ETIOLOGIA CRIMEI ORGANIZATE

CURSUL NR. 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CRIMINALITATEA ORGANIZATĂ
CURSUL NR. 2
APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA CRIMEI ORGANIZATE
CURSUL NR. 3
ORGANIZAŢII CRIMINALE MAFIOTE TRADIŢIONALE
CURSUL NR. 4
FORME ŞI MODALITĂŢI DE MANIFESTARE ALE CRIMEI ORGANIZATE
CURSUL NR. 5
CRIMA ORGANIZATĂ ÎN ITALIA
CURSUL NR. 6
CRIMA ORGANIZATĂ ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII
CURSUL NR. 7
CRIMA ORGANIZATĂ ÎN AMERICA DE SUD. CARTELURILE
CURSUL NR. 8
CRIMA ORGANIZATĂ ÎN JAPONIA. YAKUZA
CURSUL NR. 9
CRIMA ORGANIZATĂ ÎN CHINIA.TRIADELE SAU MAFIA GALBENĂ
CURSUL NR. 10
CRIMA ORGANIZATĂ ÎN RUSIA
CURSUL NR. 11
CRIMA ORGANIZATĂ ÎN ROMÂNIA
CURSUL NR. 12
CRIMA ORGANIZATĂ ÎN STATELE DEMOCRATICE
CURSUL NR. 13
ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CU ATRIBUŢII ÎN COMBATEREA CRIMINALITĂŢII
ORGANIZATE
CURSUL NR. 14
ASPECTE LEGISLATIVE PRIVIND COMBATEREA CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE ÎN
LEGISLAŢIA ALTOR STATE

CURSUL NR. 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CRIMINALITATEA ORGANIZATĂ

C UPRI NS

I. Aspecte generale referitoare la conceptul de crimă organizată

1.1. Definirea conceptului
1.2. Originea mafiei
1.3. Trăsăturile mafiei
1.4. Caracteristicile crimei organizate
1.5. Aspecte legislative în materia crimei organizate
I. Aspecte generale referitoare la conceptul de crimă organizată
Orice încercare de cercetare și explicare științifică a unui fenomen atât de complex și
dinaminc, cum este cel al criminalității, riscă să se adauge la lunga listă a studiilor elaborate pe
această temă, dacă nu se pornește de la definirea termenilor și conceptelor cu care se operează în
majoritatea sistemelor juridice.1
Din punct de vedere al intensităţii și al pericolului social produs, criminalitatea poate fi:
ordinară (microcriminalitatea), medie și organizată. În momentul de față, crima organizat ă
reprezintă un pericol pentru toate statele întrucât aceasta se află într-o continuă ascensiune.
Parlamentele ţărilor membre ale Consiliului Europei au declanşat în ultimii ani o vastă activitate
de legiferare, care s-a materializat prin elaborarea de acte normative, ce au vizat modificarea
codurilor penale și noi reglementări ale unor domenii economice.
Organizaţiile criminale transnaționale, în activitatea lor, amenință autoritatea statelor,
suveranitatea națională și procesele de democratizare din ţările recent eliberate de sub regimurile
totalitare. Aceste organizaţii sunt sofisticate, flexibile, ușor adaptabile la situație si acţionează după
strategia companiilor multinaționale, extinzându-şi permanent alianţele.
Amiralul Pierre Lacoste, declara: ˶Ca strateg, am fost implicat în munca de apărare; sunt
fascinat de extraordinara abilitate cu care organizaţiile mafiote reușesc să scape de măsurile
întreprinse împotriva lor de către poliţie și instituţiile justiţiei. Asta mă face să afirm că există un
anumit ,,modelˮ mafiot care cuprinde elemente de tactică, ,,căi și mijloace de acțiune”, foarte
sofisticate și periculoase”2 .
Mutațiile ce au survenit din această activitate infracţională au fost favorizate de o serie de
factori precum:
- creşterea migratorilor către ţările dezvoltate si constituirea de reţele pe criterii etnice,
lingvistice, culturale;
- evoluţia conceptului de ,,spaţiu european comun”, cu facilităţile ce le incumbă, care a
deschis ferestre nesperate crimei organizate prin universalitatea reţelelor comunitare;
- liberalizarea deplasării persoanelor ca urmare a acordurilor și inţelegerilor bi şi
multilaterale dintre state etc.;
Răspunsul Uniunii Europene în lupta împotriva criminalității organizate este adaptat la
complexitatea acestui fenomen si vizează atât traficul de persoane, de arme si droguri, cât si
criminalitatea economică si financiară, corupţia si spălarea banilor.
Nu există un model unic la organizaţiile criminale, acesta variază in funcţie de norma de
conduită, de formă, specializare, experienţă, tactici şi mecanisme de apărare, de arie de operare.
Criminalitatea organizată este considerată una dintre ameninţările majore la adresa
securităţii umane, reprezentând o piedică în calea dezvoltării societăţii din punct de vedere
economico-social, politic şi cultural, în întreaga lume. Este un fenomen care se manifestă sub
forme diverse, cele mai periculoase fiind traficul de droguri, spălarea de bani, traficul ilegal cu
arme, însă traficul de droguri rămâne una din principalele activităţi ale organizaţiilor criminale,
întrucât generează profituri de neimaginat.
Crima organizată, aşa cum a fost definită de FBI 3 , reprezintă orice grup care are o structură
formalizată şi al cărei obiectiv principal este de a obţine bani prin activităţi ilicite. Astfel de grupuri

1 Costică Voicu, Adria na Ca melia Voicu, Ioan Geamănu – Criminalitatea organizată în domeniul afacerilor, Editura
Pildner – Târgoviște, 2006, p.7.
2 Costică Voicu – Banii Murdari și Crima Organizată, Editura Artprint, Bucuresti,1995, p. 8.
3 http://www.fbi.gov/ - Site-ul oficial al FBI
îşi menţin poziţia prin utilizarea de violenţă reală sau ameninţată, coruperea funcţionarilor publici,
grefă sau extorcare de fonduri, şi, în general, au un impact semnificativ asupra oamenilor din
localitate, regiune sau ţară, ca un întreg.
Instrumentul internaţional principal care luptă pentru combaterea criminalităţii organizate
şi neutralizarea organizaţiilor criminale este reprezentat de Organizaţia Naţiunilor Unite împotriva
Criminalităţii Organizate Transnaţionale, care lucrează îndeaproape cu guvernele lumii pentru a
întări cooperarea în această materie, pentru a ajuta statele să uziteze de dispoziţiile Convenţiei
Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii organizate transnaţionale cu scopul de a adopta cadre
legislative noi privind asistenţa legală şi facilitarea extrădărilor.
Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii organizate transnaţionale, defineşte
crima organizată în art. 2, lit. a, ca fiind un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane,
care există de o anumită perioadă şi acţionează în înţelegere, cu scopul săvârşirii uneia ori mai
multor infracţiuni grave sau infracţiuni prevăzute de convenţie, pentru a obţine, direct ori indirect,
un avantaj financiar sau un alt avantaj material.
Forma superioară de organizare a grupurilor de infractori este denumită „mafie”, termen
care a apărut în Italia, şi ulterior s-a extins şi în alte ţări ale lumii, precum Franţa, Columbia, S.U.A.,
Japonia, Mexic sau Rusia.
Mafia este apreciată drept cea mai puternică organizaţie criminală, nu numai datorită
numărului mare de membri, dar mai ales datorită structurii sale şi capacităţii de a dezvolta strategii
unitare, în pofida articulaţiei complexe a reţelei sale operaţionale.
Complexitatea fenomenului de crimă organizată, modalităţile de operare ale grupărilor
criminale, modul de recrutare a noilor membri, extinderea activităţii lor, infiltrarea în toate
domeniile societăţii, corupţia generată de aceste grupări, dar şi lupta la nivel naţional şi
transnaţionale pentru combaterea acestui fenomen reprezintă un subiect cu o importanţă deosebită
şi motivează alegerea acestei teme în elaborarea prezentei lucrări.
Grupările de crimă organizată ameninţă interesele economice americane şi pot provoca
daune semnificative pentru sistemul financiar mondial prin compromiterea pieţelor legitime. În
Statele Unite ale Americii, crima organizată a cunoscut manifestări diverse, cele mai frecvente
fiind traficul de droguri, jocurile ilicite de noroc, contrabanda cu alcool, narcotice, fiind implicate
personalităţi renumite pentru modul lor de acţionare, de conducere a familiilor mafiote şi pentru
tacticile folosite.
Organizaţiile criminale stau în spatele celor care distribuie droguri în oraşe, având ca efect
creşterea nivelului de violenţă şi tot aceste organizaţii sunt cele care recurg la coruperea
reprezentanţilor statului pentru desfăşurarea fără probleme a activităţilor ilicite, folosindu-se de
şantaj, intimidare şi crimă.
Organizaţiile criminale din Statele Unite ale Americii sunt compuse dintr-o gamă variată
de membri, care au reuşit să se infiltreze pe piaţa americană, precum mafioţi ruşi, grupări ale ţărilor
africane, cunoscute pentru trafic de droguri şi escrocherii, dar şi membri ai criminalităţii organizate
asiatice. Toate acestea fac parte din reţele bine organizate şi folosesc fraudarea prin intermediul
Internetului, precum şi alte tehnologii specifice aceste epoci.
Globalizarea a avut ca efect extinderea comerţului internaţional şi odată cu aceasta,
activităţile organizaţiilor criminale s-au extins şi diversificat. Organizaţiile criminale implicate în
trafic de droguri sunt implicate în majoritatea cazurilor şi în trafic de alte bunuri ilicite.
Criminalitatea organizată este cea mai interesantă formă a comportamentului criminal, dar
şi cea mai puţin înţeleasă. Criminalitatea organizată este o realitate, de aceea reprezintă un subiect
de actualitate.
1.1. Definirea conceptului
Desigur că este extrem de dificilă descrierea adevăratelor dimensiuni ale crimei organizate,
deoarece în multe state ,,crima organizatăˮ nu este încadrată ca infracțiune distinct în legislația
penală a acestora dar, dincolo de statistici, toată lumea recunoaște ca elementul comun pentru
statele ex-comuniste, care le erodează actualmente stabilitatea interna, este corupția, dublată de
criminalitatea organizată din sistemul economic-financiar.
Pentru început, ca să întelegem mai bine acest fenomen, este necesar să definim conceptele
de criminalitate, ,,crimă organizată, ,,mafiaˮ și ,,terorismulˮ. Punctul de referință al autorilor
studiilor l-a constituit definiția dată mafiei în lucrarea ,,Mafioții din Vacariaˮ de către Giuseppe
Rizzoleto și Gaetano Mosca. Potrivit lor, ,,Mafia reprezintă o expresie curentă, folosită pentru a
desemna un grup de indivizi aroganți și violenți, uniți între ei prin raporturi secrete și de temut,
aflați în originea unor acțiuni criminaleˮ.4
Referitor la mafie, se apreciază că aceasta reprezintă acel segment infracțional la care se
raportează activități ilegale deosebit de periculoase, desfășurate prin metode agresive de asociații
de indivizi, parte dintr-o structură ierarhizată având lider autoritar, cod de conduită obligatoriu,
ritualuri de admitere a membrilor și legi ale tăcerii.
Activitățile de tip mafiot presupun următoarele trăsături față de crima organizată:
prezintă un grad de periculozitate deosebit, deoarece urmăresc instituirea controlului
asupra unor sectoare economice si niveluri de decizie;
în activitatea acestora prevalează metode de acțiune agresivă;
scopul final îl consituie obținerea de câștiguri ilicite uriașe; Terorismul reprezintă o
formă de manifestare a violenței, respective folosirea deliberată și sistematică a unor mijloace de
natură să provoace teroare, în scopul atingerii unor interese criminale care planează asupra întregii
umanități. Viitorologii, previzioniștii și specialiștii în terorism au identificat cinci mari stadi în
evoluția terorismului pentru anii care urmează.
La cea de-a V-a Conferință o ONU privind ,,Prevenirea criminalității și tratamentele
infractorilorˮ, s-a elaborat o rezoluție specială – Crima ca formă de afaceri – în care se subliniază
patru criterii definitorii pentru crima organizată, respectiv:
a. scopul: obținerea de câștiguri substanțiale;
b. legături: bine structurate și delimitate ierarhic în cadrul grupului;
c. specific: folosirea atribuțiilor şi relațiilor de serviciu ale participanților;
d. nivel: ocuparea de către participanți a unor funcții superioare în economie și societate.
Criminalitatea organizată poate fi definită ca acel segment infracțional la care se raportează
activitățile ilegale, de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieții economice, culturale,
sociale și politice, desfășurate prin diverse metode si mijloace, în mod constant, planificat și
conspirat de către asociații de indivizi, cu ierarhie internă bine determinată, cu structuri specializate
și mecanisme de autoapărare, în scopul obținerii de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate.
Experții germani au propus următoarea definiție: Crima organizată este săvârșirea
intenționată de infracțiuni în scopul dobândirii de câștiguri sau de influență care, fiecare în parte
sau considerate împreună, constituie amenințări pentru ordinea de drept, și prin care două sau mai
multe persoane acționează împreună, o perioadă nedeterminată de timp, prin folosirea unor
structuri profesionale ori organizate asemănător acestora, prin amenințarea cu violența sau
folosirea violenței și prin influențarea politicului, administrației, justiției și economiei.

4 Gheorghe Mocuța – Criminalitatea Organizată și Spălarea Banilor, Editura Noul Orfeu, București, 2004, p. 12.
 În accepțiunea fostei Legi nr. 39/2003, prin ,,crimă organizată” se înţelegeau activitățile
desfășurate de orice grup constituit din cel puțin trei persoane, între care există raporturi ierarhice
sau personale, care permit acestora să se îmbogățească sau să controleze teritorii, piețe ori sectoare
ale vieții economice si sociale, interne sau străine prin folosirea șantajului, intimidării, violenței
ori coruperii, urmărind fie comiterea de infracțiuni, fie infiltrarea în economia reală.
Se menționează că tot mai adesea folosim termenii afaceri criminale sau industria crimei
atunci când ne referim la crima organizată, nu numai că profitul reprezintă în continuare rațiunea
de a exista a acestui fenomen, dar și datorită capacității sale de a folosi strategii viabile din sfera
afacerilor, incluzând diversificarea activităților și exploatarea noilor piețe.
Plecând de la aceste definiții, considerăm că un grup organizat de infractori autohtoni sau
străini, sau, altfel spus, o organizație criminală poate fi astfel caracterizată:
- organizare, planificare, lider și ierarhie stabilite în cadrul grupului;
- concentrarea pe scopul principal al activității infracționale;
- folosirea șantajului, intimidării, violenței și corupției;
- logistică și dotare tehnică corespunzătoare scopului urmărit;
- crearea și utilizarea unor rețele de tăinuitori;
- flexibilitate, rapiditate și capacitate de penetrare a mediilor, organismelor și autorităților;
Conceptul de „crimă organizată” a fost definit de Interpol, şi preluat ulterior de către
Adunarea Generală a statelor membre ale Interpolului, ca fiind „orice întreprindere sau grup de
persoane care desfăşoară o activitate ilegală continuă, având ca scop principal obţinerea de profit,
indiferent de limitele naţionale.”5
Potrivit unei opinii6 , crima organizată nu este o activitate infracţională prevăzută de lege,
precum omorul, furtul sau alte forme de încălcare a legii. Unele dintre activităţile desfăşurate de
membrii sindicatelor crimei organizate sunt perfect legale. De exemplu, grupurile criminale
organizate care deţin case mortuare, pentru a acoperi asasinatele, incinerează sau îngroapă
corpurile victimelor dedesubtul coşciugului unei persoane care a murit din cauze naturale. Crima
organizată poate fi interpretată pe baza teoriei anomiei7 , teorie care constă în recurgerea la mijloace
ilegale pentru a se atinge scopurile pe care o societate le impune.
În 1970, Departamentul de Justiţie al Statelor Unite definea termenul, ca fiind „toate
activităţile ilegale desfăşurate de membrii sindicatelor criminale care operează de-a lungul Statelor
Unite şi toate activităţile desfăşurate prin asociaţii cunoscute şi complicii unor astfel de membri.” 8
În 1988, în cadrul Conferinţei Internaţionale de la Varşovia, s-a pus problema definirii
criminalităţii organizate, concluzionându-se că reprezintă activităţile unei grupări formate din trei
sau mai multe persoane, cu o strcutură ierarhică sau cu relaţii personale, care le permite liderilor
să obţină profit sau să controleze teritorii sau pieţe interne sau internaţionale, utilizând violenţa,
intimidarea sau corupţia, prin săvârşirea de activităţi infracţionale sau prin infiltrarea în economia
legitimă.

5 Carlo DeVito - Encyclopedia of Organized Crime, Facts on File Inc., New York, 2005, p. xi.
6 Stephen E. Brown – Criminology-Explaining Crime and Its Content, ediţia 7, Editura Lexis Nexis Group, 2010, p.
414,
7 Conceptul de anomie a fost introdus de Emile Durkheim, care considera că delicvenţa este legată de condiţiile

fundamentale ale oricărei vieţi sociale, ea fiind necesară oricărei societăţi în cadrul evoluţiei sale, a dreptului şi a
moralei
8 Howard Abadinski – Organized Crime, ediţia 9, Editura Wadsworth Cengage Learning, Belmont, California, 2010,

p. 2
 Într-o altă opinie9 se defineşte conceptul ca fiind „ o întreprindere criminală continuă, care
lucrează raţional pentru a obţine profit din activităţi ilegale, care sunt adesea cerute de public.
Existenţa sa continuă este menţinută prin folosirea forţei, ameninţărilor, monopolului şi/sau
corupţia funcţionarilor publici.”
FBI 10 dă o definiţie asemănătoare, astfel „crima organizată reprezintă orice grup care are o
structură formalizată şi al cărei obiectiv principal este de a obţine bani prin desfăşurarea de
activităţi ilicite. Astfel de grupuri îşi menţin poziţia prin utilizarea de violenţă reală sau ameninţată,
coruperea funcţionarilor publici, grefă sau extorcare de fonduri, şi, în general, au un impact
semnificativ asupra oamenilor din localitate, regiune sau ţară, ca un întreg.” De asemenea, FBI
defineşte şi întreprinderea criminală, ca fiind un grup de indivizi, care au o structură ierarhică şi
sunt implicaţi activităţi criminale semnificative. Aceste grupări sunt adesea implicate în multiple
activităţi criminale şi dispun de vaste reţele de sprijin.
În art. 2, lit. a. din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii organizate
transnaţionale, crima organizată este definită ca fiind un grup structurat alcătuit din trei sau mai
multe persoane, care există de o anumită perioadă şi acţionează în înţelegere, cu scopul săvârşirii
uneia ori mai multor infracţiuni grave sau infracţiuni prevăzute de convenţie, pentru a obţine, direct
ori indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material.11
Pe scurt, criminalitatea organizată presupune o asociaţie de persoane care au un scop
comun, şi anume obţinerea de profit în mod ilegal, pe care îl ating prin utilizarea violenţei,
ameninţării sau a corupţiei.

