Economie Europeana 2016

Economie
Europeana 2016

Analiza comparata a performatelor economice si sociale ale modelelor regionale de economie

Identificarea si descrierea principalelor modele regionale de economie

Modelul european este un model de tip incluziv, care cuprinde libertate politica, crestere
economica si coeziune sociala. Modelul asiatic nu cuprinde libertate politica si se delimiteaza la
a asigura coeziunea sociala si cresterea economica, in timp ce modelul american sustine
libertatea politica si cresterea economica.

Modelul european s-a dezvoltat diferit, statele occidentale au plecat de la o structura societala
diferita, structurata pe clase sociale (vezi dezvoltarea clasei de mijloc in Franta sau Germania
bazate pe meserii – Pierre Bourdieu). SUA nu a avut aceeasi mostenire culturala, iar dezvoltarea
statului a inclus de la inceput o libertate ridicata a agentilor economici care de multe ori a
determinat externalitati negative in economie (vezi faze capitalismului primitiv de la jumatatea
sec XIX). Modelul european a inclus componenta de coeziune impins de dorinta sociala interna.

Modelul asiatic a dominat ultimele decenii prin prisma cresterii economice aceelerate –
economia a plecat de la un nivel scazut al inzestrarii cu capital (vezi modelul Solow), acest fapt
facilitand o dezvoltare economica extrem de ridicata dupa reformele de dupa 1979 ale lui Deng
Xiaoping – refoma agricola si cresterea libertatii economice

Uniunea Europeana reprezinta cea mai urbanizata zona a lumii : 115 locuitori/ m2, in timp ce
SUA are 30 locuitori/m2 si Rusia doar 9 locuitori/ m2.

Modelul european incearca o abordare noua – convergenta Periferiei catre Centru – in timp ce
alte modele incearca dezvoltarea Centrului pana la atingerea si inglobarea Periferiei. Modelul
european are o finalitate sociala, in timp ce modelul american este exclusiv randamental.

Avantajele comparative ale modelelor:

Modelul european – forta de munca relativ ieftina – structura societala solida bazate pe valori
culturale care devine rigida in multe momente

Modelul american - capital financiar ieftin – tehnologie si potential creativ foarte ridicat (vezi
modelul Silicon Valley)

Modelul asiatic – forte de munca extrem de ieftina si din abundenta – avantaje comparative in
industriile intensive in forta de munca. Nivel al educatiei ridicat si structura societala de tip
confucianist care favorizeaza actuala directie economica si politica.

Modelul asiatic modeleaza piata pentru a stimula performantele economice fara a contine
libertate politica, fapt ce cauzeaza un mare dezavantaj – nu poate primi feedback – modelul nu
stie daca raspunde dorintelor individului (in modelul european si american acest lucru este
facilitat de principiile democratice).

Modelul european este un model de tranzitie – isi propune sa omogenizeze fara a distruge
diversitatea – bazat pe economia produsului – afaceri durabile – risc scazut – (vezi M. Albert
modele de tip renan). Modelul american este bazat pe o economie de tip cazino – obsesia
speculatiei si a riscului - beneficiaza de rolul dolarului in sistemul monetar international.
Modelul asiatic – are ca finalitate munca – neomogen – absoarbe capital in industriile low-cost
cu valoare adaugata mica.

Politica de coeziune economică şi socială a Uniunii Europene are drept scop sprijinirea
procesului de reducere a decalajelor ce se manifestă în interiorul acesteia între regiunile şi
statele dezvoltate pe de o parte şi cele rămase în urmă pe de altă parte. Coeziunea economica
si sociala vizeaza două componente interdependente: coeziunea pe verticală, ce vizează
diminuarea disparităţilor sociale şi solidaritatea cu categoriile sociale dezavantajate şi
coeziunea pe orizontală, care se concentrează asupra reducerii disparităţilor regionale.

Tabloul disparitatilor este extrem de complex relevand decalaje mari de dezvoltare atat intre
tari, cat si intre regiunile din aceeasi tara. Rezultă totodată foarte clar că, chiar dacă în
majoritatea ţărilor disparităţile regionale se situează la niveluri comparabile din punct de vedere
relativ, situaţia este cu mult mai dificilă în ţările al căror PIB/locuitor este substanţial sub media
UE: în aceste ţări chiar şi regiunile cele mai dezvoltate se află la un nivel scăzut de dezvoltare în
raport cu media UE.

Interventia politicilor de coeziune nu garanteaza atingerea convergentei reale , din pacate
potentialul acestor politici depinde de conditiile interne ale fiecarui stat membru:
• Capacitate de absortie a fondurilor europene
• Capacitatea institutionala si nivelul pregatirii administratilor regionale si nationale
• Nivelul de dezvoltare al infrastructurii si structura economiei

Scurta descriere a modelului european

Modelul european a optat pentru funcţia-obiectiv ce maximizează coeziunea socială şi predică
convergenţa reală prin procesul de catching-up. Dar, ceea ce la prima vedere pare un proces
definit exclusiv prin prisma beneficiilor, se poate dovedi în timp un mecanism de constrângere
destul de puternic, capabil să producă dezechilibre economice. Calea pe care a optat modelul
este una de mijloc, care împacă atât tendinţele de obsesie randamentala a pieţei specifice
sistemului american, cât şi înclinaţia intervenţionista dornică să acorde un rol central
decidentilor guvernamentali. Prin studiul teoriilor macroeconomice existente este greu de
răspuns cărui tip de politici trebuie să ne adresăm pentru a atinge obiectivul final - bunăstarea.
Trebuie să devenim adepţii unor politici liberale care predică dereglementarea excesiva şi sunt
orbiţi de randamentul pieţei sau trebuie să avem o atitudine mai concilianta asupra balansului
dintre libertatea pieţei şi intervenţionism. Criza economică actuală poate să ridice noi semne de
întrebare asupra funcţionării unui sistem, în care decidenţii de politici privesc marginal evoluţia
sistemului economic, dar sunt chemaţi să intervină când piaţa generează eşecuri.

Fundamentarea politicilor economice din cadrul modelului european trebuie să ţină cont de
două principii esenţiale: principiul subsidiarităţii şi principiul proporţionalităţii. O abordare
economică a subsidiarităţii poate fi analizată cu ajutorul teoriilor economice ale federalismului
sau ale guvernării multistratificate. Concepţiile care subliniază că procesul integrării economice
trebuie să ducă, în final, la centralizarea functilor economice publice este greşită.

Aşa cum Pelkmans remarcă "centralizarea totală este suboptimala din punct de vedere al
bunăstării economice deoarece regiunile sau statele membre se suprapun doar parţial în privinţa
preferinţelor. Guvernele centrale au o capacitate şi o disponibilitate mai restrânse de a aplica
replica ideală a soluţiilor descentralizate".

Principiul subsidiarităţii relevă că legătura dintre politica publică şi preferinţele individuale ale
alegătorilor poate fi ajustată prin competenţe publice acordate la nivel local. Sistemul prin
mecanismele aferente, trebuie să aibă deseori rolul de supervizor secundar al politicilor în
anumite domenii, dat fiind că preferinţele şi specificitatea regiunilor diferă în ansamblu. În
domeniile ce nu ţin de competenţă sa exclusivă, Uniunea Europeană intervine numai în măsură
în care obiectivele acţiunii sunt sortite eşecului prin deciziile luate la nivel regional sau local, iar
eventuală intervenţie a organismului central ar determină o rezolvare eficientă a situatilor
apărute.

De ce este nevoie de aplicarea
principiului subsidiarităţii?

Centralizarea totală Diferenţierea Costurile mari ale
este ineficienţa din politicilor în funcţie de centralizării
punctual de vedere preferinţele sau politicilor
al bunăstării circumstanţele economice
economice naţionale

Cum este motivată centralizarea?

Criteriul Criteriul Criteriul economiilor
externalitatilor externalitatilor de scară
pozitive negative -costuri fixe ridicate
- politici de sărăcire a
- reduce eficienta
vecinului,
regională

comportament de
pasager clandestin
În comparaţie cu modelul american, barierele naturale în calea mobilităţii transfrontaliere
(tradiţii, obiceiuri sociale) reprezintă o frână în calea procesului de integrare economică.
Ambiţiile economiei europene trasate prin Strategia de la Lisabona (2000) au afectat
desfăşurarea procesului de integrare . Obiectivul de a deveni cea mai competitivă şi dinamică
economie din lume bazată pe cunoaştere nu a fost însoţit de reforme structurale necesare
pentru o creştere stabilă pe termen lung şi pentru un răspuns dinamic la globalizare (Kok , 2003)

Uniunea Europeană nu şi-a început viaţa având ambiţiile unei uniuni federale , iar în viziunea
multor analişti, nu reprezintă nici în zilele noastre un sistem federal dezvoltat. Chiar şi aşa,
federalismul i-a motivat pe creatorii sistemului, care însă, forţaţi de puternica rezistentă a
guvernelor naţionale şi-au schimbat abordarea asupra proiectului.Viziunea tradiţională
federalistă s-a modificat într-o abordare mai sectorială şi incrementală.

Problema cea mai delicată care implică Uniunea şi viziunea federalistă, este distribuţia puterilor
în sistem. Scopul primordial al proiectului este să creeze o combinaţie puternică între politica
monetară şi politica fiscală, care să poată depăşi încet şocurile asimetrice prin politica fiscală şi
să încurajeze expansiunea afacerilor şi piaţa unică, cu ajutorul politicii monetare: „Observăm
adesea, cicluri federaliste în care guvernele federale centralizează puterea şi decizia, urmate
periodic de intervale, în care statele caută să contrabalanseze şi să aducă puterea înapoi
statelor” (Wallace, Wallace 2005)1 :

• Iniţiative de centralizare (anii fondatori din anii ‘50, procesul integrativ din 1980)
• Iniţiative de descentralizare (rezistenţa Gaullistă din anii ‘60 si perioada post-Maastricht
din anii ‘90)

Majoritatea sistemelor federale se implică în transferuri fiscale evidente între graniţele statelor,
în timp ce bugetul UE reprezintă o infimă parte de 1,27% din PIB-ul UE, axându-se predominant
pe agricultura şi fonduri structurale de coeziune. Această situaţie crează o poziţie neplăcută
Uniunii, deoarece aceasta nu se poate implica în sisteme redistributive dezvoltate şi o stabilizare
macroeconomică mai profundă. Aşa cum se poate anticipa, sistemul de coordonare dintre
membrii şi Uniune trebuie să funcţioneze eficient pentru a fi menţinută stabilitatea.

1
Policy-making in the European Union , Wallace , Wallace and M .Pollack , Oxford University Press , 2005
Producţia integrata a Uniunii este influenţată de doi factori:
• Factori ai cererii – crearea unei pieţe unice a pus presiune pe membrii, adoptarea
normelor europene comune şi armonizate a avut scopul de a înlatura barierele
comerciale şi de a asigura libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de
muncă.
• Factori ai ofertei – Comisia Europeană joacă un rol vital în implementarea legislaţiei şi
încurajarea producătorilor. Dezbaterile privitoare la domeniile monopolizate de stat şi
pieţele influenţate de companiile foarte mari sunt încă foarte prezente.

Cele doua variabile trebuiesc combinate pentru a atinge un echilibru în piaţă. Piaţa unică este
unul dintre aspectele care influnţează viaţa Uniunii Europene, în timp ce conceptul coordonarii
dezvoltă proiectul european. Dar legat de proiect se ridică o serie de întrebări: Care este cea
mai bună metodă care să asigure coordonarea? Ce serie de legi este necesară pentru a optimiza
procesul? Ar trebui menţinută strategia de “legare a mainii” autorităţilor? Cum am putea
absorbi şocurile asimetrice si simetrice?

Procesul de coordonare are o justificare în viziunea decidentilor de politici la nivel european.
Mecanismul atingerii unor ţinte în cadrul politicilor necesită coordonarea ; acţiunea
independentă, unilaterală a unui stat putând să compromită obiectivul final al acelui set de
politici. Coordonarea economică este esenţială pentru atingerea convergenţei reale şi
echilibrarea veniturilor la nivelul sistemului. Dezechilibrele pe termen scurt , pe latura cererii
sau a ofertei , pot fi reglate prin anumite politici creionate la nivel central. La nivelul coordonării
puternice rolul dominant ar fi exercitat la nivel supranaţional. Implementarea politicilor ar fi la
latitudinea statelor, dar nerespectarea directivelor UE ar duce la sancţiuni usturătoare. Acest
lucru ar duce la uniformizarea politicilor adoptate şi ar elimina comportamente de tip pasager
clandestin. În cadrul coordonării uşoare s-ar realiza mai multe conferinţe în care s-ar putea trasa
anumite politici comune, accentul fiind pus pe elaborarea politicilor la nivel consultativ cu
acordul membrilor participanţi.

Evaluarea procesului de coordonare a politicilor economice în UE
Incrementalismul • În prezent, la nivelul UE există şapte procese implicate în procesul
procesului de de coordonare economică - Pactul de stabilitate şi creştere,
coordonare Eurogrupul, Procesul Kol, Procesul Cardiff, Procesul Luxemburg,
Strategia de la Lisabona, Principalele direcţii de politică
economică;
• Dacă înainte de Tratatul de la Maastrich exista numai unul singur,
după Tratatul de la Amsterdam s-au creat patru noi instrumente;
• Deşi începând cu PDPE 2003-2005 s-a încercat armonizarea
prevederilor acestor procese, acestea nu şi-au încetat existenţa.
Etapele Procesul Luxemburg
procesului • Reprezintă un răspuns privind strategiile de ocupare a forţei de
european de muncă, prezentate anterior la Amsterdam
coordonare • A fost creionat Ghidul privind Ocuparea (The Employment
Guidelines ) care viza flexibilizarea pieţei munci i
• Ghidul privind Ocuparea este fundamentat pe patru piloni:
ocuparea , antreprenoriatul , adaptabilitatea , drepturi (Dinu
Marin 2006)
• Rolul Consiliului European de a analiza şi formula concluzii
referitoare la situaţia ocupării la nivel european
Procesul Cardiff
• Analizează reforma structurală şi reglementară
• Implementarea unor măsuri pentru funcţionarea eficientă a
pieţelor bunurilor, serviciilor şi capitalurilor;
• Vizează nevoia existenţei unei economii europene de piaţă
coordonată (Hall, Soskice , 2001)
• Implementarea unui sistem prin care fiecare stat membru să
trimită un raport anual privind situaţia pieţei bunurilor şi
capitaluluic, Comisia pe bază acestor rapoarte va întocmi un
raport final pentru ansamblul Uniunii ( Raportul Cardiff)
Strategia de la Lisabona
• Ambiţia de a deveni până în 2010 cea mai dinamică şi competitivă
economie din lume;
• Dinamizarea proceselor de convergenţă şi integrare economică;
• Rolul ridicat al competenţelor şi capitalului intelectual pentru
sporirea competitivităţii economice.
Procesul Koln
• Reacţia Uniunii Europene la excluderea partenerilor sociali din
coordonare ( Dinu Marin 2005)
• Respectarea opiniei partenerilor sociali în elaborarea politicii
monetare comune de către BCE
• Promovarea unui mix eficient de politici care să conducă la
creştere economică neinflationista şi la un grad ridicat al ocupării

Liniile Directoare de Politica Economica
• Documentul fundamental de politică economică a Uniunii
Europene;
• Cuprinde trei viziuni esenţiale în derularea sistemului european:
viziunea integrată (politicile macroeconomice), consistenţa(mix-ul
de politici) şi consensul de politică(document final ce reprezintă
baza pentru exercitarea presiunilor politice )
• Oferă posibilitatea unei analize ex-post a implementării
recomandărilor ( Multilateral Surveillance )
Capcanele Procesul Luxemburg
procesului • Nu oferă elementele unei strategii eficiente a ocupării;
european de • Nu a reuşit să determine realizarea unei flexibilităţi a pieţei
coordonare muncii;
• Este controlat, chiar înăbuşit de anumite interese financiare;
• Implementarea redusă a prevederilor comunitare în politicile
interne.
Procesul Cardiff
• Are fundamente fragile - nu are baze legale şi nu elaborează
rapoarte de implementare a recomandărilor;
• Puţine iniţiative pentru reformele structurale naţionale;
• Transparenţă redusă;
• Prevederile acestui proces nu sunt incluse în politicile naţionale.
Strategia de la Lisabona
• Credibilitate redusă a obiectivelor strategiei, din cauza
progreselor insuficiente în direcţia îndeplinirii acestora;
• Programele nu sunt foarte potrivite acestor obiective;
• Rezonanţa redusă a politicilor naţionale, în condiţiile realizării
unor performanţe economice reduse.
Procesul Koln
• a eşuat în implicarea partenerilor sociali în procesul decizional (
lipsă de transparenţă a politicii monetare a BCE)
• presiunile create prin politica veniturilor în unele state asupra
politicii monetare comune
Liniile Directoare de Politica Economica
• Puţine dezbateri naţionale în ceea ce priveşte prevederile LDPE;
• Nu există o concordanţă deplină între obiectivele stabilite pentru
o anumită ţara şi priorităţile acesteia;
• Implementarea rapoartelor presupune o atenţie redusă acordată
problemelor microeconomice.

