Pulpa este un ţesut conjunctiv înalt specializat, ferm, coeziv, rezilient, care îşi păstrează

forma şi ocupă o porţiune centrală în sânul organului pulpo-dentinar, asigurând funcţiile

dentinogenetică, nutritivă, senzorială şi de apărare a organului dentar.
Aparent are caracter de ţesut conjunctiv lax, apărand sub forma unei materii
asemănătoare cu gelatina - substanţa fundamentală, întărită prin fibre care formeaza o reţea
(stromă), în care există celule, vase, nervi.
Astfel, organul pulpar dentar se constituie într-un organ special deoarece este conţinut
într-un ambient unic caracterizat prin:
Elementele ţesutului conjunctiv al pulpei dentare răspund la modificările mediului ca orice ţesut
conjunctiv nediferenţiat. Totuşi, condiţiile unice – pereţi inextensibili ce o înconjoară şi substanţă
fundamentală cu fibre de întărire – fac din pulpa dentară un organ special.
Particularităţile mediului pulpar la dintele permanent tânăr sunt (Sitea):
1. pulpa dentară este adăpostită intr-un locaş cu pereţi rigizi, mineralizaţi.
2. camera pulpară şi canalul radicular suferă cu vârsta modificări dimensionale care duc la
micşorarea lor de volum
3. singura comunicare a pulpei cu restul organismului se realizează printr-un orificiu limitat
care cu timpul se ingustează- foramenul apical
4. circulaţia arterială pulpară este de tip terminal,
5. pulpa prezintă o mare labilitatea structurală.
6. sistem nervos informaţional şi reflexogen foarte bine reprezentat în pulpă.
Pulpa dentară are un tip de circulaţie care, în virtutea dinamicii schimburilor fluidului
între capilare şi ţesut, stabileşte şi menţine o presiune hidrostatică extravasculară (hidraulică)
constantă în această cameră inextensibilă.
Numai în cazuri excepţionale când inflamaţia este surprinsă la debut şi când se intervine
terapeutic există şansa unei recuperări funcţionale cu conservarea vitalităţii. Această
particularitate reactivă a pulpei este fundamentală, în plus din tot organismul numai la nivel
pulpar efectele banale ale unor factori de mediu pot declanşa atat de repede procese constructive
de tip mineral cum sunt cele din cursul depunerii neo-dentinare. Aceste particularităţi reactive
sunt determinate de factori care acţionează direct asupra pulpei şi sunt modelate de factori
specifici morfo-funcţionali-pulpari.
 Un rol important în modelarea acestei reactivităţi il au componentele peristazei şi mai
ales troficitatea locală, vârsta şi patologia preexistentă.
Influenţa lor în modelare se adresează nu atât formei de reacţie cât mai ales intensităţii
reacţiei.
O inflamaţie dezvoltată pe o pulpă supusă în mod repetat şi indelungat unor stimuli
patogeni va avea o evoluţie mai lentă şi cu caracter cronic în comparaţie cu inflamaţia iniţiată şi
desfăşurată per primam pe o pulpă perfect sănatoasă. Faţă de factorul de mediu, calitatea
terenului este aceea ce imprimă anumite caracterstici adaptabilităţii, ea determinând mecanisme
defensive care pot şi trebuie sa fie mobilizate.

Pulpa dentară prezintă o specificitate de reacţie legată de particularităţile sale morfologice.