1.2. Originea Mafiei

Oamenii, în special în Statele Unite, consideră că Mafia este sinonimă crimei organizate.
În trecut, Mafia a recrutat imigranţii italieni, săraci şi needucaţi, pentru a umple rândurile sale.
Istoria este controversată în ceea ce priveşte originea mafiei. Însă, există două legende care au fost
folosite spre beneficiul organizaţiilor criminale.
Una dintre aceste legende povesteşte că o tânără siciliană, aflată pe punctul de a se căsători,
a fost violată de către soldaţii francezi. Legenda spune că 12 , pentru a învinge opresiunile
Angevinilor francezi13 , sicilienii s-au năpustit asupra soldaţilor lui Napoleon Bonaparte, strigând
Morte alla Francia Italia anela!,14 cuvântul „mafie”, fiind format din prima literă a fiecărui cuvânt
din slogan. În secolul XIX, Mafia apărea ca o cultură criminală, victimizând proprietarii înstăriţi,
dar cel mai adesea îşi garantau serviciile ca ucigaşi profesionişti pentru a persecuta agricultorii.
Americanii au o altă legendă cu privire la originea mafiei, regăsită în autobiografia capului
familiei mafiote, Joe Bonanno. Şi în aceasta se povesteşte acelaşi act asupra tinerei şi că un grup
de sicilieni nervoşi au atacat trupele franceze, iar după răspândirea veştilor, mai mulţi sicilieni s-
au alăturat grupului, omorându-i pe francezi. Sute de francezi au murit, iar sloganul Mafiei a
devenit strigătul lor de luptă, provenind de la mama fetei violate, care alerga pe străzi strigând „ma
fia, ma fia”.15 Bonanno, precum şi alţi mafioţi, au preferat această versiune deoarece punea Mafia
de partea binelui.

9 Jay Albanese – Organized Crime in Our Times, ediţia a V-a, Editura Lexis Nexis, Newark, 2007, p. 4
10 http://www.fbi.gov/ - Site-ul oficial al FBI
11 Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din 15/11/2000, publicată în Monitorul

Oficial, Partea I nr. 813 din 08/11/2002

12 Carl Sifakis – The Mafia Encyclopedia, Facts on File Inc., New York ,2005, p. 291
13 Oamenii şi dinastia de Anjou din Franţa
14 trad.“Moarte Franţei, este ţipătul Italiei” – Eric Frattini, „Mafia S.A.- 100 ani de Cosa Nostra”
15 trad. Fata mea, Fata mea! – Eric Frattini, „Mafia S.A – 100 ani de Cosa Nostra.
 Se susţine că16 primele fluxuri migratoare italiene spre Statele Unite au început din nordul
Italiei, aceştia văzând Statele Unite ca o oportunitate de a ieşi din sărăcie. Destinaţia iniţială a fost
California, însă New York a depăşit-o în numărul de imigranţi, astfel că în anul 1910 în New York
locuiau aproximativ 350.000 de italieni. Primele oraşe care au semnalat criminalitatea bandelor
mafiote împotriva propriilor compatrioţi au fost: Boston, Chicago, New Orleans, Philadelphia şi
New York. Trei pătrimi din fluxurile migratoare se concentrau în oraşe portuare în care s-au creat
„mici Italii”, în care se vorbea doar dialectele oraşelor italiene. 17 Singura lege existentă era legea
organizaţiilor mafiote care îşi schimbaseră zonele de control din cartierele din Castellammare, din
Golf, Corleone sau Catania, în cartierele din Brooklyn, Queens sau în Harlemul italian.
Primele descoperiri ale existenţei Mafiei s-au făcut prin prisma declaraţiilor date de un fost
oficial corupt, a cărui opinie oscila între concepţia unei organizaţii, înţeleasă ca un sistem de
alianţe, şi conceptul de „centralizarea controlului” potrivit căruia exista un organ de conducere
care dirija activităţile criminale. Chiar şi după ce aceste afirmaţii au devenit publice, prin
intermediul unei reviste, membrii publicului, inclusiv organele de drept încă nu erau convinşi de
existenţa noţiunilor de Mafie, sindicat, frăţie, bandă şi nici că organizaţiile criminale teritoriale au
agreat să se alieze18 .
În secolul XX, americanii, conduşi de presă şi de filme, au folosit termenul de „mafie” ca
prescurtare pentru grupurile de crimă organizată dominate de italieni. O denumire mai corectă este
cea de „Mafie Americană”, care arată că în realitate grupările italiene au apărut în principal datorită
condiţiilor socio-economice din această ţară, şi au lucrat în parteneriat cu gangsterii de alte etnii.
Mafia Americană a format elementul cel mai influent şi de coeziune în sindicatul naţional al crimei
organizate, care a apărut în anii 1930.19
Termenul de „mafie” se referă la un anumit grup etnic. La începutul secolului XX, ziarele
îi descriau pe italieni ca fiind „cruzi, trădători, răzbunători şi violenţi”. Greşeala era că se credea
că tot ceea ce se întâmplă în New York şi Chicago, se întâmplă şi în restul ţării, chiar dacă
gangsterii altor naţionalităţi lucrau cu şefi italieni. În Cleveland, principalul grup organizat erau
grupările evreieşti. În locuri ca New Orleans, italienii erau invitaţi şi lăsaţi să stea doar dacă
acceptau un rol de subordonare.
Există opinia potrivit căreia20 cuvântul „mafie”, scris cu literă mică desemnează un om de
onoare, o persoană care merge cu capul sus, umerii în spate, mândru, iar atunci când este scris cu
literă mare, cuvântul „Mafie” desemnează familiile criminale organizate, bine cunoscute în istorie.

1.3. Trăsăturile mafiei

Mafia nu are un regulament care să stabilească norme, reguli, funcţii, sarcini, grade sau
ierarhii. Ierarhia ia naştere spontan, pe baza respectului pe care reuşeşte să-l cucerească membrul
mafiei, singur. Un adevărat şef de mafie trebuie să fie îndrăzneţ, rece, viclean şi violent în acelaşi
timp, trebuie să aibă mintea şi mâna iute, dacă împrejurările o cer. El trebuie să ştie să tacă şi să
asculte, în afară de cazul când trebuie să intervină, iar atunci trebuie să o facă la momentul potrivit

16 Eric Frattini – Mafia S.A.- 100 ani de Cosa Nostra, Editura Tritonic, Bucureşti, 2012, p. 6
17 Cu titlu de exemplu: Napoli, Molise, Puglia, Calabria, Cerdena , Sicilia.
18 Edwin H.Sutherland, Donald R.Cressey – Criminology, ediţia 10, Editura J.B. Lippincott Company, Philadelphia,

1978 , p. 288
19 Thomas Reppetto – American Mafia, A History of Its Rise to Power, Editura Henry Holt and Company, New York,

2004, p. xi
20 Philip Carlo – Gaspipe-Confessions of a Mafia Bos”, Editura Harper Collins, New York, 2008, p.7
şi întotdeauna cu un ton care să dea sfaturilor sale greutate şi autoritate. Un şef de mafie trebuie să
aibă legături întinse în toate păturile sociale întrucât un om al mafiei, izolat, nu reprezintă o forţă.21
Prima treaptă de afiliere în cadrul mafiei, este familia. Ea este formată aproape întotdeauna
din rude şi apropiaţi ai aceleiaşi familii, sau din amici legaţi de ea.
Şef al familiei mafiote este membrul recunoscut a avea cea mai mare autoritate a grupului
respectiv, chiar dacă este cel mai tânăr dintre cei ce o alcătuiesc. Forţa unei familii este dată de
numărul membrilor ei şi de legăturile cu persoane influente pe care şeful reuşeşte să le stabilească
în afara oraşului. Cu cât sunt mai înalte şi mai influente relaţiile sale, cu atât este mai mare
consideraţia şi respectul printre adepţi.
Succesul Mafiei este dat de o disciplină strictă, iar liderul este un „capo” ales de oamenii
de onoare. Toţi mafioţii erau legaţi de un jurământ, 22 întrucât Mafia are un cod al tăcerii, Omerta.
Celor care devin membrii ai Mafiei, le este interzis să dezvăluie secretele organizaţiei, pedeapsa
fiind moartea celui care încalcă legea tăcerii.
Un inspector de poliţie din Sicilia, Cesare Mori a redactat un raport în care dezvăluia că23
Mafia guverna aproape toate sectoarele societăţii, având proprii ei şefi. De asemenea, Mafia putea
să intervină în aproape toate afacerile prin faptul că se impunea prin teroare sau ameninţare,
ordinele sale fiind legi. Proprietarii de pământuri şi comercianţii plăteau tribut Mafiei pentru a-şi
asigura proprietăţile şi muncitorii. Un călător era mai în siguranţă dacă avea doi membri ai Mafiei
ca escortă, decât doi sau mai mulţi poliţişti. Fiind întrebat ce semne de recunoaştere folosesc
mafioţii între ei, cum sunt desemnate ierarhiile, cum se redactează legile lor, cum se colectează
fondurile, aceasta a răspuns că nu există aceste lucruri, Mafia fiind o societate, dar şi o filosofie.
Mafioţii nu au nici un semn de recunoaştere, ei se recunosc prin modul de a vorbi. Nu există
alegeri, întrucât există Naşul care se autodesemnează, sau se impune. Nu există reguli de admitere,
un membru fiind absorbit dacă are calităţile dorite, iar când aceste calităţi nu mai satisfac, el este
expulzat prin asasinat sau prin retragere obligată.

1.4. Caracteristicile crimei organizate

Aşa cum am arătat, criminalitatea organizată presupune desfăşurarea unor activităţi ilicite
în scopul obţinerii de profit, având o structură ierarhică şi implicând coordonarea unor membri
pentru plănuirea şi exercitarea acestor activităţi. Deşi principalul scop al crimei organizate este
unul economic, puterea şi statusul social sunt factori motivanţi.
Scopul economic este, de regulă, atins prin săvârşirea activităţilor ilegale, precum trafic de
droguri, jocuri de noroc, pornografie şi prostituţie. Crima organizată nu implică numai furnizarea
unor servicii ilegale, ci şi spălarea banilor obţinuţi din afaceri legale, fraudă sau criminalitate
informatică. 24
Potrivit unei opinii25 , principalele categorii de activităţi ale grupărilor organizate sunt:
furnizarea de servicii ilicite, furnizarea de bunuri ilicite şi infiltrarea în afaceri legale. Prima
categorie implică o încercare de satisfacere a cerinţelor publicului, pe care societatea nu le
furnizează. Activităţile ilicite specifice acestei categorii includ cămătăria, prostituţia şi jocurile
ilicite de noroc. A doua categorie presupune oferirea unor produse, care nu pot fi obţinute pe căi
legale, cerute de o parte a cetăţenilor.

21 Michele Pantaleone – Mafia şi politica, Editura Politică, Bucureşti, 1964, p. 35

22 Documentar: Mafia.The Great Betrayal – National Geographics, Producţia Wall to Wall Ltd.
23 Eric Frattini – Mafia S.A.- 100 ani de Cosa Nostra, Editura Tritonic, Bucureşti, 2012, p. 9
24 Larry Siegel – Criminology-The Core, ediţia a IV-a, Editura Wadsworth Cengage Learning, Belmont, 2011, p. 340
25 Jay Albanese – Organized Crime in Our Times, ediţia a V-a, Editura Lexis Nexis, Newark, 2007, p. 7
 Activităţile incluse în această categorie sunt distribuirea de bunuri furate, precum
autovehicule, telefoane mobile, precum şi orice alt produs pentru care există cerere, dar şi vânzarea
şi distribuirea de droguri precum marijuana, cocaina, metamfetamina şi heroina, care sunt ilegal
de deţinut sau de distribuit. A treia categorie, respectiv infiltrarea în activităţi licite, poate fi
exemplificată prin preluarea companiilor de salubrizare prin folosirea constrângerii pentru a
intimida proprietarii legitimi să-şi vândă afacerea, sau aceasta să fie condusă de o persoană din
exterior, folosind intimidarea.
Criminalitatea organizată presupune utilizarea violenţei, intimidarea şi corupţia pentru
atingerea obiectivelor şi păstrarea câştigurilor. Membrii crimei organizate sunt disciplinaţi, astfel
încât să fie conştienţi că orice abatere de la reguli are drept consecinţă reducerea rangului sau
pedeapsa cu moartea. Crima organizată nu este sinonimă cu Mafia, deşi între ele există o strânsă
legătură, astfel că numeroase familii din Mafie sunt importante pentru activităţile criminalităţii
organizate, dar nu deţin monopolul în activităţile lumii interlope.
Crima organizată este transnaţională dacă:
- se săvârşeşte în mai mult de un stat
- deşi se săvârşeşte într-un stat, activităţile de pregătire, plănuire, direcţie şi control se
săvârşesc în alt stat
- se săvârşeşte într-un stat, dar are un grup criminal organizat care se implică în activităţi
criminale în mai multe state
- se săvârşeşte într-un stat, dar îşi produce efectele în alt stat.
Organizaţiile criminale transnaţionale depind de instrumente informatice, precum Internetul,
comunicaţii globale, sisteme de transportare rapidă, sistem bancar universal, cărţi de credit şi
sisteme de plată globale.
Potrivit aceleiaşi opinii, criminalitatea organizată este adesea asimilată activităţilor
teroriste. Datorită atacurilor teroriste care au avut loc în Statele Unite, s-a atras atenţia asupra
existenţei unei posibile legături între terorism şi grupările organizate. Diferenţa dintre cele două
organizaţii o constituie faptul că terorişii urmăresc intimidarea şi constrângerea cetăţenilor sau a
guvernului pentru a-şi atinge obiectivele politice sau sociale, în timp ce grupările organizate
urmăresc obţinerea de profit din săvârşirea activităţilor ilicite, însă şi acestea pot folosi violenţa şi
constrângerea cetăţenilor şi a guvernului. Organizaţiile criminale folosesc şi corupţia, fiind
necesară pentru menţinerea întreprinderii ilicite fără imixtiunea guvernului.
În pofida diferenţelor existente între cele două grupări, legătura dintre cele două este
explicată prin implicarea grupărilor teroriste în activităţile criminalităţii organizate pentru a-şi
finanţa obiectivele politice. Astfel, grupările organizate pot primi sarcina de a le susţine obiectivele
politice mai mari ale grupărilor teroriste.
Astfel, se remarcă următoarele caracteristici:
nivelul înalt de profesionalizare a grupărilor criminale: se manifestă tendințe de
intelectualizare a grupărilor criminale prin absorbția, în interiorul acestora d e persoane ce ocupă
funcții oficiale in domeniul finanțelor, comerțului, băncilor, administrației, justiției dar si a unor
reputați avocați, experți și tehnicieni în cadrul comunicațiilor și logisticii.
internaționalizarea: afacerile ilegale de amploare – contrabanda, evaziunea fiscală,
traficul de armamente, de droguri, de materiale radioactive, taxa de protecție și ,,recuperările de
debite”- nu se pot derula si finaliza fără realizarea unui parteneriat între infractorii autohtoni și cei
ce acționează pe teritoriul altor state.
 consolidarea fuziunii dintre grupurile criminale și lumea politică: se înregistrează în
prezent tendința de ,,folosire a funcției publiceˮ pentru realizarea afacerilor, în spatele sau pe
spatele căreia se derulează afacerile.
structura: membrii rețelei au sarcini și responsabilități în funcție de pregătirea și
abilitatea specifică a fiecăruia. Însă și structura se caracterizează prin ierarhie strictă și autoritate.
O organizație criminală implică coordonarea unui număr de persoane în planificarea și execuția
actelor ilegale.

1.5. Aspecte legislative în materia crimei organizate

Legea americană R.I.C.O.26 a fost promulgată ca o armă contra crimei organizate şi
cuprinde atât prevederi penale, cât şi civile. 27 Legea îşi propune să desfiinţeze crima organizată
din Statele Unite prin întărirea instrumentelor juridice de strângere a probelor, prin stabilirea de
noi interdicţii penale şi prin stabilirea de noi pedepse, mai severe, şi a unor remedii noi pentru a
face faţă activităţilor ilegale ale celor care face parte din crima organizată. 28
Pentru a se încălca statutul, este necesar să se întrunească cinci condiţii, şi anume:
1. Existenţa unei „întreprinderi”29
2. Comiterea a cel puţin două infracţiuni prealabile de racket 30 în zece ani precedenţi
3. Demonstrarea caracterului obişnuit al unei asemenea activităţi
4. Demonstrarea atingerii aduse circuitului interstatal sau internaţional
5. Comiterea unui act ilicit.
Actul ilicit comis este reprezentat de activităţile de racket interzise în art. 1962 din Codul
Statelor Unite. Acestea sunt:31
• Darea şi luarea de mită
• Încalcarea Actului Hobbs32
• Contrafacerea
• Deturnarea de fonduri
• Cămătărie
• Fraudă poştală şi electronică
• Obstrucţionarea justiţiei
• Contrabanda cu ţigări
• Traficul de sclavi albi şi violarea Actului Mann33
• Bancrută frauduloasă
• Infracţiuni privind drogurile

26 The Racketeer Influenced and Corrupt Organizations

27 Miclea Damian – Combaterea Crimei Organizate, Curs, Vol. I, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor,
Bucureşti, 2004, p.75
28 Legea de control a crimei organizate din 1970
29 Orice individ, societate, asociaţie sau o altă entitate legală şi orice uniune sau grup de indivizi asociaţi în fapt sau

de drept.
30 Acte sau infracţiuni locale sau federale prealabile care trebuie să f ie probate de procurorul federal, spre exemplu:

acte sau ameninţări cu moartea, răpirea, jocurile de noroc, extorcarea, corupţia, prostituţia, gangsterismul, producţia
sau traficul de droguri.
31 Howard Abadinski – Organized Crime, ediţia 9, Editura Wadsworth Cengage Learning, Belmont, California, 2010,

p.368
32 Acest act interzice furtul, în forma tentativei sau consumată, sau extorcarea de fonduri care afectează comerţul

interstatal sau internaţional în orice mod sau grad.