2. Faza de expansiune a economiei europene
Statul
bunăstării
Triunghiul
european al
bunastarii
Creştere Stabilitate
economică macroeconomică
Procesul de catching-up al Uniunii Europene din aceste aproape trei decade (1946-
1973) a fost stimulat în esenţă de apariţia unor noi industrii în ţările UE, de
diminuarea ponderii populaţiei ocupate în agricultură, precum şi de stabilitatea
înţelegerilor dintre sindicate şi patronate în ceea ce priveşte majorările salariale.
Uniunea Europeana – crestere economica, coeziune sociala….
Creştere economică - rata medie de creştere economică a ţărilor din UE-15 a fost
de 4,6%, iar cea a PIB-ului pe locuitor de 3,8%
Stabilitate macroeconomică - rata medie a inflaţiei s-a redus până la nivelul de 4%, ceea
ce a constituit o dovadă a îmbunătăţirii stabilităţii
macroeconomice;
- a crescut gradul de ocupare a forţei de muncă şi s-a redus
rata şomajului până la un nivel de 2%
Statul bunăstării - ponderea cheltuielilor publice în PIB în ţări precum

Germania şi Franţa a fost de aproximativ 32% în 1970;
- datoria publică a fost de 17% din PIB, de aproape patru ori
mai scăzută decât în perioada actuală;
- ponderea în PIB a cheltuielilor cu protecţia socială a fost
de aproximativ 14%, un nivel de două ori mai redus decât
cel actual.
Compromisul dintre A fost diminuat

echitate şi eficienţă Sporirea gradului de ocupare şi creşterea economică ridicată
au sporit încasările bugetare şi au diminuat presiunea asupra
statului bunăstării.

3. Faza de incetinire a cresterii economice
Ø„Tringhiul magic” a început să se destrame începând cu jumătatea anilor ’70, ca
urmare a schimbărilor tehnologice şi demografice globale;
Ø Efectele acestora s-au reflectat în încetinirea ratei de creştere, în sporirea
instabilităţii macroeconomice şi în creşterea costurilor de funcţionare ale statului
bunăstării.
Statul
bunăstării
Corelaţii
virtuoase
până în 1973
Creştere Stabilitate
economică macroeconomică
Corelaţii vicioase după 1973

Uniunea Europeana – incetinire economica, coeziune sociala….sustenabilitate?
Creştere economică - ratele medii de creştere economică au fost 2% între 1975 şi
1985 şi de 2,5% între 1986 şi 2000
Stabilitate macroeconomică - rata medie a inflaţiei a revenit la nivelul anterior şocurilor
petroliere începând cu anul 1987, iar după 1994 nu a mai
depăşit 3%;
- rata medie a şomajului în perioada 1975-2000 a fost de
aproximativ 10%
Statul bunăstării - reducerea ritmului de creştere economică şi sporirea şomajului
au generat deteriorarea situaţiei finanţelor publice;
- ponderea cheltuielilor publice s-a majorat la 49% în 1985 la un
maxim de 51% în 1993, atunci când deficitul bugetar mediu a
fost de 6% din PIB;
- cheltuielile cu protecţia socială s-au majorat cu şapte puncte
procentuale în perioada 1975-1985, ajungând la 21% din PIB
Compromisul dintre S-a manifestat
echitate şi eficienţă Pentru a creşte veniturile bugetare necesare funcţionării statului
bunăstării s-au majorat contribuţiile sociale şi taxele directe,
ceea ce a afectat negativ stimulentele pentru investiţii şi pentru
creşterea gradului de ocupare.
Principala provocare a modelului european după 1975 a fost aceea a armoniza

echitatea socială cu încetinirea
ritmului de creştere economică şi cu persistenţa unei rate ridicate a şomajului.

Echitate, fara eficienta…?
Uniunea Europeană:
1975- prezent
Reducerea eficienţei Sprijinirea echităţii sociale, care a

macroeconomice (rate reduse de presupus creşterea datoriei publice şi a
creştere a productivităţii, şomaj fiscalităţii
ridicat)
Prelungirea perioadei de recesiune

economică
Esenta crizei europene…
Øsistemul economic al UE a contribuit în mod decisiv la creşterea economică

europeană de-a lungul fazei sale de recuperare tehnologică (până în 1973)
Øîn prezent, este din ce în ce mai puţin capabil să răspundă exigenţelor unei
economii mai globalizate, în care procesul de creştere economică este mai ales
rezultatul acumulării de cunoştinţe şi al inovaţiilor tehnologice
Ønumărul redus de inovaţii şi introducerea lentă a schimbărilor tehnologice nu au

potenţat procesul de creştere economică
Ølucrătorul tipic al celui de-al patrulea ciclu Kondratieff (cel cu o mobilitate redusă,
cu calificare medie şi care are un contract de muncă pe durată nedeterminată) nu
corespunde exigenţelor unei economii globalizate
Ødezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere presupune creşterea nivelului de

educaţie a populaţiei apte de muncă şi a ponderii celor cu studii superioare,
majorarea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, precum şi încurajarea iniţiativei
antreprenoriale
Øcosturile de adaptare a economiei la un nou sistem economic sunt ridicate pe

termen scurt (creşterea şomajului, accentuarea inegalităţilor sociale), în timp ce
beneficiile vor apărea ulterior.

4. Modernizarea modelului social european (Strategia Lisabona)
Uniunea Europeană: 1976-2000
Reducerea eficienţei Sprijinirea echităţii sociale, care a

macroeconomice (rate reduse de presupus creşterea datoriei publice şi a
creştere a productivităţii, şomaj fiscalităţii
ridicat)
Soluţia Soluţia anglo-

nordică Ieşirea din cercul vicios al ratelor saxonă
scăzute de creştere economică
Modernizarea modelului social

european

Decalajele dintre UE si SUA. Dovezi statistice

• Decalajele dintre Uniunea Europeană şi SUA în termeni de PIB pe locuitor s-au redus lent
începând cu anul 2000, ajungând la nivelul din anul 1990.
• Unul dintre argumentele elaborării Strategiei Lisabona a fost acela al diminuării
decalajelor faţă de economia americană, în contextul în care timp de 30 de ani (1970-
2000) PIB-ul pe locuitor al UE a rămas la acelaşi nivel comparativ cu SUA şi anume de
aproximativ 70% din valoarea acestuia.
• Această evoluţie a fost rezultatul a doi factori care au contribuit la accentuarea
decalajului (majorarea ratei şomajului; reducerea numărului de ore lucrate) şi a altuia
care a acţionat în sens contrar (creşterea productivităţii orare – de la apoximativ 65% din
nivelul înregistrat în economia americană în 1970 la aproximativ 92% în anul 2000.
• Evoluţiile economiei europene au contrazis aşteptările celor care au stabilit obiectivele
Strategiei Lisabona, în condiţiile în care decalajele economice faţă de SUA s-au mărit după
anul 2000; productivitatea orară la sfârşitul anului 2009 a fost de aproximativ 84% din
cea realizată în economia americană.
• Toate submodelele europene (cu excepţia celui format din noile ţări membre) au
înregistrat încetiniri ale ritmului de majorare a productivităţii orare, aspect caracteristic
unor economii în care traiectoria de creştere economică se aplatizează.
• Strategia Lisabona ar fi trebuit să genereze transformări structurale în economia
europeană, care să inducă o îmbunăţătire a utilizării factorilor de producţie (muncă şi
capital). Cu toate acestea, productivitatea totală a factorilor a crescut (cumulat) în UE-15
cu doar 1,2% în perioada 2000-2008, comparativ cu 6,7% în decada anterioară, sugerând
realizarea unor progrese mult mai lente în direcţia transformărilor economice începând
cu anul 2000.

.9
.8
.7
.6
.5
.4
.3
.2
82 84 86 88 90 92 94 96 98 00 02 04 06
Trendul.K-IT.SUA Trendul.K-IT.UE-15

10
4
82 84 86 88 90 92 94 96 98 00 02 04 06 08 10
Trendul.Ratei.somajului.SUA Trendul.Ratei.somajului.UE-15

Analiză comparativă a submodelelor de economie la nivel european

Submodelul nordic⁄scandinav (Finlanda, Suedia, Danemarca, Olanda) se caracterizează prin:
ü grad ridicat de redistribuire;
ü promovarea incluziunii sociale, a universalităţii asistenţei sociale, a dialogului social şi a
cooperării între partenerii sociali şi guvern;
ü cele mai competitive economii europene, deşi asigură coeziune economică şi socială cetăţenilor;
ü performanţele ţărilor care compun acest submodel se explică prin eliminarea anumitor
compromisuri (trade-offs) existente între funcţionarea economiei şi efectele în plan social .

De ce ţările din submodelul nordic sunt perfomante
din punct de vedere economic cât şi social ?

Au atenuat efectele anumitor trade-offs în
domeniile economic şi social

1. Alegerea dintre 2. Alegerea dintre 3. Alegerea dintre
costul ridicat al beneficiile ridicate pentru eficienţă
forţei de muncă şi şomaj şi pensii şi rata de macroeconomică şi
gradul de ocupare. participare pe piaţa inegalitatea ridicată a

muncii. veniturilor

În ce constă? În ce constă? În ce constă?
-creşterea fiscalităţii - acordarea unor ajutoare -creşterea fiscalităţii
suportate de firme de şomaj ridicate (ca permite redistribuirea
reduce numărul de pondere din salariul unor sume mai mari, dar
locuri de muncă nou anterior) şi pe o perioadă afectează negativ nivelul
îndelungată diminuează de eficienţă
create şi rata de stimulenetele pentru macroeconomică (scade
ocupare.
căutarea unui loc de muncă productivitatea şi se
reduce ocuparea)

Cum au reuşit? Cum au reuşit? Cum au reuşit?
Se caracterizează prin Au combinat politicilor active Au menţinut acelaşi
stabilitate pe piaţa muncii cu măsurile sistem social generos fără
macroeconomică, de securitate socială a spori fiscalitatea, ci prin
(flexicurity). Ratele ocupării,
legislativă şi printr-un creşterea bazei de
mediu de afaceri cele de creştere a impozitare (urmare a
atractiv (zero productivităţii, precum şi stimulării creşterii şi
satisfacţia muncii sunt relativ
1. corupţie). ocupării).
ridicate.

2. Submodelul anglo-saxon (Marea Britanie, Irlanda). Caracteristici:
ü constituie reflectarea unei abordări liberale a sistemului de bunăstare în care asistenţa
socială este limitată şi în care se încurajează asigurările private ale riscurilor indivizilor
(adică are loc transferul de responsabilitate socială dinspre stat către individ, precum în
SUA).
ü piaţa muncii nu este reglementată, iar responsabilitatea pentru căutarea unui loc de
muncă aparţine indivizilor (cheltuielile bugetare privind politicile active pe piaţa muncii
sunt scăzute).
ü referitor la cele trei compromisuri, ţările anglo-saxone practică o fiscalitate relativ redusă
(ceea ce determină costuri relativ mai mici ale forţei de muncă) şi ajutoare de şomaj
relativ scazute ca pondere în salariu şi care sunt acordate pe o perioadă mai mică de
timp. De aceea gradul de ocupare este apropiat de cel al ţărilor nordice, iar şomajul pe
termen lung este cel mai redus din UE. Numai cel de-al treilea compromis (cel referitor
la eficienţă şi echitate) este caracteristic acestui submodel, în condiţiile în care creşterea
economică se reflectă într-o inegalitate ridicată a salariilor şi a veniturilor în societate.

3. Submodelul continental (Franţa, Germania, Austria, Belgia şi Luxemburg). Caracteristici:
ü ocuparea constituie baza transferurilor sociale, iar beneficiile acordate sunt mai reduse
decât în submodelul nordic, fiind dependente de nivelul venitului obţinut anterior.
ü pieţei muncii este reglementată, nefiind stimulată flexibilitatea lucrătorilor, iar negocierile
salariale în cadrul acesteia sunt centralizate.
ü fiscalitatea este relativ ridicată (comparativ cu ţările anglo-saxone) ceea ce a indus o
capacitate mai redusă de creare a locurilor de muncă în sectorul privat (mai ales în cel al
serviciilor).
ü beneficiile primite de şomeri, respectiv de pensionari îi destimulează în căutarea unui loc
de muncă, respectiv în prelungirea participării pe piaţa muncii. În lipsa unor politici active pe
piaţa muncii, aceste economii înregistrează rate ridicate ale şomajului, lucrătorii slab
calificaţi, tinerii şi femeile constituind categoriile mai puţin integrate pe piaţa muncii.
ü în ceea ce priveşte compromisul dintre eficienţă şi echitate, ţările din cadrul submodelului
sunt caracterizate printr-o inegalitate mai redusă a veniturilor (comparativ cu cele anglo-
saxone), dar care nu este rezultatul creşterii ocupării şi a productivităţii, ca în ţările nordice,
ci al sporirii în trecut a cheltuielilor cu protecţia socială.

4. Submodelul sudic (Grecia, Italia, Spania, Portugalia, Malta, Cipru). Caracteristici:
ü rolul statului este unul rezidual, limitându-se la acordarea unor ajutoare sociale
fragmentate, iar cheltuielile sociale sunt orientate către populaţia vârstnică şi către anumite
grupuri ocupaţionale, precum angajaţii din industrie.
ü piaţa muncii este puternic segmentată şi reglementată, iar negocierile salariale sunt
centralizate.
ü din punct de vedere al celor trei compromisuri, economiile sudice au trăsăturile ţărilor
anglo-saxone (cheltuieli sociale reduse, ajutoare scăzut pentru şomaj), însă nu au
capacitatea acestora de a genera o sporire a ratei ocupării, în condiţiile unei pieţe a muncii
reglementate, mai ales pentru lucrătorii bărbaţi. Forţa de muncă este puţin flexibilă, precum
în submodelul continental, aspect reflectat în peristenţa unei rate ridicate a şomajului pe
termen lung, în special în rândul tinerilor. În condiţiile unui stat redistributiv mai redus şi al
unui sistem economic incapabil să sporească în mod semnificativ rata de ocupare,
inegalităţile dintre venituri sunt cele mai ridicate din Uniunea Europeană.
ü în cadrul unor ţări precum Italia, Portugalia şi Spania, diferenţele dintre venituri se explică
şi prin existenţa unor decalaje regionale mari.

