„Clopotul…“ reeditat

Cartea lui Livius Ciocârlie Clopotul scufundat, recent reeditată

(ediţia a II-a revăzută şi adăugită, editura Tracus Arte, Bucureşti, 2018) la
peste trei decenii de la prima apariţie, ar putea fi percepută (operaţiunea s-a
făcut, cândva, din raţiuni, ca să zicem aşa, euristice!) şi ca descrierea vieţii
unei familii din mica burghezie timişoreană de la jumătatea secolului trecut.
Aşa şi este, desigur, e...un punct de vedere, sau un mijloc de a „recepta”,
caracterizarea e adecvată, dar mai este şi mult mai mult decât atât !
Este vorba, mai degrabă, de o operă de memorialistică şi confesiune,
dar construită într-o manieră cu totul aparte faţă de uzanţele „obişnuite” ale
genurilor respective, într-un mod cu totul neconvenţional şi necosmetizat,
deloc „fluidizat”, aranjat etc.
Totodată, ea este o scriere care împărtăşeşte autoanaliza generării
textului, ba chiar cuprinde, intermitent, „cronica” scrierii lui efective (cu
notaţii de genul „am întrerupt“, „am reluat“, „azi, luni…“ etc.).
Pe de altă parte, mai este ― aparent tot cu intermitenţă, de fapt şi în
ansamblu, printr-o tehnică de „împletire“ ori de hibridare scripturală
specific ciocârliescă ― un eseu vizând chestiuni grave ale existenţei şi
condiţiei umane, abordate şi prin referiri la Montaigne ori la alte surse ori
resurse culturale preexistente.
Aşadar, scrierea este una cu „statut multiplu“, măiestrit sincretică,
eterogenă, şi prin aceasta ― nu numai prin aceasta, dar şi prin…― deţine
un „loc“ aparte, cu totul remarcabil şi în istoria literaturii noastre, şi în
bibliografia autorului.
Alături de ― sau… împreună cu ceva mai devreme publicatul pentru
întâia oară Un burgtheater provincial , volumul acesta constituie un „cap de
serie“ al operei de prozator a scriitorului (activ, anterior, ca teoretician
literar, istoric literar, critic literar şi eseist…), precum şi, pe daltă parte, un
„cap de serie “ (de fapt, dacă ne gândim mai bine, adevăratul „cap de serie“,
cel propriu-zis, fiindcă „Burgtheater..“-ul are un statut întrucâtva diferit, e
mai puţin „autobiografic“…) al consistentei înşiruiri de „interlocuri“, adică
de minunate volume fragmentare, hibride, cu statut multiplu ori incert, pe
care Livius Ciocârlie avea să ni le ofere de-a lungul următoarelor decenii şi
prin care avea să-şi dezvăluie şi consolideze identitatea de mare scriitor…
Cărţile lui Livius Ciocârlie de după Clopotul scufundat vor fi,
simultan, în diferite proporţii, jurnale, confesiuni comentate, îmbinări de
naraţiuni aşa-zicând biografice sau de consemnări ale unor „scene de gen“,
comentarii în marginea textelor unor autori iluştri (Nietzsche, Cioran,
Valéry), colecţii de note de lectură, acumulări de citate şi de referinţe
bibliografice, montaje de fragmente eseistice pe cele mai diverse teme
circumscrise din realitatea cotidiană, prozaic-derizorie, din actualitatea
social-politică (scrutată din punctul de vedere al omului de cultură şi
totodată din cel al omului oarecare, al „omului precar“, fără morga
tehnicistă a analistului politic ori a politologului), dar şi din domeniul
antropologiei culturale, al istoriei ideilor ori a mentalităţilor, al imagologiei
aplicate ş.a.m.d. De fapt, sunt solilocvii lăuntrice consemnate în scris,
suscitate de cei mai diferiţi „stimuli“ exteriori care pot stârni o conştiinţă, în
cazul în speţă, pe cea a lui Livius Ciocârlie. Opera lui de prozator, înşelător
pestriţă, cum am mai avut prilejul s-o remarc, se înfăţişează indiscutabil ca
un continuum, ca un demers unic şi unitar, livrat însă în „tranşe“ diferite şi
diverse (prin poetică, prin compoziţie, prin focalizare etc.). Clopotul
scufundat a fost, de fapt, prima dintre acele „tranşe“.