33 Act care interzice prostituţia şi pornografia infantilă
 • Obscenitate (adăugată în 1984)
Actul privind controlul crimei organizate, la care R.I.C.O. este parte, nu defineşte crima
organizată, iar R.I.C.O. nu defineşte „gangsterul”, acest lucru ducând la urmărirea şi aplicarea unor
pedepse persoanelor care nu au legătură cu criminalitatea organizată. De exemplu, în Chicago un
şerif şi un funcţionar au fost condamnaţi, pe baza actului, pentru că au ajutat la stabilirea unor
amenzi de parcare. Practicile ilegale pot fi definite ca organizaţii, dacă sunt de dimensiuni mari şi
dacă sunt săvârşite în mod continuu, chiar fără violenţă sau corupţie.
Actul R.I.C.O. nu defineşte nici un fel de comportament criminal, dar se îndreaptă
împotriva asocierii unei persoane cu o organizaţie criminală. Legea tradiţională a conspiraţiei34 nu
se aplică organizaţiilor criminale ale căror obiective diverse sunt urmărite de indivizi care aparent,
nu au nici o legătură. Acest act facilitează urmărirea în justiţie a complotului prin faptul că în loc
să se dovedească că fiecare inculpat a conspirat pentru săvârşirea unei anumite infracţiuni,
procurorul trebuie să dovedească faptul că fiecare inculpat a complotat la promovarea
întreprinderii prin modul propriu de acţionare.
Astfel, nu are importanţă cât de diversificate sunt obiectivele organizaţiei criminale, pentru
că, în acest caz, nu există decât unul: promovarea dezvoltării întreprinderii. 35 Problema ar fi că, în
acest mod complotul este văzut ca o organizaţie criminală în curs de desfăşurare, şi nu ca un acord,
de aceea multe persoane pot cădea în capcana unei conspiraţii, fără să-i cunoască natura şi fără să
aibă idee despre apartenenţa la o conspiraţie.
Legea R.I.C.O. se aplică atât întreprinderilor legal constituite care îşi împletesc activităţile
cu cele de racket, cât şi organizaţiilor criminale. Curtea Supremă a Statelor Unite declară că „nici
textul, nici structura R.I.C.O. nu limitează aplicarea sa la întreprinderile legale. Aplicarea legii
R.I.C.O. şi la organizaţiile criminale nu duce la nici o incompatibilitate structurală cu nici o parte
a textului de lege...”. De asemenea, se cere probarea că părţile au căzut de acord să participe direct
sau indirect la afacerile unei întreprinderi prin practica obişnuită a unei activităţi d e racket.36
Actul R.I.C.O. era folosit în moduri care nu au fost intenţionate de legiuitor, ducând la o
supraincriminare, fiind folosit în situaţii diverse care nu aveau legătură cu criminalitatea
organizată.
Statutul prevedea că cetăţenii pot da în judecată pentru daune, astfel încât „orice persoană
prejudiciată în averea sau proprietatea sa, ca o violare a secţiunii 1962, poate da în judecată, în
orice Judecătorie din Statele Unite şi poate să-şi recupereze de trei ori valoarea daunelor suferite
şi cheltuielile de judecată, inclusiv onorariul avocatului”.37 Se reflectă astfel dificultatea de a crea
o lege împotriva unui grup de persoane, şi în acelaşi timp de a-i proteja pe ceilalţi cetăţeni.
Actul R.I.C.O. a fost criticat pentru faptul că îşi depăşeşte limitele, aplicându-se şi
persoanelor care nu au legătură cu criminalitatea organizată, chiar dacă au fost implicate în
activităţi criminale. De asemenea, actul are drept consecinţă etichetarea persoanei în cauză drept
„gangster”, etichetare care poate fi inadecvată. O altă critică adusă actului este aceea că permite
declanşarea unor procese pentru obţinerea unor daune triple când sunt cauze cu tranzacţii
comerciale obişnuite, deci nu crime organizate sau activităţi de racket.

34 Codul Statelor Unite, Titlul 18, art. 371

35 Joshua Dressler – Encyclopedia of Crime and Justice, Macmillan Reference, New York,2002, p. 279
36 Miclea Damian – Combaterea Crimei Organizate, Curs, Volumul I, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor,

Bucureşti, 2004, p. 77
37 Codul Statelor Unite, Titlul 18, art. 1964 lit.(c) Any person injured in his business or property by reason of a

violation of section 1962 of this chapter may sue therefore in any appropriate United States district court and shall
recover threefold the damages he sustains and the cost of the suit, including a reasonable attorney’s fee
 Statutul întreprinderilor criminale este asemănător actului RICO, dar se aplică numai în
domeniul traficului de droguri şi prevede că „o activitate infracţională cu caracter continuu constă
în comiterea continuă de infracţiuni privind drogurile de către o persoană, în concurs cu alte cinci
sau mai multe, în care una dintre ele ocupă loc de conducere şi din care se obţin venituri
substanţiale”.
Alte două acte, respectiv „Legea contra fraudelor bancare” şi „Legea secretului bancar”
sunt destinate, în principal, luptei contra crimei organizate. Legea contra fraudelor bancare impune
probarea faptului că autorul a executat sau a încercat să execute, în mod deliberat, un plan
premeditat, având ca scop fraudarea sau obţinerea de bunuri de la o instituţie financiară, săvârşind
escrocherii. Sancţiunea prevăzută de lege este închisoarea de 30 ani şi amendă de un milion de
dolari. Legea secretului bancar creează responsabilităţi penale şi civile pentru funcţionarii şi pentru
clienţii care, în mod deliberat, încalcă regulile care privesc ţinerea registrului sau declararea
obligaţiilor către stat. Totodată, legea interzice instituţiilor financiare eliberarea sau vânzarea de
cecuri şi ordine de plată cu valoare mai mare de trei mii de dolari, cu excepţia cazului când sunt
impuse anumite condiţii de identificare.
Actul Harrison interzicea vânzarea sau oferirea de opiu sau derivate ale acestuia, cocaină
şi derivatele acesteia, fără existenţa unui ordin scris emis de comisarul de venituri şi finanţe.
Persoanelor care nu erau înregistrate, le era interzis să desfăşoare orice fel de trafic de droguri
interstatal şi nici o persoană nu putea să intre în posesia drogurilor, dacă nu era înregistrată şi plătea
o taxă.
Actul Hobbs interzicea orice comportament criminal care se suprapunea comerţului
interstatal, dar şi deplasările interstatele efectuate pentru transmiterea e-mailurilor sau telefonarea
la distanţă, în scopul săvârşirii de activităţi ilicite precum pariatul, traficul de droguri, extorcarea
de fonduri sau darea de mită.

BIBLIOGRAFIE

1. Carl Sifakis – “The Mafia Encyclopedia”, Editura Facts on File Inc., New York, 2005.
2. Carlo DeVito – “Encyclopedia of Organized Crime”, Editura Facts on File Inc., New York,
2005.
3. Edwin H.Sutherland, Donald R.Cressey – “Criminology”, ediţia 10, Editura J.B.
Lippincott Company, Philadelphia, 1978.
4. Ion Pitulescu – „Al treilea război mondial-Crima Organizată”, Editura Naţional,
Bucureşti, 1996.
5. Jay Albanese – „Organized Crime in Our Times”, ediţia a V-a, Editura Lexis Nexis,
Newark, 2007.
6. John Dickie – “Cosa Nostra, a History of the Sicilian Mafia”, Editura Palgrave Macmillan,
New York, 2004.
7. Joshua Dressler – „Encyclopedia of Crime and Justice”, Editura Macmillan Reference,
New York, 2002.
8. Larry Siegel – “Criminology”, ediţia 11, Editura Wadsworth Cengage Learning, Belmont,
2012.
9. Larry Siegel – „Criminology – The Core”, ediţia a IV-a, Editura Wadsworth, Cengage
Learning, Belmont, 2011.
10. Michael Newton – „Criminal Justice- Crime Fighting and Crime Prevention”, Editura
Infobase, New York, 2010.
 11. Michele Pantaleone – „Mafia şi politica”, Editura Politică, Bucureşti, 1964.
12. Miclea Damian – „Combaterea Crimei Organizate”, Curs, Vol. I, Editura Ministerului
Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004.
13. Mitchel Roth – „Global Organized Crime – A Reference Handbook”, Editura ABC-CLIO,
Santa Barbara, California, 2010.
14. Petru Albu – „Crima Organizată în Perioada de Tranziţie – O Ameninţare Majoră la
Adresa Securităţii Internaţionale”, Editura Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative, Bucureşti, 2007.
15. Rory McMahon – “Practical Handbook for Private Investigators”, Editura CRC Press,
New York, 2001.
16. Selwyn Raab – „The Five Families” – Editura Macmillan, New York, Ediția reconstituită
2008-06.
17. Stephen E. Brown – „Criminology-Explaining Crime and Its Content”, ediţia 7, Editura
Lexis Nexis Group, 2010.
18. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din
15/11/2000, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 813 din 08/11/2002.

CURSUL NR. 2
APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA CRIMEI ORGANIZATE

C UPRI NS

I. Scurt istoric asupra apariţiei şi evoluţiei crimei organizate la nivel mondial

II. Societatea contemporană şi crima organizată
II.1. Aspecte generale
II.2. Crima organizată la cumpăna celor două milenii
- Aspecte privind drogurile ilicite
- Alte aspecte privind crima organizată

I. Scurt istoric asupra apatiţiei şi evoluţiei crimei organizate la nivel mondial

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au tins spre asocieri de orice fel şi inevitabil, o
parte a acestora s-a asociat în vederea săvârşirii de fapte antisociale, astfel că avem de-aface cu
fenomenul numit criminalitate organizată.
Importanţa studierii acestei problematici vine din aceea că în ultimul timp criminalitatea
organizată devine din ce în ce mai prezentă în viaţa cotidiană prin faptul că aproape săptămânal
apar ştiri despre clanuri, reţele sau bande care săvârşesc diferite infracţiuni care sunt capturate,
destructurate ori arestate.
Crima organizată poate fi percepută ca un proces social “pătruns în viaţa noastră socială şi
politică”, ce izvorăşte din tendinţa diferitelor grupuri de a folosi criminalitatea ca mijloc de
mobilitate socială38 şi chiar de acaparare a puterii. Această teorie dezvoltată de A. J. Ianni şi Daniel
Ball afirmă că la baza crimei organizate se află un proces social.

38 Robert J. Kelly – Natura crimei organizate şi operaţiunile ei specifice Probleme majore ale controlului crimei
organizate 5,8,10 (Herbert Edelbertz, Ed. V.S. Departamentul Justiţiei, 1987).
 De exemplu în America, explică Ball, crima organizată este modul în care grupurile de
emigranţi, grupuri sărăcite, se ridică deasupra condiţiei de ghetou şi acţionează pentru evitarea
opresiunii şi a discriminărilor, a oportunităţilor refulate, fenomene în mijlocul cărora trăiesc atât
de mulţi imigranţi. Este una din explicaţiile ce se dau existenţei Mafiei italiene, sau altor modele
de crimă organizată, cum sunt Mafia “neagră”; grupurile columbiene; corporaţiile cubaneze;
organizaţiile tong; triadele; yakuza; crima organizată vietnameză; grupurile israelite; grupurile
ruseşti (“sovietele”); Noua mafia siciliană, iar pe continent grupările ţigăneşti, grupurile africane,
curde, arabe.
Într-o teorie similară, Edwin Sutherland 39 argumentează comportamentul criminal ca fiind
deprins, învăţat, iar acest fapt implică ceva mai mult decât simpla imitare. Cei ce devin criminali
cunosc o asemenea evoluţie atât datorită contactului lor permanent cu cei care încalcă legea cât şi
datorită relativei lor izolări de cei care respectă legea. Sociologii au arătat că anumite zone, medii
“hrănesc” (încurajează) delicvenţa şi au devenit terenuri propice pentru bande şi structuri ale
crimei organizate. Acolo unde nu există alternativă, succesul-bunăstarea traficanţilor de droguri şi
a altora implicaţi în activităţi criminale constituiau modele demne de urmat pentru tineri40 .
Sursa crimei organizate îşi găseşte astfel locul în destrămarea şi proasta funcţionare a
sistemului. Proasta funcţionare a sistemului, înţelegând sistemul în ansamblul său, a făcut ca, după
schimbările survenite în fostele state totalitare, crima organizată să se dezvolte cu mare
repeziciune, aproape la vedere, să surclaseze structurile de drept, să spulbere circuitele bancare, să
acapareze clasa politică, să intimideze ori să copleşească sistemul represiv, să domine şi să conducă
societatea.
În opinia majorităţii cercetătorilor, crima organizată, ca fenomen, este o creaţie a ult imelor
secole ale acestui mileniu şi a apărut în diverse puncte pe glob (S.U.A., China, Japonia, Italia) în
condiţii şi având cauze specifice, de ordin istoric şi social, sub diverse nume: mafia, yakuza, triade.
Aceste organizaţii criminale au abordat criminalitatea aducătoare de înalt profit, în epocă,
implicând în cele mai multe situaţii prostituţia, traficul de orice fel (stupefiante, carne vie, arme,
produse de contrabandă), jocurile de noroc etc. Potrivit opiniei autorului, crima organizată s-a
manifestat totuşi cu mult înaintea acestei perioade, chiar dacă nu s-au folosit denumiri specifice.
În acest sens, sunt exemplificate existenţa traficului ilegal cu sclavi sau a uneia din cele mai vechi
infracţiuni ce a dăinuit de la începuturile navigaţiei şi până în timpurile moderne: pirateria.
De asemenea, considerăm că o serie de fapte şi grupări specifice crimei organizate au fost
nu numai tolerate de state ce au câştigat profituri uriaşe în decursul istoriei, dar structurile sociale
s-au şi implicat în comiterea şi organizarea lor, pentru ca, mai apoi, acestea să fie scăpate de sub
control. De exemplu, politica economică desfăşurată timp de peste trei secole de Compania engleză
a Indiilor occidentale a făcut din China o adevărată naţiune de opiomani şi a dus la declanşarea
celor două războaie ale opiului41 .
Astfel, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, o treime din populaţia masculină a acestei ţări era
consumatoare de opiu, chiar dacă împăratul Yougzhen, interzisese, încă din 1729, fumatul opiului.
Cantităţile de opiu împinse pe piaţa Chinei au fost de peste 13 tone în 1729, ca în 1838 să atingă

39 În opinia autorului grupurile ţigăneşti s-au dezvoltat, într-un timp scurt, după 1990, pe spaţii foarte vaste în Europa,
îndeosebi în Europa de Răsărit
40 F. Alder, s.a . – Criminologia , Ed. a II-a 1995, Mac Grew N.J. Aill, 1995, p. 304; Gh. Nistoreanu, C. Păun –

Criminologie 1996, Ed. Nova , p. 109

41 Richard Bell – Interzicerea stupefiantelor, Revista Interpol nr. 432/oct 1991, C. Pletea şi V. Berchesan – Drogurile

şi traficanţii de droguri, p. 103

2500 de tone, din care, “licit”, China a câştigat 20 milioane opiomani şi a pierdut sute de tone de
aur şi argint.
În faţa acestui dezastru, înaltul comisar Lin, însărcinat de Tribunalul Imperial să obţină
diminuarea ameninţării opiului, exclama într-o scrisoare adresată reginei Victoria: “Ce s-a
întâmplat cu conştiinţa pe care cel de sus a implantat-o în inima oamenilor?” Când toate eforturile
diplomatice au eşuat, autorităţile chineze au decis să treacă la acţiune. Ele au somat pe toţi
negustorii străini să-şi aducă stocurile de opiu în vederea distrugerii. Englezii au protestat, atunci
când cele peste 1400 tone de opiu ce le aparţineau au fost aruncate la Canton în apele fluviului. Ca
urmare, la 4 aprilie 1840 regina Victoria a declarat război Împăratului Chinei, război pierdut de
China. Prin pacea de la Nankin (29 august 1842), englezii obţineau insula Hong Kong, precum şi
stimularea comerţului cu opiu (ce a ajuns în 1855 la aproape 5000 tone anual).
Astfel, s-a purtat şi cel de-al doilea război al opiului (1856-1858) câştigat de francezi şi
englezi, iar prin pacea de la Tianjin, China a fost obligată să legalizeze comerţul cu opiu contra
unei taxe vamale. Acest lucru duce la creşterea importului (6000 tone în 1880) dar şi la cultivarea
macului astfel încât China devine primul producător de opiu din lume cu 100.000 tone în perioada
1905-1908. Acest lucru a făcut ca opiul să se răspândească nu numai în regiune, dar şi în statele
occidentale prin numărul important de imigranţi chinezi, indieni, filipinezi. În S.U.A. sau în fosta
colonie americană Filipine, existau în anul 1908 peste 118.000 persoane originare din China, din
care jumătate erau opiomani.
Această perioadă a făcut să se perfecţioneze şi să se extindă triadele chinezeşti, organizaţii
criminale care prin imigranţi, ilegal, reîntorc drogul spre consum celor ce l-au impus lor prin forţa
armelor. Trezit la realitate, Occidentul interzice comerţul ilicit cu droguri prin Convenţia de la
Shanghai din 190942 . Deşi acest moment a intervenit prea târziu, el a reprezentat un început în
lupta împotriva crimei organizate.