5. Submodelul catching-up al Europei Centrale şi de Est⁄ECE(Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria,
Polonia, Estonia, Lituania, Letonia, România şi Bulgaria). Caracteristici:
ü deşi toate aceste economii au parcurs un proces de tranziţie către o economie de piaţă,
totuşi există diferenţe semnificative din punct de vedere al organizării sistemelor naţionale
de bunăstare. Unele ţări, precum Ungaria şi Slovenia au optat pentru creşterea cheltuielilor
cu protecţia socială (se apropie de submodelul continental), în timp ce altele, precum Ţările
Baltice, au mizat pe menţinerea lor la un nivel scăzut şi pe stimularea procesului de
recuperare a decalajelor de dezvoltare prin promovarea unei fiscalităţi apropiate de cea din
submodelul anglo-saxon.
ü a înregistrat rate ridicate de creştere economică, aspect caracteristic unor economii mai
puţin dezvoltate, care au indus însă o polarizare a veniturilor, precum în submodelul anglo-
saxon.
ü ratele ocupării sunt cele mai ridicate în cazul Sloveniei si Cehiei, cele mai semnificative
creşteri ale acesteia înregistrându-se în Bulgaria şi în Ţările Baltice, unde ocuparea s-a
apropiat de nivelurile submodelului continental.
ü În cadrul submodelului catching-up se pot delimita două grupuri de ţări, unul cuprinânzd
ţările Vişegrad şi Slovenia, iar celălalt economiile care au implementat cota unică de
impozitare – Ţările Baltice, România şi Bulgaria.

Coeziunea socială

Rata riscului de sărăcie reprezintă ponderea persoanelor care au un venit disponibil sub
pragul de sarăcie, considerat a fi egal cu 60% din mediana venitului naţional.
Pentru a suprinde deosebirile dintre inegalităţile distribuţiei veniturilor în cazul
submodelelor europene, am utilizat doi indicatori – indicele Gini şi raportul dintre
veniturile celor mai bogaţi 20% dintre cetăţenii unei ţări şi veniturile celor mai săraci 20%
(S80/S20)

Strategia „Europe 2020

“Europa 2020” este o strategie pe zece ani destinata sa creeze locuri de muncă și creștere
economică la nivelul Uniunii Europene. Acesta a fost lansata în 2010 scopul ei fiind acela de a
crea condițiile pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii sociale la nivel
european.

Cinci obiective principale au fost convenite pentru ca UE să atingă până la sfârșitul anului 2020
tintele propuse. Aceste tinte cuprind crearea de noi locuri de muncă; cercetare și dezvoltare;
climă / energie; educaţie; incluziunea socială și reducerea sărăciei.
Progresele în vederea atingerii obiectivelor Strategiei Europa 2020 este încurajată și

monitorizată pe tot parcursul Semestrului european si ciclul anual al UE de coordonare
economică și bugetară.
În martie 2014, Comisia a publicat o comunicare bilanț al Strategiei Europa 2020, inclusiv o
imagine de ansamblu a progreselor asupra obiectivelor pentru anul 2020. În martie 2015,
Comisia a propus un nou set de linii directoare integrate - orientări generale pentru politicile
economice ale statelor membre și ale Uniunii și liniile directoare pentru politicile de ocupare
ale statelor membre - că odată adoptate ar înlocui orientările integrate pentru 2010.

Cele 5 tinte pentru UE in 2020

1. Ocuparea
o 75% dintre persoanele din grupa 20-64 ani sa fie angajate

În anul 2008, rata de ocupare în UE pentru grupa de vârstă 20 și 64% atins cota maximă de 70,3,
după o perioadă de creștere constantă. În anii următori, tendințele ocupării forței de muncă s-
au inversat, ca urmare a efectului nefavorabil al crizei economice de pe piața europeană a
muncii. În anul 2009, rata de ocupare a scăzut la 69,0%, și a rămas în mod constant scăzuta din
2010. În 2014, rata a crescut ușor până la 69,2%, marcând o abatere de 5,8 puncte procentuale
față de obiectivul Strategiei Europa 2020 de creștere a ratei de ocupare a populației în vârstă 20
și 64 până la cel puțin 75%.

2. Cercetare & Dezvoltare
o 3% din PIB UE sa fie investit in acest sector

3. Schimbare climatica si stabilitate energetica
o Emisiile gazelor cu efect de sera 20% (chiar 30%, daca conditiile permit ) mai putin ca in 1990
o 20% din energie sa fie acoperita din resurse regenerabile

o 20% crestere a eficientei energetice

4. Educatie
o Reducerea ratei de abandon scolar sub 10%
o Cel putin 40% din populatia de 30-34–ani sa termine a treia trapta de educatie

Indicatorul "persoanelor care părăsesc timpuriu educația și formarea profesională" se
măsoară prin ponderea de 18 și 24 de ani persoane în vârstă, care au cel mult ciclul de
învățământ secundar inferior și care nu sunt în educație și formare continuă. Valoarea a
scăzut în mod constant începând cu anul 2008, atât pentru bărbați cât și pentru femei. În
2014, indicatorul a fost de 11,2%, comparativ cu 14,6% în 2008. Astfel, Europa se apropie
constant obiectivul său principal pentru 2020, care prevede reducerea ratei abandonului
școlar timpuriu din sistemele de educație și formare la mai puțin de 10%.

5. Combaterea saraciei si a excluderii sociale
o Cel putin 20 milioane de oameni peste nivelul din 2010 sa iasa din categoria de risc al
saraciei si excluderii sociale

Intre 2008 și 2014, numărul de persoane expuse riscului de sărăcie sau excluziune socială în
UE-27 a crescut de la 116 milioane la 121 milioane. După o reducere constantă între 2005 și
2009, în cursul căreia numărul de persoane expuse riscului de sărăcie sau excluziunii sociale a
atins cel mai scăzut nivel de aproximativ 114 milioane, tendința a fost inversată în următorii
ani. În 2012, numărul de persoane expuse riscului de sărăcie sau excluziune socială în UE 27 a
atins punctul culminant la mai mult de 122.5 milioane, înainte de a scădea cu aproape 1 milion
în 2013. Cifrele arată că între 2011 și 2014, aproape în fiecare a patra persoană din UE-27 a
fost in categoria cu risc de sărăcie sau excluziune socială. Majorarea a fost atribuită în mare
măsură crizei economice din 2008.

Romania perspective cheie – Perceptia Comisiei Europene 2015

Creșterea economică a fost semnificativă în ultimii trei ani, aceasta lărgindu-și
treptat baza. În urma crizei financiare din 2009, economia României s-a stabilizat cu
sprijinul programelor de asistență financiară UE-FMI. I[ncepâ nd din 2013, aceasta s-a extins
puternic, motoarele creș terii trecâ nd, treptat, de la exporturile nete la cererea internă .
Consumul privat ș i-a revenit la nivelul maxim de după 2008, pe fondul creș terii veniturilor
disponibile ale gospodă riilor, fiind impulsionat de majorarea puternică a salariilor ș i de
inflația negativă . Investițiile s-au redresat mai ı̂ncet, ı̂nsă s-au apropiat de ratele de creș tere
din perioada anterioară crizei. Pe de altă parte, cererea internă solidă ı̂ncurajează
importurile, ı̂nsă deficitul de cont curent s-a mă rit doar marginal ı̂n anul precedent, ı̂ntrucâ t
cotele de piață ale exporturilor au continuat să crească , ı̂n special ı̂n sectorul serviciilor. Se
aș teaptă ca stimulentele fiscale să impulsioneze creș terea peste potențial a PIB-ului real ı̂n
perioada 2016-2017. Aceste mă suri, combinate cu accelerarea creș terii salariilor, vor
adă uga ș i mai multă presiune asupra cererii interne, care este deja solidă . I[n acelaș i timp,
mă surile de politică referitoare la partea de ofertă a economiei, cum ar fi investițiile ı̂n
inovare ș i ı̂n infrastructură sau ı̂mbună tă țirile aduse mediului de afaceri ș i administrației
publice, ră mâ n limitate. Principala provocare va fi aceea de a asigura o creș tere economică
echilibrată ș i durabilă ı̂n viitor.

Piața forței de muncă se restrânge, pe fondul unei creșteri economice solide. Rata
ș omajului a fost ı̂n general stabilă , situâ ndu-se sub 7 %, ș i se aș teaptă ca aceasta să scadă
ı̂ntr-o oarecare mă sură
ı̂n urmă torii doi ani. Rata de ocupare a forței de muncă a crescut ș i se preconizează că
aceasta ı̂și va menține tendința ascendentă , creș terea concentrâ ndu-se în sectoarele cu o
valoare adă ugată ridicată . Cu toate acestea, emigrația puternică , inclusiv a lucră torilor cu
ı̂naltă calificare, combinată cu ı̂mbă trâ nirea populației, reprezintă o provocare pentru
sprijinirea unei economii competitive. Reducerea din 2014 a contribuțiilor la sistemul de
asigură ri sociale a sprijinit limitarea, pâ nă acum, a costurilor unitare ale muncii, ı̂nsă
acestea pot să depă ș ească productivitatea muncii ı̂n viitor, deoarece piața forței de muncă
se restrânge.

Finanțele publice au fost stabile în 2015, dar se prevede o deteriorare a acestora ca
urmare a creșterii cheltuielilor și a reducerii TVA-ului și a altor taxe. Româ nia ș i-a
atins, ı̂n 2014, obiectivul pe termen mediu, ș i anume un deficit de 1% din PIB ı̂n termeni
structurali. I[n 2015, ı̂mbună tă țirea colectă rii impozitelor i-a permis Româ niei să ı̂și
mențină obiectivul pe termen mediu, ı̂n pofida unor derapaje ı̂n materie de cheltuieli. Cu
toate acestea, se preconizează că noile reduceri fiscale din 2016 ș i 2017, precum ș i
creș terea salariilor din sectorul public vor majora deficitul la 33⁄4% din PIB pâ nă ı̂n 2017.
Se aș teaptă ca datoria publică să crească la peste 40 % ı̂n aceeaș i perioadă .

Odată cu finalizarea programului de asistență financiară, încrederea pieței se va
baza pe menținerea stabilității sectorului financiar și pe punerea în aplicare a unei
politici bugetare și a unor reforme structurale durabile. Al treilea program consecutiv
de asistență privind balanța de plă ți pentru Româ nia (2013-2015) s-a ı̂ncheiat ı̂n luna
septembrie. Avâ nd ı̂n vedere plă țile efectuate ı̂n cadrul primului program (2009-2011),
Româ nia va face obiectul unei supravegheri post-program pâ nă ı̂n primă vara anului 2018,
câ nd se estimează că 70% din ı̂mprumutul acordat de Uniunea Europeană va fi rambursat.
Menținerea unor condiții de piață favorabile ș i a unor perspective de creș tere echilibrate,
precum ș i promovarea unor rezultate pozitive pe plan social ș i pe piața muncii sunt corelate
cu punerea în aplicare a unor reforme structurale pentru a ı̂mbună tă ți competitivitatea,
ocuparea forței de muncă ș i coeziunea socială .

România a realizat progrese limitate în ceea ce privește punerea în aplicare a
recomandărilor specifice fiecărei țări din 2015. Cel de al treilea program de asistență
financiară pentru balanța de plă ți (2013-2015) s-a ı̂ncheiat ı̂n septembrie 2015, fă ră a se fi
finalizat bilanțul. Româ nia ș i-a menținut obiectivul pe termen mediu ı̂n 2015, dar se
preconizează că se va abate ı̂n mod semnificativ de la acesta ı̂n 2016 ș i 2017. S-au realizat
progrese limitate ı̂n domeniul respectă rii obligațiilor fiscale. Nu s-a ı̂nregistrat niciun
progres ı̂n ceea ce priveș te egalizarea vâ rstei de pensionare pentru bă rbați ș i pentru femei.
S-au realizat progrese limitate ı̂n privința asigură rii faptului că Agenția Națională pentru
Ocuparea Forței de Muncă dispune de personalul adecvat, a consolidă rii mă surilor active
de pe piața forței de muncă ș i a reducerii fenomenului de pă ră sire timpurie a ș colii. S-au
ı̂nregistrat unele progrese ı̂n ceea ce priveș te furnizarea ș i calitatea educației ș i a ı̂ngrijirii
pentru copiii preș colari, ı̂n special pentru copiii ı̂n vâ rstă de peste trei ani. S-au realizat
progrese limitate în ceea ce priveș te ı̂mbună tă țirea stabilirii salariului minim ș i
introducerea venitului minim de incluziune. Progresele ı̂nregistrate ı̂n urmă rirea strategiei
naționale ı̂n materie de să nă tate pentru perioada 2014-2020 au fost mixte. S-au înaintat
parlamentului amendamente la proiectul de lege privind reformarea guvernanței
corporative a ı̂ntreprinderilor publice, dar acestea nu au fost ı̂ncă supuse dezbaterii.

I[n ceea ce priveș te progresele realizate ı̂n atingerea obiectivelor naționale din cadrul
Strategiei Europa 2020, Româ nia a obținut rezultate bune ı̂n urmă toarele domenii: emisii
de gaze cu efect de seră , energii din surse regenerabile, eficiență energetică , ı̂nvă țămâ nt
terțiar, precum ș i ı̂n ceea ce priveș te reducerea numă rului de persoane care sunt expuse
riscului de să ră cie sau de excluziune socială . Este ı̂nsă necesar să se depună mai multe
eforturi ı̂n privința ratei de ocupare, a intensită ții cercetă rii ș i dezvoltă rii ș i a pă ră sirii
timpurii a ș colii.

Principalele constată ri ale bilanțului aprofundat cuprinse ı̂n prezentul raport de țară ș i
provocă rile conexe ı̂n materie de politică sunt urmă toarele:
· Vulnerabilitățile aferente poziției externe s-au redus în contextul unei creșteri
economice puternice, iar economia Româ niei devine mai rezistentă . Acest fapt este
confirmat de ı̂mbună tă țirea semnificativă , ı̂ncepâ nd din 2012, a poziției investiționale
internaționale
nete, de reechilibrarea susținută a contului curent ș i de creș terile cotelor de piață ale
exporturilor.
· Poziția investițională internațională netă urmează să se îmbunătățească în
continuare. Pot apă rea provocă ri ı̂n 2016 ș i 2017, cu accelerarea creș terii importurilor ca
urmare a unei cereri interne sporite ca ră spuns la stimulentele fiscale. Chiar ș i ı̂n acest caz,
se preconizează ı̂nsă că deficitul de cont curent va ră mâ ne sub control, situâ ndu-se sub 3 %
din PIB. Competitivitatea prin costuri a fost restabilită ı̂n perioada de după 2010, dar pot
reapă rea presiuni ı̂n cazul ı̂n care accelerarea actuală a creș terii salariilor este susținută ș i
depă ș eș te câ ș tigurile ı̂n materie de productivitate. Consolidarea competitivită ții care nu se
bazează pe costuri ı̂n vederea sprijinirii tranziției că tre o economie cu o valoare adă ugată
mai ridicată reprezintă o altă provocare.
· Riscurile generate de inițiativele legislative naționale care amenință stabilitatea
sectorului financiar au crescut. O evaluare a bilanțului ș i un test de rezistență ı̂n sectorul
asigură rilor au fost finalizate ı̂n iulie 2015. O evaluare a calită ții activelor ș i un test de
rezistență au fost lansate ı̂n sectorul bancar. Printre alte eforturi de consolidare a ı̂ncrederii
ı̂n piață, au fost puse ı̂n aplicare mă suri eficace de reducere a creditelor neperformante. I[n
pofida acestor evoluții pozitive ș i a prezenței unor rezerve de capital ș i de lichidită ți ı̂n
ansamblu satisfă că toare, unele inițiative legislative naționale ar putea spori
vulnerabilitatea sectorului bancar. Deosebit de importante ı̂n acest context sunt hotă râ rile
judecă toreș ti pronunțate ı̂n ceea ce priveș te punerea ı̂n aplicare a legii privind clauzele
contractuale abuzive („clauzele abuzive”) ș i a legii privind darea ı̂n plată . Aplicarea
retroactivă a legii privind darea ı̂n plată pentru stocul existent de ı̂mprumuturi, astfel cum
se prevede ı̂n forma actuală a acestei legi, poate constitui o provocare pentru mai multe
instituții de credit ș i poate antrena, ı̂n viitor, o activitate de creditare mai redusă . Legea este
ı̂ncă ı̂n stadiu de proiect, ı̂ntrucâ t a fost trimisă ı̂napoi de că tre preș edinte parlamentului
spre reexaminare. Dacă va fi adoptată din nou de că tre parlament ı̂n forma sa originară ,
legea privind darea ı̂n plată poate genera un risc sistemic pentru ı̂ntregul sector bancar, cu
riscuri pentru stabilitatea sectorului financiar ș i cu implicații asupra ı̂ntregii economii.

