilizarii resurselor

financiare:

- fonduri constituite din prelevari cu caracter definitiv si obligatoriu (fonduri bugetare

publice, fonduri ale asigurarilor sociale de stat);

- fonduri financiare constituite cu titlu rambursabil (toate fondurile de creditare, unele

fonduri din asigurari).

d) ca un sistem de finantare a economiei;

Considerat la scara nationala, sistemul financiar apare si ca un sistem de finantare a economiei

care se distinge, dar se si integreaza în functionarea mecanismului financiar-monetar (global),

evidentiindu-se în prim plan prin organizarea si reglarea de ansamblu a fluxurilor banesti în

economiile nationale.

e) ca un sistem de planuri financiare (instrumente de conducere si reglare), care reflecta

anumite procese prevazute a se produce în economie, în cursul unei perioade de timp

determinate;

2.Analiza dinamicii și structurii agregatelor

macroeconomice ale sectoarelor instituționale

 Valoarea adăugată brută

Valoarea adăugată brută (la nivelul unui sector), respectiv produsul intern brut

(la nivelul economiei naţionale) exprimă producţia finală, respectiv diferenţa

dintre producţia brută (PB) şi consumul intermediar (Ci), astfel: VAB = PB – Ci.

 Excedentul brut de exploatare

EBE = VA + Subventii de exploatare – Cheltuieli de personal- Impozite, taxe,

varsaminte asimilate

-excedentul brut de exploatare exprima acumularea brută din activitatea de

exploatare, luand in calcul operatiile legate strict de productia industriala,

activitatea comerciala sau de prestarea unor servicii;

-se poate urmari rolul acestui indicator astfel:

 este o masura a performantelor economice inregistrate de

intreprindere, deoarece poate fi utilizata in cadrul

rentabilitatii economice;

 este un indicator independent de politica financiara, de

politica de dividende, de politica de finantare, de elemente

extraordinare;

 indicatorul este o resursa importanta pentru intreprindere,

deoarece poate fi privit ca o resursa potentiala de trezorerie,

respectiv un cash-flow potential de exploatare.

Rezultatul exploatarii (RE) :

RE = EBE + alte venituri de exploatare – alte cheltuieli de exploatare

 Venitul național brut

Venitul Naţional Brut (VNB) este un indicator important în contextul procesului

de evaluare a contribuţiei statelor membre ale UE, incluzând şi România, la

bugetul Comunităţilor Europene. El măsoară venitul naţiunii obţinut prin

activităţi economice şi este format din surse interne (produsul intern brut) şi

surse externe (soldul net al veniturilor primare în relaţia cu străinătatea din

categoriile: remunaraţia salariaţilor, dividende, dobânzi, profit reinvestit).

Analizat prin prisma sectoarelor instituţionale, venitul naţional brut, ca şi

venitul disponibil brut, are o altă relevanţă decât utilizarea sa ca indicator

naţional. Privit în termeni de flux, aceşti indicatori ilustrează modul în care

factorii de producţie sunt recompensaţi pentru contribuţia lor la crearea valorii

adăugate brute. În acest sens, venitul naţional brut arată cât obţine fiecare sector

instituţional din activitatea proprie profitabilă(excedentul brut de exploatare),

din proprietate şi din muncă. Astfel, sectorul societăţilor nefinanciare are un

venit naţional brut mult mai mic decât valoarea adăugată brută realizată, în timp

ce sectorul gospodăriile populaţiei se află în situaţie opusă, în principal ca

urmare a remuneraţiei salariaţilor

 Venitul disponibil brut

Venitul Disponibil Brut (VDB) măsoară valoarea creată de care dispune o

naţiune pentru consum final şi economia brută. Pe sectoare instituţionale,

structura venitului disponibil brut relevă aceleaşi caracteristici ca în cazul

venitului naţional brut.

 Consum final

Componenta a cererii interne, care cuprinde consumul privat si cheltuilile

guvernamentale cu bunurile si serviciile publice.

 Consumul final efectiv

Consumul final efectiv cuprinde bunurile si serviciile achizitionate de catre

unitatile institutionale rezidente pentru satisfacerea directa a nevoilor umane,

atat individuale cat si colective. Consumul final colectiv efectiv al

administratiilor publice cuprinde cheltuiala pentru consum final colectiv al

administratiilor publice.

Consumul final individual efectiv al gospodariilor populatiei cuprinde

cheltuielile gospodariilor populatiei pentru cumpararea de bunuri si servicii in

scopul satisfacerii nevoilor membrilor lor, cheltuiala pentru consum individual

al administratiilor publice, si cheltuiala pentru consum individual al institutiilor

fara scop lucrativ in serviciul gospodariilor.

 Formarea brută de capital fix

Formarea bruta de capital fix reprezinta valoarea bunurilor durabile (destinate

altor scopuri decat cele militare), achizitionate de unitatile producatoare

rezidente cu scopul de a fi utilizate timp de cel putin un an in procesul de

productie, precum si valoarea serviciilor incorporate in bunurile de capital fix.

3.Instrumente de conducere și reglare a activității

financiare publice folosite în România

Desfășurarea normală a activitaților economice și sociale, implicând derularea

fluxurilor financiar-monetare în condițiile economiei de piață, bazată pe

autoreglare, nu exclude, ci presupune chiar reglarea prin modalități tehnice

adecvate a acestor fluxuri financiar-monetare.

O asemenea preocupare se înscrie într-un context mai larg de previziune,

prognoză si orientare a activitaților economice și sociale la diferite niveluri de

desfășurare si organizare a economiei și societății. Corespunzător acestor

preocupări sunt folosite ca instrumente principale prognozele, programele și

planurile, al căror scop esențial constă orientarea eforturilor materiale, de muncă

și financiare în direcțiile impuse de atingerea anumitor obiective de ordin

economic și social.

Impactul pozitiv al utilizării acestor instrumente se concretizează, în plan

financiar, prin prevenirea blocajelor financiare, corectarea dereglărilor în

derularea fluxurilor financiare și monetare și creșterea eficienței în utilizarea

resurselor financiare.

Forma cea mai generală sub care se prezintă instrumentele financiare utilizate în

reglarea activităților financiare este cea a balanțelor financiare, care

concentrează, dupa o anumită schemă, resursele bănesti-financiare ce pot fi

procurate si utilizate la nivelul unei entitați (domeniu, sector, stat, natiune etc.),

pe de o parte, si destinațiile ce urmează a se da acestor resurse, potrivit nevoilor

impuse de derularea unei activitați de mai mică sau mai mare complexitate si

atingerea obiectivelor propuse, pe de altă parte.

Prin conținutul lor, instrumentele de conducere si reglare a activității financiare

oferă posibilitatea dimensionării, din punct de vedere financiar, a obiectivelor de

realizat, identificând surse de finanțare și destinații ale acestora.

Balanțele financiare sunt folosite la nivel macroeconomic, fiind concepute si

utilizate în scop informativ, ca suport în fundamentarea deciziilor la acest nivel.

Ele reflectă în principiu estimările privind resursele financiare și destinațiile

acestora (consum public, consum privat, investiții, rezerve, transferuri către

străinatate). Dintre diferitele tipuri de balanțe financiare se remarcă:

Ø balanța financiară a economiei naționale;

Ø balanța de plăți externe;

Ø balanța veniturilor și cheltuielilor bănești ale populației;

Ø balanța formării capitalurilor;

Ø balanța financiară a statului;

Balanța financiară a economiei naționale concretizează resursele financiare

totale, publice și private, indiferent de nivelul la care se administrează acestea,

reflectând implicit potențialul financiar al țării și modul de folosire a acestuia. În

conținutul ei se regasesc și fluxurile financiare ce decurg din relațiile cu

străinătatea, urmărindu-se echilibrarea de ansamblu, la nivelul economiei

naționale, a resurselor financiare cu destinațiile acestora.

Balanța financiară a statului reprezintă o balanță de sinteză care

vizează formarea și utilizarea resurselor financiare la nivelul sectorului public,

respectiv a autorităților statului. În această balanță se structurează în cifre

absolute și în procente resursele financiare și destinațiile acestora în mai multe

variante posibile pentru a alege acțiunile menite să echilibreze această balanță și

să regleze soldul său. Ea cuprinde:

(1) venituri curente (de la întreprinderile și proprietățile statului, impozite

directe si indirecte, contribuții pentru asigurări sociale, transferuri din

străinătate)

(2) cheltuieli curente (consum public, dobânzi aferente datoriei publice,

transferuri către persoane fizice și juridice din interior, transferuri în străinătate)

(3) economii curente =(1)-(2)

(4) finanțarea formării de capital (sume reprezentând amortismente și

transferuri de capital primite)

(5) formarea de capital (investiții, transferuri de capital, credite acordate,

din care se scad sumele rambursate)

(6) soldul operațiunilor de capital = (5)-(4)

(7) soldul final exprimă nevoia de resurse de acoperit prin împrumuturi

externe sau excedentul de resurse de plasat în exterior.