II. Societatea contemporană şi crima organizată

II.1. Aspecte generale
Ultimul deceniu al secolului al XX-lea s-a caracterizat printr-o veritabilă schimbare în toate
domeniile economico-sociale, a gândirii şi a modului de viaţă. O doctrină retrogradă, de înăbuşire
a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se prăbuşeşte şi alta, opusă, îşi face loc pe vaste spaţii
geografice, îndeosebi în Europa de Est dar şi în Asia, Africa şi America Latină. Era, deci, natural
ca această schimbare să se repercuteze şi asupra fenomenului infracţional, având în ved ere că
acesta constituie suma unui ansamblu de factori favorizatori.
Asistăm, astfel, la un fenomen al globalizării comerţului, al pieţelor financiare, al protecţiei
mediului înconjurător, al drepturilor omului etc. Această tendinţă a provocat două rezultate
simultane: primul, dispariţia limitelor dintre naţional, regional şi internaţional, lumea devenind
aproape un stat; al doilea, întrepătrunderea problemelor politice, economice şi sociale, până la
punctul de a nu mai fi posibil să fie separate. În cadrul acestei tendinţe, globalizarea s-a extins şi
în sfera criminalităţii.
A apărut astfel crima organizată la nivel transnaţional şi transcontinental. Această tipologie
a infracţionalităţii şi-a îndreptat atenţia spre anumite domenii, favorizate de climatul de

42 La Comisia opiului de la Shanghai, ce s-a ţinut în 1909 la Hotel Palace, au participat Germania, S.U.A., Franţa,
Marea Britanie, Iran, Portugalia, Rusia şi Cambogia. Aceasta a putut avea loc ca urmare a demersurilor făcute de
reverendul Charles H. Brend, un episcop din Filipine, ce şi-a dat seama de dimensiunile mondiale ale pericolului şi
care, în iulie 1906, i-a scris o scrisoare preşedintelui S.U.A. Theodore Roosevelt, pentru a -l forţa să organizeze o
reuniune internaţională, reuniune care a avut loc şi pe care reverendul a prezidat -o.
globalizare, cum ar fi: traficul de stupefiante, traficul ilicit de arme, traficul de materiale nucleare,
terorismul, prostituţia, pedofilia, spălarea banilor, furtul şi contrabanda de maşini scumpe, furtul
şi contrabanda cu obiecte de patrimoniu cultural, răpirea oamenilor de afaceri şi vedetelor în scopul
şantajului şi extorcării de fonduri, corupţia din companiile multinaţionale, pervertirea
responsabililor guvernamentali, pirateria camioanelor şi a vaselor maritime, poluarea mediului şi
furtul de bani prin intermediul computerelor.
Crima organizată a îmbrăcat un aspect mondializat aducând atingere siguranţei publice,
umbrind suveranitatea statelor şi tulburând buna desfăşurare a activităţii instituţiilor economice,
politice şi sociale. De la zi la zi, formele de manifestare ale crimei organizate s-au diversificat,
acestea trecând de la domenii tradiţionale, cum sunt jocurile de noroc, camăta şi prostituţia, la
traficul internaţional de automobile furate, furtul obiectelor de artă şi arheologie, fraud ă cu cărţi
de credit, comerţ cu animale rare etc., ajungându-se la organizarea activităţii infracţionale după
modelul companiilor legale (sectoare de preluare, producţie, transport, valorificare, protecţie).
În ultimii ani, ca urmare a conflictelor naţionale, etnice şi chiar interstatale, un mare număr
de depozite militare a căzut sub controlul unor bande criminale fapt ce face ca traficul cu
armament, substanţe toxice şi radioactive să cunoască o dezvoltare fără precedent, fiind aproape
scăpat de sub control. Organizaţiile criminale sunt implicate tot mai mult în practici ilicite de
dumping şi înregistrarea unor pierderi fictive, operaţiuni realizate deseori cu complicitatea unor
funcţionari corupţi.
O situaţie de noutate, exploatată de crima organizată, este micşorarea ofertei mondiale de
organe umane pentru transplant. Ca urmare, s-a dezvoltat o piaţă neagră cu astfel de produse care
exploatează sărăcia, îndeosebi în ţările sub dezvoltate, iar progresele înregistrate în tehnicile de
transplant a organelor prelevate sunt de natură a spori această activitate atât de sumbră 43 . Sistemele
electronice de comunicaţie neputând fi secretizate perfect, devin vulnerabile în faţa acţiunilor
criminale comise prin intermediul computerelor.
Prejudiciul este enorm iar autorii au foarte mari şanse de a nu fi descoperiţi. Faţa văzută a
profiturilor ilicite, realizată prin spălarea banilor, cunoaşte mijloace din ce în ce mai sof isticate, iar
sumele uriaşe obţinute sunt valorificate de cartelurile criminale pentru a ţine sub control importante
instituţii financiar bancare ori instituţii economico-sociale, creându-se de multe ori adevărate
monopoluri prin înlăturarea concurenţei.
Prin corupţie, arma cea mai teribilă şi perfidă, crima organizată urcă spre vârfurile
societăţii, cuprinzând instituţii vitale ale statului, sugrumând libertatea şi independenţa acestuia,
punând în pericol siguranţa sa.

II.2. Crima organizată la cumpăna celor două milenii

Aspecte privind drogurile ilicite
Buletinul statistic44 2002 al Oficiului Naţiunilor Unite pentru controlul drogurilor şi
prevenirea crimei privind tendinţele mondiale ale drogurilor ilicite, referitor la unul dintre cele mai
dure şi frecvent uzitate droguri – heroina, ne prezintă situaţii mondiale alarmante şi
cutremurătoare:

43I. Pitulescu – Al treilea război mondial, crima organizată – Ed. Naţional, 1996, p. 15
44Studiile UN-ODCCP a supra drogurilor şi criminalităţii – Statistică, tendinţele mondiale ale drogurilor ilicite 2002,
New
 ➢ în perioada 1990 – 2000 din cantitatea totală de heroină de 5083 tone obţinută din opiu brut
nu s-a reuşit recuperarea acesteia decât într-un procent mediu de 15,5%45
➢ în această perioadă au fost identificate ca fiind ca fiind descoperite 25335 laboratoare
clandestine de confecţionare a drogurilor46
➢ preţul mediu de vânzare al gramului de drog a crescut enorm (ex. la 677 dolari – heroina
şi 720 dolari – cocaina)
➢ traficul drogurilor este în creştere uriaşă47
➢ la nivelul anului 2000 s-a estimat ca fiind dependente de droguri 185 mil. Persoane
reprezentând 3,1% din populaţia mondială din care 4,3% tineri de peste 15 ani, iar
consumul se estimează ca fiind în creştere48
➢ infestarea HIV ca urmare a injectării drogurilor este un pericol în creştere 49
➢ decesele ca urmare a abuzului de droguri sunt în număr foarte mare 50
Aceste câteva date ne fac o imagine sumbră, cutremurătoare a ceea ce înseamnă numai o
parte a crimei organizate şi anume traficul de droguri. Tragem concluzia că zone geografice
însemnate ale globului se ocupă ca îndeletnicire de bază cu plantarea şi cultivarea drogurilor (Asia
Centrală şi de Sud, America de Sud), de prelucrarea acestora.
Drogurile sintetice sunt la concurenţă cu cele obţinute din culturi şi le depăşeşte ca
producţie şi consum, dovadă imensa cifră a laboratoarelor identificate. Traficul este îndreptat
înspre zonele geografice bogate şi cu o civilizaţie avansată în acelaşi timp, unde şi consumul este
cel mai mare dar şi pericolul de deces.
Câştigurile sunt fabuloasse dar, din nefericire se îndreaptă tot împotriva omenirii fiind
sursele de bază pentru înarmări în zonele de conflict şi terorism. Ca urmare, lupta împotrica crimei
organizate nu va fi uşoară şi nu va scuti noul secol de pericole mari.

Alte aspecte privind crima organizată

La nivelul anului 1997 o serie de state prezentau la Colocviul pregătitor al AIDP, desfăşurat
la Alexandria, dimensiunile fenomenului în ţările lor. Astfel, în China, conform st atisticilor
Securităţii Publice, între 1991-1995, Poliţia chineză a depistat mai mult de 700.000 de bande
criminale, a capturat peste 2.000.000 de autori şi 600.000 de persoane suspecte de a fi membrii
unor astfel de bande. S-au rezolvat peste1.900.000 de cazuri cu o medie anuală de 140.000 de
bande descoperite şi 530.000 de membrii capturaţi. Numărul membrilor capturaţi reprezintă 37%
din numărul total al infractorilor51 .
Spania a atins o cifră de aproximativ 350.000 de milioane pesetas anual, sumă ce provine
din traficul de droguri, constituindu-se astfel ca ţara europeană cu cele mai multe confiscări de

45 Producţiile şi recuperările pe an au fost: 1990 - producţie 376 tone (recuperat 9%) ; 1991-427 t (8%) ; 1992-414 t
(10%) ; 1993-461 t (14%) ; 1994-562 t (10%) ;1995-445 t (15%) ; 1996-436 t (13%) ; 1997-482 t (15%) ; 1998-235 t
(17%) ; 1999-576 t (15%) ; 2000-467 t (21%) ;
46 Pe categorii 841 pentru prelucrarea opiului (Rep. Coreea 789); 2552 cocaină; 14155 droguri sintetice (13379 în

ămerica de Nord) 5734 precursori (5702 America de Sud)

47 Din raportul mediu al descoperirilor, rezultă în perioada 1990 – 2000 următoarele creşteri: amfetamină 28,3% ;

ecstasy 26%; depresive (sintetice) 30% ; heroină 8,2%

48 Consumul de heroină este în creştere în toate ţările Europei Centrale şi Orientale (Federaţia Rusă, Polonia, Ucraina,

Cehia, România, Ungaria, Bulgaria, Turcia, Grecia, Moldova, Ţările Nordice, s.a.)
49 În anul 2000 în Federaţia Rusă s-au înregistrat 36494 cazuri iar în spaţiul ex-sovietic 41932.
50 Germania în anul 2000 înregistrează 1835 cazuri, Italia în anul 1999 înregistrează 1002 cazuri
51 Ding Mu-Ying şi Shan Chang-zong – Pedepsirea şi prevenirea crimei organizate, Raport la Colocviul al XVIAIDP

1997, RIDP, vol. 69, p. 264

stupefiante şi de precursori, iar numeroase aşezări turistice din această ţară au fost alese de diverse
mafii internaţionale pentru operaţiile de spălare a banilor.
În Germania, potrivit cifrelor publicate de Guvernul Federal existau 782 de cazuri cu un
număr total de 7.922 de suspecţi în 1995, cifra poate fi însă mai mare. Numărul infracţiunilor cu
legături internaţionale este foarte ridicat (69,5%), iar în Rhinewestphalia 90% din cazuri au legături
internaţionale. Pe piaţa traficului de droguri, legăturile internaţionale sunt cu Olanda şi Turcia, iar
în ceea ce priveşte furtul în bande organizate, este comis în cea mai mare parte de ţigani români.
Traficul de arme şi produse nucleare este tot mai des comis de persoane venite din C.S.I., traficul
de ţigări este organizat de vietnamezi, iar traficul cu maşini furate îşi are baza în Polonia şi Cehia.
Numărul străinilor suspectaţi de infracţiuni ale crimei organizate este mult mai mare
(63,9%) decât cei suspectaţi de infracţiuni comune (30%). În 1995 suspecţii de infracţiuni
organizate erau de 87 naţionalităţi: 14% din Turcia, 7,5% din fosta Iugoslavie, 5,7% din Italia,
5,7% din Polonia, 2,2% din Vietnam. În 64,3% din cazuri, indivizi de diferite naţionalităţi lucrau
împreună. Într-un număr total de 105 cazuri au fost descoperite legături posibile cu asociaţii
renumite ale crimei organizate (Camorra, Mafia, Mafia Rusească, P.K.K. din Kurdistan, Cartelul
Columbian CALI, Cartelul Medellin).
În Austria, Biroul de Interne estimează, în raportul său de securitate pe 1995, că 30 până la
35% dintre infracţiuni (în 1995 au fost săvârşite în Austria 483.433 de infracţiuni) au fost comise
de grupurile crimei organizate în care se află numeroşi cetăţeni străini, pe tipologii criminale –
spargeri cu infractori din fosta Iugoslavie, tâlhării cu infractori români, infracţiuni economice
(spălare de bani) cu infractori din grupările mafiote ruseşti. Se apreciază însă că realitatea poate fi
puţin diferită dacă luăm în consideraţie faptul că Austria nu pedepseşte participarea la o organizaţie
criminală, ci numai infracţiunea comisă.
În Grecia, crima organizată începe să se diferenţieze de criminalitatea obişnuită prin
formele sale specifice: terorismul (în jur de 461 acte teroriste), traficul şi consumul de droguri,
apariţia sindicatelor gangsterilor şi ucigaşilor (folosirea cu rafinament a omorurilor pentru
obţinerea de poliţe ori acte testamentare în alb), asociaţii de asasini (plătite pentru omoruri la
comandă), răpiri mafiote pentru obţinerea de bani, bandele “naşilor” (asigurarea de “protecţie”,
sub presiune pentru sume fabuloase a proprietarilor de stabilimente, baruri, cazinouri etc.),
spălarea banilor, fraude împotriva intereselor Comunităţii Europene (încasări fictive de prime ce
se acordă celor ce exportă produse în afara statelor U.E. – export fictiv, însuşirea subvenţiilor
primite nematerializate ori materializate defectuos, etc.).
În Japonia, potrivit estimărilor făcute de Agenţia Naţională de poliţie, asociaţiile
Boryokundan obţin anual un venit de peste 1.300 miliarde de yeni din jocuri de noroc, escrocherii,
prostituţie, distribuire de narcotice, fraudă bancară şi produse falsificate 52 .
În Polonia, după statisticile din februarie 1997, reiese că Poliţia a descoperit 340 grupări
criminale cu 4.424 infractori, din care 453 străini. Aceştia au săvârşit infracţiuni mai ales în
domeniul financiar sau economic. Pentru grupurile criminale străine Polonia este o ţară unde se
reglează conturile, sau o ţară de tranzit pentru contrabandă (stupefiante, ţigări, substanţe
radioactive, maşini furate, emigrări ilegale). În Polonia crima organizată datează de la începuturile
anilor 1990 şi este o consecinţă a transformărilor economice şi sociale specifice ţărilor din vechiul
sistem communist.53

52 Hitoshi Saeki – Sistemul de justiţie înfruntând crima organizată. Raport la Colocviul AIDP, Alexandria 1997, RIDP
vol. 69, p. 413
53 Barbarakunika Michalsca – Sistemele penale de justiţie în comiterea crimei organizate, Colocviul AIDP 1997

Alexandria, RIDP vol. 69 p. 464

 BIBLIOGRAFIE

1. Alder F. – Criminologia, Ed. a II-a 1995, Mac Grew N.I. Aill, 1995;
2. Barbarakunika Michalsca – Sistemele penale de justiţie în comiterea crimei organizate,
Colocviul AIDP 1997, Alexandria, RIDP vol. 69;
3. Ding Mu-Ying şi Shan Chang-Zong – Pedepsirea şi prevenirea crimei organizate, în
Raportul la Colocviul al XVI-lea AIDP 1997, RIDP, vol. 69;
4. Falcone G. - Crima organizată o problemă mondială, în Revista Internaţională de
Poliţie Tehnică şi Criminologie nr. 4/1992;
5. Hurdubaie Ioan - Cooperarea judiciară europeană, Cadrul convenţional penal, Editura
M.A.I. 2003;
6. Iacob Adrian, Drăghici Constantin-Victor - Crima organizată. trecut şi viitor,
Ed.Tritonic, Bucureşti, 2000;
7. Jean Claude Monet – Criminalitatea organizată, Paris, 1996;
8. Keer P.- Mafia Rusească, Ed. Aldo Press 1997
9. Lascu Ioan - Prevenirea şi combaterea criminaliţtii, Ed. Omnia 2000;
10. Medeanu Tiberiu Constantin - Crima organizată şi metode specifice de cercetare, Ed.
Infomin, Deva, 2007;
11. Miclea, Damian – Combaterea Crimei Organizate – Evoluţie, tipologii, legislaţie,
particularităţi – Curs, vol. 1, Ed. M.A.I., 2004;
12. Palmieri Luigi – Crima organizată în Italia. Revista Interpol nr. 435/1992;
13. Pitulescu Ion – Al treilea război mondial, crima organizată – Ed. Naţional, 1996;
14. Robert J. Kelly – Natura crimei organizate şi operaţiunile ei specifice Probleme majore
ale controlului crimei organizate 5,8,10 (Herbert Edelbertz, Ed. V.S. Departamentul
Justiţiei, 1987).
15. Salvatore Lupo – Istoria mafiei – de la începuturi până în zilele noastre, Ed. Polirom
1999;
16. Suceava Ion, Coman Florian – Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale, Ed.
Romcartecsim Bucureşti 2007;
17. Voicu Costicã– Banii murdari şi crima organizată, Ed. Artprint 1995;
18. Hitoshi Saeki – Sistemul de justiţie înfruntând crima organizată, în Raportul la
colocviul AIDP, Alexandria 1997, RIDP vol. 69;
19. Zaid Mohamed – Particularităţi ale cunoaşterii crimei organizate, în Congresul
Internaţional de Drept Penal 1977, Alexandria, RIDP, vol.69;
20. Crima organizată în America latină în Raportul Mondial 2013 privind drogurile - Biroul
Naţunilor Unite pentru Droguri şi Crimă (UNODC);

CURSUL NR. 3
ORGANIZAŢII CRIMINALE MAFIOTE TRADIŢIONALE

CUPRINS

I. Mafia
II. Yacuza
III. Triadele chinezeşti
IV. Mafia rusă
V. Cartelurile columbiene
VI. Încercări actuale de clasificare a crimei organizate:

Nu există un singur model de organizaţie criminală transnaţională. Acestea diferă în

structură, specializare, tradiţii, zona geografică în care acţionează, pieţele acaparate. Frecvent,
acestea cooperează şi folosesc tehnici şi metode specifice de informaţii şi autoprotecţie. Ca urmare,
crima organizată nu se confundă numai cu un anume tip de organizaţie: Mafia, Yacuza, Triadele.
Acestea sunt cele de bază, preluate în diverse state şi zone sub diverse denumiri.
Datorită rezistenţei lor în timp, s-au perfecţionat şi au reuşit să reziste ofensivei autorităţilor
împotriva lor. În perioada actuală se regăsesc nu numai în zona originară, ci aproape pe întreg
globul, constituind, ca structură, baza pentru alte grupuri, sub diverse denumiri.