· O politică bugetară expansionistă într-un mediu de creștere puternică reprezintă
o sursă de îngrijorare. Creș terea economică puternică din 2015 a fost consolidată prin
reduceri fiscale ș i creș teri salariale ı̂n sectorul public. Acestea au fost hotă râ te ı̂n mod ad-
hoc ș i au fost aprobate ı̂n afara procesului bugetar, fă ră a se prevedea finanțarea lor,
conform legislației naționale. Noi mă suri bugetare expansioniste au intrat ı̂n vigoare din
ianuarie 2016, mai multe fiind planificate pentru anul 2017. Se estimează că deficitul
finanțelor publice va creș te de peste trei ori ca procent din PIB ı̂n numai doi ani. Acest lucru
subminează consolidarea bugetară care a fost realizată treptat ı̂n ultimii ani ș i indică faptul
că nu s-a aplicat ı̂n mod eficace cadrul bugetar pentru a se asigura sustenabilitatea
finanțelor publice. I[n acelaș i timp, creș terea potențială este limitată de planificarea ș i
coordonarea ineficientă a investițiilor publice, de cea mai scă zută rată de absorbție a
fondurilor UE, de un mediu de afaceri nefavorabil, de o intensitate scă zută a cercetă rii ș i
dezvoltă rii ș i de reforme structurale prelungite, inclusiv ı̂n ceea ce priveș te ı̂ntreprinderile
de stat. Expansiunea bugetară , care stimulează ı̂n primul râ nd consumul intern ı̂n contextul
unei creș teri economice deja solide, fă ră luarea unor mă suri suplimentare ce vizează oferta,
ar putea antrena noi dezechilibre interne ș i externe.
Alte aspecte economice cruciale analizate ı̂n cadrul prezentului raport care semnalează
existența unor provocă ri specifice pentru economia Româ niei sunt urmă toarele:
· Eficacitatea ș i eficiența administrației publice sunt limitate, iar mediul de afaceri s- a
ı̂mbună tă țit foarte puțin. Gestionarea inconsecventă a resurselor umane ș i financiare
diminuează capacitatea administrației publice de a elabora ș i de a pune ı̂n aplicare politicile
în mod strategic ș i coordonat. I[n pofida faptului că au fost ı̂ntreprinse mă suri importante
de combatere a corupției, acest fenomen reprezintă ı̂n continuare o problemă sistemică .
Independența sistemului judiciar ș i respectarea hotă râ rilor judecă toreș ti se confruntă ı̂n
continuare cu provocă ri. Complexitatea procedurilor administrative, volatilitatea
politicilor fiscale ș i utilizarea pe scară largă a ordonanțelor de urgență ale guvernului
creează incertitudine ș i ı̂ngreunează adoptarea deciziilor ı̂n materie de investiții. Accesul
ı̂ntreprinderilor mici ș i mijlocii la finanțare ră mâ ne limitat. Rata mare de evaziune fiscală
ș i munca fă ră forme legale reduc veniturile fiscale ș i denaturează economia. I[n ciuda
faptului că s-au înregistrat unele progrese, sistemul de achiziții publice este ı̂n continuare
ineficient.

Condițiile de pe piața muncii au fost prielnice, însă persistă probleme de natură
structurală. Rata ș omajului este scă zută , iar rata ocupă rii forței de muncă a crescut, deș i
se situează ı̂ncă sub media UE. Instituțiile de pe piața muncii, inclusiv dialogul social ș i
serviciul public pentru ocuparea forței de muncă , nu funcționează ı̂n mod corespunză tor.
Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă nu oferă ı̂ncă servicii adaptate ș i
personalizate, nici celor aflați ı̂n că utarea unui loc de muncă ș i nici angajatorilor. Grupurile
vulnerabile au un acces limitat la piața forței de muncă . Procentul de tineri care nu sunt
ı̂ncadrați profesional ș i nu urmează niciun program educațional sau de formare se situează
peste media UE, iar mă surile de sensibilizare adaptate menite să ı̂i ajute să intre pe piața
forței de muncă ră mâ n limitate. Rata de pă ră sire timpurie a ș colii este ridicată , ı̂n special ı̂n
cazul romilor ș i al populației rurale. Programele de prevenire ș i de remediere sunt limitate.
I[n ceea ce priveș te educația ș i formarea profesională , există ı̂n continuare probleme ı̂n
materie de calitate, iar participarea la programele educaționale destinate adulților este
foarte scă zută .

Eficacitatea sistemului de protecție socială ș i a sistemului de să nă tate este limitată . Nivelul
să ră ciei ș i al excluziunii sociale este printre cele mai ridicate din Uniunea Europeană , ı̂n
special ı̂n râ ndul copiilor ș i al romilor. Transferurile sociale au un impact limitat asupra
reducerii să ră ciei, iar prestarea de servicii sociale este insuficientă . Gradul scă zut de
adecvare a prestațiilor sociale este obstrucționat ș i de lipsa unui mecanism de ajustare
coerent. Progresele ı̂nregistrate ı̂n ceea ce priveș te activarea ș i integrarea pe piața muncii
a beneficiarilor de asistență socială au fost limitate. Nu s-a reuș it ı̂ncă egalizarea vâ rstei de
pensionare pentru bă rbați ș i pentru femei. Rezultatele ı̂n materie de să nă tate ră mâ n
nesatisfă că toare, ca urmare a accesului limitat la serviciile de asistență medicală , a utiliză rii
ineficiente a resurselor publice ș i a corupției larg ră spâ ndite. Plă țile informale reprezintă o
practică ră spâ ndită ș i există o dependență excesivă de serviciile medicale spitaliceș ti.

Zonele rurale se confruntă cu provocări specifice, cum ar fi utilizarea foarte
deficitară a capitalului uman și existența unor „insule” de sărăcie și de excluziune
socială adânc înrădăcinate. Agricultura, care este ocupația tipică ı̂n zonele rurale,
reprezintă 29% din totalul locurilor de muncă din Româ nia, ı̂nsă numai 5 % din PIB. O mare
parte din forța de muncă rurală lucrează ı̂n agricultura de subzistență sau de
semisubzistență, asociată cu munca informală sau cu munca familială neremunerată , cu o
productivitate scă zută ș i cu să ră cia. Zonele rurale se confruntă cu o multitudine de
dificultă ți legate de educație, să nă tate, incluziune socială , infrastructura de bază ,
diversificarea locurilor de muncă , emigrație ș i ı̂mbă trâ nirea populației.

Analiza costurilor si beneficiilor aderarii la Uniunea Europeana

1. Obiectivele CEE/UE

1957-1992 1992-2012 2012-prezent
Denumire Comunitatea Economică Uniunea Europeană Uniunea Europeană
Europeană
Obiective Viziunea Tratatului de la Viziunea Tratatului de la Viziunea Tratatului privind
Roma: Maastricht: Mecanismul European de
1.obiectiv primar - 1. obiectiv primar- Stabilitate:
comerţul liber concurenţa liberă 1. obiectiv primar-
2.obiectiv intermediar - 2. obiectiv intermediar- stabilitatea
ajutorul de stat stabilitatea fiscală preţurilor
3. obiectiv final - 3. obiectiv final - 2. obiectiv intermediar-
concurenţa liberă stabilitatea preţurilor stabilitatea fiscală
3. obiectiv final-
stabilitatea financiară

2. Pilonii constituţiei economice europene
a. Banca Centrala Europeana (stabilitatea preturilor) – 1992/1999

b. Pactul de Stabilitate si Crestere (evitarea unui deficit bugetar excesiv) – 1997/1999
Pactul fiscal (2013)

c. Piata Interna Unica – 1986/1993
- libera circulatie a bunurilor
- libera circulatie a serviciilor
- libera circulatie a capitalurilor
- libera circulatie a persoanelor

d. Bugetul Uniunii Europene – 1957/1988
- nu este un buget specific unei federatii
- bugetul UE < 1,27% PIB UE

Rolul instituţiilor comunitare
1. Parlamentul European
• numărul maxim de deputaţi este fixat la 751, incluzând preşedintele Parlamentului;

• pragul minim de locuri pe stat membru este fixat la şase deputaţi, de asemenea manieră încât toate
mişcările politice importante să aibă şansa de a fi reprezentate, chiar şi pentru statele membre mai
puţin populate;
• pragul maxim de locuri pe stat membru este fixat la 96;
Responsabilităţi:
• Tratatul de la Lisabona întăreşte caracterul democratic al UE prin extinderea prerogativelor
Parlamentului European. Procedura de codecizie, în care Parlamentul European este pe picior de
egalitate cu Consiliul, este redenumită „procedură legislativă ordinară”. Această procedură este
extinsă la noi domenii politice, cum sunt agricultura, justiţia sau imigraţia.
• Pe plan internaţional, Parlamentul trebuie să aprobe o serie întreagă de acorduri.
• Au fost consolidate competenţele bugetare ale Parlamentului. Acum acesta se află pe picior de
egalitate cu Consiliul în cadrul procedurii de adoptare a bugetului anual al UE.
• Parlamentul îşi menţine totodată un puternic control politic asupra Comisiei Europene. Acesta
trebuie să aleagă Preşedintele Comisiei, apoi să-şi dea acordul cu privire la învestirea Comisiei în
ansamblul său.
• Parlamentul îşi asumă responsabilităţi mai mari în ceea ce priveşte revizuirea tratatelor de instituire
ale UE. Acesta deţine un drept de iniţiativă şi poate aşadar să propună Consiliului o revizuire a
tratatelor.
2. Consiliul European
Consiliul European este compus din şefi de stat sau de guvern ai statelor membre, din preşedintele
Consiliului European (Herman Van Rompuy) şi din preşedintele Comisiei.
În funcţie de ordinea de zi, fiecare membru al Consiliului European poate hotărî să fie asistat de câte un
ministru şi, în ceea ce îl priveşte pe preşedintele Comisiei, de un comisar.
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă de asemenea la
lucrările Consiliului.
În practică, un Consiliu European are loc la finalul fiecărei preşedinţii, în iunie şi în decembrie; două
consilii suplimentare sunt organizate, de asemenea, în martie şi în iunie.

Rolul Consiliului este de a oferi un impuls politic. Acesta nu exercită nicio funcţie legislativă. Acesta
defineşte priorităţile construcţiei europene şi indică direcţiile pe care trebuie să le ia politicile
europene. Consiliul European defineşte, astfel, un calendar şi obiective concrete pentru Consiliul UE,
pentru Comisie şi pentru Parlamentul European. Acesta propune candidatul la postul de preşedinte al
Comisiei Europene şi numeşte Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate.

3. Consiliul Uniunii Europene

Este alcătuit din diferite formaţiuni în cadrul cărora se reunesc miniştrii competenţi ai statelor membre.
Tratatul face referire în mod expres la două formaţiuni ale Consiliului:
• Consiliul Afaceri Generale, care este responsabil de asigurarea coerenţei lucrărilor diferitelor
formaţiuni ale Consiliului şi de pregătirea şedinţelor Consiliului European;
• Consiliul Afaceri Externe, care trebuie să elaboreze politicile externe ale Uniunii Europene.
Rolul Consiliului UE - împarte cu Parlamentul European puterile legislative şi bugetare şi îşi exercită
deopotrivă funcţiile de definire şi coordonare a unor politici.
Procesul de luare a deciziilor cu majoritate calificată va fi modificată:
Tratatele anterioare instituiseră un sistem de ponderare a voturilor. Fiecare stat membru dispunea de
un anumit număr de voturi în funcţie de ponderea sa demografică. În acest sistem, o decizie era adoptată
numai dacă un anumit prag de voturi era atins de majoritatea statelor membre. Începând cu data de
1 ianuarie 2007, se atingea majoritatea calificată dacă se obţineau 255 de voturi din 345, din partea a cel
puţin 14 state membre.
Tratatul de la Lisabona simplifică sistemul în scopul de a-i îmbunătăţi eficacitatea. Acesta elimină
ponderarea voturilor şi instituie un sistem al votului cu dublă majoritate pentru adoptarea deciziilor
(1 noiembrie 2014).
Se va obţine majoritatea calificată dacă ea acoperă cel puţin 55 % din statele membre care reprezintă
cel puţin 65 % din populaţia UE. Atunci când Consiliul nu hotărăşte cu privire la o propunere a Comisiei,
majoritatea calificată trebuie să acopere cel puţin 72 % din statele membre care reprezintă cel puţin
65 % din populaţie. Aşadar, un astfel de sistem atribuie un vot fiecărui stat membru, ţinând totodată
seama de ponderea lor demografică. Tratatul de la Lisabona prevede, de asemenea, o minoritate de
blocare alcătuită din cel puţin patru state membre care reprezintă peste 35 % din populaţia UE.
Statele membre vor putea solicita aplicarea „Compromisului de la Ioannina”. Această dispoziţie
permite unui grup de state membre să-şi exprime opoziţia faţă de un text, chiar dacă acest grup nu este
suficient de numeros pentru a constitui o minoritate de blocare. În acest caz, acest grup trebuie să
notifice Consiliul cu privire la opoziţia sa faţă de adoptarea actului. Consiliul trebuie să găsească o
soluţie satisfăcătoare, care să răspundă la preocupările ridicate de statele membre.

4. Comisia Europeană

Membrii Comisiei
• numărul comisarilor trebuie să reprezinte două treimi din numărul statelor membre;
• statele membre trebuie să fie tratate în mod egal în ceea ce priveşte ordinea de rotaţie şi durata
prezenţei reprezentanţilor săi în Colegiul comisarilor. În niciun caz doi membri de aceeaşi
naţionalitate nu pot fi prezenţi în Colegiu;
• fiecare dintre colegiile succesive trebuie constituit de asemenea manieră încât să reflecte în
mod optim diversitatea demografică şi geografică a tuturor statelor membre ale UE.
Tratatul de la Lisabona reafirmă funcţiile esenţiale ale Comisiei cu privire la dreptul său de iniţiativă, la
funcţiile sale executive, de control şi de reprezentare.

Noutaţi in materie de finanţare a bugetului UE:
- Se propune o reforma a sistemului de resurse proprii, care consta in eliminarea
actualei resurse proprii bazate pe TVA si in crearea a doua noi resurse proprii,
respectiv una bazata pe o parte din incasarile unei taxe pe tranzactiile financiare,
iar cealalta pe veniturile provenite din taxa national ape valoarea adaugata.
- Se urmareste astfel reducerea contributiilor directe de la bugetele statelor
membre;

CONVERGENȚA ECONOMICĂ

1. Semnificaţiile convergenţei economice. Relaţia Convergenţă-Coeziune-
Creştere

Convergenţă economică
(convergenţa structurală –
dezvoltare;
convergenţa veniturilor – creştere)

Coeziune economică Transformare, Creştere economică
şi socială modernizare economică

Politica de coeziune

comunitară şi politicile

naţionale

Convergenţă vs. Divergenţă economică

Pentru neoclasici, impactul politicilor publice asupra procesului de creştere
economică este ignorat, pentru că echilibrul concurenţial coincide perfect cu
optimul social (Pelkmans, 2004). Mobilitatea factorilor de producţie între ţări,
precum şi integrarea comercială şi liberalizarea mişcărilor de capital constituie,
în această abordare, factori care accelerează procesul de convergenţă (tabelul
de mai jos).