În practica financiară, la nivel macroeconomic și microeconomic sunt folosite pe

scară largă bugetele , cu structura generală de balanțe financiare, si cu rol fie

imperativ, fie orientativ.

În raport cu caracterul public sau privat al activitatilor în care se folosesc,

se disting:

a) bugetele întreprinderilor

b) bugetele publice

Bugetele întreprinderilor sunt instrumente de conducere și reglare a activității

financiare folosite de întreprinderi sau firme ce desfășoară o activitate

economică creatoare de produs național. Forma generală a acestora este a

bugetului de venituri și cheltuieli, dar există și alte tipuri de bugete cu denumiri

adecvate domeniului de activitate reflectat (bugetul de investiții).

Bugetele de venituri și cheltuieli cuantifică și structurează formarea

veniturilor bănești, respectiv efectuarea cheltuielilor bănești, inclusiv rezultatele

financiare finale. Prin conținutul lor se fundamentează, sub aspect financiar,

obiectivele sau acțiunile economice de realizat în activitatea întreprinderii

respective, pornind de la planul de afaceri, asigurându-se din punct de vedere

financiar informații utile pentru luarea deciziilor de către întreprindere.

Realizarea programului de activitate corespunzător planului de afaceri

presupune definirea unei strategii adecvate, prin indicatorii reflectați în acest tip

de buget, incluzând asigurarea echilibrului financiar. Ulterior, în raport cu

prevederile acestor bugete se analizează execuția obiectivelor de îndeplinit,

urmărind concordanța cu scopurile finale avute in vedere și impactul financiar al

acestora, admițând chiar reconsiderarea activitaților respective în funcție de

rezultatele obtenabile.

În raport cu specificul activității întreprinderii reflectată prin buget se pot

distinge urmatoarele tipuri de bugete:

- bugetul activității generale, care reflectă, în sinteză, rezultatul net al

unui exercițiu financiar prin prisma diferenței dintre veniturile totale și

cheltuielile totale presupuse de desfășurarea activității respective. La venituri,

principalele elemente de structură sunt : veniturile din exploatare (încasări din

vânzarea produselor, subvenții etc.), veniturile financiare (dobânzi încasate,

diferențe favorabile de curs valutar, dividende etc.) si veniturile excepționale

(din vânzarea activelor, etc.). La cheltuieli se disting cheltuielile de exploatare

(consumuri materiale, salarii, amortismente etc.), cheltuielile financiare (dobânzi

plătite, diferențe de preț nefavorabile, etc.) si excepționale (amenzi, penalități,

pierderi etc.)

- bugetul activității de producție, prin care se reflectă sintetic rezultatele

ce se obțin din activitatea de exploatare ca diferența dintre valoarea producției la

prețul de vânzare si costurile acesteia. Prin acest buget, numit și buget de

exploatare, se fundamentează rezultatul obtenabil ca diferența între veniturile

potențiale si cheltuielile aferente acestora.

- bugetul de trezorerie, prin care se determină deficitul sau excedentul de

resurse ce rezultă curent în activitatea financiară a firmei, prin compararea

necesarului de resurse financiare pentru acoperirea cheltuielilor cu resursele

utilizabile. Când resursele proprii sunt mai mari decât necesarul de resurse apare

un excedent (egal cu diferența dintre ele), iar în situația inversă rezultă un deficit
(de resurse). Scopul urmărit prin folosirea acestui buget este stabilirea soldului

dintre resursele disponibile și cele necesare și identificarea modalităților de

reglare a acestuia și de asigurare a capacității de plată. Astfel, se

determină necesarul de credite de trezorerie, pentru acoperirea deficitului, sau

modalitățile de plasare a eventualului excedent de resurse. Specific bugetului de

trezorerie este intervalul foarte scurt de timp pentru care se întocmește și se

urmărește echilibrarea plăților cu încasările.

- bugetul activității de import - export (încasări si plăți în valută), care

poate fi folosit pentru fundamentarea capacității de plată a întreprinderilor, ca

operațiuni de efectuat în valută. În acest scop se pornește de la disponibilitățile

în valută existente, la care se adaugă încasările previzibile din export și se

compară apoi cu plățile în valută previzibile. Soldul final al acestui buget

reflectă fie un deficit de resurse valutare, care trebuie acoperit din alte surse, fie

un excedent de resurse valutare ce poate fi plasat sub diferite forme.

- bugetul de investiții (capital), care reflectă corelația dintre resursele

proprii de finanțare a investițiilor și cheltuielile de efectuat pentru realizarea

obiectivelor cu caracter de investiții. Acest buget reliefează soldul dintre cei doi

termeni ai corelației și permite identificarea si fundamentarea modalitaților de

reglare a acestui sold.

Fiecare buget conține indicatori determinați în faza de elaborare ca

previziuni si urmăriți pe parcursul execuției pentru constatarea evoluțiilor

pozitive sau negative în raport cu prevederile inițiale. Între acești indicatori se

remarcă cei privind nivelul capacității de plată (indicatorii de solvabilitate) și cei

privind gradul de îndatorare, nivelul rentabilității etc. determinarea, pe parcursul

execuției, a acestor indicatori oferă posibilitatea constatării abaterilor și

stabilirea factorilor de influență față de care se cere intervenția prin măsuri

corective.

Bugetele publice se caracterizează prin conținutul specific domeniului de

activitate publică, cu implicarea autorităților publice în elaborarea si urmărirea

respectării prevederilor din aceste bugete, care au un caracter imperativ. Sub

acest aspect, obligativitatea respectării prevederilor din aceste bugete, aprobate

de autoritățile publice, impune promovarea unor soluții de redimensionare pe

parcurs a acestor prevederi cu scopul asigurării concordanței depline dintre

prevederile inițiale și realitățile constate pe parcursul execuției (rectificări ale

bugetelor publice).

Principalele tipuri de bugete publice sunt:

- bugetul de stat (al administrației centrale de stat), care este cel mai

reprezentativ. În cuprinsul său se reflectă veniturile ce pot fi procurate la

dispoziția statului și categoriile de cheltuieli ce se pot efectua pe seama acestora.

Atât veniturile, cât și cheltuielile reflectate se diferențiaza de cele din alte bugete

publice prin caracterul public general, național, al nevoilor ce urmează a fi

satisfacute.

- bugetele locale (ale unităților administrativ-teritoriale), care conțin

veniturile mobilizate și cheltuielile efectuate la nivelul unităților administrativteritoriale. În

fundamentarea și execuția bugetelor locale, ca și a bugetului de

stat se urmărește respectare cerințelor de echilibru bugetar, admițând și apelul la

unele resurse extraordinare pentru acoperirea eventualelor deficite. În statele

federale, apare ca specific bugetul statelor membre ale federației, care

concentrează veniturile și cheltuielile aflate la dispoziția acestor entitați

administrative.

- bugetul asigurărilor sociale, care apare ca buget public în masura în

care statul organizează activitatea de asigurări sociale, iar o autoritate publică (în

România, Ministerul Munciisi Protectiei Sociale) administrează resursele

destinate acoperirii necesităților specifice asigurărilor sociale. Veniturile

reflectate în acest buget sunt reprezentate în principal de contribuțiile la

asigurări sociale, iar cheltuielile vizează domeniile specifice acestor acțiuni

(pensii, ajutoare, indemnizații), soldul acestui buget reglementându-se, de

regulă, prin bugetul de stat.

- bugetele întreprinderilor de stat au un conținut asemănător cu bugetele

firmelor private; în raport cu gradul de autonomie funcțională de care dispun

aceste întreprinderi, se pot adopta soluții diferite de reglare a soldului. În

principiu soldul acestor bugete ar trebui sa fie pozitiv, reflectând activitați

rentabile, pentru a aduce, prin prelevari, venituri la bugetul statului; în cazul

înregistrării unui sold negativ, deficitar, acesta se acoperă prin subvenții de la

bugetul statului.

- bugetul instituțiilor publice reflectă cheltuielile legate de crearea și

funcționarea acestor instituții și veniturile acoperitoare provenite, sub forma

creditelor bugetare, de la bugetul statului, inclusiv eventualele venituri rezultate

din propria activitate.

BIBLIOGRAFIE

 Popa, Ioan - "Bursa. Vol I", Colectia Bursa, Bucuresti, 1993, pag. 37;

 Anghelache, Gabriela - "Piata de capital. Caracteristi, evolutii, tranzactii", editura Economica,

Bucuresti, 2004, pag. 13;

 Grigorut, Cornel - "Piata de capital. Mica encicplopedie", editura Expert, Bucuresti, 2001, pag. 142;

 Anghelache, Gabriela - op. cit., pag. 23;

 Grigorut, Cornel - op. cit., pag. 144;

 Anghelache, Gabriela -op. cit., pag. 19;

 Văcărel Iu., Finanţe publice, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2001

TC2: Analiza surselor de finanțare a

întrprinderilor

-studiu de caz-

Mediul financiar pune la dispoziția întreprinderilor o gamă de mijloace de

finanțare mai mult sau mai puțin substanțială. Foarte diversificată în țările cu

sisteme financiare dezvoltate, această gamă rămâne limitată la tehnicile

financiare de bază în majoritatea țărilor in curs de dezvoltare. Dar oricare ar fi

contextul, întreprinderile sunt confruntate cu alegerea surselor de finanțare.