Ceea ce deosebeşte inflamaţia pulpară de procesele similare de la alte niveluri,este faptul
ca la finalul procesului inflamator nu se află o vindecare spontană prin cicatrizare şi nici macar o
restabilire a echilibrului fiziologic, ci o pierdere a vitalităţii organului(necroză septică sau
aseptică). Numai în cazuri excepţionale când inflamaţia este surprinsă la debut şi când se
intervine terapeutic există şansa unei recuperări funcţionale cu conservarea vitalităţii. Această
particularitate neactivă a pulpei este fundamentală, în plus din tot organismul numai la nivel
pulpar efectele banale ale unor factori de mediu pot declanşa atat de repede procese constructive
de tip mineral cum sunt cele din cursul depunerii neo-dentinare.
Aceste particularităţi reactive sunt determinate de factori care acţionează direct asupra
pulpei şi sunt modelate de factori specifici morfo-funcţionali-pulpari. Un rol important în
modelarea acestei reactivităţi il au componentele peristazei şi mai ales troficitatea locală, vârsta
şi patologia preexistentă. Influenţa lor în modelare se adresează nu atat formei de reacţie cat mai
ales intensităţii reacţiei. O inflamaţie dezvoltată pe o pulpă supusă în mod repetat şi indelungat
unor stimuli patogeni va avea o evoluţie mai lentă şi cu caracter cronic în comparaţie cu
inflamaţia iniţiată şi desfăşurată perprimam pe o pulpă perfect sănatoasă. Fată de factorul de
mediu calitatea terenului este aceea ce imprimă anumite caracterstici adaptabilităţii, ea
determinând mecanisme defensive care pot şi trebuie sa fie mobilizate.
Când terenul este în stare de echilibru morfologic şi fiziologic, eficienţa reactivităţii va fi
maximă prin mobilizarea unui minimum de mecanisme. În dezechilibrele fiziologice eficienţa
reacţiei poate fi maximă insă mijloacele prin care se obţine acest rezultat sunt cu mult mai
numeroase şi mai complexe. În cazul organismului tânar,sănatos, entitatea morfopatologică este
axată de obicei pe mecanisme vasulare şi umorale. Orto-reactivitatea este o caracteristică a
organismului în anumite faze ale dezvoltării sale mai ales în perioada de creştere şi la maturitate.
Expunerea directă a ţesutului pulpar la microorganisme nu este o necesitate
pentru răspunsul pulpar şi inflamaţie; aceşti microbi eliberează toxine care
penetrează pulpa prin canaliculele dentinare. leziuni minore în smalţ sunt capabile
să atragă celulele inflamatorii în pulpa subiacentă.
Ca rezultat al prezenţei microorganismelor şi al produselor lor de metabolism în dentină,
ţesutul pulpar este infiltrat local (la baza canaliculelor afectate de carie) prin celule inflamatorii
cronice, cum ar fi macrofagele, limfocitele şi plasmocitele. Odată ce caria progresează spre
pulpă, infiltratul cronic pulpar devine mai dens şi începe să difuzeze. Leziunea inflamatorie
se modifică substanţial în intensitate şi aspect când este o deschidere pulpară
printr-o dentină cariată masiv. Acum este vorba despre o leziune acută unde
infiltratul format din P.M.N. formează o necroză de lichefacţie la sediul
deschiderii. Acum bacteriile vor coloniza şi zona de necroză pulpară. Ţesutul
pulpar poate rămâne inflamat pentru o lungă perioadă de timp, suferind eventual
mici necroze, sau pulpa va deveni rapid în totalitate necrotică. Această evoluţie
depinde de câţiva factori printre care virulenţa bacteriană, capacitatea de a elimina
fluidele inflamatorii pentru a evita creşterea marcată a presiunii intrapulpare,
rezistenţa gazdei, tipul de circulaţie şi cel mai important, drenajul limfatic.
PULPITE CRONICE
Evoluţia spre pulpită cronică închisă propriu-zisă are loc în mod predilect
pornind de la formele inflamatorii reversibile (hiperemia şi pulpita seroasă parţială).
Evoluţia procesului carios înduce în ţesutul pulpar reacţii inflamatorii de tip cronic, focale,
asimptomatice. În multe cazuri, pulpitele diagnosticate ca fiind “acute” sunt în realitate pulpite
cronice acutizate. Aceasta explică existenţa frecventă a unui tablou simptomatic polimorf, care
nu suportă o încadrare strictă în una din categoriile de diagnosti
Prin asigurarea drenajului exudatului inflamator cronic (deschiderea camerei pulpare)
sau ca urmare a reducerii capacităţii de reacţie a ţesutului gazdă, ori prin scăderea intensităţii
agresiunii, procesele acute pulpare evoluează spre cronicizare.
Formele cronice pot prezenta episoade de reacutizare, însă evoluţia acestora este în mod
constant către necroză / gangrenă.
În funcţie de tipul de boală (inchise sau deschise) durerea în pulpitele cronice imbracă
aspecte diferite
Pulpitele cronice inchise se caracterizează prin lipsa criteriului durere, în timp ce la cele deshise
apare senzaţia de jenă dureroasă până la intensităţi medii legată de masticaţie compactare
alimentară)sau la periaj
Durerea este uşor de localizat, durează minute , iar pacientul poate relata în antecedente un
episod de durere care s-a remis spontan sau terapeutic
Caracteristic pentru vârsta tânără sunt două forme de boală cronică pulpară :
Pulpita cronică deschisă granulomatoasă – formă de boală pulpară care
dezvoltă pe terenuri cu o bună reactivitate, unde deschiderea pulpară largă permite proliferarea
liberă a ţesuturile granulomatos
pulpita cronică inchisă granulomatoasă – granulomul intern Pallazzi
patologie cu etiologie necunoscută, în care la nivel pulpar apar leziuni de tip granulativ care
determină treptat demineralizarea dentinei –, manifestată prin lacune dentinare evidente la orice
nivel al camerei pulpare sau rădăcinii. Relativ uşor de diagnosticat prin modificarea de culoare la
nivel coronar- pink spot (poate merge până la dispariţia completă a dentinei), ea duce frecvent la
fractură coronară/ radiculară
Evoluţia pulpitelor cronice
Cu excepţia granulomului intern, toate formele de pulpită cronică evoluează
către necroză / gangrenă.
 Evoluţia pulpitelor cronice
Când procesul inflamator sau componenţii toxici din pulpa gangrenată ajung la nivelul ţesutului
conjunctiv al joncţiunii pulpo-periapicale se produce o parodontită apicală.
Manifestările periapicale dureroase reprezintă răspunsuri inflamatorii ale ţesutlui
conjunctiv periapical la iritanţii pulpari în condiţiile în care forţele exudative devin hiperactive.
Simptomatologia dureroasă însoţitoare se datorează creşterii marcate a presiunii în periapex şi
mediatorilor algogeni eliberaţi de celulele afectate.
Manifestările periapicale nedureroase – răspunsuri de apărare inflamatorii ale ţesutului
conjunctiv periapical faţă de un iritant pulpar – se caracterizează hiperactivităţii şi
predominenţei componentei proliferative. Durerea lipseşte ca urmare a presiunii intraperiapicale
diminuate.
Afectarea componentelor periapicale se produce rapid, pornind de la desmodonţiu extinzându-se
apoi la celelalte elemente ale parodonţiului apical: cement, corticala internă a alveolei, septul
alveolar.
Aspectele anatomo-clinice depind de:
-intensitatea procesului şi tendinţa sa la extindere în raport cu virulenţa microbiană şi
reactivitatea individuală.
-rapoartele topografice ale rădăcinii dintelui cu spongioasa şi compacta osului.
-caracterul ţesuturilor existente la acest nivel (celule, fibre conjunctive, celule reticulo-
endoteliale ale vaselor parodontale).
-comunicarea directă a canalului radicular cu elementele parodonţiului apical.
-bogata reţea anastomotică între vasele sanguine şi limfatice proprii parodonţiului apical cu cele
ale maxilarului şi gingiei.
Complicaţiile parodontale ale gangrenei pulpare pot fi acute, subacute şi cronice.