Mecanisme ale convergenţei economice
Specializarea Ø piaţa unică, prin reducerea protecţiei, oferă
de produs şi posibilitatea elaborării şi implementării unor strategii
proces pe de ajustare a activităţilor economice;
pieţele de Ø aceste strategii ar trebui să vizeze încurajarea
transferurilor de resurse către activităţile cu valoare
bunuri şi adăugată mare, precum şi specializarea intra-
servicii industrială către segmentele superioare de pe piaţa
finală a produsului;
Ø specializarea exercită o influenţă pozitivă asupra
productivităţii;
Ø exploatarea unei pieţe unice diversificate prin
specializarea regională poate promova coeziunea la
nivelul UE.
Investiţiile Ø pot favoriza transferul de resurse şi de tehnologii către
străine directe regiunile defavorizate, mărind potenţialul economic al
acestora;
Ø ISD verticale vor determina concentrarea activităţilor
economice în ţările, regiunile mai puţin dezvoltate
(care au costuri relative mai reduse); produsele
obţinute vor fi exportate în UE;
Ø ISD orizontale implică stabilirea activităţilor economice
în aglomerările urbane, pentru a beneficia de
economiile de scară; prin urmare, pieţele mari, bogate
şi în creştere sunt vizate de acest tip de investiţii.
Expunerea Ø pe Piaţa Internă Unică, concurenţa ridicată poate avea
concurenţială consecinţe nefavorabile asupra activităţilor economice
din zonele mai puţin dezvoltate;
Ø pe termen lung, numai expunerea concurenţială poate
crea firme viabile care să genereze un proces de
creştere economică susţinută în aceste regiuni.
Reducerea Ø funcţionarea Pieţei interne unice implică eliminarea
distorsiunilor măsurilor care afectează în sens negativ manifestarea
concurenţei.

Politicile promovate la nivelul UE susţin procesul de creştere economică,
însă nu generează şi coeziune economică, deoarece există tendinţa de polarizare
a activităţilor economice, conform modelului ”centru-periferie”. Problema care
se pune este dacă procesul de integrare economică poate realiza o conciliere a
două procese fundamentale: creşterea economică şi coeziunea inter-regională
a statelor membre. Asocierea teoriilor creşterii economice endogene şi a
economiei geografice permite studierea legăturilor dintre procesul de
concentrare a activităţilor economice – ca formă de manifestare a divergenţei
economice – şi procesul de creştere economică (tabelul de mai jos).

Surse ale Divergenţei economice în modelele de creştere economică endogenă
Capitalul Ø învăţarea prin practică şi difuzarea cunoştinţelor elimină
înregistrează tendinţa spre randamente descrescătoare;
randamente Ø acumularea capitalului generează externalităţi
crescătoare tehnologice pozitive;
Ø prin ameliorarea educaţiei şi a formării profesionale,
fiecare individ măreşte stocul de capital uman al unei ţări,
ceea ce generează creşterea productivităţii naţionale;
Ø inovaţiile tehnologice şi cheltuielile de cercetare
dezvoltare permit, de asemenea, realizarea unei creşteri
economice susţinute.
Dacă aceste elemente nu caracterizează în aceeaşi
proporţie toate regiunile unei ţări, atunci, regiunile în care
se acumulează mai mult capital vor înregistra ritmuri de
creştere economică superioare.
Condiţiile Ø o economie va înregistra o rată de creştere economică cu
iniţiale atât mai mare, cu cât dispune de condiţii iniţiale mai
favorabile;
Ø incitaţia de a investi în această economie va fi mai
ridicată;
Ø determină o persistenţă a ratelor ridicate de creştere la
nivelul ţărilor industrializate şi absenţa procesului de
recuperare a decalajelor la nivelul ţărilor sărace pe o
perioadă lungă de timp.
Legitimitatea Ø intervenţia statului este justificabilă dacă determină
intervenţiei creşterea randamentelor de scară ale activităţilor
statului economice şi, în consecinţă, implică un proces de creştere
pentru economică;
atenuarea Ø această intervenţie poate lua diferite forme :
divergenţei • subvenţionarea activităţilor generatoare de
economice externalităţi pozitive;
• taxarea activităţilor care conduc la externalităţi
negative;
• crearea mecanismelor de stimulare şi de implementare
a inovaţiilor (brevete);
• dezvoltarea de proiecte în ceea ce priveşte
infrastructura de transport;
• promovarea şi susţinerea investiţiei în educaţie.
Iniţializarea unor astfel de politici publice în regiunile
defavorizate poate conduce la atenuarea disparităţilor de
dezvoltare, stimulându-se astfel procesul de coeziune.

Coordonarea politicilor economice la proba crizei datoriilor publice din Zona
Euro

Criza datoriilor publice s-a alimentat din incertitudinea şi gradul de asimetrie informaţională.
Lipsa de coordonare a autorităţilor şi mai ales, lipsă de rapiditate şi consecvenţă la nivel
decizional a determinat un răspuns negativ din partea pieţelor financiare. Astfel că pe măsură
ce gradul de incertitudine a devenit mai mare, şi efectele negative resimţite la nivelul unor
state au crescut ca intensitate.

Analizând evoluţia statelor de sub tutela euro vom observă că toate indiciile subliniau
persistenţa unor probleme reale în anumite state. Grecia reprezenta un cap de listă alături de
Portugalia, singura surpriză fiind Irlanda, care se dovedea la începutul anilor 2000 un succes
al proiectului european. Convergenţa reală şi ratele de creştere economică ale ei o
transformaseră într-un exemplu de bună practică pentru noile state membre. Detalierea
cauzelor acestei crize profunde trebuie începută prin analiza indicatorilor economici din
aceste state. Analiza va fi direcţionată către patru state Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania
pentru a putea înţelege substratul situaţiei actuale.

PIB Nominal (miliarde euro)

2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
UE 9942 10109 10607 11062 11682 12363 12501 11805
Zona Euro 7324 7546 7855 8146 8553 9003 9260 8978
Grecia 156 172 185 195 210 226 239 237
Irlanda 130 139 149 162 176 189 181 163
Spania 729 782 841 908 984 1052 1088 1051
Portugalia 135 138 144 149 155 163 166 163

Modificarea procentuala a PIB-ului
2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
UE 1.2 1.3 2.5 2 3.2 2.9 0.7 - 4.2
Zona Euro 0.9 0.8 2.2 1.7 3 2.8 0.6 - 4.1
Grecia 3.4 5.9 4.6 2.2 4.5 4.5 2 - 2
Irlanda 6.5 4.4 4.6 6.2 5.4 6 - 3 - 7.1
Spania 2.7 3.1 3.3 3.6 4 3.6 0.9 - 3.6
Portugalia 0.8 - 0.8 1.5 0.9 1.4 1.9 0 -2.7

Din primele două tabele nu putem sesiză decât o problemă în dreptul Portugaliei, care a
înregistrat în tot acest interval o creştere economică nesemnificativă. În fapt, avantajele
competitive ale ei (forţă de muncă ieftină, sectorul manufacturilor) au început să dispară
odată cu integrarea celor zece noi state membre după 2004. Pe tot acest interval, se observă
mai degrabă o stagnare profundă care semnifica probleme reale la nivelul structurii
economice. Nu trebuie să uităm că în perioadă 2003-2008 am avut de-a face cu un ciclu
expansionist marcant, care a generat creşteri economice ridicate la nivel global în rândul
statelor emergente.

Evoluţia Irlandei şi Spaniei stă să confirme acest fapt, cele două state fiind impulsionate de
sectorul construcţiilor şi serviciilor. Grecia a beneficiat şi ea de pe urma acestui ciclu economic
favorabil, singură problemă majoră în dreptul ei fiind că nu a reuşit să profite de pe urmă
acestor creşteri economice pentru a-şi restructura economia şi a-şi îmbunătăţi distribuţia
datoriei publice. Analizând aceste tabele nu putem sesiza niciun indiciu clar cu privire la ce
avea să urmeze pentru aceste state. Din nefericire, analiza singulară a creşterii Pib nu oferă
un suport real unei analize economice mai profunde. Din această cauză, vom trece în revistă
un alt tabel furnizat de Eurostat pentru anul 2009 care ne va diseca componentele valorii
adăugate generate de acesta creştere economică la sfârşitul ciclului economic expansionist.

Ponderea valorii adaugate pe industrii ca procent din 100% (2009)

Agricultura, Total Constructii Comert, Servicii Alte
Pescuit, Industrie Transport, Financiare Servicii
Sivicultura excluzand Comunicatii
constructiile
UE 1.7 18.1 6.3 20.8 29.1 24
Zona Euro 1.6 17.8 6.4 20.7 29.3 24.2
Grecia 3.8 11.8 4.5 33.5 19.8 26.6
Irlanda 1.4 23.9 8.5 17.5 28.7 20
Spania 2.4 15.1 10.7 25 23.7 22.9
Portugalia 2.3 16.7 5.6 24 22.9 28.6

Analiza acestor indicatori din anului 2009 este extrem de utilă pentru că ea subliniază
comportamentul economic al acestor state în primul an din evoluția ciclului recesionist. Este
util să observăm care a fost reacţia economică a acestor state puse în faţa unei schimbări de
spectru economic. Utilizarea ponderii valorii adăugate pe industrii arată cum a reacţionat
economia în faţă şocului economic exogen, nu trebuie să uităm că criza economică a fost
transmisă către Zona Euro dinspre continental american. Originea şi cauzele iniţiale au fost
generate peste ocean, din această cauză am considerat-o ca un şoc de natură exogenă pentru
ţările exemplificate în analiză.
Grecia a reacţionat destul de rău în faţă acestui şoc extern, observăm că ponderea valorii
adăugate adusă de serviciile financiare a scăzut cu mult sub media Zonei Euro. Este evident că
şi înainte de criza economică ponderea era mai mică, doar că această scădere a arătat o forţă
în scădere a sectorului financiar. Această scădere avea să genereze probleme de lichiditate în
piaţa financiară şi un potenţial pericol pentru refinanţarea titlurilor de stat. Grecia, că şi multe
alte state emergente, este dependentă de sectorul bancar intern, dat fiind că multe din
obligaţiunile emise sunt absorbite aici. Deasemenea, putem observa o cădere bruscă a
construcţiilor care a generat costuri sociale mari, din cauza că acest sector utilizează forţă de
muncă intensivă. Este o problemă cu care s-a confruntat şi Spania pe parcursul actualei crize
economice. Surprinde ponderea extrem de mare faţă de media zonei euro a comerţului,
transporturilor şi comunicaţiilor, dar acest lucru nu este neapărat îmbucurător. Evidenţele
istorice ne-au arătat de-a lungul timpului că în cazul unor recesiunii prelungite, comerţul
internaţional suferă un dezechilibru major. Astfel, expunerea pe acest sector, poate deveni pe
parcurs foarte problematic.

Portugalia a înregistrat şi ea scăderi sub medie în dreptul industriilor şi construcțiilor, care
absorbeau o mare pondere din forţa de muncă. La fel că în cazul Spaniei sau Greciei, comerţul
s-a menţinut peste medie, dar serviciile financiare au suferit o cădere destul de mare.
Observăm, că cele trei state cu excepţia Irlandei au suferit pe acest canal, lucru care a generat
un posibil pericol pentru sustenabilitatea viitoare a deficitelor bugetare. Se remarcă o evoluţie
mai bună a Irlandei care a înregistrat o distribuţie optimă. Astfel, industriile şi construcţiile au
înregistrat ponderi peste media Zonei Euro, în timp ce serviciile financiare s-au menţinut
aproape de medie. Practic, economia irlandeză a arătat fundamente bune pentru un
comportament mai echilibrat în primul an al crizei economice.

Şi totuşi, ce a determinat o înrăutăţire atât de drastică a situaţiei la nivel european? Pe măsură
ce criza economică şi-a arătat efectele, Zona Euro a fost reîmpărţită în două grupuri. Un grup
al statelor pregătite să facă faţă unor şocuri externe puternice, a căror restructurare
economică fusese realizată în prealabil. Dintre acestea se remarcă Germania, pentru care criza
economică nu a reprezentat decât o oportunitate de a arată sistemului european că reprezintă
forţa dominantă. De cealaltă parte, state precum Spania sau Irlanda au fost puternic afectate
de prăbuşirea pieţei imobiliare la nivel global. Irlanda, a suferit un dezechilibru şi mai
accentuat generat de sectorul bancar puternic expus pe ipoteci şi diferite produse derivative.
Boom-ul imobiliar din Spania nu putea să nu lase urmări grave, impactul lor fiind foarte
puternic. Astfel, şomajul a explodat atingând rata de 20%, un maxim istoric pentru Uniunea
Europeana, iar dezvoltatorii imobiliari s-au trezit blocaţi într-o piaţă nelichidă, lipsită de
tranzacţii. Portugalia, a cărei dezvoltare depinde în mare măsură de economia Spaniei, a intrat
într-o ajustare forţată de factorii externi. Cu o economie în stagnare chiar şi înainte de apariţia
crizei, Portugalia s-a văzut nevoită să confrunte o realitate dură.

Balanţa bugetară

2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
UE -2.5 -3.1 -2.9 -2.5 -1.4 -0.8 -2.3 -6.8
Zona Euro -2.6 -3.1 -2.9 -2.5 -1.3 -0.6 -2.0 -6.3
Grecia -4.8 -5.6 -7.5 -5.2 -3.6 -5.1 -7.7 -13.6
Irlanda -0.3 0.4 1.4 1.6 3.0 0.1 -7.3 - 14.3
Spania -0.5 -0.2 -0.3 1.0 2.0 1.9 - 4.1 -11.2
Portugalia -2.8 -2.9 -3.4 -6.1 -3.9 -2.6 -2.8 -9.4

Datoria Publică / PIB

2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
UE 60.4 61.9 62.2 62.7 61.4 58.8 61.6 73.6
Zona Euro 68.0 69.1 69.5 70.1 68.3 66.0 69.4 78.7
Grecia 101.7 97.4 98.6 100.0 97.8 95.7 99.2 115.1
Irlanda 30.7 31.0 29.5 27.3 24.9 25.0 43.9 64.0
Spania 52.5 48.7 46.2 43.0 39.6 36.2 39.7 53.2
Portugalia 55.6 56.9 58.3 63.6 64.7 63.6 66.3 76.8

Chiar şi aşa, cazul Greciei a demonstrat că soluţii din realitate pot diferi cu mult de cele
teoretice. La ora actuală, problema datoriilor publice din Zona Euro a devenit extrem de gravă
şi poate aduce mari prejudicii funcţionalităţii pe viitor a acestui sistem. De vină ar putea fi PSC
care nu are încă forţa necesară să regleze criteriul bugetar şi nu poate reprezenta un
mecanism punitiv eficient în cazul derapajelor bugetare a unor state membre.

Pentru a desluşi mai uşor problema datoriei publice este nevoie de o scurtă trecere în revistă
a factorilor care au influenţat acest proces. Veţi observa că situaţia dificilă în care se află Zona
Euro şi presiunile speculative la care este supusă moneda unică în momentul de faţă nu sunt
întâmplătoare. Apariţia Euro în 1999 a creat o situaţie fără precedent la nivelul sistemului
monetar european. Pe lângă costurile legate de trecerea la Uniunea Monetară, statele
membre s-au confruntat cu o serie de avantaje deloc de neglijat. Eliminarea incertitudinii
legate de cursul de schimb a fost marele benficiu oferit noilor state ce aderau la această ultimă
treaptă imaginată în raportul Delors cu mulţi ani în urmă. Din nefericire, acest cadou s-a
dovedit un cal troian, iar urmările se resimt în criza actuală. Chiar dacă o să vă surpindă,
problema datoriilor publice îşi are originea în anii de început a Zonei Euro.