Politica de finantare a întreprinderii trebuie sa selecteze sursele de finantare a

intreprinderii pentru a asigura buna sa functionare, performantele acesteia

prezente si viitoare.

I. Deciziile de finanțare și importanța lor strategică

Aspectele finanțării prezintă importanță crucială pentru supraviețuirea și

dezvoltarea întreprinderii.

În primul rând întreprinderea trebuie să dispună de lichidități pentru a face față

angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadență în viitorul

apropiat, asigurându-și astfel echilibrul financiar pe termen scurt.

În al doilea rând se pune, din partea întreprinderii, problema lansării în investiții

de orice natură care să facă să se dezvolte posibilitățile sale. În acest caz este

vorba de finanțarea dezvoltării pe termen mediu și lung care condiționează

creșterea rezultatelor în viitor și menținerea echilibrului financiar.

Deci mijloacele de finanțare trebuie sa fie adaptate calitativ la nevoile

întreprinderii.
Problemele finanțării prezintă deci importanță vitală, pentru că soluționarea lor

condiționează supraviețuirea întreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare,

performanțele sale prezente și viitoare, autonomia proprietarilor și a

conducătorilor săi.

II. Diversitatea și clasificarea mijloacelor de finanțare

Din punct de vedere al apartenentei fondurilor, sursele de finantare pot fi:

- finantari din fonduri proprii (autofinantarea, cresteri de capital);

- finantari prin angajamente la termen (împrumuturi obligatare, credite

bancare, credit-bail).

Din punct de vedere al efortului depus pentru obtinerea lor, sursele de finantare

pe termen lung cuprind:

- finantari interne (autofinantarea);

- finantari externe (cresteri de capital si împrumuturi diverse)

1) AUTOFINANȚAREA

Autofinanțarea constituie în general pivotul finanțării întrprinderilor și pentru

unele dintre ele, sursa exclusivă a finanțării în fazele decisive ale dezvoltării.

Capacitatea de autofinantare reprezinta un surplus monetar care se obtine ca

rezultat al tuturor operatiilor de încasari si plati efectuate de întreprindere

într-o perioada de timp, având în vedere si incidenta fiscala.

Principalele avantaje oferite de autofinanțare sunt:

- constituie un mijloc sigur de finantare, o sursa independenta si

stabila de fonduri;

- autonomia financiara asigurata prin autofinantare permite

întreprinderii independenta de gestionare fata de organismele

financiare si de credit;
- asigura întreprinderii un mare grad de libertate privind dezvoltarea

investitiilor, cu conditia realizarii unor investitii utile, profitabile;

- permite frânarea îndatorarii si implicit reducerea cheltuielilor

financiare;

- permite masurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a

rentabilitatii financiare (autofinantarea neta / capitalul propriu);

- reprezinta factorul hotarâtor în asigurarea accesului pe piata de

capital si atragerea de noi capitaluri din afara întreprinderii.

2) FINANȚAREA PE TERMEN LUNG DIN SURSE EXTERNE

2.1. Creșteri de capital prin aport in numerar și în natură

Orice constituire de societate comerciala presupune un aport initial de capital

care permite începerea activitatii, efectuarea primelor cheltuieli de investitii si

exploatare si, totodata, reprezinta o conditie pentru angajarea de credite.

Capitalul initial al societatilor pe actiuni este divizat în parti egale concretizate

în actiuni, a caror valoare nominala este egala cu raportul între capitalul adus de

actionari si numarul de actiuni create.

Ulterior numarul de actiuni poate fi sporit prin noi aporturi în numerar, prin

incorporarea rezervelor sau prin conversiunea datoriilor.

2.2. Finanțarea prin angajamente la termen

Finantarile pe termen lung prin îndatorare sunt, în toate cazurile, finantari

externe. Ele pot fi realizate:

- direct – când întreprinderea se împrumuta pe piata financiara direct de la cei

care au lichiditati de plasat (împrumutul obligatar);

- indirect – când detinatorii de lichiditati si cei cu necesitati de finantat apeleaza

la intermedierea bancilor si a altor institutii financiare specializate (credite

bancare, leasing).

Studiu de caz

Grupul Industrial Electrocontact SA Botoșani

Prezentare

Grupul Industrial Electrocontact este furnizor de solutii in domeniul aparatelor pentru

distributie si comanda electrica destinate utilizarii industriale si casnice. Portofoliul de

produse al companiei include echipamente si accesorii pentru industria chimica si

petrochimica, aparataj electric pentru industria siderurgica, navala, constructii civile,

constructii de masini-unelte, echipamente pentru masurarea si distributia energie

electrice.

Istoric

Societatea a fost infiintata in anul 1973 cu denumirea de Intreprinderea de aparataj

electric de joasa tensiune Electrocontact, activitatea companiei inregistrand o dezvoltare

continua si o extindere a gamei de produse pana in anul 1990 cand numarul salariatilor a

ajuns la 5,000. SC Electrcontact SA s-a infiintat ca societate comerciala in 1991. In

prezent, Grupul industrial Electrocontact este o societate cu capital integral privat, fiind

listata la Categoria a II-a a BVB (Simbol ECT) incepand cu anul 1998.

Profilul Companiei

Grupul Industrial Electrocontact este la momentul actual una dintre cele mai importante

firme de aparataj electric de joasa si medie tensiune din Romania.

Principalii clienti sunt reprezentati de SNP PETROM, ROMPETROL, ARPECHIM,

PETROCONST, UPETROM, Compania Nationala a Huilei Petrosani, Compania

Nationala a Lignitului ”Oltenia” Tg. Jiu, Regia Autonoma a Carbunelui- Ploiesti,

ELECTRICA.

Structura actionariatului
Potrivit datelor furnizate de Depozitarul Central la data de 31.12.2008, structura

actionariatului Grupului industrial Electrocontact SA Botosani era urmatoarea:

Chiriac Gabriel: 72.3477%

Alti actionari: 27.6523%

Numar total actiuni emise: 145,000,000

SC Grupul Industrial Electrocontact SA Botoșani

Nr. Din registrul comerțului J07/88/1991

Forma de proprietate: Societate comercială pe acțiuni

Bibliografie:

 www.electrocontact.ro

 Bistriceanu, Gh., ş.a., Finanţele agenţilor economici, Editura Didactică şi

Pedagogică,Bucureşti, 2004

 Stancu Ion, Finanțe, editura Economică, Bucureşti 2007

TC3: Analiza structurii și dinamicii resurselor financiare

publice și cheltuielilor publice din bugetul de stat al

României

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

1.1.Noțiunea, rolul și clasificarea cheltuielilor publice

 Noțiunea de cheltuieli publice

Cheltuielile publice reprezintă modalitați de reprezentare și utilizare a

fondului bănesc bugetar in vederea satisfacerii necesităților generale ale

societății.

Mărimea cheltuielilor publice diferă de la o țară la alta și de la o perioadă

la alta, structura cheltuielilor publice fiind puternic influențată de structura

de clasă a societății. Adesea, nici partidele politice nu au o structura

omogenă și nu rareori puterea politica se exercită de catre un guvern

(respectiv consiliile provinciale, departamentele municipale ori comunale)

de coaliție din care fac parte reprezentanți ai mai multor formațiuni

politice, cu interese nu întodeauna convergente. În astfel de situații, deși

organele executive, centrale și locale sunt monocolore, există o opoziție

puternică iar politica promovată este o politică de compromis.

În plus, un stat care și-a dobândit independența politică si care este

preocupat de dezvoltarea sa economică și de apărare a suveranității sale

naționale, la dimensionarea și dirijarea cheltuielilor publice va stabili unele

priorităti și opțiuni, altele decat un stat puternic industrializat.

 Rolul cheltuielilor publice

În orice stat, o parte importantă din venitul național este preluat la

dispoziția acestuia pentru a servi la acoperirea cheltuielilor pe care le

genereaăa îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor sale.

Statul, ca instituție, servește societatea din punct de vedere politic si social,

adica crează condițiile necesare pentru perpeturea concepțiilor și

instituțiilor publice, de drept, religioase, filozofice.

Cheltuielile bugetare sunt repartizate de la bugetul de stat pentru

acoperirea cheltuielilor militare, întreținerea aparatului de stat, plata

datoriei publice, acordarea de subvenții, dezvoltarea sectorului economic de

stat, precum și a celor de cercetare-dezvoltare.

Neparticipând direct la activitatea productivă, statul își acoperă cheltuielile

sale legate de scopuri militare, întreținerea aparatului de stat, plata datoriei

publice, acordarea de subvenții, dezvoltarea sectorului economic de stat,

acoperirea nevoilor social-culturale precum și a celor de cercetaredezvoltare.

Neparticipând direct la activitatea productivă, statul își acoperă cheltuielile

sale legate de scopuri militare, întreținerea organelor administrative

polițienești de justiție etc., pe seama unei părți din venitul național creat in

sfera producției materiale.