I. MAFIA:
În vorbirea curentă, cei mai mulţi confundă crima organizată, ca fenomen, cu Mafia. Ca
urmare, pentru a include manifestările unei organizaţii criminale în sfera crimei organizate, s-ar
înţelege că aceasta ar trebui neapărat să fie de tip mafiot. Ce este însă Mafia? Mulţi cercetători
precum şi organisme guvernamentale şi-au pus această întrebare pentru cunoaşterea mecanismelor
de formare, funcţionare şi spălare a profiturilor, a căilor şi metodelor folosite, a domeniilor
accesibile acesteia şi cauzele ce o pot genera 54 . Desigur, nu este uşor şi nici până acum nu se
cunoaşte totul despre Mafie, deoarece anumite caracteristici privind organizarea şi codul
comportamental al componenţilor săi sunt greu de penetrat.
În opinia unor cercetători, termenul “Mafia” – ca modalitate a crimei organizate - derivă
din limba arabă şi înseamnă “loc de refugiu”, concept ce se pare că ar fi fost adoptat în Sicilia în
timpul stăpânirii arabe. Potrivit unei alte opinii55 , Mafia ar reprezenta o organizaţie secretă
constituită în anul 1282, în timpul unei revolte, cunoscută în istorie sub numele de “viespile
siciliene”, îndreptată împotriva ocupanţilor francezi, iar termenul de Mafia ar corespunde
prescurtării cuvintelor unei lozinci frecvent utilizate: “Morte alla Francia, Italia anela” (Moarte
Franţei, strigă Italia).
Ca urmare, în ambele opinii, existenţa unei forme de stăpânire a născut automat o formă
de rezistenţă, de protecţie a bunurilor, valorilor şi vieţii şi, în acelaşi timp, o posibilitate de
contracarare, de luptă. Evident că pentru a realiza aşa ceva trebuie să se formeze un spirit foarte
puternic de nesupunere, să fie adaptate unele forme organizatorice bine ascunse, cunoscute de
foarte puţine persoane, un cod precis de comportament, o lege a tăcerii şi pedepse aspre pentru
trădători. Toate aceste trăsături s-au perfecţionat în timp, au devenit instinctuale, având şi un sens
pozitiv în diferite momente istorice. După succesiunea ocupaţiilor în sudul Italiei, intervine
perioada Evului Mediu şi a deselor conflicte dintre ţărănimea mult sărăcită din sud pe de o parte
şi boierime şi burghezie pe de alta. Metodele de rezistenţă de odinioară degenerează şi sunt folosite
de unii briganzi (un fel de haiduci) ai ţărănimii, care se dedau la acţiuni de rezistenţă, la început,
apoi la jafuri pentru obţinerea de profituri, după care se ajunge la practicarea diverselor fapte
infracţionale aducătoare de câştig (contrabandă, trafic de carne vie, jocuri de noroc), menţinând
formele de acţiune, autoprotecţie şi atitudinile comportamentale de odinioară.

54 Gh. Nistoreanu, C. Păun – Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, op.cit, p. 237
55 Luigi Palmieri – Crima organizată în Italia . Revista Interpol nr. 435/1992
 Emigraţia italiană din sudul sărăcit al Italiei, ce începe cu 1870, ajunge să fie la un moment
dat extrem de numeroasă56 . Ea face ca aceste modalităţi infracţionale să fie exportate pe
continentul american, în comunitatea italiană şi să reînvie formele de rezistenţă de odinioară,
specifice de această dată unei comunităţi de imigranţi în faţa unei societăţi mult mai dinamice,
explozive şi de cele mai multe ori agresive cu aceştia.
Pe parcursul acestei lungi perioade, până în zilele noastre, Mafia a continuat să parcurgă
etapele rezistenţei interne împotriva sărăciei, prin formele de atac faţă de proprietarii de pământ şi
burghezie, şi faţă de normele de progres şi ordine de drept instaurate în perioada modernă a
centralizării statului italian. În această a doua etapă s-a schimbat sensul termenului de Mafia în
unul cu rezonanţă criminală pentru autorităţi, mai puţin pentru membrii structurilor mafiote, care
şi astăzi consideră primirea în organizaţie ca fiind o onoare.
În evoluţia sa, Mafia, prin dinamismul şi adaptabilitatea sa, s-a transformat dintr-o
organizaţie de tip rural iniţial, într-una industrială şi de afaceri, de la o forţă locală şi naţională,
într-o redutabilă reţea transnaţională. În mod tradiţional, când se vorbeşte de Mafie se au în vedere
Cosa Nostra (mafia siciliană), Camorra Napolitană, N’drangheta calabreză, în Italia, şi Cosa
nostra57 în America, cât şi unele filiale ale acestora (Sacra Corona unită din Apreia – Italia,
desemnată de mafia siciliană să folosească în exclusivitate zona litorală din regiunea respectivă
pentru a face trafic de droguri, s.a.).
Acestea au aceleaşi caracteristici (structură, conspirativitate, ermetism, profit, utilizarea
forţei fără reţinere în atingerea scopului, existenţa codului comportamental specific). Se deosebesc,
prin aria geografică naţională sau transnaţională unde îşi desfăşoară activitatea, tradiţii şi tipurile
de infracţiuni comise (droguri, jocuri de noroc, cămată etc.). Delimitarea sferei şi zonei de acţiune
se realizează pe bază de înţelegere. Nerespectarea acestora a dus, de multe ori, la lupte sângeroase
între organizaţii ca şi între familiile acestora. Celebrul judecător Giovanni Falcone, asasinat la
23.05.1952, enunţa: “Mafia este o lume logică, raţională, funcţională şi implacabilă. Mult mai
logică, mai raţională şi mai implacabilă decât statul. Mafia este o articulaţie a puterii, o
metamorfoză a puterii, dar şi o patologie a puterii. Mafia este un sistem economic, o componentă
obligatorie a sistemului economic global. Mafia se dezvoltă datorită statului şi îşi adaptează
comportamentul în funcţie de acesta” 58 .

56 Între 1870 şi 1930 au sosit în S.U.A. aprox. 4,7 milioane italieni. Peste 2 milioane au sosit între 1 900 şi 1910
provenind mai ales din sudul Italiei şi Sicilia, citat de Gh. Nistoreanu şi C.Păun în op. cit. p. 242.
57 Comitetul Kefauver de investigare a crimei organizate constituit în 1950 de Senatul American a concluzionat printre

altele că: în S.U.A. există un cartel naţional al crimei cunoscut sub numele de Mafia, ale cărui tentacule se întind în
multe oraşe mari; Mafia este o organizaţie secretă împotriva legii şi ordinii, gata oricând să elimine pe oricine s-ar
opune succesului operaţiunilor pe care a ceasta le desfăşoară. Ea distruge pe oricine ar încerca să -i afle secretele. În
acest scop, Mafia utilizează orice mijloc disponibil, influenţa politică, intimidarea, santajul şi chiar crima anulând
orice încercări din partea organelor legii de a prejudicia operaţiunile sale. (A se vedea Gh. Nistoreanu, C. Păun – op.
cit. p. 228; L. Siegel – Criminology op. cit. p. 387).Comisia Prezidenţială asupra înfăptuirii Legii şi Administraţiei
justiţiei concluziona că în America există o alianţă naţională compusă din cel puţin 24 de familii numită COSA
NOSTRA. Familiile au organizare proprie, sunt formate din italieni şi sicilieni, ori desce ndenţii acestora, fiind legate
între ele prin înţelegeri şi tratate. Aceştia sunt principalii cămătari, distribuitori de narcotic e şi controlează jocurile de
noroc, având şi un monopol virtual asupra unor întreprinderi legale. Ei dispun de mai mulţi congre smani la nivel
federal şi de persoane oficiale din ramurile legislative executive şi judiciare ale guvernului. La nivel federal ş i local
un număr de oficiali guvernamentali, inclusiv judecători, sunt consideraţi a fi, de asemenea, membrii ai Cosa Nostra
(a se vedea Gh. Nistoreanu, C. Păun op. cit., p. 229. Donald R. Cressey op. cit, p. XXI).
58 G. Falcone - Crima organizată o problemă mondială, Revista internaţională de poliţie tehnică şi criminologie nr.

4/1992, p. 394
II. YACUZA:
Yacuza sau Boryokudan este o organizaţie criminală în sfera crimei organizate specifică
Japoniei. Cercetătorii59 susţin că, în istoria Japoniei, începând cu epoca feudală, organizaţiile
yakuza au avut o imagine pozitivă la nivelul oamenilor simpli, în sensul că au acordat sprijin celor
ce au suferit opresiunile autorităţii.
Yakuza pretinde că membrii săi sunt războinici (samurai) moderni care păstrează valorile
tradiţionale japoneze60 . Există în acest sens o serie de romane sau piese de teatru ce creează încă o
imagine pozitivă la nivelul societăţii japoneze. Faptul că yakuza a fost acceptată de societatea
japoneză de mult timp, încă influenţează modul în care oamenii şi chiar poliţia gândesc despre ei.
Pe de altă parte, cultura japoneză a promovat armonia dintre oameni în detrimentul
instaurării unui sistem penal şi civil de sancţiuni aspre, lăsând soluţionarea unor abateri la nivelul
unor “instanţe” de mediere. Ori Yakuza era recunoscută pentru acest lucru, sustrăgându-se
implicit autorităţilor statului.
De asemenea, yakuza a furnizat servicii de sprijin statului în colectarea datoriilor,
evacuarea chiriaşilor şi într-o gamă largă de tranzacţii. Aceasta înseamnă că linia dintre lumea
interlopă şi lumea obişnuită a fost întunecată, astfel că infiltrarea în afacerile legitime de către
crima organizată nu a fost o problemă pentru Japonia.
Sistemul de organizare este piramidal şi are la bază familia pe principiul latin “pater
familias” (şeful sau tatăl – oyabun, copii – kobun, fraţii tineri – shatei, fraţii în vârstă – aniki,
unchii – oyi). Membrii familiei (ikka) execută fără şovăire ordinele şefului, juste sau nu, bune sau
rele. Pentru acţiuni ce lezează autoritatea şefului ori violarea regulilor familiei, celui vinovat se
aplică pedepse corporale severe, expulzarea, ori tăierea d egetului de la mână de către el însuşi.
Când un membru este expulzat, el este comunicat tuturor organizaţiilor boryokundan
pentru a nu mai putea fi primit de către alte organizaţii. Yakuza cunoaşte trei ramuri majore:
yamaguchigumi (se estimează că dispune de 26000 membri afiliaţi şi 944 bande mai mici),
inagawa-kai (cu peste 6.800 membri) şi sumiyoshi-kai (peste 7.000 de membri)61 .
După unele date mai recente, bazate pe statisticile Agenţiei Naţionale a Poliţiei Japoneze,
există peste 46.600 membri şi aproximativ 32.700 asociaţi în 1995, iar membrii celor trei familii
yakuza reprezintă 66,5% din toţi membrii yakuza62 . Specific yakuza este faptul că membrii
familiilor desfăşoară activităţi infracţionale de cele mai multe ori obişnuite (trafic de orice fel,
jocuri şi pariuri clandestine, racket etc.) şi, din profit, plătesc un tribut structurilor superioare ale
organizaţiei. Astfel legătura dintre infracţiunile comise de membrii simpli şi capii organizaţiei este
dificil de probat.
Informaţii recente demonstrează că yakuza desfăşoară activităţi specifice crimei organizate
la nivel transnaţional, mai activ decât triadele chinezeşti, în principal spălarea banilor, trafic cu

59 Hitoshi Saeki –Sistemul de justiţie înfruntând crima organiyată, Raport la Colocviul A.I.D.P., Alexandria, 1997,
R.I.D.P., vol. 69, p. 414
60 Într-o altă opinie, oarecum a semănătoare, originea yakuza se plasează cu peste 300 ani în urmă, când Japonia a fost

invadată de navigatorii europeni, îndeosebi portughezi, spanioli, englezi şi olandezi, dar şi de misionarii bisericii
catolice. O parte din japonezi, s-au constituit în grupări de rezistenţă care urmăreau cu hotărâre ca prin lupta lor să
păstreze tradiţiile şi obiceiurile Japoniei, mai ales ale samurailor, vechii luptători şi apărători ai ţării. (I. Pitulescu – Al
treilea război mondial şi crima organizată , Ed. Naţional, Bucureşti, p. 107)
61 Conferinţa ministerială mondială asupra crimei organizate – Napoli 21-23 nov. 1994. Raport
62 Hitoshi SAEKI –Sistemul de justiţie înfruntând crima organizată, Raport la Colocviul A.I.D.P., Alexandria, 1997,

E.I.D.P., vol. 69, p. 414

armament uşor, droguri, folosind ca bază teritoriul filipinez, S.U.A. şi Hawai 63 . În ceea ce priveşte
caracteristicile crimei organizate, acestea se regăsesc din plin la yakuza japoneză, diferenţiindu-se
însă de celelalte organizaţii tradiţionale prin transparenţă64 . Bandele boryokudanilor au birouri în
centrele oraşelor unde îşi afişează ostentativ emblema pe uşile de la intrare.
Membrii îşi pun, de asemenea, pe reverul hainei semne distinctive ce-i atestă calitatea de
membru al bandei şi, nefolosind de obicei violenţa, este dificil pentru poliţie în a-i acuza sau în a
le demonstra escrocheriile.
Legislaţia japoneză nu incriminează asocierea ca infracţiune de sine stătătoare pentru a nu
încălca principiul constituţional al liberei asocieri, iar Legea Anti-Boryokudan, adoptată în 1991,
la solicitarea poliţiei, are un caracter administrativ. Potrivit acestei legi, bandele sau grupurile
boryokudanilor trebuiesc să obţină aprobarea înregistrării la o instanţă judecătorească. Astfel, prin
aşezarea la „vedere” a organizaţiei se depăşeşte interdicţia constituţională privind dreptul la
asociere.
Pe de altă parte sunt stabilite trei condiţii pentru autorizare: În primul rând „scopul”, să nu
fie comiterea de infracţiuni. În al doilea rând, „raportul”, în grup între membrii cu o proastă
reputaţie să nu depăşească raportul general din Japonia, stabilit de guvern ca fiind 4,11% pentru
organizaţii care au mai mult de 1.000 de membrii şi de 66,67% pentru organizaţia care are 3 sau 4
membrii. În al treilea rând să nu aibă structură ierarhică. Neîndeplinirea acestor criterii califică
grupul ca fiind în sfera crimei organizate şi este sancţionat cu amendă de 1 milion yeni şi închisoare
de 1 an. Pe de altă parte, pentru a satisface cererea legală d e aprobare, poliţia are nevoie să ştie
identitatea membrilor grupului, astfel încât aceasta să cunoască mai uşor cine sunt aceştia şi ce
trecut infracţional au.
Acest mecanism al legii a rezolvat multe probleme delicate cum sunt: respectarea
Constituţiei; scoaterea la suprafaţă a organizaţiei;trecerea în sfera crimei organizate şi sancţionarea
penală a bandelor ce nu se declară;posibilitatea Poliţiei de a-i cunoaşte şi de „a interveni” în
mecanismul obţinerii procentului legal cerut de lege pentru înregistrare; asigurarea opiniei publice
că forţele judecătoreşti şi poliţia nu acţionează împotriva tradiţiilor onorabile japoneze, ci
împotriva crimei organizate ce a infestat yakuza; atragerea opiniei publice în activitatea de
legiferare, prin înfiinţarea Comisiilor de securitate publică, potrivit Legii Anti-boryokudan,
comisii care analizează grupul şi-l supun autorităţii judecătoreşti. În perioada 1992-1996, au fost
emise 4.685 de ordine judecătoreşti de aprobare în condiţiile legii şi 893 de interzicere a
funcţionării.