Trendurile datoriei publice la nivel European

La nivel global, euro a căpătat un rol din ce în ce mai ridicat, credibilitatea lui fiind speculată
de statele mai puţin dezvoltate din sistem. Accesul mai uşor la pieţele financiare a oferit
oportunitatea statelor emergente de a-şi diversifica portofoliu. După criza din Asia, optica
financiară a acestor state s-a schimbat complet. Ratele de economisire au explodat astfel că
modelul de dezvoltare al statelor emergente a devenit unul nou. Ipotezele economiştilor care
susţineau liberalizarea pieţelor financiare pentru ca fluxurile de capital să ajute la creşterea
economică a statelor în curs de dezvoltare au fost contrazise de realitate economică. După
anii 2000 la nivel global am putut observa o schimbare radicală, statele puternic dependente
de cererea agregată internă, au devenit captive fluxurilor de capital excendentare din statele
emergente. Interdependenţa dintre China şi SUA este doar vârful acestui comportament care
a devenit dominant la nivel global.

Criza din Asia s-a dovedit extrem de utilă pentru configurarea politicilor monetare în statele
emergente. Acestea au realizat că lipsa unor rezerve valutare consistente poate reduce brusc
marja de manevră în cazul unei crize severe. Dependenţa de fluxurile de capital dominate de
‘’efectul de turmă’’ era pentru ele cea mai ineficientă soluţie, care şi-a arătat limitele în cazul
crizei din Asia. Evident comportamentul lor s-a modificat radical odată cu experienţă
acumulată în această criză. Problema care se ridica la nivelul managemetului rezervelor
monetare era reprezentată de dependenţa ridicată de titlurile de stat americane.

Până la apariţia euro, SUA se aflau într-o postură ideală. În lipsa unei monede puternice care
să poată face o concurenţă serioasă, deficitele bugetare ale SUA erau finanţate uşor
preponderent cu ajutorul fluxurilor de capital din statele asiatice. Statele asiatice a căror
creştere era generată de exporturile ridicate şi de excedentele comerciale mari găseau o
descărcare perfectă a propriilor surplusuri în titlurile de stat americane. Pericolul existent la
nivel modelului de creştere specific lor era reprezentat de un anumit context; în lipsa unor
oportunităţi de investiţii sigure în străinătate, aceste capitaluri excedentare generate de
exporturi ar fi putut crea inflaţie şi bule speculative la nivelul economiei interne. Imaginaţi-vă
cum ar fi arătat creşterea economică a Chinei dacă Pib-ul ar fi fost alimentat atât de exporturi,
cât şi de o cerere agregată internă mare. Ratele de creştere economică a Chinei care au
balansat în jurul a 8% anual în ultimele două decenii au creat o situaţie fără precedent la
nivelul teoriei economice. Cu un ritm de creştere economică de 7 % anual, China îşi dublează
PIB-ul la fiecare 10 ani. Aşa cum Michael Spence arată în studiile sale, aceste ritmuri de
creştere economică nu au existat niciodată pentru o perioadă atât de lungă în istoria
economică a lumii. China reprezenta doar vârful acestui top, în genere întreagă Asia era
dominată de modele de creştere economică similare, numai India făcând excepţie. Pentru
aceste state investișiile financiare externe reprezentau o necesitate.

Evoluţia sistemului monetar european în ultimele două decenii este foarte interesantă. Criza
ERM a arătat statelor puternice din Europa că dezvoltarea economică şi a pieţei unice pe viitor
nu poate fi realizată într-un regim de parităţi fixe. Limitele unei astfel de abordări monetare
au fost analizate în capitolele anterioare, viitorul sistemului monetar european trebuia să
cuprindă o integrare monetară mai puternică. Apariţia monedei unice a reprezentat ultima
treaptă a planului Delors şi a adus un plus de stabilitate. Doar că gândirea teoretică din spatele
noului sistem era departe de a fi perfectă, lipsa unui mecanism fiscal minimal aducând în
discuţie pericolele evidenţiate de teoreticienii zonelor monetare optime.
Originea actualei crize ţine de comportamentul din ultimul deceniu al statelor europene.
Premergător crizei economice din 2007, majoritatea dintre ele au practicat politici fiscale
prociclice. Perioada de boom susţinut şi tezele unor economişti care considerau că teoria
pieţelor eficiente şi noile inovaţii ale modelării econometrice au rezolvat problema fluctuaţiei
ciclurilor de afaceri au creat un univers economic fals. Univers care a antrenat un set de politici
economice greşite în multe state emergente din Zonă Euro. Lipsa de restructurare adevărată
şi amânarea unor decizii cu impact negativ asupra populaţiei au fost favorizate de contextul
economic existent.

Criteriul datoriei publice din Tratatul de la Maastricht a creat reale dificultăţi multor state
membre. Este cunoscut că multe din ţările care au aderat la euro în prima fază nu îndeplineau
acest criteriu, pentru această situaţie creându-se o portiţă de ieşire în tratat. Odată intrate în
Zona Euro, statele au sesizat oportunitatea de a-şi reechilibra datoria publică printr-un
management mai eficient al ei. Fiind sub cupola euro, aceste state beneficiau de pe urmă
credibilităţii BCE, fiecare stat încercând să-şi formuleze o strategie proprie. Emisiunea titlurilor
de stat în euro era mult mai sigură şi avea costuri mult mai reduse, încă de la început fiind
eliminat costul corelat cu riscul cursului de schimb. Anii 2000 au înregistrat o explozie a
emisiunii de obligațiuni publice şi private denominate în euro. O parte a fost cauzată de acest
comportament al autorităţilor monetare, iar altă s-a datorat crizei dot.com din SUA.

În realitate, transmisia crizei de peste ocean nu a afectat toate statele, dar la nivelul creşterii
economice a fost sesizabilă o stagnare în Zona Euro. Managementul datoriei publice a fost
mult mai dificil decât preconizau mulţi dintre decidenţi. Prima problemă cu care s-au
confruntat a fost aceea că în ciudă unei convergenţe a ratelor de dobândă către titlurile de
stat germane, maturităţile obligaţiunilor nu puţeau fi îmbunătăţite rapid. Pericolul care a
dominat mereu statele emergente este acela al unor vârfuri de plată în anumiţi ani care pot
crea situaţii de insolvabilitate sau default parţial pe anumite titluri. Cu alte cuvinte, statele
puternice care aveau maturităţi echilibrate pe termen lung beneficiau in continuare de acest
avantaj, în timp ce ţări precum Grecia sau Portugalia trebuiau sa fie extrem de atente pentru
a evita acumularea unor vârfuri de plată în anumiți ani.

Criza datoriilor publice din Zona Euro a debutat în octombrie 2009 odată cu schimbarea
coaliţiei de guvernare din Grecia. Noul deficit bugetar publicat a fost de 12.7% din Pib, cu mult
peste cel aşteptat de sectorul privat şi care însuma 6% din Pib. Acest deficit era de patru ori
mai mare decât cel agreat la începutul anului 2009 cu Comisia Europeană. Deterioarea atât de
puternică a poziţiei fiscale a Greciei a atras atenţia asupra Zonei Euro şi implicit asupra lipsei
de coordonare dintre statele membre. PSC se dovedea încă o data un pact teoretic lipsit de
forţă.

Apariția crizei a restrâns marja de manevră a multor guverne care s-au văzut nevoite să
continue cu politici fiscale prociclice. Înrăutățirea bruscă a indicatorilor economici în Grecia a
fost semnalul din piețele financiare, majoritatea agenților devenind brusc sceptici asupra
monedei unice.

Interdependenţa crescută a sistemului bancar european a făcut că evoluţia crizei să fie mult
mai rapidă. Grecia, urmată de Irlanda şi Portugalia au intrat rând pe rând în dezechilibre
puternice cauzate de factori diferiţi. Grecia a fost captivă unor deficite bugetari mari care au
determinat explozia criteriului datoriei publice, Irlanda a intrat într-o ajustare forţată cauzată
de salvarea sistemului bancar, iar Portugalia şi-a menţinut problemele structurale cu care se
confruntă de mulţi ani. Dintre cele trei Portugalia a fost singură ţară a cărei situaţie bugetară
arăta rău şi în timpul ciclului expansionist. Cu toate că suferea de pe urmă unei stagnări
economice, economia portugheză a fost afectată şi de acumularea continuă a unor deficite
comerciale ridicate.

La nivelul teoriei economice, acest lucru este cel puţin ciudat, stagnarea economică şi lipsa
unui boom pe partea de consum intern nefiind printre factorii care să determine dezechilibre
de cont curent. Din nefericire, lipsa de competitivitate înregistrată odată cu aderarea la Zona
Euro a suplinit aceste lucruri, Portugalia devenind doar o piaţă de desfacere pentru marile
companii europene. Lipsa unor politici interne menite să exploateze avantajele comparative
existente a făcut că starea de fapt să devină dominantă, mulţi economişti vorbind acum despre
această situaţie ca despre ‘’boala portugheză’’.

Economia Irlandei a fost afectată extrem de mult de transmisia crizei americane în Europa.
Potenţialul de convergenţă al Irlandei a fost exploatat de marile corporaţii americane care
doreau să aibă acces la piaţă unică. Doar că infuzia de fluxuri financiare către acest stat a fost
urmată de practicile existente în piaţa financiara americană. Spre deosebire de multe sectoare
bancare naţionale încă puternic reglementate în Europa, Irlanda a urmat modelul bancar
anglo-saxon fiind captivă unor politici de dereglementare. Politici care au funcţionat în
perioade de creştere economică puternică, dar care şi-au arătat limitele odată cu venirea crizei
economice. Deşi era considerată de mulţi ca unul din marile succese ale proiectului de
integrare european, Irlanda s-a văzut puternic afectată de şocul extern. Astfel, odată cu
apariţia ciclului recesionist cererea agregată s-a prăbuşit determinând o inversare a ratei de
economisire care a ajuns la 12.9% în 2009 de la 3.8% în 2008. Fluxurile financiare de peste
ocean s-au prăbuşit că urmare a restrângerii creditării determinând o mare problemă în
dreptul balanţei de plăti. Bula speculativă din domeniul imobiliar a explodat creând o ajustare
puternică în piaţa imobiliară, preţurile s-au corectat cu peste 40% faţă de maximul atins în
2006. Sistemul bancar nu putea să rămână imun acestei situaţii economice, astfel că parte
semnificativă din el a intrat într-o ajustare forţată de noile condiţii economice.

Situaţia finanţelor publice s-a înrăutăţit brusc, deficitul bugetar al Irlandei sărind la 7.3% în
2008 şi 14.3% în 2009. Şomajul a atins şi el cote alarmante de peste 14%, astfel că Pib-ul efectiv
s-a corectat brusc, cu mult sub cel potenţial. Necesitatea salvării sistemului bancar în 2008 a
determinat apariţia acestor deficite bugetare uriaşe, dintre băncile afectate cea mai mare fiind
Anglo-Irish Bank. O bancă care a urmat modelul de extindere anglo-saxon practicat şi de
Northern Rock bazat pe credite ipotecare din exces şi diversificarea riscului prin produse
derivate sofisticate. Refacerea situaţiei finanţelor publice a determinat o tăiere radicală a
cheltuielilor guvernamentale și menţinerii la un nivel acceptabil a datoriei publice.

Chiar şi aşa, sistemul bancar a fost puternic afectat de fuga fluxurilor finanicare speriate de
situaţie internă. Irlanda a devenit prizonieră a unei crize de lichiditate prin care au trecut şi
tigrii asiatici în criza din 1997. Băncile din sistem au devenit puternic dependente de facilitatea
de creditare pe termen scurt a BCE. O soluţie care a rezolvat parţial problemă, dar care nu va
putea reprezenta o opţiune viabilă pe termen lung. The Economist estima în 2010 că datoria
publică a Irlandei ar putea depăşi 90% în următorii ani, fapt ce ar cauza o reîntoarcere a
economiei irlandeze în timp către anii ‘80. Dimensiunea redusă a economiei irlandeze a
reprezentat atât un avantaj, cât şi un dezavantaj. Un avantaj pentru că a generat creşteri
puternice rapide datorate potenţialului de convergenţă existent. Astfel, ea a reprezentat o
atracţie puternică pentru fluxurile financiare venite să profite de pe urmă succesului
experimentului irlandez. Din nefericire, dimensiunea economică relativ mică combinată cu o
concentrare a riscului în sectorul bancar şi o dependenţa puternică de expansiunea pieţei
imobiliare s-au dovedit fatale pentru economia irlandeză.

Măsuri reactive de politică economică pentru stabilizarea datoriei publice

Zona Euro se află într-un impas dificil, în lipsă unor soluţii creative implementate rapid,
extinderea crizei ar putea avea urmări şi mai grave. Construcţia actuală a sistemului monetar
european şi-a arătat limitele, iar politicile economice venite să rezolve această criză par scoase
din alt context. Evoluţia crizei a validat tezele unor sceptici care considerau că întodeauna
organismele decizionale la nivel european au fost reactive, nu proactive. La fel că în cazul crizei
ERM, politicile de ajustare au venit tardiv, iar lipsa de coordonare dintre state a fost uşor
sesizabilă.
Cred că în acest moment, dacă vom continua să gândim reactiv există modalităţi de rezolvare
parţială a crizei actuale:
• Ajustare fiscală dureroasă – Va fi foarte greu de realizat din cauza mişcărilor sociale
existenţe în multe din statele aflate în dificultate. Această se poate realiza prin reducerea
cheltuielilor guvernamentale sau creşterea nivelului de taxare. Teoretic, lucrurile par
uşoare doar că în realitate va fi mult mai dificil, creşterea taxării nu se traduce automat
într-o creştere a veniturilor bugetare datorită slabei capacităţi de colectare din state
precum Grecia sau Portugalia. Ajustarea fiscală se poate realiza doar în condiţiile unui
suport politic şi popular real care lipseşte în acest moment. Marea problemă a Zonei
Euro este lipsa unui sistem fiscal comun care să poată să absoarbă o parte din aceste
şocuri. Doar că acest tip de instituţie supranaţională nu poate fi realizată fără o unificare
politică mai mare care să întărească coordonarea politicilor economice, aşa cum
prefigura şi De Grauwe în analiza sa2 din 2010: ¨Solidaritatea comună nu poate fi
evitată într-o Uniune Monetară, chiar dacă acest lucru implică să stai la masă cu
păcătoşii.¨
• Rate ale dobânzii reduse la datoria publică – Acest mecanism poate fi utilizat
apelându-se la sursele de finanţare externă că FMI sau Comisia Europeană. Problema
care se iveşte este limitarea foarte mare a politicilor interne adoptate care trebuie
corelate cu cerinţele finanţatorilor externi (pot fi aduse în discuţie restricţii de cheltuieli
bugetare, privatizări rapide ale activelor sectorului public, etc). Sumele atrase prin
această modalitate sunt relativ reduse şi rareori acoperă necesarul unor state din Zona
Euro a căror expunere este relativ mare. Acest mecanism reprezintă o soluţie parţială,
dar pentru statele aflate în dificultate oferă o gură de oxigen şi o evitare a falimetului
parţial pe termen scurt.

• Creșteri ridicate ale PIB-ului - Această modalitate reprezintă o soluţie optimă, dar a
cărui relevanţă scade în contextul economic actual din Zona Euro. Aşa cum analizele
anterioare arată, marjă de manevră a politicii fiscale este redusă în state precum Grecia
sau Portugalia. Pentru a deplasa nivelul Pib-ului efectiv către cel potenţial este nevoie
de un imbold din partea cererii agregate care trebuie susţinute de cheltuieli publice
ridicate. Instrumentul cheltuielilor bugetare nu poate fi folosit în condiţiile actuale astfel
că cererea agregată trebuie susţinută prin consum privat, lucru greu realizabil datorită

2
De Grauwe, Fighting the wrong enemy, april 2010
restrângerii creditării din sectorul bancar. Din nefericire, statele în dificultate sunt
captive într-un cerc vicios a cărui rezolvare trebuie să vină din exteriorul modelului.