Îndeplinirea celor două funcții, internă și externă se face prin intermediul

unui sistem complex și variat de instituții si organe; între acestea, armata

permanentă, poliția, jandarmeria, siguranța, justiția și procuratura,

aparatul administrativ, școala și biserica joacă un rol deosebit de

important. Pentru întreținerea acestora statul cheltuiește în fiecare an

importante sume de bani.

De la o perioadă la alta, cheltuielile publice cresc atât ca expresie valorică,

bănească cât și ca marime reală absolută. Evoluția cheltuielilor publice,

exprimată în prețuri curente, este influențată de modificarea puterii de

cumpărare a monedei naționale. Deprecierea monetară ca urmare a

proceselor inflaționiste, atrage dupa sine majoritatea prețurilor respectiv

creșterea nominală a cheltuielilor pe care le efectuează statul cu procurarea

unei cantitaăți determinate de bunuri și servicii. Invers, în situația reducerii

prețurilor ca urmare a unor factori conjucturali cheltuielile publice sunt

influențate, deci, de mutațiile monetare determinîndu-se cu ajutorul

prețurilor constante.

Pentru a avea dimensiunea creșterilor reale a cheltuielilor publice este

necesar ca evoluția acestora sa fie analizată în corelație cu aceea a

produsului intern brut ( sau a venitului național ) si să se refere, bineînțeles

la același teritoriu.

Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut arată mutațiile care

au intervenit in repartiția produsului intern brut într-o perioada de timp

determinată, prin intermediul statului.

Este imperios ca întreaga politică fiscală bugetară a deceniului urmator să

pornească de la premisa înregistrării unei creșteri economice in Romania.

Aceasta, pentru că trebuie reduse decalajele economice și sociale care o

separă de țarile dezvoltate ale lumii, iar ajustarea la nesfârșit a

componentelor macroeconomice în sensul asazisei stabilizări durabile,

înseamnă numai ajustarea sărăciei.

Creșterea economică trebuie însoțită de o pondere însemnată a cheltuielilor

de capital în totalul cheltuielilor bugetare, o impozitare progresivă a

veniturilor moderată, dar care să respecte aceste principii unanim

practicate în toate țările dezvoltate.

În buget trebuie să se regasească un sprijin substanțial al agriculturii ca

ramura potențial generatoare de exporturi și alimentare a populatiei. Pe de

alta parte, trebuie avute in vedere cheltuielile mai mari pentru stimularea

exportului, prin suportarea unei parti din dobândă la creditele de export

contactate de producatori, precum și diferite scheme de asigurare a riscului

comercial politic pentru exportatori.

Cheltuieile bugetare ordinare nu trebuie acoperite cu bani proveniti din

privatizare (ca in anii 1997, 1998). Acesti bani proveniti din vanzarea

avutiei nationale trebuie sa se intoarca, prin mecanisme specifice economiei

de piata, inapoi in economie pentru sustinerea sectorului real, singurul

generator de locuri de munca bunastare si venituri bugetare. Este pentru

prima data dupa 1989 cand se intampla sa se recurga la o reducere cu 20%

a cheltuielilor bugetare, respectiv cu 2% din P.I.B.- si asta tocmai pentru ca

banii din privatizare nu s-au intors in economia reala pentru a restructura

constient dupa principiile programelor sectoriale pe care guvernul ar trebui

sa le aiba, pentru a inbunatatii performantele unor agenti economici care

au piata la import si la export si care ar permite realizarea unor incasari

valutare si bugetare mai mari.

În alte condiții, se ajunge ca baza de impozitare, respectiv cifra de afaceri a

operatorilor economici, să scadă continuu și implicit veniturile bugetare,

ceea ce înseamnă condamnarea țării la înapoierea economică,

dezindustrializarea, falimentarea completă a agriculturii si a serviciilor

publice de educatie, sănătate, asistența socială ,total insuficiente și de o

calitate sub standardele decenței.

 Clasificarea cheltuielilor publice

În literatura de specialitate cheltuielile publice se grupează după diferite

criterii unele administrative altele economice. Astfel este cunoscută o

clasificare administrativă a cheltuielilor, care are la bază structura

organelor și instituțiilor de stat.

I. Această clasificare a cheltuielilor publice poate să fie: a) organică, atunci

când grupează cheltuielile dupa instituțiile la care se referă: ministere și

alte organe centrale, unități administrativ- teritoriale, alte instituții publice

și din care se finanțeaza bugetul de stat, bugetele anexe sau conturi speciale

ale trezoreriei. b) funcțională, atunci când grupează cheltuielile după

profilul activității instituțiilor publice: puterea publică și administrației

generale, justiției și poliției, relații internaționale, armata, cultura,

învățământ, acțiuni sociale, acțiuni economice.

II. Clasificarea economică a cheltuielilor folosește mai multe criterii. După

rolul în procesul reproducției sociale, spre exemplu cheltuielile publice se

împart în reale (negative), economice(pozitive), neutre.

În prima categorie intră cheltuielile care constituie definitiv venit național

și anume: cheltuieli militare, cheltuieli de întreținere a aparatului

administrativ-polițienesc, dobânzile aferente datoriei publice.

În cea de-a doua categorie intră cheltuielile care constituie o avansare de

venit național și contribuie la creșterea avuției naționale, ca de-exemplu:

cheltuielile pentru construirea de întreprinderi noi, reutilarea celor

existente, lucrări de asanări și irigații, construcții de căi ferate, porturi,

aerodromuri, drumuri si poduri.

În cea de-a treia categorie intra in celelalte cheltuieli care n-ar avea nici o

influienta asupra venitului national. In realitate, aceste cheltuieli nu exista.

In masura in care cheltuielile sunt corect incadrate in primele doua

categorii, o asemenea grupare poate fi folosită cu succes în munca de

analiză economică a cheltuielilor publice.

O alta grupare economică, care se întâlnește în literatura de specialitate,

cuprinde: a) cheltuieli de funcționare; b) cheltuieli de transfer; c) cheltuieli

de investiții.

Sunt considerate cheltuieli de funcționare (sau curente) cele necesare

bunului mers al activitatii institutiilor publice, adica: salariile platite

functionarilor publici, cheltuieli cu procurarea materialelor si serviciilor

necesare activitatii curente a instituțiilor respective (iluminat, incalzit,

curatenie, reparatii, recuzite de birou, posta, tel., telegraf). Aceste cheltuieli

au la baza ideea contraprestației.

In categoria cheltuielilor de transfer sunt incluse sumele acordate din

fondurile publice diferitelor persoane fizice sau juridice cu titlu nedefinit si

titlu nerambursabil ca de exempu: dobanzile aferente datoriei publice,

ajutoarele de somaj, pensiile acordate veteranilor de razboi sau altor

categorii sociale, subventiilor acordare de intreprinderilor.

Din categoria cheltuielilor de investitii fac parte cele care se materializeaza

in bunuri publice cu caracter durabil , cum ar fi: construirea de noi

intrprinderi, reconstituirea sau utilarea celor existente, lucrari de irigatii

sau drenaj, constructii de scoli, spitale, cladiri administative, drumuri,

strazi, procurarea de nave fluviale, maritime sau aeriene.

III. Intr-o alta clasificare cheltuielile publice sunt grupate in: a) cheltuieli

care se autolichideaza. Aici intra cheltuilile publice pentru diferite servicii

prestate de institutii ale caror costuri se recupereaza de la beneficiarii

acestora (de exemplu, cheltuielile pentru intretinerea caselor apartinand

statului, inchiriate particularilor), cheltuielilor pentru clasificarea rurala.

b) Cheltuieli reproductive, adica cele care duc la sporirea venitului national

respectiv la cresterea incasarilor din impozitul pe venit (de exempu

cheltuieli pentru conservarea statului , pentru sanatate publica, invatamant

public).

c) Cheltuieli care creaza comoditati curente vietii (recreattie publica,

parcuri publice) fara sa sporeasca baza fiscala a veniturilor; d) Cheltuieli

neproductive din care fac parte cheltuieli militare excesiv de ridicate, care

intrec necesitatile apararii natonale. e) Cheltuieli care se fac in prezent

pentru a economisi cheltuielile publicce mult mai mari in viitor, (de

exemplu subventii pentru copiii minori, prin care se evita cheltuielile

pentru deligventi, cand acestia devin adulti).

Cheltuielile publice se mai grupeaza in cheltuieli de personal si de materiale

. Primul cuprinde salariile, pensiile, ajutoarele si alte indemnizatii

asemanatoare acordate de stat persoanelor fizice, iar cele din urma,

cheltuielilor pentru procurarea materialelor, combustibil obiecte de

inventar, utilaje, tehnica militara, prestari de servicii etc., necesare

inzestrarii si functionarii institutiilor publice.