Un „cap de serie“, cum spuneam, şi anume în privinţa operei de
prozator (prozator-memorialist-diarist-eseist) a autorului, şi în raport cu
seria de „interlocuri“, de cărţi hibride care avea să urmeze.
Este, totodată, şi prima carte prin care scriitorul se manifestă ― fără
să aparţină generaţiei biologice de regulă asociate acestor concepte, şi nici
mişcării literare respective ― ca „optzecist“ şi „textualist“.
Şi este şi cartea prin care autorul ne oferă ilustrarea condiţiei sale de
mare scriitor, adică ilustrarea unei afirmaţii făcute chiar de el în calitate de
teoretician, formulate ca întrebare: dacă a fi mare scriitor nu înseamnă „a
avea răbdarea patetică să insişti asupra unor lucruri pe care alţii nu le bagă
în seamă”.
Este cartea în care apare pentru prima oară personajul atât de
„special“ (un fel de alter-ego autobiografic şi autocritic, dar şi … mai mult
decât atât) numit „Bibulie“, este cartea începând cu care se trasează
imaginea „autodenigratoare“ a personajului auctorial: pasiv, retractil, lipsit
de combativitate, de tonus agresiv şi de imboldul de a „ajunge“, de a birui
etc.
De fapt, „personajul auctorial“ avea să cunoască, o ştim acum,
diferite „aventuri“ în cărţile ciocârlieşti din seria deschisă de Clopot…:
autocontemplări şi autoanalize, dedublări, triplări etc., exerciţii de supremă
subtilitate analitică şi interpretativă. În Clopotul scufundat, autorul (adică
„vocea“ lui care enunţă textul chiar în acel moment) constată: „Sunt dublu:
cel ce produce o imagine despre sine şi personajul inventat. Minciună
romantică şi adevăr romanesc“. Şi, de îndată, generalizează edificator: „De
aici, probabil, inautenticitatea scriitorilor. Trăiesc factice, dar produc în ei,
în mirajul lor care devine operă, ceva adevărat (sublinierea mea N.B. ).
În ce priveşte acel „ceva adevărat“, chiar în cartea de faţă, autorul
încearcă ceva mai încolo să se explice: „Cât despre propria mea moarte,
încerc s-o înving scriind o carte informă, care se poate întrerupe oricând fără
să-i lipsească ceva esenţial“. Aşa este (poate!), dar se cuvine subliniat că
etalarea termenului „informă“ ascunde (cu hâtroşenie poate involuntară) o
„formă“ de extrem rafinament şi, paradoxal, de maximă expresivitate (un
exemplu, poate chiar fascinant, din multitudinea de pilde de expresivitate
abundentă ascunsă în veşminte aparent ponosite e oferit de colecţia de
fragmente de scrisori, de fapt un fabulos corpus de „romane în pilulă“).
Dar e mai potrivit să mă abţin de la năvalnice dezvoltări descriptiv-
analitice şi hermeneutice: scopul acestor rânduri este în primul rând de a
semnala reeditarea, de a „reaminti“ (telegrafic) cartea minunată care face
obiectul oportunei retipăriri, de a-i rememora însemnătatea, de a evidenţia
bucuria pe care o astfel de (re)apariţie o poate aduce atât „cunoscătorilor“ şi
„avizaţilor“, cât şi cititorilor „noi“ ai cărţii, cei aflaţi la prima lectură, până
acum neştiutori în materie. Este neîndoios că această „cea mai bună carte“
(bun, poate că e o calificare nu sută la sută peremptorie, dar în nici un caz
hazardată, oricum ― e părerea unui alt important scriitor, de altfel expert în
chestiuni ciocârlieşti, Dumitru Ţepeneag…) a lui Livius Ciocârlie e dintre
acelea care se cuvine să fie reeditate periodic.
Şi ce mai este neîndoios, este că Livius Ciocârlie a izbutit pe deplin
ceea ce, zicea el, şi-a propus să obţină prin această carte iată, clasicizată :
„Ce aş vrea să fac ar fi să apară haosul care este viaţa unui om în prostul lui
de cap“. Operaţiune reuşită, într-un chip inconfundabil şi de neuitat !
Nicolae Bârna