III. TRIADELE CHINEZEŞTI:

Triadele chinezeşti sunt considerate cele mai vechi societăţi criminale asiatice, formate
iniţial din grupuri de rezistenţă împotriva dinastiei chineze Manchu, ce a condus China de la
începutul secolului XVII, având iniţial scopul răsturnării acesteia. Cuvântul “triadă” este un termen
englezesc, folosit încă de la începutul dominaţiei engleze asupra unor porturi şi teritorii chineze,
el reprezentând emblema sacră a organizaţiilor criminale autohtone, respectiv triunghiul cu cele
trei mari puteri de bază: cerul, pământul şi omul.
După formarea Republicii China în 1912, dezvoltarea acestor organizaţii s-a accentuat în
Taiwan şi Hong Kong – teritorii rămase sub tutela britanică. Se estimează că există 160.000

63 A se vedea I. Pitulescu – Al treilea război mondial şi crima organizată , Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 110 şi
Raportul la Conferinţa mondială asupra crimei organizate de la Napoli din 1994
64 Hitashi Saeki – Sistemul de justiţie înfruntând crima organiya tă, Raport la Colocviul A.I.D.P., Alexandria, 1997,

E.I.D.P., vol. 69, p. 415

persoane în Hong Kong cuprinse în 50 de organizaţii diferite. Cu toate că structura Triadelor de
astăzi diferă de cea din trecut, ele au la bază în mare măsură aceleaşi metode şi tradiţii.
Aşa de exemplu, ceremonia de iniţiere, cunoscută sub denumirea de “Atârnarea lanternei
albastre” impune şi acum recruţilor să repete cele 36 de jurăminte prin care îşi exprimă loialitatea
şi frăţia cu ceilalţi membrii şi obligaţia sacră de a păstra secretul absolut. În opinia unor cercetători,
la care ne raliem, originea, evoluţia, ritualurile şi chiar practicile trecute sau prezente ale triadelor
sunt, în mod surprinzător, foarte apropiate de cele ale Mafiei ca urmare a similitudinilor condiţiilor
în care au apărut.
Semnificativ este principiul “tăcerii” sancţionată de omerta în cazul mafiei, iar în cazul
Triadelor semnificativă este aplicarea unei vechi zicale chinezeşti ce spune “Când eşti viu nu te
duce la autorităţi, când eşti mort nu te duce în iad”. Sub aspectul pedepsirii cu o mare cruzime a
celor vinovaţi de încălcarea regulilor organizaţiei există „suportul roşu” la Triade şi „locotenenţii”
cu protecţia internă în cadrul Mafiei.
În prezent, triadele sunt compuse din două grupuri principale de persoane, primul şi cel
mai mare cuprinzând persoane ce au intrat în organizaţie din dorinţa de a evita să fie hărţuiţi,
tracasaţi, victimizaţi, iar cel de-al doilea este compus din cei care au aderat din dorinţa de a fi
temuţi, de a intra în lumea interlopă pentru a obţine câştiguri financiare. Majoritatea triadelor
participă, într-o gamă foarte largă, la activităţi criminale obişnuite îndeosebi la traficul cu droguri,
jocurile de noroc, şantajul, traficul de carne vie, pornografia şi spălarea banilor proveniţi din aceste
activităţi ilegale. Grupările cele mai sofisticate, mai moderne, se luptă să monopolizeze jocurile
de noroc şi piaţa de casete video din Hong Kong şi China.
Triadele din SUA se ocupă îndeosebi cu traficul de droguri, de arme de foc, emigraţie
clandestină, iar în unele situaţii sunt buni executanţi de răpiri şi asasinate. Acestea sunt active şi în
Europa, în special la Amsterdam, Londra şi îndeosebi în Spania unde contrabanda s-a intensificat
în mod deosebit. Această activitate este controlată de ramura SUNYET ON TRIAD. Traficul de
heroină este asigurat de ramurile CHINA WHITE şi 14K, în timp ce prostituţia, pornografia şi
traficul de copii sunt controlate în mod predominant de gruparea WO OM LOK. În plus, există
numeroase probe de împrumuturi pirat şi de jafuri pe scară largă, iniţiate de ramura DAI HOOD
care dispune de o bancă ilegală ce împrumută bani cu dobânzi foarte mari, acordă credite pentru
jocurile de noroc şi asigură bani pentru imigranţii ilegali.
O altă formă de organizare a emigranţilor chinezi în SUA, este reprezentată de aşa zisele
tong-uri (în traducere, săli sau locuri de întâlnire), care sunt organizaţii de afaceri, cu sucursale în
marile oraşe americane şi care, prin modul de construire au tradiţii şi ceremonii identice. Deşi, în
principiu, nu sunt organizaţii criminale, tong-urile comunică tot mai mult cu triadele, existând
indicii că în ultima perioadă sunt implicate şi acestea în jocuri de noroc, şantaje, prostituţie.

IV. MAFIA RUSĂ:

După prăbuşirea comunismului în Europa Centrală şi de Est, autorităţile din fostul lagăr
comunist au fost nevoite să se confrunte cu o escaladare a infracţiunilor fără precedent. În această
parte a Europei au apărut grupări criminale organizate în stil mafiot, care vor deveni în scurt timp
organizaţiile care vor domina Europa şi S.U.A. sau Canada. Majoritatea ţărilor au pe teritoriul lor
organizaţii mafiote autohtone sau străine.
În Rusia organizaţiile mafiote s-au dezvoltat cel mai rapid dintre toate ţările est-europene.
Conform informaţiilor date de autorităţile ruse, pe teritoriul Rusiei există aproximativ 5700 de
bande criminale având circa 250000 de membri, dintre acre 3500 fiind organizate în stil mafiot.
 Poliţia defineşte organizaţia criminală ca fiind un grup stabil ierarhizat ş organizat într-o
structură cu cel puţin două nivele (conducerea şi execuţia).
În timp ce în Europa de Vest şi în America se poate vorbii de familiile mafiote, în Rusia,
grupurile mafiote nu sunt aşa de bine organizate ca şi în străinătate, ele se constituie mai ales pe
criterii etnice: ruşi, cazaci, ucraineni, georgieni, armeni şi alţii. Mafioţii sunt numiţi de către
populaţie „ciurki”. Sunt în general tineri care au practicat sportul de performanţă sau au fost căliţi
în lagăre de muncă, iar cei mai mulţi provin din armată. Există o ură imensă între bande în special
între cele cecene şi georgiene65 .
Crima organizată din Rusia este structurată pe cinci mari categorii de asociaţii criminale:
1 - „pseudo-antreprenorii” care au apărut în anul 1988 şi se acupă cu afacerile financiare,
inclusiv cu pomparea fondurilor guvernamentale în conturile societăţilor comerciale şi impunerea
profiturilor ilicite din vânzarea resurselor naturale, prin folosirea licenţelor eliberate de funcţionari
corupţi.
2 -„gangsterii” scot profit prin comiterea actelor de „ racketing” (racketii), furturi prin
efracţie, jafuri, şantaje, controlul traficului de droguri, jocuri de noroc şi prostituţie.
3 -„jefuitorii” sunt grupări devenite foarte active după 1991 acţionând în domeniul
sectorului public sau privat al statului prin devalizarea sau însuşirea unor bunuri a acestuia, mai
ales în comerţul cu amănuntul, privatizarea proprietăţii statului, vânzarea de materii prime, metale
rare, lemn, mobilă etc.
4 -„corupţii” reprezintă grupuri de persoane oficiale, angajate în organele puterii de stat,
ale administraţiei şi justiţiei, care acordă organizaţiilor criminale avantaje ilegale, beneficiind la
rândul lor de sume mari de bani.
5 -„coordonarea” reprezintă elita lumii interlope respectiv „naşii” care asigură
conducerea activităţilor ilegale.
O sursă principală de venit sunt drogurile. Datorită războiului din Yugoslavia, celebra „rută
balcanică” trece prin Rusia şi Ucraina şi organizaţii ruse se ocupă acum de introducerea drogurilor
în occident.
Există zone întinse în Rusia şi unele state din C.S.I. unde culturile de canabis şi de mac
sunt păzite de adevărate armate de mercenari, majoritatea foşti soldaţi în Europa de Est sau
Afganistan.
Cert şi trist este că drogul este deja fixat în aceste regiuni, iar lumea interlopă autohtonă
este considerată aptă, oricând din punct de vedere financiar, să participe intens la traficul de
droguri.
Furturile şi tâlhăriile reprezintă împreună aproximativ 60% din infracţiunile înregistrate în
Rusia, majoritatea bunurilor sustrase sunt vândute apoi unor organizaţii mafiote care la vând apoi
în statele C.S.I.
O activitate specifică mafiei ruse vizează locuinţele aflate în sectorul particular, constând
în faptul că pensionarii bătrâni sau singuri sau persoanele sărace lipsite de apărare sunt ameninţate,
tracasate, lovite, forţate să-şi vândă apartamentele sau casele la preţuri derizorii, unor mafioţi, în
special cazaci şi armeni.În unele cazuri în care victimele au opus rezistenţă, acestea au fost ucise.
O astfel de practică este întâlnită şi în Italia unde un „naş” are obligaţia ca în perioada în care este
la conducera organizaţiei să aducă la averea familiei noi terenuri. Dar în Italia este vorba de
terenuri şi nu de casele oamenilor, aceste fapt arată cruzismul şi cinismul mafiei ruse66 .

65 P. Kerr- Mafia Rusească, Ed.Aldo Press, 1997, p.19

66 M. Pantaleone –Mafia si Politica, Ed.Politică, 964, p.116
 Cea mai extinsă activitate mafiotă din Rusia este perceperea taxei de protecţie în sectorul
privat al economiei. Rackeţii forţează patronii sau antreprenorii să plătească o anumită sumă pentru
a se „asigura” împotriva atacurilor altor bande mafiote. Suma percepută este un procent din
încasări, aceste încasări ale societăţilor, altele decât cele din domeniul public, ar trebui să fie
confidenţiale, dar prin mituirea unor funcţionari, mafia află cifra de afaceri a societăţilor. Este unul
din motivele pentru care societăţile ţin o evidenţă contabilă dublă. Dacă nu plăteşti rişti ca localul
să îţi ia foc de la o sticlă incendiară sau un membru al familiei să îţi fie schilodit sau omorât 67
Mafia controlează prostituţia şi traficul de carne vie din Rusia şi din C.S.I. Organizaţiile
mafiote vând prostituate prin adevărate filiale care se întind pe aproape toată Europa, Turcia,
Cipru, Grecia, Italia, Franţa, Germania şi mai nou în Ucraina şi România, sunt pieţe de desfacere
pentru proxeneţii ruşi şi ceceni.
Proxeneţii ruşi se remarcă prin cruzime şi bestialitatea de care dau dovadă: o prostituată de
16 ani a fost torturată şi apoi înecată într-o găleată cu apă pentru că a nesocotit ordinele unui
proxenet. Se remarcă creşterea alarmantă a prostituatelor de lux, conform unor date recente dintr-
o statistică se pare că prostituţia de lux se află printre primele locuri în topul meseriilor preferate
de adolescentele din C.S.I.
Traficul de maşini furate este foarte rentabil pentru mafie, doar la retragerea militarilor din
fosta R.D.G. au fost introduse cu ajutorul acestora şi al vameşilor corupţi peste 10000 de
autoturisme. Organizaţiile mafiote ruse furnizează şi autoturisme la comandă în cooperare cu mafia
ucraineană şi cea bulgară.
Mafia rusă se ocupă şi cu asasinatele la comandă. O parte dintre foştii combatanţi din
Afganistan au devenit gărzi de corp, dar mai mulţi au început să lucreze pentru mafie şi să facă
ceea ce ştiu ei mai bine, să ucidă. Au devenit victime ale acestor ucigaşi plătiţi mai mulţi oameni
de afaceri, bancheri sau capi ai crimei organizate.
Pentru a scăpa de această ameninţare, mai mulţi bancheri şi directori au emigrat în occident
şi îşi conduc afacerile de acolo. În St. Petersburg de exemplu, costul unui „contract” este de cel
puţin 50000 de ruble.
Datorită reformei bancare din 1987 au apărut cel puţin 2300 de bănci comerciale. Conform
datelor furnizate de Ministerul de Interne rus, se pare că 35% dintre bănci aparţin mafiei care se
foloseşte de acestea pentru spălarea banilor murdari şi investirea lor în afaceri bancare sau
economice din alte ţări.
Dintre toate grupurile se evidenţiază mafia rusă, georgiană şi cea cecenă.
Mafia rusă este sigur cea mai puternică organizaţie din C.S.I., ea este implicată în toate
activităţile ilegale şi are avantajul că are puternice legături în străinătate, spre deosebire de celelalte
mafii care nu dispun de relaţii internaţionale.
“Mafia georgiană s-a constituit în jurul anilor ’70 şi avea în componenţă mai ales foşti
condamnaţi care s-au implicat foarte activ în piaţa neagră a matilor oraşe din U.R.S.S68 ”
După destrămarea U.R.S.S. o mare parte din membrii mafiei georgiene sunt foşti militari,
miliţieni sau angajaţi ai K.G.B.-ului georgian. Au o mare influenţă în aproape toate oraşele din
Rusia şi C.S.I., dar mai ales în Moscova şi în St. Petersburg. Se ocupă cu toate activităţile ilicite
din Rusia mai puţin cu traficul de materiale radioactive, care este monopolul mafiei ruseşti.
Bandele cecene sunt cunoscute ca fiind foarte agresive şi periculoase. Membri lor sunt
recunoscuţi ca fiind cei mai buni traficanţi de droguri şi de arme.

67 P. Kerr –Mafia Rusească, Ed.Aldo Press, 1997, p.23

68 I.Pitulescu, op.cit., p.115
 Grupurile de armeni şi de cazaci sunt foarte active în domeniul construcţiilor şi a industriei
de prelucrare a petrolului, cele formate din tad jici au o influenţă mare pe piaţa neagră a produselor
alimentare alături de georgieni, azerbaidjeni domină în traficul de droguri, jocuri de noroc şi
prostituţie alături de georgieni şi cazaci.
Cazacii şi cecenii sunt puternic implicaţi în şantaj şi în perceperea taxei de protecţie. În
fiecare oraş există mai multe organizaţii şi de aceea este foarte greu să spunem un domeniu care
să fie dominat de o singură bandă.
Doar în Moscova acţionează 34 de grupări criminale constituite pe criterii etnice: georgiene
controlează bănci, restaurante, proprietăţi imobiliare, pieţele, fiind specializaţi în sechestrări de
persoane; azerii sunt implicaţi în traficul de droguri şi controlează jocurile de noroc; armenii fac
contrabandă cu materii prime şi cu arme; ceceni sunt implicaţi în excrocheri economice,
controlează prostituţia şi traficul de arme.
Mafia din cartierul Solutsevo, cea rusă este infiltrată în anturajul poliţiei şi al magistraturii.
Datorită veniturilor mari care se realizează şi faptului că mafia rusă nu are o „Cupolă” care să
coordoneze acţiunile ilicite, ori să reglementeze conflictele pe cale amiabilă, între bandele rivale
izbucnesc adevărate războaie.
“Oraşele Moscova şi St. Petersburg, ural Ekaterinburg, oraşele din Estul îndepărtat ca
Vladivostok şi chiar oraşele din îndepărtata Siberie sunt încontinuu teatrele unor confruntări
armate între bande care se soldează cu zeci şi sute de morţi69 .”
Organizaţiile criminale ruso-fono au puternice legături în Germania, S.U.A., Canada şi mai
nou în America de Sud şi Australia. În Germania, mafia rusă are o puternică influenţă iar
manifestările ei au îngrozit prin violenţă şi cruzime populaţia oraşelor germane. Se ocupă cu
extorcare de fonduri, prostituţie, trafic de droguri şi de maşini. Berlinul este deja capitala crimei
organizate europene, pe teritoriul său acţionează puternic mafia rusească în colaborare cu grupările
poloneze, române, turce şi vietnameze. Din unele surse se vehiculează că în Berlin această mafie
mixtă cu componenţă preponderent est-europeană ar dispune de un capital de câteva miliarde de
mărci.
“Duritatea luptei împotriva mafiei ruse este arătată şi de numărul mare de poliţişti ucişi,
în anul 1996 au fost peste 176; o altă categorie puternic implicată în lupta contra ciurkilor este cea
a ziariştilor. Au fost ucişi în 1996 peste 14 ziarişti, pentru că obţinuseră materiale compromiţătoare
despre unele grupări mafiote70 .”
Un handicap pentru poliţie este şi faptul că mafia rusă deţine un impresionant arsenal, mare
parte provine din depozitele Armatei Roşii, dar şi din S.U.A. şi Canada. Împotriva unor mafioţi
periculoşi se recurge de cele mai multe ori la folosirea forţelor O.M.O.N. o unitate specială a
poliţiei. Aceste unităţi sunt formate din foşti sportivi de performanţă sau ofiţeri care au luptat în
Afganistan, soarta a făcut ca unii dintre ei să fie în slujba mafiei şi alţii în slujba poliţiei.

V. CARTELURILE COLUMBIENE:
Într-o ţară săracă şi subdezvoltată ca şi Columbia cu o economie în declin, o inflaţie
ridicată şi o sărăcie masivă, activitatea organizaţiilor criminale nu putea decât să înflorească în
aceste condiţii, sumele mari de bani câştigate astfel asigurându-le, pe lângă un lux exorbitant şi
posibilitatea de a câştiga influenţă în rândurile politicienilor.
Ca şi organizaţia mafiotă Cosa Nostra, ”familiile” mafiote din Columbia săvârşesc o gamă
largă de activităţi criminale pentru a-şi menţine câştigurile la nivelurile cele mai înalte şi a-şi păstra

69 P.Kerr –op.cit., p. 103

70 I.Pitulescu –op.cit., p.123
influenţa câştigată. Ca şi „familiile” mafiote italiene şi americane, organizaţiile columbiene se
impun prin disciplină şi violenţă, doar că sunt considerate mult mai radicale, mai violente şi fără
milă.
Organizaţiile columbiene poartă denumirea de CARTELURI. Un cartel este constituit
dintr-o reţea complexă de grupuri şi celule care sunt formate din 10-30 de persoane care acţionează
independent, astfel că prinderea unui „grup” nu va afecta întreaga structură.
a) Dintre organizaţiile columbiene, CARTELUL CALI este considerat cel mai influent în
domeniul traficului de droguri din emisfera vestică, fiind în ultima perioadă o prezenţă import antă
şi pe piaţa din S.U.A.
Cartelul a obţinut şi menţine monopolul general al cocainei prin supravegherea culturilor
şi recoltelor de frunze de coca din Bolivia, Peru dar şi distribuirea cocainei în oraşele americane.
Din datele obţinute până în prezent, 75% din cocaina care intră în S.U.A. provine de la
cartelul Cali, care o transportă cu avioanele cartelului prin nordul Columbiei, Peru, El Salvador
sau Nicaragua, spre Guatelmala sau Mexic, de unde este purtată de maşini la destinaţie. În ceea ce
priveşte toate aceste operaţiuni, Cartelul Cali cooperează îndeaproape cu organizaţia mexicană
Juan Garcia Abrego.
O altă cale des folosită de cartel este cea amritimă prin utilizarea unor nave sub pavilion
canadian, olandez, român ş.a., care de regulă folosesc rute ocolitoare pentru derutarea autorităţilor.
Activităţi criminale ale cartelului Cali au fost identificate atât în S.U.A. cât şi în alte state
din America centrală dar şi în Italia şi Spania.
b) O altă organizaţie criminală considerată cea mai bine pusă la punct este cartelul
Medellin care mulţi ani a deţinut supremaţia în traficul de droguri, dar datorită loviturilor dure
primite din partea autorităţilor columbiene în ultimii ani au cedat primul loc cartelului Cali.
Din punct de vedere istoric, cartelul este o uniune de organizaţii criminale specializate în
traficul de droguri şi are reşedinţa la Medellin, cele mai bogate şi puternice fiind grupările conduse
de Pablo Escobar-Gavivia (PEGO) şi Jose Luis Ochoa (OVO).
Aceste organizaţii se ocupă cu traficul de cocaine, folosind o metodă nouă pentru trecerea
drogului peste graniţă, ce constă în integrarea sub formă lichidă sau semilichidă a acestuia într-o
masă de plastic sau de cauciuc, care este apoi prelucrată într-o matriţă luând apoi diferite forme.
În ultimul timp cartelul Medellin face eforturi deosebite pentru a pătrunde şi pe pieţele din
Europa, aici preţul fiind de două trei ori mai mare decât în S.U.A., însă întâmpină destul de multe
greutăţi deoarece şi pe bătrânul continent cartelul Cali deţine 80% din piaţa cocainei.
c) În afara celor două carteluri descrise până acum, în Columbia acţionează numeroase
organizaţii independente pe coasta de nord a Columbiei, însă niciuna nu are o organizare
asemănătoare celor două mari carteluri şi nu aderă la structurile acestora, ele fiind constituite ad-
hoc, între ele neexistând legături permanente, rareori lucrând împreună.
În ultimii ani şi-au dezvoltat legăturile cu mafia siciliană efectuând tot mai multe livrări
cocaină către Italia.
Combaterea acestor organizaţii are loc cu multă violenţă, astfel că incursiunile împotriva
cartelurilor se fac de către armata columbiană şi de cea a Statelor Unite care au misiuni de
distrugere a laboratoarelor clandestine din jungla columbiană. Poliţia columbiană face arestări
masive de membri şi sechestrara a tone de droguri dar toate acestea se lovesc d e bariera corupţiei
politice şi legislative la nivel statal din Columbia.