• Surplusuri primare ale balanței bugetare – Soluţie viabilă pe termen lung dar foarte
greu de atins. În condiţiile unor plăți foarte mari cu serviciul datoriei, cauzate parţial de
dobânzi ridicate la obligaţiunile de stat, acest obiectiv devine nerealist. După calcule lui
Darvas, Pisan-Ferry şi Sapir (2011), Grecia ar avea nevoie de un surplus primar de
6%din Pib pentru a-şi stabiliza datoria publică până în 2015 la 150%. În istoria
economică din ultimii 50 de ani, doar Norvegia a reuşit să atingă acesta ţintădatorită
surplusurilor cauzate de resursele naturale (petrol). Evidenţele arată că această soluţie
nu pare fezabilă în contextul actual.

• Extinderea maturității titlurilor de stat prin renegocierea angajamentelor asumate
– Mulţi autori consideră această variantă că un faliment parţial mascat. Este foarte greu
de implementat din cauza senzaţiei de incertitudine şi lipsei de credibilitate transmisă
către piaţă financiară. Pentru a deveni fezabilă este necesară o cooperare intensă la
nivelul autorităţilor din Zona Euro, ridicând din nou în discuţie problemă hazardului
moral.

• Falimentul parțial – O soluţie cu implicaţii majore pe termen lung, acel stat devine
extrem de expus pentru finanţările viitoare ale datoriei publice. Este o soluţie brutală,
dar în multe rânduri devine unica soluţie pentru anumite state (Argentina, Rusia 1998).
Există o serie de modele matematice care vizează momentul optim în care un stat aflat
în dificultate ar trebui să apeleze la un faliment parţial pentru obligaţiile asumate.

Dilemele integrarii in Zona Euro. Cazul Romaniei

- sustenabilitatea procesului de converegenţă economică
- criteriile de convergenţă nominală şi gradul lor de îndeplinire
- ce presupune aderarea la ERM2?
- convergenţa reală şi convergenţa nominală în cazul României

Analiza Costurilor unei Zone Monetare Optime

• Renunţarea la politică monetară, un instrument care se poate dovedi
eficient în a regla anumite dezechilibre economice
• Renunţarea la folosirea cursului de schimb ca mijloc de stimulare a
exporturilor sau de reglare a balanţei comerciale
• Sensibilitatea crescândă a economiei în cazul unor şocuri din exterior, mai
ales dacă structura economiei diferă de structura celorlalţi membrii
• Renunţarea la eventualele beneficii asimilate ca seniorajul sau reducerea
serviciului datoriei

Politica monetară se poate dovedi extrem de eficientă în ajustarea unor
eventuale dezechilibre pe latura cererii agregate. Evidenţele arată că ţările pot
avea preferinţe diferite faţă de compromisul existent între inflaţie şi şomaj.
Făcând o analiză a curbei Phillips am putea deduce că autorităţile pot opta
pentru niveluri mai ridicate ale inflaţiei pentru a reduce nivelul şomajului. Cu
toate acestea, criticile aduse curbei Phillips arată că în momentul în care
anticipaţiile inflaţioniste tind să crească, autorităţile nu mai pot opta pentru
diferite combinaţii inflaţie-şomaj.

Analiza Beneficiilor unei Zone Monetare Optime

• Reducerea costurilor de tranzacţie asociate cu regimuri de schimb flotante
• Integrare financiară superioară şi reducerea discriminării prin preţ
• Eliminarea incertitudinii datorate riscului de curs de schimb
• Creşterea exporturilor ca urmare a integrării monetare şi a eliminării
riscului de curs de schimb
• Importul de credibilitate ataşat BCE care face ca aşteptările inflaţioniste
pe termen lung să se reducă
• Emiterea de obligaţiuni publice sau corporatiste în moneda unică la rate
de dobanda mult mai mici şi cu maturităţi mult mai mari.
Chiar dacă de multe ori teoriile care analizează evoluţia zonelor monetare
optime par divergente, există un consens în ceea ce priveşte integrarea în acest
sistem. Aderarea la o uniune monetară este preferabilă doar în momentul în care
beneficiile aduse de alăturarea la acest sistem depăşesc costurile asociate
aderării. Întrebarea care se pune este următoarea: Putem oare face o analiză
SWOT eficientă sau putem estima cu certitudine beneficiile aduse de integrarea
într-o zonă monetară optimă?

Vom încerca să abordăm acest subiect prin prisma aderării noilor membrii ai
Uniunii Europene la Zona Euro. Obiectivul central al acestor state reprezintă
alăturarea la acest club select menit să le ofere premizele atingerii convergenţei
reale. Atingerea convergenta reale este scopul ultim al acestor ţări, iar ambiţia
proiectului european se leagă de un singur fapt. Va reuşi centrul format din
statele occidentale europene dezvoltate să ridice aproape de nivelul lor regiunile
aflate în periferia sistemului? Deosebirea faţă de celalalte modele prezente la
nivel global3 constă tocmai în perpetuarea acestei obsesii în toate studiile
europene relevante. Redirecţionarea bugetului European către politica de
coeziune socială şi repartiţia fondurilor structurale pe aceste considerente ţin să
întărească această teză.

În ciuda acestui fapt, viitorul Zonei Euro pare a fi pus la îndoială de o serie întrega
de specialişti. În viziunea anumitor studii, succesul acestei uniuni monetare pare

3
Ne referim la comparația cu modelul american sau cu cel asiatic
a ţine de capacitatea sistemului de a începe un proces de unificare politică. De
Grauwe sugerează în studiile sale că existenţa pe termen lung a acestui proiect
european depinde exclusiv de realizarea unei unificări politice. O viziune în
concordanță cu cea a altor adepţi ai unui sistem federativ la nivel european care
să poate continua procesul integrativ european. Teza lui De Grauwe sugerează
că această unificare politică ar reduce impactul şocurilor asimetrice şi ar strânge
legăturile politice atât de necesare în momentele în care statele din Zona Euro
înregistrează evoluţii divergente.

Păstrarea suveranităţii naţionale în domeniul taxării, securităţii sociale sau al
politicilor salariale pare a îngreuna misiunea integrării eficiente. În acelaşi timp,
este greu de crezut că se putea marşa pe o altă direcţie. Nu trebuie să uităm că
ambele războaie mondiale din secolul XX şi-au tras seva din naţionalismul
exacerbat prezent la nivel european. Construcţia europeană a reuşit să elimine
multe bariere, care păreau de netrecut acum câteva decenii. Cred că acest
proces evolutiv trebuie să aibă un curs firesc şi nu trebuie forţată prea mult nota,
păstrarea suveranităţii naţionale în anumite domenii fiind încă un rău necesar.

Problema se iveşte în momentul în care evoluţiile statelor devin destul de
divergente. Apariţia monedei Euro a fost percepută atât ca un succes, dar şi ca
un pericol de către alte puteri la nivel global. Odată cu lărgirea Zonei Euro şi
înglobarea în sistem al unor noi state, problemele par să se multiplice. Aceste
noi state sunt caracterizate de o serie de disfuncţionalităţi mai grave sau mai
puţin grave, cum ar fi:
• Restructurare ineficientă a economiei
• Sectoare publice supradimensionate şi transferuri sociale mult mai mari
decât permit proiecţiile bugetare viitoare
• Industrii axate pe producerea de bunuri cu valoare adaugată mică şi
consum ridicat de materii prime care fac ca structura costurilor să fie
extrem de rigidă şi aproape inflexibilă.
• Sustenabilitatea îndoielnică a sistemelor de pensii şi finanţelor publice
• Infrastructură slab dezvoltată care determină o creştere a costurilor de
transport şi o reducere a schimburilor comerciale
• Discrepanţe mari între competitivitatea economică actuală şi cea viitoare
între statele dezvoltate şi noii membrii, datorată politicilor salariale
ineficiente promovate de autorităţi
Stabilizarea şi ajustarea la nivelul întregului sistem poate deveni o ţintă extrem

de greu de atins. Politica monetară comună poate avea o puternică influență
prociclică pentru membrii zonei monetare, statele cu creştere economică
ridicată şi rate mai mari ale inflaţiei se vor confrunta cu rate reale de dobândă
mai mici, în timp ce celalalte vor beneficia de rate reale de dobândă mai mari.
Măsurile de politică monetară vor induce un efect pervers, vor încetini volumul
de creditare pentru consum şi investiţii acolo unde este nevoie şi vor mari
volumul unde nu este nevoie (Enderlein, Goodhart 2006).

În primul rând trebuie să conştientizam că rolul BCE este extrem de delicat.
Diferenţele de competitivitate şi structură economică a Statelor Membre face ca
sarcina ei să fie mult mai dificilă. Este greu de crezut că politica monetară trasată
de această instituţie poate mulţumi pe toată lumea. Aşa cum putem remarca şi
din graficul de mai sus, diferenţele de competitivitate dintre anumite puteri
europene sunt încă mari şi ţin de o serie de rigidităţi structurale. Cred că este o
utopie să considerăm că pe termen scurt Italia sau Franţa şi-ar putea reajusta
politicile salariale sau costurile relative din industriile ineficiente. În acest caz
situaţia devine de multe ori complicată şi atacurile asupra băncii centrale ating
cote alarmante la anumite intervale de timp. Există diferite opinii privind drumul
pe care trebuie să-l parcurgă statele europene pentru a atinge integrarea
monetară.

Criteriul deficitului bugetar şi standardele de stabilitate financiară

Tratatul de la Maastricht a prevăzut fixarea acestui criteriu în care un stat
membru nu trebuie să depăşească un deficit bugetar de 3%. Pactul de Stabilitate
şi Creştere menit să coordoneze politicile fiscale la nivelul Uniunii Europene
explicită acest criteriu încercând să inducă o poziţie fermă a sistemului faţă de
aceste prevederi. La nivel teoretic lucrurile păreau rezolvate, doar că
implementarea PSC a lăsat de dorit şi a relevat slăbiciunile sistemului. Slăbiciuni
care aveau să fie speculate mai târziu de pieţele financiare şi să determine un
dezechilibru major la nivelul zonei euro.

Dacă am încerca să reducem obiectivele PSC la un ultim obiectiv central, acesta
ar fi limitarea deficitelor bugetare şi prevenirea unor eventuale derapaje ale
economiilor ţărilor membre . Se încearcă găsirea unor noi modalităţi de
coordonare ale politicilor macroeconomice în UE, dat fiind că inconsistenţele
dintre politica monetară şi cea fiscală la nivelul Uniunii sunt extrem de vizibile.
La nivel teoretic, absorbţia şocurilor asimetrice ar trebui reglată de către politica
monetară elaborată de BCE, în timp ce şocuri simetrice ar trebui ajustate prin
politici fiscale descentralizate. În realitate, lucrurile sunt puţin mai complicate.
Istoria a demonstrat ca o politică monetară eficientă este strâns corelată cu o
credibilitate ridicata a organismului decident, în cazul Uniunii Europene, Banca
Centrala Europeană.

Din păcate, în ultimii ani credibilitatea BCE a avut de suferit din cauza mai multor
factori :
1. lipsa transparenţei decizionale – Există o serie de voci care critică politica
elaborată de BCE ca fiind în avantajul Germaniei în defavoarea unor ţări
ca Franţa sau Italia. Acest ultim obiectiv de atingere a stabilităţii preţurilor
cu orice preţ pare a fi transpunerea în realitate a unui aparat defensiv
pregătit să combată frica Germaniei direcționată către ratele de inflaţie.
În acest context, există o amenințare reală privind coeziunea Uniunii
Monetare datorată în special disputei dintre unele state ca Franţa si Italia
şi Germania pe subiecte de politică monetară. Decidenţii francezi
consideră că BCE ar trebui să utilizeze ratele de schimb pentru a stabiliza
simultan inflaţia şi a atinge creştere economică, în timp ce Germania
consideră stabilitatea prețurilor unicul obiectiv viabil al politicii monetare.
2. Comunicarea deciziilor de politică monetară a avut de suferit în unele
momente, iar abordarea BCE în cazul crizei datoriilor publice s-a dovedit
lipsită de coordonare și claritate.
3. În condițiile unor politici fiscale descentralizate dominate de incertitudine
și incoerență, funcția de reacție a BCE trebuie să înglobeze o serie nouă de
variabile care să surprindă toți factorii care pot influența deciziile de
politică monetară.

Prevederile Pactului de Stabilitate şi Creştere sunt relativ simpliste şi vizează
ţinte nominale pentru ca gradul de comparabilitate dintre state să fie mai mare.
În cazul în care se înregistrează un deficit bugetar superior marjei de 3%, iar
situaţia bugetară nu se îmbunătăţeşte, statul în cauză va fi sancţionat cu 0.5%
din PIB. Pentru a putea urma strict recomandările Pactului, o eventuală
recesiune ar aduce consecinţe negative puternice prin simplul fapt că Pactul
îndeamnă la un tip de politici fiscale prociclice. Ce înţelegem prin politici fiscale
prociclice?Un scurt exemplu, ne-ar putea edifica: în cazul intrării într-o perioadă
de recesiune, Pactul îndeamnă la politici fiscale restrictive (ex: cheltuieli
bugetare reduse, nivel al impozitării ridicat) ori este ştiut că teoria economică,
consideră că în cazul unei recesiuni economice statul trebuie să intervină pentru
stimularea cererii agregate prin cheltuieli bugetare mai ridicate sau un nivel al
impozitării mai redus. Pentru a putea fi evitate aceste contradicţii în perioadele
de criză, PSC poate fi suspendat în cazul unor circumstanţe extraordinare la
nivelul economiei mondiale.

Acest document nu înlocuieşte politicile fiscale specifice fiecărui membru, în
realitate, prin PSC statele doar îşi asumă consecinţele în cazul încălcării marjei de
3%. Pentru a nu se ajunge la aceste situaţii nedorite, Ecofin analizează anual prin
procedeul de Supraveghere Multilaterală proiectele bugetare oferite de ţările
membre prin Pactul de Stabilitate (membrii zonei Euro) şi Pactul de Convergenţă
(membrii din afară zonei Euro). În fapt, Supravegherea Multilaterală reprezintă
un ghid de politică economică elaborat de Consiliu prin care pot fi analizate
performanţele economice ale fiecărui membru. Din nefericire, există cazuri în
care aceste proiecţii elaborate de guvern primesc un aviz negativ din partea
Consiliului. În acest scop se foloseşte instrumentul de peer pressure care constă
în nişte avertizări preliminare, sancţiunile limitându-se strict către membrii
Uniunii Monetare.

Criteriile nominale ale Tratatului de la Maastricht – Convergenta Nominala:

1. Convergeşta inflaţiei – o inflaţie cu cel mult 1.5 puncte procentuale peste
media celor trei state cu cea mai mică rată a inflaţiei
2. Convergenţa bugetară – distribuită pe două palieri : deficitul
guvernamental de maxim 3% din PIB şi datoria publică de cel mult 60% din
PIB4
3. Convergenţa cursului de schimb – fixarea unei benzi de fluctuaţie în anii
premergatori aderării la UEM
4. Convergenţa ratei dobânzii pe termen lung – rata dobânzii să nu
depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale media primelor trei ţări
cu cea mai scăzută rată a inflaţiei5.
Aderarea la acest mecanism era voluntară şi la latitudinea fiecărui stat membru.

Se presupunea că nici un stat membru nu va forţa aderarea la UEM fără ca
economia naţională să fie pregătită pentru această tranziţie. Acest fapt
deschidea un nou orizont teoreticienilor care încercau să dezvolte nişte modele
capabile să prefigureze dacă o ţară este pregătită sau nu pentru această ultimă
etapă a integrării. Dezbaterea este încă de actualitate şi îmbrăca o nouă formă
odată cu aderarea la Uniunea Europeană a statelor din Estul Europei. Vor reuşi
oare aceste state să-şi restructureze economia şi să beneficieze de pe urma
integrării monetare din sistem? Sau integrarea în Zona Euro va aduce costuri
mari care pot deveni şi mai presante prin prisma şocurilor asimetrice?