Dupa caracterul lor, permanent sau incidental, cheltuielile publice se

subdivid in:

• Ordinare

• Extraordinare sau exceptinale

IV. In sfarsit din punct de vedere juridic, cheltuielile publice se grupeaza

in:

• Cheltuieli cu titlu definitiv ;

• Cheltuieli cu caracter temporar; (avansul in contul unei furnituri ,

imprumutul acordat unei unitati administrativ-teritoriale de la bugetul

central).

Utilizarea celor 2 tipuri de clasificari- administrativa si economica, in

practica financiara ar trebui sa arate nu numai prin ce institutii publice si

din ce fonduri se afecteaza cheltuielile publice, dar si ce rol au acestea in

procesul reproductiei sociale, in dezvoltarea si consolidarea societatii

capitaliste.*

Structura cheltuielilor publice

Pentru intelegerea rolului cheltuielilor publice in procesul reproductiei

sociale, a caracterului si continutul politicii economice promovate de catre

un stat prin intermediul cheltuielilor sale, este necesara cunoasterea

structurii acestora dupa destinatia pe care o au.

___________________________________________________________

In general, pentru indeplinirea functiilor sale, statul efectueaza urmatoarele

cheltuieli:

• Cheltuieli publice pentru scopuri sociale;

• Cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare;

• Chltuieli militare;

• Cheltuieli pentru functionarea aparatului de stat;

• Cheltuieli publice cu caracter economic;

1.2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice

Necesitatea cunoasterii structurii cheltuielilor publice deriva din faptul ca

aceasta ilustreaza modul in care sunt orientate resursele banesti ale statului

spre anumite obiective: economice, sociale si cele culturale cu caracter

social, militare, politice, financiare. Totodata, analiza in dinamica a

cheltuielilor publice trebuie efectuata atat pe total cat si pe componente

delimitate pe baza diferitelor criterii ( economice, functionale,

administrative, politice si financiare). Asemenea criterii se folosesc de catre

autoritatea finantelor publice din fiecare stat la elaborarea clasificatiilor

indicatorilor bugetari pe baza carora se intocmeste si se executa bugetul.

Abordarea structurii cheltuielilor publice necesita utilizarea mai multor

criterii de grupare, in literatura si practica financiara si statistica a statelor

si a organismelor internationale, se folosesc urmatoarele tipuri de

clasificatii: a. Administrativa b. Economica c. Functionala d. Financiara e.

In functie de rolul lor in procesul reproductiei social; f. Gruparea folosita

de organismele ONU si clasificatii mixte sau combinate. a) Clasificare

administrativa. Aceasta clasificatie are la baza criteriul institutiilor prin

care se efectueaza cheltuielile public: ministere (departamente, agentii

guvernamentale, institutii publice autonome, unitati administrativteritoriale. Gruparea cheltuielilor pe

criterii administrative este utila,

deoarece alocatiile bugetare se stabilesc pe beneficiari: ministere si alte

institutii centrale, judetene, orase, comune, etc. Ea insa sufera din faptul ca

un minister, departament, agentie guvernamentala, judet, municipiu sau

oras reuneste cheltuieli cu destinatii variate si, in plus, structura

ministerelor si respectiv subordonarea institutiilor publice se manifesa

periodic, ceea ce fac cheltuielile publice necomparabile in timp. Acestea

folosite la repartizare cheltuielilor pe ordonatorii de credite bugetare. b)

Clasificarea economica. In cadrul acesteia se folosesc doua criterii de

grupare: primul, conform caruia cheltuielile se impart in cheltuieli curente

(de functionare) si cheltuieli de capital (cu caracter de investitii); al doilea,

care imparte cheltuielile in cheltuieli ale serviciilor publice sau

administative si cheltuieli de transfer (de redistribuire).

Cheltuielile curente asigura intretinerea si buna functionare a institutiilor

publice, finantarea satisfacerii actiunilor publice, transferarea unor sume

de bani anumitor categorii de persoane, lipsite de renumeratie ori avand

venituri insuficiente sau, pentru onorarea unor angajamente speciale ale

statului (imprumuturi). Ele reprezinta un consum definitiv de produs

intern brut PIB, si trebuie sa se reanoiasca anual. In cea mai mare parte a

lor cheltuielile publice sunt cheltuieli curente.

Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative se deosebesc de

cheltuielile de transfer, dupa cum au sau nu au la baza o contraprestatie, in

momentul si in masura in care acestea se efectueaza de catre stat.

Cheltuielile privind cheltuie cu serviciile publice cuprind, in general,

renumerarea serviciilor, a prestatiilor si a furniturilor necesare bunei

functionari a institutiilor publice sau achizitionarii de mobilier aparatura si

echipamente.

Cheltuielile de transfer reprezinta trecerea unor sume de bani de la buget la

dispozitia unor persoane juridice (institutii cu activitati autofinantate,

intreprinderi productive), unor persoane fizice (pensionari, someri,

stundenti, elevi, etc.) sau a unor bugete ale administratiei publice locale. Ele

pot avea deci, caracter economic (subventii acordate agentilor economici

penrtu acoperirea unor cheltuieli de productie, stimularea exportului,

redresarea financiara, restrangerea unor activitati economice etc) sau

sociale (burse, pensii, ajutoare si alte indemnizatii definitive si fara

contraprestatie), finantarea unor actiuni de importanta majora efectuate

prin intermediul administratiilor publice locale. Transferurile sunt

considerabile si neconsiderabile in functie de continutul lor si de legaturile

pe care le implica intre diferite verigi ale sistemului bugetar.

Combinarea gruparii cheltuielilor publice in cheltuieli de capital (investitii)

si cheltuieli curente (de functionare) cu gruparea lor in cheltuieli privind

serviciile publice si cheltuielile de transfer permite definirea unei alte

grupari: a) Cheltuieli ale serviciilor publice, care cuprind cheltuieli curente

si cheltuieli de capital; b) Cheltuieli de transfer, care cuprind cheltuieli

privind crearea de venituri in bani (alocatii, asistenta, sociala) si subventii

acordate intreprinderilor productive sau institutiilor pentru activitati

autofinantate in vederea acoperirii cheltuielilor care devanseaza veniturile

obtinute pe seama preturilor sau a tarifelor . c) Clasificarea functionala,

foloseste drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate, spre

care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinatii ale

cheltuielilor legate de efectuarea unor transferuri intre diferite niveluri ale

administratiilor publice, plata dobanzilor la datoria publica sau

constituirea de rezerve la dispozitia autoritatiilor executive. Ele reflecta

obiectivele politicii financiare ale statului .

Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare

publice pe domenii de activitate si obiective care definesc nevoile publice si

reprezinta obiectivul principal urmarit de examinarea si aprobarilor

bugetare de catre Parlament. Institutiile care functioneza in diferite

domenii de activitate constituie consumatorii de resurse bugetare iar

conducatorii lor sunt ordonatorii de credite bugetare.

In Romania aceste domenii sunt definite in Legea privind finantele publice,

astfel: la determinarea cheltuielilor publice astfel: la determinarea

cheltuielilor publice se vor avea in vedere politica financiara a statului,

numarul de salariati, reteaua de institutii publice in functiune, cele care

urmeaza a se infiinta in noul exercitiu bugetar, folosirea bazei tehnice

existente cu maxima eficacitate precum si urmatoarele:

• Domeniul social -; utilizarea resurselor financiare ale statului pentru

invataman, sanatate, ocrotire sociala, cultura, arta, tineret si sport, refacere

si ocrotire a mediului inconjurator , mentinerea echilibrului ecologic si

altele, in conditiile stabilite de lege;

• Sustinerea unor programe prioritare de cercetare, in deosebi

fundamentala;

• In domeniul economic -; realizarea unor investitii si altor actiuni

economice de interes public , acordarea de subventii , facilitati si alte

mijloace stabilite potrivit legii;

• Asigurarea cerintelor de aparare a tarii, ordinii publice si sigurantei

nationale;

• Finantarea administratiei publice centrale si cheltuielile determinate de

emisiunea si plasarea valorilor mobiliare necesare finantarii acestei datorii,

precum si de riscul garantiilor de stat in conditiile legii. d) Clasificarea

financiara. In functie de momentul care se efectueaza si de modul in care se

afectueaza resursele financiare publice, cheltuielile publice se grupeaza in:

• Cheltuielile definitive

• Cheltuieli temporare sau operatiuni de trezorerie;

• Cheltuieli virtuale sau posibile;

Cheltuielile definitive finalizeaza distibuirea resurselor financiare; ele

cuprind atat cheltuieli curente cat si cheltuieli de capital. Majoritatea

cheltuielilor publice efectuate au carascter definitiv , finalizandu-se cu plati

la scadenta certe si atesta lichidarea completa a angajarii statului pentru a

efectua cheltuieli prevazute in buget. Cheltuielile definitive sunt cuprinse,

deci, ca posturi distincte in bugetele publice.

Cheltuielile temporare sunt urmate de finalizarea prin plati cu scadente

certe. Majoritatea din acestea reprezinta operatii de trezorerie si sunt

evidentiate in conturi speciale ale trezoreriei (de exemplu, finantarea

rambursarii imprumuturilor si a avansurilor ulterior consimtite).

cheltuielile temporare nu figureza in bugetele publice.