VI. Încercări actuale de clasificare a crimei organizate:

 Mafia, Yakuza şi Triadele sunt tipuri tradiţionale de organizare şi manifestare a
criminalităţii ce s-au dovedit a fi longevive şi care au avut, iniţial, un rol pozitiv, dar au degenerate
abandonând scopul, menţinând însă principiile de luptă. La baza acestora, în procesul formării, au
stat opresiunea externă asupra ţării, opresiunea internă asupra unei pături sărace şi sărăcia
generalizată demonstrând astfel că se poate forma crima organizată oricând şi oriunde aceste
condiţii vor exista.
Inspirate din aceste trei tipuri, într-o serie de alte ţări crima organizată se manifestă, de mai
mult sau de mai puţin timp, abordând aceleaşi infracţiuni sau altele moderne, noi, important fiind
câştigul. State sărace sau în proces de transformare politică şi socială, sunt victime atât ale
criminalităţii autohtone ce se cristalizează, cât şi pieţe ale criminalităţii externe, transnaţionale
existente deja.
Astfel, au apărut organizaţii tip Mafia formate de către alte grupuri etnice – vietnamezi,
turci, kurzi, ţigani, ruşi, nigerieni (organizaţiile criminale nigeriene deţin locul doi, după chinezi,
în SUA pe piaţa drogurilor), columbieni, portoricani etc. Triadele ori Yakuza servesc de model
popoarelor asiatice de care sunt legate prin obiceiuri şi tradiţii, constituind un real pericol pentru
ordinea planetară, avându-se în vedere că aceste popoare depăşesc cu mult jumătate din populaţia
globului. Dacă s-ar încerca o clasificare a tuturor organizaţiilor din sfera crimei organizate, cea
făcută de INTERPOL ar corespunde cel mai exact cu realitatea, acestea fiind împărţite în cinci
grupe distincte.
a) Familiile Mafiei, în care găsim de regulă structuri ierarhice, norme interne de disciplină,
un cod de conduită şi o anumită diversitate de activităţi licite şi ilicite (se includ şi carteluri
columbiene ale drogului, bandele de motociclişti, etc.).
b) Organizaţiile profesionale, ai căror membrii se specializează în una sau mai multe tipuri
de activităţi criminale (traficul de maşini furate, laboratoarele clandestine pentru fabricarea
drogurilor, imprimerii clandestine de monedă falsă, răpiri de persoane pentru răscumpărare, jafuri
etc.).
c) Organizaţii criminale etnice, ca rezultat al unui concurs de împrejurări, cum ar fi imensa
discrepanţă a nivelurilor de viaţă, severitatea excesivă a autorităţilore, procedurile restrictive de
imigrare, expansiunea geografică a criminalităţii, slăbiciunea legilor (Triadele, Yakuza, Kastafaris
– grupuri jamaicane, s.a.).
d) Organizaţiile teroriste internaţionale care practică asasinatele, deturnările de avioane,
răpirile de persoane, sub motivaţii politice, militare, religioase sau rasiale.
e) Reciclarea banilor - fenomen internaţional cu o clientelă variată. Vânzători stânjeniţi de
milioane de dolari lichizi obţinuţi din afaceri ilicite, oameni de afaceri care încearcă să se sustragă
de la impozite, deţinători de fonduri obscure destinate corupţiei şi mituirii, oameni obişnuiţi care
încearcă să-şi ascundă capitalurile.

BIBLIOGRAFIE

1. Alder F., s.a. – Criminologia, Ed. a II-a 1995, Mac Grew N.I. Aill, 1995;
2. Barbarakunika Michalsca – Sistemele penale de justiţie în comiterea crimei organizate,
Colocviul AIDP 1997, Alexandria, RIDP vol. 69;
3. Ding Mu-Ying şi Shan Chang-Zong – Pedepsirea şi prevenirea crimei organizate, in
Raportul la Colocviul al XVI-lea AIDP 1997, RIDP, vol. 69;
4. Falcone G. - Crima organizată o problemă mondială, în Revista Internaţională de
Poliţie Tehnică şi Criminologie nr. 4/1992;
 5. Hurdubaie Ioan - Cooperarea judiciară europeană, Cadrul convenţional penal, Editura
M.A.I. 2003;
6. Iacob Adrian, Drăghici Constantin-Victor - Crima organizată. trecut şi viitor,
Ed.Tritonic, Bucureşti, 2000;
7. Jean Claude Monet – Criminalitatea organizată, Paris, 1996;
8. Keer P.- Mafia Rusească, Ed. Aldo Press 1997, pag.19
9. Lascu Ioan - Prevenirea şi combaterea criminaliţtii, Ed. Omnia 2000;
10. Medeanu Tiberiu Constantin - Crima organizată şi metode specifice de cercetare, Ed.
Infomin, Deva, 2007;
11. Miclea, Damian – Combaterea Crimei Organizate – Evoluţie, tipologii, legislaţie,
particularităţi – Curs, vol. 1, Ed. M.A.I., 2004;
12. Palmieri Luigi – Crima organizată în Italia. Revista Interpol nr. 435/1992;
13. Pitulescu Ion – Al treilea război mondial, crima organizată – Ed. Naţional, 1996;
14. Raymond Gassin – Criminologie, Ed. Dalloz, Paris, 2004;
15. Robert J. Kelly – Natura crimei organizate şi operaţiunile ei specifice Probleme majore
ale controlului crimei organizate 5,8,10 (Herbert Edelbertz, Ed. V.S. Departamentul
Justiţiei, 1987).
16. Salvatore Lupo – Istoria mafiei – de la inceputuri pana in zilele noastre, Ed. Polirom
1999;
17. Sandu Ion Eugen, Sandu Florin, Gheorghe Iulian Ionita - Criminologie, Ed. Silvi
Bucureşti 2001;
18. Suceava Ion, Coman Florian – Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale, Ed.
Romcartecsim Bucureşti 2007;
19. Voicu Costicã– Banii murdari şi crima organizată, Ed. Artprint 1995;
20. Hitoshi Saeki – Sistemul de justiţie înfruntând crima organizată, în Raportul la
colocviul AIDP, Alexandria 1997, RIDP vol. 69;
21. Zaid Mohamed – Particularităţi ale cunoaşterii crimei organizate, în Congresul
Internaţional de Drept Penal 1977, Alexandria, RIDP, vol.69;
22. Crima organizată în America latină în Raportul Mondial 2013 privind drogurile - Biroul
Naţunilor Unite pentru Droguri şi Crimă (UNODC);

CURSUL NR. 4
FORME ŞI MODALITĂŢI DE MANIFESTARE ALE CRIMEI ORGANIZATE

C UPRI NS

I. Domeniile criminalităţii organizate

I.1. Criminalitatea economico-financiară
I.1.1. Factorii economici
I.1.2. Factorii psiho-sociali
I.1.3. Factorii juridici
I.2. Spălarea banilor murdari
I.2.1. Conceptul de spălare a banilor murdari
I.2.2. Obiectivele urmărite prin spălarea banilor
I.2.3. Forme şi metode de spălare a banilor
I.2.4. Pericolul derivat din spălarea banilor
 I.2.5. Acorduri, convenţii şi programe internaţionale pentru combaterea spălării banilor
murdari
I.3. Frauda în instituţiile financiare
I.3.1. Evitările
I.3.2. Frauda prin instrumente de acces
I.3.3. Frauda prin computer
I.3.4. Frauda prin telecomunicaţii
I.4. Traficul de droguri
I.4.1. Zonele cenuşii
I.4.2. Drogurile şi organizaţiile criminale
I.4.3. Priorităţi actuale ale luptei antidrog
I.4.4. Concluzii privind traficul de droguri
I.5. Traficul de autoturisme provenite din furt
I.6. Traficul de arme, muniţie, explozivi, materiale nucleare, substanţe radioactive şi deşeuri toxice

I. DOMENIILE CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE

I.1. Criminalitatea economico-financiară
Criminalitatea economico-financiară este, în general, mai puţin urmărită decât cea
tradiţională, fiind mult mai complexă, mai greu de identificat şi de probat, deşi efectele sale sunt
deosebit de grave din punct de vedere al prejudiciilor cauzate şi al numărului persoanelor juridice
şi fizice afectate.
Criminalitatea economico-financiară furnizează o mare parte din „numărul ocult” al
infracţiunilor semnalate sau insuficient semnalate. Infracţiunile din această sferă, cauzează
instituţiilor economice şi sociale, precum şi publicului, un prejudiciu mult mai mare decât cel
indicat de numărul cazurilor finalizate pozitiv şi care, de regulă, declanşează reacţii în lanţ.
Studiul victimologic comparat al criminalităţii în afaceri şi al celei tradiţionale relevă o
preponderenţă a celei dintâi, ale căror victime potenţiale sunt: statul (fraudele fiscale), societăţile
comerciale (lipsuri în gestiune, delapidări, conturi inexacte sau incomplete), comercianţii (atingeri
aduse liberei concurenţe prin înţelegeri ilicite, publicitate mincinoasă), funcţionarii (infracţiuni
la legislaţia muncii), consumatorii, micii depunători etc.
Pornind de la ideea că dorinţa de câştig nu este o trăsătură particulară a delincvenţilor în
afaceri, ci o caracteristică a oricărei activităţi economice, cercetătorii în criminologie nu au abordat
ca pe un subiect de sine stătător problema factorilor care stau la originea criminalităţii economico-
financiare.
În „Raportul Comitetului European pentru Probleme Criminale”, prezentat la Strasbourg în
1991, în secţiunea cu privire la criminalitatea economică, au fost prezentaţi o serie de factori
economici, psiho- sociali şi juridici, care favorizează, într-un fel sau altul, infracţiunile din
domeniul economico-financiar, astfel:

I.1.1. Factorii economici

• situaţia financiară precară a anumitor sectoare ale vieţii economice poate sta la
originea delictelor în afaceri. Delictele de bancrută şi manopere frauduloase în materie de credit
sunt infracţiuni de afaceri tipice perioadelor de recesiune;
• starea de prosperitate, propice realizării de profituri mari în anumite ramuri ale vieţii
economice, conduce la formarea societăţilor fictive, a societăţilor imobiliare frauduloase. În
această conjunctură, speculanţii înfiinţează societăţi în nume colectiv sau fictive (în comandită
 simplă sau pe acţiuni) şi invită piaţa capitalurilor să participe la acestea, susţinând că sunt
deţinătorii unor fonduri importante, pe care în realitate nu le posedă, sau cointeresând prin
profiturile deosebite pe care contează să le obţină;
• acordarea de subvenţii de la bugetul de stat fără a se cere în prealabil de la cei care le
solicită prezentarea unor evidenţe contabile;
• sistemul de taxare progresivă exagerată. Spre exemplu, dacă 80% sau mai mult din
beneficii sunt prelevate de stat, evaziunea fiscală devine tentantă;
• tarifele vamale protecţioniste care conduc, de regulă, la intensificarea contrabandei;
• lipsa unui control intern în întreprinderi, care presupune o contabilitate
proprie şi insuficienţa serviciilor externe angajate pentru verificarea veridicităţii conturilor;
• statutul juridic al societăţilor cu răspundere limitată, care permite comiterea de
abuzuri, atât timp cât directorul are o răspundere limitată faţă de creditorii societăţii şi se
consideră proprietar de drept şi de fapt al patrimoniului acestora;
• insuficienţa fondurilor unor întreprinderi care riscă falimentul, motiv pentru care
recurg la delicte economico-financiare pentru a subzista.

I.1.2. Factorii psiho-sociali

Aceştia reprezintă ansamblul comportamentelor şi atitudinilor care favorizează
criminalitatea în afaceri, printr-o remarcabilă convergenţă spre anumite domenii, cuprinzând:
a) mediul afacerilor
Toate afacerile urmăresc profitul, puterea şi un maximum de productivitate, conform
devizei „în afaceri trebuie să ajungi înaintea altora”, cu alte cuvinte să învingi concurenţa prin orice
mijloace, chiar şi prin comiterea de infracţiuni. Omul de afaceri consideră că a comite un delict este
un risc ca oricare altul.
b) mediul funcţionarilor
Perspectiva unei cariere mai bune este o cauză importantă a delictelor comise de funcţionarii
care lucrează în societăţi fictive sau alte societăţi cu scopuri criminale.
c) mediul victimelor
În dreptul penal al afacerilor, rar se înregistrează plângeri sau denunţuri din partea
victimelor, pentru considerentul că acestea se pot găsi în diferite ipostaze în raport cu infracţiunea,
astfel: nu sunt conştiente de starea de victimă în care se află (ex. acţionarul care nu cunoaşte că
bilanţul societăţii a fost falsificat); cunosc că sunt victime, însă ignoră mijloacele legale de
protecţie (ex.: cel care suferă din cauza poluării); cunosc mijloacele de protecţie de care dispun,
însă sunt descurajate de complexitatea demersurilor juridice pe care trebuie să le întreprindă; sunt
tentate de profitul personal care ar decurge din comiterea infracţiunii respective (acţionarul ştie că
bilanţul a fost falsificat, însă speră ca în final să obţină profituri sporite); deşi lezate în interesele
lor, nu doresc să-şi altereze imaginea publică sau prestigiul comercial, ş.a.m.d.
d) opinia publică
Criminalitatea în afaceri, de regulă, nu scandalizează opinia publică, cum ar fi în cazul
criminalităţii cu violenţă, motiv pentru care nici nu reacţionează pentru estomparea acesteia.
e) mediul judiciar
Complexitatea procedurilor juridice, numărul mare de delicte în afaceri, tergiversarea în
timp a proceselor, uneori pe durata mai multor ani, determină o oarecare lipsă de reacţie şi de interes
din partea reprezentanţilor legali.
f) mediile de control extern al întreprinderilor
Complexitatea operaţiunilor economico-financiare desfăşurate de o societate comercială
care presupune un personal specializat din partea instituţiilor şi organelor îndrituite cu efectuarea
controlului, şi o muncă asiduă şi de durată, conduc, de cele mai multe ori, la renunţarea la această
acţiune.

I.1.3. Factorii juridici

a) dreptul penal intern aplicabil afacerilor
Într-o serie de ţări, multe dintre aceste infracţiuni nu sunt definite decât în legi speciale
şi nu în Codul penal. Pe de altă parte, aceste infracţiuni sunt definite după formule mai puţin
precise, apelându-se, de regulă, la dispoziţii comerciale. Aceasta face ca, adesea, elementul
intenţional al infracţiunii (intenţia sau culpa) să nu fie precizat; mai mult, elementul material
se poate manifesta prin omisiune şi nu prin acţiune. Rezultă astfel o imprecizie şi o
incertitudine în baza cărora delincvenţii nu ezită să acţioneze când au ocazia.
b) dreptul penal internaţional al afacerilor
Viaţa afacerilor îmbracă un pronunţat caracter internaţional. Acest fenomen nu se rezumă
numai la întreprinderile „multinaţionale”, ci şi la cele stabilite într-un stat determinat, dar având
importante activităţi de export, precum şi la cele publice comune mai multor state.
Dreptul penal în acest domeniu este în mod clar insuficient, ceea ce constituie o certă
incitare la fraudă. Această insuficienţă se manifestă prin absenţa unor legislaţii internaţionale penale
aplicabile afacerilor.