Criteriile Convergentei Reale

• convergenta veniturilor
• convergenta preturilor
• convergenta productivitatii
• convergenta standardelor economice
• convergenta structurii socio-ocupationale

4
Un stat se putea califica pentru acest criteriu al datoriei publice şi dacă datoria scădea într-un ritm suficient şi se
apropia de bariera de 60%
5
Se asimila pentru analiza ratei dobânzii pe termen lung rata dobânzii la titlurile de stat emise de statele membre

Obiectivul central al acestor state reprezintă alăturarea la acest club select menit
să le ofere premizele atingerii convergenţei reale. Atingerea convergenta reale
este scopul ultim al acestor ţări, iar ambiţia proiectului european se leagă de un
singur fapt. Va reuşi centrul format din statele occidentale europene dezvoltate
să ridice aproape de nivelul lor regiunile aflate în periferia sistemului?
Deosebirea faţă de celalalte modele prezente la nivel global6 constă tocmai în
perpetuarea acestei obsesii în toate studiile europene relevante.
Redirecţionarea bugetului European către politica de coeziune socială şi
repartiţia fondurilor structurale pe aceste considerente ţin să întărească această
teză.

În ciuda acestui fapt, viitorul Zonei Euro pare a fi pus la îndoială de o serie întrega
de specialişti. În viziunea anumitor studii, succesul acestei uniuni monetare pare
a ţine de capacitatea sistemului de a începe un proces de unificare politică. De
Grauwe sugerează în studiile sale că existenţa pe termen lung a acestui proiect
european depinde exclusiv de realizarea unei unificări politice. O viziune în
concordanță cu cea a altor adepţi ai unui sistem federativ la nivel european care
să poate continua procesul integrativ european. Teza lui De Grauwe sugerează
că această unificare politică ar reduce impactul şocurilor asimetrice şi ar strânge
legăturile politice atât de necesare în momentele în care statele din Zona Euro
înregistrează evoluţii divergente. Această mişcare instituţională ar contracara şi
una din marile probleme ale construcţiei europene, responsabilitatea şi
legitimitatea democratică. Politicienii la nivel naţional continuă să sufere
consecinţele pentru deciziile fiscale luate, care de multe ori devin nepopulare în
cazul unor recesiuni prelungite. Transferarea acestor decizii la nivelul instituţiilor
europene ar crea o reală problemă, din moment ce acestea nu-şi asumă nici un
fel de responsabilitate politică.

6
Ne referim la comparația cu modelul american sau cu cel asiatic
Pactul de Stabilitate şi Creştere – ratinalitatea tintelor fiscale

• Intarirea monitorizarii pozitiilor bugetare – statele membre trebuie sa
prezinte :
Programe de Stabilizare – tarile din zona Euro
Programe de Convergenta – tarile din afara zonei Euro

Pentru a putea sustine sau critica acesta masura a Uniunii Europene de a crea
un cadru uniform la nivelul intregului sistem, trebuie sa ne edificam asupra
prevederilor si obiectivelor acestui instrument .Tratatul Comunitatii Europene
fundamenteaza coordonarea politicilor macroeconomice pe trei paliere
principale :

• Politica monetara comuna elaborata de BCE cu obiectivul central de
stabilitate a preturilor
• Politici fiscale delegate autoritatilor decidente din statele membre cu
obiectivul primar de respectare a procedurii de deficit excesiv
• Procedura de Supraveghere Multilaterala a politicilor economice
fundamentata de Ecofin si implementata de LDPE

De-a lungul timpului acest Pact a fost des criticat, majoritatea criticilor vizând
ţinta de 3% a deficitului bugetar global. Mulţi teoreticieni sunt contrariaţi că
documentul vizează deficitul global, susţinând că ar fi mult mai eficient să fie
analizat deficitul structural. Această afirmaţie se bazează pe simplul fapt că
supravegherea deficitului structural ar elimina influenţa ciclurilor de afaceri sau
fluctuațiilor conjuncturale din analiză, iar referirea la deficitul structural ar
permite economiilor să nu sacrifice investiţiile publice. În acest punct intervine a
două mare critică care subliniază că este incorect că toţi membrii Uniunii să aibă
ca referinţă aceeaşi ţintă de 3% din moment ce nivelul de dezvoltare a lor nu
este nici pe departe similar. Din nefericire, respectarea criteriului bugetar este
costisitoare din punct de vedere al creşterii economice şi al şomajului, iar pe de
altă parte restrânge posibilitatea statelor de a reacţiona la şocurile exogene.

După anii 2000, majoritatea ţărilor din zona Euro nu au mai reuşit să aibă deficite
bugetare apropiate de situaţia de echilibru. Acest lucru se datorează faptului că
ţările din zonă Euro aflate sub cupolă de credibilitate a BCE au crezut că un vor
mai suferi de pe urmă reacţiei pieţelor financiare la deficitele cronice, deficitul
bugetar devenind imediat o modalitate tentantă de ajustare a cheltuielilor
bugetare suplimentare. Un lucru care odată cu izbucnirea crizei economice s-a
dovedit fals şi a necesitat o poziţie diametral opusă a autorităţilor.

Credibilitatea PSC a fost adânc ameninţată în momentul în care Germania şi
Franta au încălcat ţintă fiscală de 3%. A fost o situaţie extrem de ciudată
deoarece unul din iniţiatorii Pactului, Germania, a încălcat printre primii acest
document. Situaţia a fost una tensionantă şi a avut efecte negative evidente
asupra credibilităţii pactului. A fost un nou caz de politică discreţionară a Uniunii
Europene, în care ţările aflate în aceeaşi situaţie au fost tratate diferit .

Avantajele teoretice ale Pactul de Stabilitate şi Creştere

• susţine disciplina bugetară – Urmările le putem constata foarte ușor în
contextul actual, politica Uniunii Europene s-a încercat a fi una
restrictivă, dar mai puţin riscantă pe termen lung. Spre deosebire de
SUA care a creat o economie de tip “cazino” (Dinu Marin) a profiturilor
fabuloase de la boom-ul bursier la cel imobiliar, economia europeană
a încercat să se axeze pe un model care să înglobeze și componenta
socială.
• Un mijloc de coordonare a politicilor economice
• Evitarea comportamentului ţărilor de a adopta politici bugetare
incoerente şi riscante pentru întregul sistem
• Rigoarea bugetară din prisma sustenabilităţii finanţelor publice
afectate de procesul de îmbătranire a populaţiei.

La nivel teoretic, lucrurile păreau a fi gestionate eficient, doar că decalajele de
dezvoltare dintre statele membre s-au dovedit a fi prea puternice. Criza
economică începută în 2008 în SUA şi transferată prin intermediul sectorului
financiar şi în Europa a scos în evidenţă multe din slăbiciunile coordonării
politicilor la nivelul sistemului. Aşa cum criza ERM din 1992 s-a dovedit a fi
suficientă pentru reformarea sistemului monetar european pe alte principii, cred
că şi criza actuală a datoriilor publice va fi punctul de plecare pentru un alt tip de
reglementare şi eficientizare a politicilor fiscale.

Aderarea la Zona Euro

Pentru aderarea la euro, procedura stabilită la nivelul UE spune că trebuie
îndeplinite cinci criterii nominale de convergenţă (mediatizate drept criteriile de
la Maastricht) şi un criteriu juridic, potrivit căruia trebuie compatibilizată
legislaţia de organizare şi funcţionare a Băncii Naţionale a României cu cea a
Băncii Centrale Europene.

Tratatul de la Maastricht a fost semnat în februarie 1992 și a intrat în vigoare la
1 noiembrie 1993. El prevede criteriile de convergență ce trebuie îndeplinite de
către statele membre UE pentru a putea adopta moneda unică europeană.
Scopul lor este de a asigura stabilitatea prețurilor în Zona Euro și de a nu avea
ulterior un impact negativ pentru țara care a trecut la folosirea euro:

-Deficitul bugetului general consolidat trebuie să se situeze sub 3% din PIB (anul
trecut el a fost de 2,52% din PIB potrivit contabilității europene ESA95, criteriu
îndeplinit; deficitul după 5 luni din 2014 este de 0,28% din PIB și se încadrează în
programul de diminuare a deficitului pe termen mediu spre 1% din PIB)

-Datoria publică sub 60% din PIB (la finele anului trecut 39 % din PIB (la finele T1
din 2014), criteriu îndeplinit; aici nu avem probleme, nivelul s-a stabilizat sub
pragul de 40% și depinde mai degrabă de capacitatea de rambursare a
obligațiilor asumate)

-Inflaţia trebuie să fie cu cel mult 1,5% peste media celor mai performante trei
state din zona euro (criteriu îndeplinit în iunie 2014), cu clauze de exceptare
dintre cele trei a statelor aflate într-o situație economică dificilă). Pentru
moment, Grecia, Bulgaria și Cipru sunt exceptate de la calculul referinței, în timp
ce Portugalia, Estonia și Suedia dau media de 0,2% la o inflație medie anuală de
1,5% în România.

-cursul de schimb trebuie să poată fi păstrat cel puţin doi ani în limite de variaţie
de 15% faţă de o paritate centrală fixă în raport cu euro în așa-numitul mecanism
ERM II. Leul a fost remarcabil de stabil în ultimii patru ani față de euro, de aceea
criteriul poate fi considerat ca foarte probabil de îndeplinit.

-rata nominală a dobânzii pe termen lung (mai precis randamentul bondurilor
guvernamentale pe 10 ani în anul precedent) la obligaţiunile emise de stat să fie
cu cel mult două procente peste media celor mai scăzute valori din trei ţări din
Euroland (și aici, cu excepția țărilor aflate în situații dificile). În aprilie 2014,
România se situa la 5,3%, sub referința de 6,2% (diferența în raport cu bondurile
emise de Germania, se situa la 3,80% față de 5% la finalul lui 2012).

În afara celor cinci criterii economice menționate mai sus ce trebuie îndeplinite
pentru a adera la Zona Euro, există și unul mai puțin cunoscut, cel juridic. Astfel,
legislația internă trebuie pusă în acord cu cea a UE, cel mai important aspect fiind
cel al asigurării independenței băncii centrale și prevenirea presiunilor sau
ingerințelor din partea altor organisme ale statului.

De reținut, cele cinci criterii îndeplinite pentru moment nu sunt independente.
Concentrarea excesivă asupra unuia singur rămas nerezolvat le poate trimite pe
celelalte în afara cerinţelor. Aceste cerințe nu sunt orientative, ci strict limitative
și cu caracter obligatoriu.De subliniat, aderarea la Zona Euro este înscrisă în
tratatul de aderare la UE și constituie starea de normalitate. Starea actuală de
păstrare a monedei naționale (cu regim de flotare controlată pentru România,
ca și pentru Cehia, Polonia și Ungaria) este una temporară, excepție făcând doar
Marea Britanie, Danemarca și de-facto Suedia.

Experienţa a arătat că, dacă o ţară forțează păstrarea unor indicatori buni pe
hârtie până trece examenul euro, ulterior tot eşafodajul macroeconomic se
poate dărâma în urma tensiunilor acumulate. Este cazul Greciei, aflată în
imposibilitatea de a mai folosi cursul de schimb drept amortizor pentru şocurile
economice. De aceea, adoptarea euro prespune o economie solidă, competitivă.
Altminteri, efectele pot fi dramatice.

Cu un nivel de trai aflat la 54% din media UE (la paritatea puterilor de cumpărare
standard), România se situează în prezent sub pragul minim de 60% la care s-a
accesat Zona Euro și mult sub cel de 74% la care a fost aprobată aderarea
Lituaniei, ce va adopta euro la 1 ianuarie 2015. De aceea, o îmbunătățire rapidă
a acestui indicator este esențială, chiar și în condițiile îndeplinirii tuturor
criteriilor de la Maastricht.

Mai mult, dacă se face o trecere în revistă la nivelul regiunilor de dezvoltare, se
poate oberva decalajul important între zona Capitalei, care are un nivel de
trai situat chiar peste media UE (Bucureștiul ar putea intra separat în Zona Euro
fără nici o problemă din acest punct de vedere) și restul țării. Dacă se face
abstracție de regiunea București-Ilfov, nivelul mediu de trai din România coboară
la 44% din media UE.

În procesul de adoptare a monedei unice, încă din februarie 2010, la BNR
funcţionează Comitetul de pregătire a trecerii la euro, cadru de dezbatere a
problematicilor legate de convergenţa nominală şi reală și suport al deciziilor
băncii centrale în procesul de aderare la Uniunea Economică şi Monetară.
Din octombrie 2010, acest comitet are ca invitaţi permanenţi reprezentanţi ai
Ministerului Finanţelor.

Din mai 2011, coordonarea la nivel naţional a pregătirilor pentru adoptarea euro
se realizează de către Comitetul interministerial pentru trecerea la euro, condus
de primul-ministru. El include guvernatorul BNR, ministrul Finanţelor Publice,
conducători ai altor instituţii guvernamentale și reprezentanţi ai asociaţiilor
patronale şi sindicale.

România a aderat la Pactul Euro Plus, stabilit în primăvara anului 2011 între cele
17 state membre ale Zonei Euro de la acea vreme, la care s-au mai adăugat
Bulgaria, Danemarca, Letonia, Lituania și Polonia. El se referă la măsuri pentru a
crește competitivitatea, gradul de ocupare al forței de muncă, sustenabilitatea
bugetelor publice, stabilitatea financiară și armonizarea pozițiilor în politica de
impozitare.Un alt pas către trecerea la euro reprezinta aderarea la Uniunea
Bancară, proces care va întări sectorul financiar și va crește încrederea, prin
armonizarea reglementărilor și regulilor de supraveghere, precum și a schemei
de garantare din sectorul bancar.

De reținut poziția destul de bună în raport cu state aflate deja în Zona Euro, în
ceea ce privește tabloul de bord al situației macroeconomice. România respectă
în prezent nouă din cei unsprezece indicatori conveniți pentru a caracteriza
stabilitatea macroeconomică, ceea ce ne plasează la nivelul Poloniei și Bulgariei
și peste Ungaria (7/11) dar sub Cehia (10/11, poziția investițională netă sub -65%
din PIB fiind practic imposibil de atins pentru țările din regiunea noastră).

Economie Europeana 2016

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie Europeana 2016

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie

Uniunea Europeana – crestere economica, coeziune sociala….

Statul bunăstării - ponderea cheltuielilor publice în PIB în ţări precum

Compromisul dintre A fost diminuat

Corelaţii vicioase după 1973

Principala provocare a modelului european după 1975 a fost aceea a armoniza

Reducerea eficienţei Sprijinirea echităţii sociale, care a

Prelungirea perioadei de recesiune

Esenta crizei europene…

Øsistemul economic al UE a contribuit în mod decisiv la creşterea economică

Ønumărul redus de inovaţii şi introducerea lentă a schimbărilor tehnologice nu au

Ødezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere presupune creşterea nivelului de

Øcosturile de adaptare a economiei la un nou sistem economic sunt ridicate pe

Uniunea Europeană: 1976-2000

Reducerea eficienţei Sprijinirea echităţii sociale, care a

Soluţia Soluţia anglo-

Modernizarea modelului social

Progresele în vederea atingerii obiectivelor Strategiei Europa 2020 este încurajată și

o 20% din energie sa fie acoperita din resurse regenerabile

• numărul maxim de deputaţi este fixat la 751, incluzând preşedintele Parlamentului;

Stabilizarea şi ajustarea la nivelul întregului sistem poate deveni o ţintă extrem

Aderarea la acest mecanism era voluntară şi la latitudinea fiecărui stat membru.

S-ar putea să vă placă și