Cheltuielile virtuale sau posibile reprezinta cheltuielile pe care statul se

angajeza sa le efectuieze in anumite conditii. De exemplu, garantiile

acordate de catre stat pentru imprumuturi pot conduce la cheltuieli publice

numai daca rambursarea lor din resursele special constituite sau de catre

debitorii girati nu poate fi infaptuita; cheltuielile ce se vor efectua pentru

actiuni sau obiective neprevazute, pe seama rezervelor la dispozitia

guvernului, aprobate in legea bugetara anuala.

Dupa forma de manifestare cheltuielile publice pot fi:

• Cu sau fara contraprestatie ;

• Definitive si provizorii;

• Speciale sau globale;

Cheltuielile fara contraprestatie au caracter de alocatii bugetare

reprezentand finnantarea definitiva, fara un contraserviciu din partea

colectivitatii beneficiare de resursa publice (alocatii familiare, indemnizatii

de somaj, surse).

Cheltuieli cu contaprestatie se refera la incasarea unor sume de bani de

catre stat, conform conditiilor in care se efectueaza aceste cheltuieli;

dobanzile la imprumuturi acordate, comisioane la garantiile

guvernamentale ale imprumuturilor si altele.

Cheltuielile definitive nu presupun restituirea sumelor banesti alocate de

stat, in timp ce cheltuielile provizorii (imprumuturi siavansuri sunt urmate

de rambursarea sau lichidarea obligatiei de furnizare de produse sau

servicii institutiilor statului. e) Clasificarea dupa rolul cheltuielilor publice

in procesul reproductiei sociale. In cadrul acesteia cheltuielile publice se

impart in:
• Cheltuieli reale (negative)

• Cheltuieli economice (pozitive)

In caregoria cheltuielilor reale intra in cheltuieli cu intretinerea aparatului

de stat, plata anuitatilor, dobanzilor si a comisioanelor la imprumuturile de

stat , intretinerea si dotarea armatei cu armament si tehnica militara.

Acestea reprezinta un consum definitiv de produs intern brut.

In categoria cheltuielilor economice se cuprind investitiile efectuate de stat

pentru infiintarea de unitati economie, dezvoltarea si modernizarea celor

existente, construirea de drumuri, poduri. Aceste cheltuieli au ca efect

crearea de valoare adaugata si reprezinta o avansare de produs intern brut.

f) Clasificatia folosita de institutiile specializate ale O.N.U Acestea au la

baza doua criterii principale: clasificatia functionala si clasificatia

economica.

Clasificatia functionala O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde cheltuieli

pentru: servicii publice generale; aparare; educatie; sanatate; securitate

sociala; locuinte si servicii comunale; recreatie cultura si religie; actiuni

economice;

Clasificatie economica O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde: cheltuieli

care reprezinta consumul final: dobanzi aferente datoriei publice, subventii

de exploatare si alte transferuri curente; formarea bruta de capital;

transferuri de capital; (vezi anexele 1 si 2).

In Romania cuprinderea in buget a cheltuielilor publice se aliniaza la

criteriile utilizate in clasificatiile O.N.U., folosindu-se urmatoarele grupari:

(vezi anexa nr.1 si 2). a) Clasificatia economica; b) Clasificatie functionala;

c) Clasificatie administrativa;
1.3. Factorii care influienteaza cresterea cheltuielilor publice

Tratarea la modul general a factorilor care conduc la cresterea

cheltuielulor publice impune o delimitare a acestora in urmatoarele

categorii: a) Factori demografici care se refera la cresterea populatiei si la

modificarea structurii aceseia pe varste si categorii socio-profesionale. O

astfel de evolutie determina cresterea cheltuielilor publice pentru

invatamant, sanatate, securitate sociala, ordine publica etc., precum si a

celor legate de sporirea cheltuielilor de locuri de munca in sectorul public.

b) Factori economici, referitori la dezvoltarea economiei si la modernizarea

acesteia pe baza cercetarii stiintifice, a noilor cerinte ale utilizarii resurselor

si a crearii de bunuri materiale si servicii. Pe langa faptul ca pe seama

bugetului de stat se asigura finantarea unor actiuni economice costisitoare,

redistribuirea resurselor financiare publice ajuta la repararea prejudiciilor

create create de repartitia concurentiala in economia de piata. Astfel,

bugetul joaca un rol de filtru si asigura redistribuirea pe principii mai

echilibrate si bazate pe eficinta. c) Factori sociali. Cresterea venitului mediu

pe locuitor in societate antreneaza preocuparea statului ca, prin efort

financiar, sa aloce resurse pentru armonizarea veniturilor categoriilor

sociale cuprinse in sectorul public inclusiv a persoanelor in varsta sau care

necesita asistenta sociala. d) Urbanizarea. Aceasta reprezinta un factor de

crestere a cheltuielilor publice, antrenand resurse financiare atat pentru

creare si dezvoltarea in centrele urban , cat si pentru finantarea unor

utilitati publice caracteristice mediului respectiv. e) Factori militari, care

prin pregatirea sau purtarea de razboaie, conduc la cresterea cheltuielilor

legate de aparitia unor conflicte armate sau de eliminare a efectelor

nefavorabile ale acestora pe plan economic si social; f) Factori de ordin

istoric, care actioneaza prin transmiterea de la o perioda la alta a nevoilor

sporite de cheltuieli si de suportare a poverii celor facute in anii anteriori,

prin imprumuturi publice. La fel se explica si propagarea in timp si spatiu a

fenomenului inflationist sau preluarea de catre noul regim, instalat in urma

revolutiei a datoriei contractate in vechiul regim. g) Factori politici, care se

refera la cresterea considerabila a complexitatii sarcinilor statului

contemporan, la transformarea conceptiei politice cu privire la functiile

statului, pentru indeplinire carora este necesara sporirea cheltuielilor

publice.

Consecinte ale cheltuielilor publice

Cresterea continua a cheltuielilor publice ridica probleme de ordin politic,

de ordin financiar si de ordin stiintific.

Problemele de ordin politic se refera la influienta cresterii cheltuielilor

publice asupra structurii politice. Astfel, cresterea cheltuielilor publice face

necesara gruparea unor state pentru a efectua impreuna anumite cheltiueli

de interes comun, carora statele respective, luate in mod individual , nu ar

putea face fata. De exemplu , gruparea unor state din Europa occidentala in

Comunitatea Economica Europeana, largirea acesteia si transformarea ei

in Uniunea Europeana; formarea unor organizatii cu caracter militar din

state care au aceiasi orientare politica, impartasesc aceiasi ideologie, au

tendinta de a depasi conceptiile nationaliste si de a se grupa cu succes

pentrua efectua impreuna cheltuielile legate de cercetare sau alte servicii,

efectuarea in comun a eforturilor financiare din domeniul cercetarii

spatiale.
Problemele de ordin financiar se refera la corelatiile dintre tendintele de

cre stere a cheltuielilor publice si celor ale cresterii avutiei nationale si ale

produsului intern brut. Punctul optim al acestui raport este definit pe de o

parte, de limita maxima a proportiei impozitelor in PIB (presiune fiscala),

care nu poate fi atinsa , iar pe de alta parte de avantajele sociale ale

cresterii cheltuielilor publice. Primul aspect se refera la proportia in care

produsul intern brut poate fi redstribuit prin cheltuieli publice. Cel de-al

doilea aspect vizeaza proportia cheltuielilor publice in PIB, care trebuie

determinata din punct de vedere al utilitatilor acestora (bunuri sau servicii

independente, utile si fara utilitate neta). Punctul optim este atins atunci

cand avantajul social al cresterii cheltuielilor publice este depasit de catre

inconvenientul social al prelevarilor publice. Acest optim poate varia in

functie de conjunctura economica. Astfel, perioada de prosperitate poate fi

folosita pentru reducerea cheltuielilor publice in vederea realizarii de

economii sau pentru rambursarea datoriei publice. In perioada de

depresiune cresterea nivelului cheltuielilor publice poate fi folosita pentru

stimularea economica. Desigur ca acest punct optim variaza in functie de

gradul de etatizare a societatii si structurilor economiei de piata.

Problemele de ordin stiintific privesc dimensionarea corecta a cheltuielilor

publice imperios necesare pentru satisfacerea nevoilor sociale si se refera la

institutiile financiare publice, modul de abordare a cercetarii domeniului si

de apreciere a rezultatelor, de aplicare a solutiilor descoperite in cercetarea

stiintifica-financiara.

1.4. Analiza teoretica a cresterii cheltuielilor publice

Pentru a putea da o interpretare medie a datelor empirice privind dinamica

cheltuielilor publice, este necesara construirea unor metode capabile sa

foloseasca in ansamblu factorii economici, politici si sociali care determina

cheltuielile publice si cresterea lor. Sintetizarea unor asemenea influiente se

regaseste in macromodelele cresterii cheltuielilor publice.

In cele ce urmeza, prezentam succint urmatoarele trei modele:

1. Modele ale dezvoltarii cresterii cheltuielilor publice.

2. Legea lui Wagner.

3. Studiul clasic a lui Peacock si Wiseman.

1. Modelele dezvoltarii cresterii cheltuielilor publice

Aceasta abordare a problemei este cel mai bine reprezentata in lucrarile lui

R.A. Musgrave8 si W.W.Rostow9. In stadiile de inceput ale cresterii si

dezvoltarii economice, investitiile sectorului public, ca pondere in

investitiile totale ale economiei, erau considerate mari. Sectorul public era

chemat sa asigure infrastructura sociala globala, ca de exemplu: drumurile

, sistemul de transporturi, sistemul de canalizare, respectarea legii si

ordinei, sanatatea si invatamantul si alte investitii in resurse umane. Se

sustine astfel ca aceste investitii publice erau neesare pentru adaptarea

economiei la dinamismul spre stadiile mijlocii ale dezvoltarii economice si

sociale.

In stadiile de mijloc ale cresterii, guvernul continua sa asigure investitii dar

de acesta data investitiile publice sunt complementare cresterii investitiilor

private.de-a lungul tuturor stagiilor de dezvoltare, insuficientele pietii

exista si pot impiedica statul catre maturitate. Pornind de la aceasta idee,

cresterea implicarii guvernamentale capabila sa trateze cu insuficientele

pietii este sustinuta teoretic si practic. Astfel, R. Musgrave sustine ca, dupa
perioada de dezvoltare, in timp ce investitiile totale , ca proportie in PIB

(PNB), cresc, proportia investitiilor sectorului public in PIB scade.

Argumentele lui Rostow sunt ca, odata ce economia ajunge la stadiul de

maturitate preponderenta cheltuielilor publice se va transforma din

cheltuieli publice pentru infrastructura, in cheltuieli sporite pentru

educatie, sanatate si asistenta sociala.

Trebuie inteles ca atat modelele lui Musgrave cat si ale lui Rostow sunt

vederi largi ale procesului de dezvoltare. Opiniile lor constituie generalizari

obtinute din examinarea unui numar mare de cazuri diferite de dezvoltare

economica.

2. legea lui Wagner

Economistul german din secolul al XIX-lea, Adolf Wagner, era preocupat

sa explice partea PNB insusita de sectorul public. Concluziile lui au fost

formalizate in legea cunoscuta ca “Legea lui Wagner” definita de el insusi,

ca o “lege a extinderii crescande a activitatilor publice si in special ale

statului “, astfel: “Cauzele interne ale extinderii activitatilor statului si, in

general a activitatilor publice se pot deduce in parte din caracterul statului

si comunei, stabilind prin experienta la popoarele civilizate aflate in

progres, iar in parte ele rezulta inductiv din diferite fapte din care iese in

evidenta extinderea acestor activitati”. Wagner a subliniat ca aceasta lege

“in finante, se poate transforma ca o lege a nevoilor financiare crescande

ale statului si organelor autonome”10. Nu rezulta clar daca Wagner se

referea la cresterea proportiei cheltuielilor publice in PIB, cu alte cuvinte

cresterea relativa a sectorului public, sau daca el se gandea la marimea

absoluta a sectorului public. Dar, folosind intrerpretare lui Musgrave, ne

putem referi la legea lui Wagner in urmatorii termeni: daca veniturile pe

locuitor intr-o economie cresc, marimea relativa a sectorului public creste,

de asemenea.

Bazele formularii lui Wagner erau empirice. El a observat cresterea

sectorului public intr-un numar de state europene, in SUA si in Japonia in

timpul secolului XIX . Fortele care determina aceste miscari in raportul

dintre cheltuielile publice si PNB erau explicate pe seama factorilor politici

si economici. Explicatia lui Wagner privind expansiunea activitatilor la

nivelul statelor releva o mare intuitie a autorului. Chiar din sec. XIX, ei au

gasit o explicatie primitiva a ideii moderne de faliment si externalitate.

Wagner a recunoscut ca cu cat economia devine mai indusrializata, cu atat

natura relatiilor dintre pietele extinse si operatorii de pe aceste piete va

deveni si mai complexa.

Aceasta complexitate a interactiunii pietii va solicita stabilirea unui sistem

de drept care sa administreze asemenea legi. Urbanizarea si marea

densitate a locuitorilor vor conduce la externalitati si suprapopulare care

vor necesita interventia sectorului public. De acce , Wagner a explicat de ce

el a observat aparitia sectorului public ca servicii legale, servicii publice si

servicii bancare .

Crestera cheltuielilor publice pentru educatie, recreatie si cultura si pentru

serviciile de sanatate si asistenta sociala era explicata de Wagner in

termenii elasticitatii cererii in functie de venituri. Pentru Wagner, aceste

servicii reprezentau cereri superioare sau elstice in functie de venit. De

eccea cheltuielile, publice pentru aceste servicii cresc, pe masura veniturilor

reale din economie (deci si a PIB), in proportii si mai mari decat aceea
acheltuielilor publice totale in PIB.

Modelul lui Wagner, desi contine multe aprecieri realiste, prezinta un

dezavantaj: nu se bazeaza pe o teorie bine fundamentata o obtiunii

publice.intr-adevar, Wagner si-a prezentat propria sa teorie in afara

problemelor optiunii publice , formuland de fapt o teorie organica a

statului. Statul era presupus ca se comporta ca si cand ar fi vorba de o

entitate care ia decizii independent de membrii societatii.

3. Analizele lui Peacock si Wiseman

Studiul lui A.T. Peacock si J.A. Wiseman11 este poate unul dintre cele mai

cunoscute analize a dinamicii cheltuielilor publice . Autorii si-au bazat

analizele pe o teorie politica a determinarii cheltuielilor publice, conform

careia guvernele trebuie sa tina seama de dorintele cetatenilor: sa nu

plateasca impozite mari si sa beneficieze de servicii publice sporite. De

aceea, ei lasa cheltuielile publice la latitudinea legislativului. Peacock si

Wiseman au vazut alegatorul ca un individ care se bucura de avantajele

bunurilor si servicilor publice, dar caruia nu-I place sa plateasca impozite.

Cand decide asupra cheltuielilor publice din bugetul sau, guvernul

urmareste intodeauna reactia electoratului la impozitarea implicata.

Aceasta este o varianta a scolii lui Clark privind impozitele12.

Peacock si Wiseman au abordat impozitarea ca o influienta asupra

cheltuielilor publice. Astfel, daca economia si veniturile cresc in ritm egal,

impozitele cresc, de asemenea, in paralel la cote constante de impunere,

ceea ce face posibila cresterea cheltuielilor publice in ritmul cresterii PIB.

In perioadele de transformare sociala, teninta graduala a cresterii

cheltuielilor publice este dereglata, dupa cum apar fenomene de criza

economica, foamete, dezastre, pe scara mare care necesita o crestere rapida

a cheltuielilor publice. O asemenea crestere determina guvernul sa

mareasca nivelurile de impozitare, care pot fi privite ca aceptabile de

electorat in perioadele de criza. Peacock si W iseman au numit acesta

“efectul de transfer”: in perioadele de criza cheltuielile private sunt

transferate cheltuielilor publice. In perioadele urmatoare crizei, cheltuielile

publice nu vor reveni la nivelul initial. Un razboi nu este platit in intregime

din ipozite, pentru ca nici o natuine nu are o asemenea baza de impozitare.

De aceea tarile se imprumuta si sporesc datoriile pe care le suporta in

perioadele urmatoare.

Autorii au definit si un alt efect:: “efectul inspectiei”. Ei au sugerat ca

acesta provine din vigilenta mai mare a electoratului cu privire la

problemele sociale in timpul perioadei de transformar . Astfel, guvernul isi

exprima scopul programului sau de imbunatasire a conditiilor sociale pe

baza perceptiei electoratului fata de nivelul tolerabil de impozitare , mai

mare decit in perioada anterioara, capabil sa finanteze niveluri inalte de

cheltuieli publice, determinate de scopul de consum al guvernului si

datoriile existente.

Desi este supusa criticilor, teoria lui Peacock si Wiseman poate fi aplicata

fenomenului cresterii cheltuielilor publice si presiunilor fiscale inregistrate

in perioadele de criza economica, contribuind la explicarea cresterii

presiunilor fiscale in asemenea perioade.

Analiza cresterii cheltuielilor publice se poate efectua pornind de la

constatarea tendintei de crestere mai rapida a acestora fata de ansamblul

activitatilor economice, exprimat sintetic intr-un indicator agregat (PIB sau

PNB). Un asemenea mod de abordare porneste de la studiul elasticitatii

cererii de servicii publice, a carei marime este supraunitara, situandu-le in

categoria bunurilor “superioare”, care au cererea foarte sensibila la

dezvoltarea economica si cresterea nivelului de viata. In asemenea cazuri,

cheltuielile publice cresc mai repede decat PIB sau PNB.

O astfel de abordare a stat la baza studiilor unor cunoscuti autori

(A.Wolsfelsperger, Delmas, M. Albert), care sustin ca societatile dezvoltate

si democratice, fata de mentinerea inegalitatilor sociale, crestera

cheltuielilor publice este pretul ce trebuie platit pentru pacea sociala ,

mentinerea unei anumite coeziuni a structurii sociale sau chiar

supravietuirea sistemului politic si economic .

Alte analize se bazeaza pe studiul ofertei de bunuri publice emanata de la

puterea publica, demonstrand faptul ca cresterea cheltuielilor publice nu

rezulta din cererea venita de la agentii privati, ci din comportamentul de

oferta al administratiilor si decidentilor politici care incearca sa

maximizeze satisfactia lor in afara arbitrajului eficient al contribuabililor

alegattori. Aceasta teorie emanata de curentul “optiunilor publice”

apartine conceptiei neoliberale despre stat care aplica rationamentul

economic in analiza vietii politice si a optiunilor politice. Acest curent a

aparut in 1960 in SUA prin lucrarile lui J. Buchnan, G. Tullok si alti

economisti si s-a dezvoltat puternic in anii ‟70 -„80 prin multiple teze care

denunta nivelurile excesive atinse de cheltuielile publice si de prelevarile

obligatorii, pe baza cauzelor acestor cresterii.

Literatura in domeniul finantelor publice dezvolta tezele privind cresterea

cheltuielilor publice si progresia corelativa a prelevarilor obligatorii.

Acestea sunt orientate pe trei etape: piata, politica; birocratia; fenomenele

de asimetrie si de iluzie financiara.

Aceste teorii dezvolta mai multe rationamente privind continutul si rolul

deciziei privind cheltuielile publice si eficienta lor. Ele iau in studiu rolul

partidelor politice in formularea optiunilor privind cheltuielile publice prin

redistribuirea resurselor, comportamentele decidentilor si managerilor, ca

subiecti ai birocratiei, si fenomenelor de simetrie si iluzie financiara, prin

incercarile puterilor publice de acorda avantaje anumitor categorii sociale

sau anumitor grupuri de interese, impartind finantarea cheltuielilor asupra

unui numar foarte mare de contribuabili, in acest fel exista o asimetrie a

avantajelor, cat si a costurilor putin perceptibile , insa larg dispersate si

difuze.

Teoriile curentului “optiunilor publice” au meritul de a fi introdus analize

ale comportamentelor publice in studiul unui domeniu in care acestea joaca

in mod efectiv un mare rol.

1.5. Eficienta cheltuielilor publice

Eficienta sau eficacitatea cheltuielilor exprima o dimensiune optima a unui

raport determinat intre eforturile financiare (consumul de resurse

financiare publice) si efectele comensurabile sau estimative obtenabile pe

seama obiectivelor finantate de catre stat.

In conditiile in care nevoile publice reclama bunuri publice de valori

ridicate , in continua crestere si diversitate, pe de o parte, iar resursele

financiare ale statului nu sporesc la fel de rapid, se creaza un decalaj de

ritm, care conduce la o stare permanenta de insuficienta a resurselor

necesare. Acest fenomen se produce in conditiile in care, in mod constient

guvernul procedeaza la trierea si ierarhizarea nevoilor sociale, si , respectiv

la dimensionarea cheltuielilor publice , in functie de mai multe criterii:

priorotate, oportunitate,eficienta sau eficacitate a cheltuielilor publice,

calitate a serviciilor publice, nivelul standardelor internationale.

Eficienta sau eficacitatea cheltuielilor publice ocupa din ce in ce mai mult

locul principal intre criteriile de selectare a alternativelor proiectelor de

dimensionare a volumului acestora in vederea cuprinderii, in legile

bugetare anuale, prin care cheltuielile se adopta ca sarcini mazime .

Aprecierea eficientei sau eficacitatii cheltuielilor publice setea de

competenta a factorilor de decizie politica si a celor executivi, de

coordonare a procesului de utilizare a fondurilor alocate. Pe parcursul

acestui proces pot fi gasite solutii de minimizare a costurilor, a investitiilor

sau a cheltuielilor curente privind serviciile publice. In aplicarea modelelor

de evaluare a indicatorilor inscrisi in bugetul anual , ca si a celor cuprinsi in

programe avand ca orizont de timp mediu sau lung, cel mai important

obiectiv de atins trebuie sa fie eficienta utilizarii resurselor. In acest fel,

metodele aplicate pot influienta in mod real decizia financiara a

administratiei publice , la care se adauga si puterea de amendament a

Parlamentului. Acest aspect releva echilibrul intre puterea legislativa si cea

executiva. Interventiile ulterioare cu ocazia rectificarii legii bugetare, pe

baza unei ajustari in cursul unui exercitiu , trebuie sa se apropie si mai

mult de criteriul eficientei sau eficacitatii cheltuielilor .

Eficienta cheltuielilor se realizeaza in cele mai bune conditii, de optim social

atunci cind:

- este posibila alegerea alternativei celei mai putin costisitoare, in raport cu

rezultatul final al serviciului public , pentru care se doreste cresterea

cantitativa a serviciului public;

- modernizarea din punct de vedere al producerii serviciului public in

vederea maximizarii utilitatilor la consumator, data de satisfactia

performantelor ;

- maximizarea utilitatii la consumator , comportand si latura economica

(cel mai mic pret platit si cel mai mic cost de utilizare);

- puterea de previziune in cadrul unui orizont de timp stabilit .

Coroborarea acestor aspecte implica minimizarea costurilor obiectivelor de

finantat , ceea ce permite costuri sociale minime (fiscalitate mai redusa,

renuntari cat mai putine la indeplinirea altor obiective, deficit bugetar

minim si altele); preturi accesibile platite de consumatori (daca asemenea

preturi se aplica in regimuri de producere si distribuire a bunurilor

publice); cresterea calitatii consumului de bunuri publice si, deci, a

satisfactiei consumului public. Toate acestea conduc la bunastarea vietii

sociale.

Tendinta pe termen lung a cheltuielilor publice.

Cheltuielile publice, alaturi de alti indicatori macroeconomici ca: marimea

veniturilor fiscale si marimea deficitului bugetar, constituie indicatorul cel

mai utilizat pentru masurarea gradului interventiei statului in economie.

Dar, deoarece, asa cum am subliniat, cheltuielile publice, propriu-zise, care

dau nastere la consum de fluxuri monetare nu constituie un indicator de

masurare cu mare acuratete a gradului de interventie a statului in

economie, care, masurat pe baza marimii cheltuielilor publice, va aparea

mai redus decat este el in realitate.

La problema enuntata deja se mai adauga si altele. Spre exemplu, pentru

calcularea indicatorilor amintiti in vederea stabilirii marimii interventiei

statului in economie se folosesc date statistice care necesita o grija marita

din partea utilizatorului. Aceasta face sa nu existe indicatori precisi de

masurare a marimii interventiei statului in economie (marimii statului).

Deoarece exista o legatura destul de stransa intre marimea cheltuielilor

publice si alti indicatori, precum numarul populatiei, venitul acesteia,

outputul total si altele, cheltuielile publice in marime absoluta sunt un

instrument de masura inexpresiv. Din aceasta cauza, marimea sectorului

public (a statului) este in mod obisnuit masurata pe baza de indici, prin

raportarea cheltuielilor publice la PIB (sau alti indicatori similari, cum ar fi

PNB sau VN).

Indicatorii la care se raporteaza cheltuielile publice pot fi calculati pe baza

preturilor pietei, a costului factorilor si a consumului brut sau net.

Avand in vedere ca, prin definitie, preturile pietei sunt mai mari decat

costuri factorilor cu diferenta neta dintre impozitele indirecte si subventii,

indicele care masoara marimea sectorului public va fi mai mic sau mai

mare, dupa cum se foloseste o evaluare sau alta a outputului total la care se

raporteaza cheltuielile publice.

Cel mai potrivit indice de masurare a marimii sectorului public este (se

poate demonstra) cel care se bazeaza pe PIB cuantificat pe seama costurilor

factorilor, deoarece el nu reflecta variatiile in structura veniturilor publice.

Din aceasta cauza el este utilizat pe scara larga, mai ales cand se compara

marimea sectorului public intre diferite tari. Din analiza pe care a facut-o

in legatura cu rolurile statului, a reiesit ca, din diverse motive, statul si-a
intarit in timp pozitia atat ca autoritate publica, cat si ca agent economic.

Concluzia priveste, in general, toate statele dezvoltate ale lumii (si nu

numai), chiar daca exista diferentieri intre acestea, sau in interiorul

aceluiasi stat, existand perioade de “relaxare” a marimii sectorului public.

In sustinerea concluziei amintite, prezentam in tabelul 1. evolutia

cheltuielilor publice in cateva din tarile Uniunii Europene (U.E.).

Bibliografie:

 Drept financiar si fiscal-Tratat- Dan Grosu Soguna

 Filip, Gh., Finanţe Publice, Editura Junimea, Iaşi, 2010

 Anuarul statistic al României http://www.insse.ro

 Clasificatia Indicatorilor Privind Bugetul De Stat, Ordinul MFP

nr.1954/16.12.2005