I.2. Spălarea banilor murdari

I.2.1. Conceptul de spălare a banilor murdari
Termenul de spălare a banilor murdari a fost folosit prima dată de autorităţile americane,
atunci când s-au referit la maşinile de spălat rufe aflate în proprietatea mafiei. Maşina de spălat
asigură schimbarea rufelor murdare în rufe curate. Similar, spălarea banilor asigură transformarea
„banilor murdari” în„bani curaţi”. În perioada anilor 1920-1930, mafia şi-a legitimat profiturile
realizate din contrabandă, prostituţie şi jocuri de noroc prin afacerile cu automate de spălat
rufe. „Banii murdari” au fost mixaţi cu cei obţinuţi din plăţile efectuate de cei care foloseau
automatele de spălat rufe, asigurând mafioţilor acoperiri pentru profiturile realizate din afaceri
veroase.
Spălarea banilor reprezintă o practică ce presupune două procese relaţionale. În
primul rând, oricine ascunde existenţa banilor este implicat în spălarea acestora. De exemplu,
traficantul de droguri care depune un venit ilicit într-o bancă elveţiană sau cel care eludează taxele
financiare, fondurile fiind ulterior camuflate în investiţii legale cu statul, nu fac altceva decât să
recicleze banii murdari.
În al doilea rând, banii sunt „curăţaţi” sau supuşi operaţiunilor „sanitare” atunci
când sursa acestora sau uzul lor este mascat, ascuns, secretizat. Legitimitatea surselor de
provenienţă asigură calea pentru fructificarea banilor fără teama de a da socoteală cuiva.
Justificarea, prin posesia de resurse, bunuri, proprietăţi etc. reprezintă esenţa spălării banilor
murdari. Astfel: traficantul de droguri trebuie să se justifice faţă de organele de poliţie de ce
locuieşte într-o vilă luxoasă şi costisitoare sau foloseşte autoturisme de lux; persoana care
eludează legile privind plata taxelor financiare trebuie să motiveze autorităţilor fiscale investiţiile
realizate; funcţionarul corupt va trebui să explice comisiei anticorupţie de ce modul său de viaţă
depăşeşte veniturile financiare pe care le are ş.a.m.d.
Spălarea banilor se face în scopul împiedicării sau îngreunării operaţiilor de
urmărire a documentelor contabile, prin practica transferurilor de fonduri băneşti „cash” peste
hotare, fără plata taxelor corespunzătoare. Dacă banii nu pot fi urmăriţi, atunci acţiunile juridice
pot fi blocate, confiscările evitate, iar datoriile, taxele şi impozitele nu pot fi recuperate.
Nu există o definiţie universală pentru spălarea banilor murdari. Juriştii şi agenţiile de
stat însărcinate cu aplicarea legii, companiile şi oamenii de afaceri, fiecare ţară în parte sau pe
blocuri au propriile definiţii în funcţie de priorităţi şi perspective.
Marea Britanie, spre exemplu, a incriminat ca infracţiuni numai câteva din categoriile de
fapte ce ţin de spălarea banilor murdari. Astfel, conform Legii privind infracţiunile în domeniul
traficului de droguri din 1986, secţiunea 24, este ilegală sprijinirea unei persoane pentru a reţine
sau beneficia de profiturile realizate din traficul cu droguri, prin ascunderea, scoaterea în afara zonei
jurisdicţionale sau transferul către terţi. Există infracţiune şi dacă o persoană cunoaşte sau
suspectează pe cineva care desfăşoară sau a desfăşurat activităţi în domeniul traficului de droguri
sau a beneficiat de pe urma acestei „afaceri” şi nu sesizează organele de poliţie.
Alte ţări, cum sunt SUA şi Australia, au incriminat ca infracţiuni specifice spălării banilor
un spectru mai larg de activităţi. Astfel, conform Legii Federale pentru controlul asupra spălării
banilor, din 1986, în Statele Unite ale Americii, o persoană este vinovată de această infracţiune
dacă desfăşoară în mod conştient tranzacţii care implică rezultatele obţinute din activităţi ilegale
în scopul promovării acestora sau mascării lor.
La nivel internaţional operează un Tratat ONU, în virtutea căruia spălarea banilor
proveniţi din traficul de droguri este o infracţiune incriminată universal. Conform Convenţiei ONU
în domeniul drogurilor, constituie infracţiune ascunderea sau mascarea naturii, sursei sau posesiei
rezultatelor obţinute din activităţi ilegale precum traficul de droguri.
Corpul pentru Acţiuni Tactice Financiare, stabilit de „Grupul celor 9” în 1989, a
concluzionat: „Fiecare ţară trebuie să ia în considerare extinderea conţinutului infracţiunii de
spălare a banilor murdari asupra tuturor activităţilor care implică narcoticele. O abordare alternativă
este aceea a incriminării tuturor activităţilor infracţionale grave şi a celor care generează rezultate
(fonduri, profituri, bunuri, proprietăţi) semnificative, ca ţinând de domeniul spălării banilor”.
Într-adevăr, traficul cu droguri reprezintă activitatea ilegală cea mai profitabilă, dar la fel de
profitabilă poate fi şi traficul cu armament, materiale strategice, opere de artă, etc. Gradul de
periculozitate socială este oarecum diferit, drogurile având implicaţii directe asupra sănătăţii
individului. În opinia noastră, este necesar a se incrimina operaţiunile de spălare a banilor,
indiferent de sursa de provenienţă a acestora, dacă este ilicită.
I.2.2. Obiectivele urmărite prin spălarea banilor
Spălarea banilor poate fi realizată pentru a se da un caracter legitim profiturilor. Spălarea
banilor se realizează pentru a se evita identificarea sursei ilegale din care provin, de către autorităţile
investigaţionale de stat sau agenţiile specializate pentru aplicarea normelor fiscale.
Există şi situaţii în care se procedează la ascunderea banilor faţă de public, concurenţi,
instituţii sociale, religioase etc., pentru a se asigura confidenţialitatea, avantajul competitiv,
reputaţia sau descurajarea solicitărilor pentru acţiuni de caritate, fără a se recurge la activităţi
infracţionale.
Procesul de spălare a banilor este determinat de activităţi ilegale şi poate avea motivaţii
diferite. De exemplu, traficanţii de droguri acumulează uriaşe fonduri financiare „cash”, care se
impun a fi spălate pentru evitarea descoperirii sursei de provenienţă. Grupările teroriste, la rândul
lor, apelează la acest procedeu pentru a finanţa operaţiunile ilegale şi violenţele specifice acestora.
Tehnicile de spălare a banilor sunt folosite de companiile multinaţionale pentru a masca
mita sau alte plăţi cu caracter confidenţial, în beneficiul unor personalităţi sau „agenţi”, având ca
obiectiv obţinerea de contracte care să le asigure profituri mari. Finanţarea secretă a partidelor
politice este uzitată, de asemenea, pentru a se asigura eludarea restricţiilor juridice asupra plăţilor
de către companii şi, respectiv, de a se garanta „neimplicarea” în cazul depistării.
Spălarea banilor este folosită şi în scopul ascunderii surselor fondurilor financiare pentru
preluarea unor active sau acţiuni sau pentru a masca profiturile proprietarilor de acţiuni din
cadrul unei companii. Prin tehnicile de spălare a banilor se poate masca, de asemenea, folosirea
împrumuturilor bancare pentru obiective neautorizate sau transferul de fonduri în conturi personale.

I.2.3. Forme şi metode de spălare a banilor

Dacă autorii crimei organizate au acces uşor la cele mai sofisticate tehnici de spălare
a banilor, guvernele şi publicul sunt, de regulă, în stare de ignoranţă în ceea ce priveşte
mecanismele ce se folosesc în acest sens, în special cele cu caracter de noutate.
Varietatea metodologiei de spălare a banilor depinde de imaginaţia şi raţiunea celor care fac
uz de astfel de operaţiuni. Eficacitatea unei metode depinde de scopul infractorului şi circumstanţele
în care se realizează operaţiunea ca atare. Astfel, un funcţionar corupt care primeşte mită poate să
uziteze de un nume fals pentru a investi sau masca banii iliciţi. Altfel însă se pune problema în
cazul unui şef de stat care jefuieşte trezoreria ţării şi care trebuie să folosească tehnici de spălare a
banilor, foarte sofisticate. În acest caz, un nou guvern democratic, care îşi propune recuperarea
banilor trezoreriei naţionale, se va confrunta cu probleme de drept internaţional, imunitatea
personală a fostului şef de stat, refuzul de a fi extrădat etc.
Succesul unei metodologii de spălare a banilor depinde, în ultimă instanţă, de modul în care
aceasta asigură o explicaţie credibilă pentru originea banilor. Mecanismul spălării banilor având ca
beneficiar o singură persoană are mai multe şanse de reuşită decât cele cu implicare complexă.
• Instituţiile financiare sunt cele mai pretabile mijloace prin intermediul cărora se pot spăla
banii.
Băncile se pot implica în spălarea banilor sub diverse forme, astfel:
• „rafinarea” banilor iliciţi;
• acceptarea de depozite sub nume false;
• închirierea de safe-uri pentru depozitarea de valori sau bani iliciţi, în condiţii de totală secretizare;
• realizarea de transferuri financiare computerizate ca plăţi pentru produse ilegale, cum sunt
drogurile sau depozitarea şi distribuirea profiturilor unor tranzacţii;
• asigurarea de transferuri prin care banii iliciţi pot să ajungă la destinaţii convenite;
• neraportarea tranzacţiilor valutare sau eludarea legilor valutare etc. Cea mai simplă şi obişnuită
tehnică folosită este „rafinarea”, definită ca un proces de convertire a bancnotelor de valoare mică
în cele de valoare mare.
Există cel puţin două motive pentru care se recurge la această metodă:
• în primul rând, „rafinarea” înlătură eventualele urme fizice, reziduuri sau mirosuri, aspecte care
conduc adesea la distingerea banilor cash folosiţi sau rezultaţi din tranzacţiile ilegale cu droguri;
• în al doilea rând, prin „rafinare” se reduce volumul şi greutatea banilor cash, uşurându-se
astfel operaţiunile de transport şi manipulare. De exemplu, un milion de bancnote de 1 dolar
schimbate în bancnote de 100 dolari cântăreşte circa 10 kg şi poate fi transportat într-o valiză, în
timp ce un million de dolari în bancnote de 10 dolari cântăreşte 100 kg şi sunt necesare zece
valize.
O altă metodă de spălare a banilor este deschiderea şi operarea cu un cont bancar sub
nume fals. Băncile care nu solicită datele de identitate ale clienţilor sunt cele mai pretabile pentru
operaţiuni de spălare a banilor murdari în acest mod.
Această metodă ar putea fi combătută prin incriminarea ca infracţiune a deschiderii de
conturi în bănci sub o identitate falsă sau prin obligativitatea băncilor de a semnala pe cei care
manipulează sume mari de bani.
Băncile sunt interesate de propriile profituri şi, cel mai adesea, invocă dreptul de secretizare
a operaţiunilor financiare pe care le efectuează. Cu alte cuvinte, nu au interesul să divulge
depozitele bancare ale clienţilor pentru a nu se autoizola.
• Cazinourile sunt locurile ideale pentru aranjamente, jocuri de noroc şi, respectiv, spălarea
banilor. Infractorii bogaţi, stigmatizaţi de societate, sunt aici bineveniţi. Având în vedere caracterul
activităţilor şi atmosfera propice cazinourilor, infractorii pot uşor să joace câştigurile ilicite, având
asigurat un relativ anonimat. Spălarea banilor în cazinouri se face uşor, cu sau fără sprijinul
managerilor acestora.
Cazinourile sunt, în primul rând, locuri ideale pentru „rafinarea” banilor. Obişnuiţii
cazinourilor depozitează fonduri financiare sub forma bancnotelor de mică valoare, iar la eliberare
primesc bancnote de 100 dolari sau cecuri cazino. Cazinourile, la rândul lor, depun bancnotele de
mică valoare în bănci şi primesc în schimb bancnote de 100 dolari.
Cazinourile se implică şi în alte genuri de operaţiuni, cum ar fi transferurile de bani cash
peste frontieră. De regulă, se cunoaşte că aceste stabilimente sunt destinate facilitării jocurilor de
noroc, iar faptul că pot fi pervertite la activităţi de spălare a banilor rămâne un aspect ascuns.
• Banii pot fi spălaţi şi în cadrul pariurilor vizând cursele hipice, auto, etc. De exemplu, o persoană
care posedă o sumă de 1.000 dolari cash, obţinută ilegal, poate să o spele demonstrând cu probe
acceptabile că a fost câştigată în urma pariurilor la care a luat parte. Singurul mod cert de a
realiza acest lucru este prezentarea buletinului de pariu pe un cal ieşit învingător sau a unui cec
obţinut de la un bookmaker, evident cu consimţământul acestuia. De asemenea, poate achiziţiona
cu bani cash de la un parior norocos tichetul câştigător al acestuia, după care îşi încasează banii
de la casele de pariuri. Într-o asemenea situaţie, trebuie găsit deţinătorul de tichet câştigător, în
timp util, căruia să i se ofere o „primă” în schimbul cedării tichetului şi să i se garanteze secretizarea
asupra identităţii. În plus, cel care achiziţionează tichetul câştigător trebuie să-şi asume riscul
posedării unei sume mari de bani cash având surse ilicite.
Este foarte dificil de probat spălarea banilor prin jocurile de noroc, deoarece acestea se
bucură de un regim de relativ anonimat, evidenţele pariurilor sunt uşor de manipulat şi
modificat, iar bookmakerii, de regulă, preferă cooperarea cu persoanele implicate în astfel
de operaţiuni, având anumite avantaje materiale.
• O altă metodă utilizată pentru spălarea banilor constă în „cumpărarea unei afaceri care să producă
intensiv bani cash pentru sertar”. Fondurile ilicite sunt mascate ca parte a banilor lichizi rezultaţi
din aceste afaceri şi pot fi chiar impozitate, asigurându-li-se astfel legitimitatea completă. Această
metodă „elegantă” are ca efect secundar creşterea valorii acţiunilor companiei prin îmbunătăţirea
artificială a profitului acesteia şi, deci, crearea potenţială a unui mare capital.
• O variantă a mecanismului de spălare a banilor o reprezintă investiţia directă într-o afacere fără
succes. Infractorul care investeşte cumpără o afacere legală, care se află în pierdere, după care
manipulează dosarele cu evidenţa contabilă pentru a demonstra că afacerea este totuşi profitabilă.
Preluarea pierderilor este o strategie de spălare a banilor, foarte costisitoare care, în mod normal,
are sens doar pentru un termen scurt.
• Statele Unite ale Americii au o legislaţie specifică pentru identificarea spălării banilor
prin intermediul afacerilor legale. Conform Codului taxelor, orice persoană implicată în relaţii
comerciale sau de afaceri, care pe timpul derulării acestora primeşte bani cash ce depăşesc suma
de 10.000 dolari, într-o singură tranzacţie, trebuie să informeze Serviciul pentru Venituri Interne.
Cu toate acestea, prevederea poate fi eludată, evident, cu multă uşurinţă de cei implicaţi în spălarea
banilor murdari.

I.2.4. Pericolul derivat din spălarea banilor

O parte semnificativă din volumul operaţiunilor de spălare a banilor este realizată de
grupările care desfăşoară activităţi compatibile cu crima organizată. Spălarea banilor este vitală
pentru aceste grupări criminale, deoarece astfel pot evita identificarea şi tragerea la răspundere
penală pentru activităţile infracţionale desfăşurate. Persoanele aflate în topul organizaţiilor
criminale sunt în afara sferei activităţilor concrete specifice crimei organizate, ceea ce ridică mari
probleme investigatorilor care adună probe incriminatorii. Urmărirea circuitului banilor constituie
singura legătură dintre liderii organizaţiilor criminale şi infracţiunile propriu-zise. Spălarea banilor
permite organizaţiilor criminale să fructifice profiturile realizate prin afaceri veroase.
Riscul pentru lumea afacerilor şi pentru economie, în general, constă nu numai în penetrarea
de către grupurile criminale a domeniului afacerilor legale, dar şi în concurenţa neloială pe care
acestea o exercită pe piaţă. Infractorii care şi-au procurat banii din trafic de droguri, jocurile
de noroc, prostituţie, extorcare, fraude de toate felurile nu au de ce să conteste taxele sau alte
prevederi legislative care se aplică în domeniul afacerilor. Aceştia beneficiază din plin de accesul
la banii „liberi”, obţinuţi prin eludarea legii care reglementează activităţile bancare, operând cu
fonduri financiare proprii fără a lua în considerare restricţiile generale fiscale şi de credit care
acţionează în economie.
Creşterea economiei subterane şi spălarea banilor afectează fundamentul activităţii
financiare din orice societate. Uriaşele sume de bani supuse procesului de spălare influenţează
enorm nivelul corupţiei. Atât managerii, cât şi angajaţii instituţiilor financiare sunt supuşi unor
tentaţii inimaginabile. Politicienii şi funcţionarii publici sunt, de asemenea, supuşi riscului
corupţiei, iar evaziunea fiscală devine ceva obişnuit. În cel mai sumbru scenariu, spălarea banilor
perverteşte sistemul politic şi economic, astfel încât o ţară devine dependentă şi subordonată
intereselor crimei organizate.

I.2.5. Acorduri, convenţii şi programe internaţionale pentru combaterea spălării banilor

murdari
Cu ocazia instruirii europene anuale, la nivel înalt, din anul 1989, de la Paris, şefii de guvern
ai „Grupului celor 7” (G–7) şi preşedintele Comunităţii Europene au convenit să înfiinţeze Grupul
Operativ Financiar Privind Spălarea Banilor, a cărui sarcină constă în elaborarea de recomandări
vizând măsurile de combatere a traficului de droguri şi a altor infracţiuni, prin îngreunarea
procedeelor de „reciclare a banilor murdari” şi o mai bună cooperare internaţională. În Grupul
Operativ Financiar sunt reprezentate: G–7 (S.U.A., Marea Britanie, Japonia, Germania, Franţa,
Italia, Canada), Comunitatea Europeană, ca organism, Suedia, Belgia, Luxemburg, Elveţia, Austria,
Spania, Australia şi Olanda.
Grupul operativ şi-a prezentat concluziile într-un raport, în luna aprilie 1990. Raportul a
cuprins trei capitole şi a început cu estimarea sumei totale a banilor reciclaţi şi prezentarea unei
situaţii de ansamblu asupra programelor pentru abordarea problemei spălării banilor murdari.
Profiturile rezultate din traficul de droguri, spălate anual în S.U.A. şi Europa, sunt estimate la
85 miliarde dolari.
Există două programe internaţionale de combatere a spălării banilor, respectiv: Convenţia
de la Viena, din 1988 şi Declaraţia de Principii a Comitetului de la Basel, cu privire la Regulamentul
Bancar şi Practicile de Supraveghere, din acelaşi an.
Aceasta din urmă constituie o directivă formulată de controlorii bancari din ţările „Grupului
celor 10” (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Belgia, Canada, Franţa, Italia, Japonia,
Olanda, Suedia, Elveţia) şi Luxemburg. Directiva impune instituţiilor financiare să încheie acorduri
în scopul prevenirii implicării lor în procesul de spălare a banilor murdari. Băncile trebuie să ceară
clienţilor să-şi prezinte identitatea reală şi să întreprindă măsuri în acest sens. Toate băncile trebuie
să-şi intensifice cooperarea cu departamentele de justiţie criminală.
Ţările Grupului Operativ Financiar şi-au adaptat legislaţia pentru a obliga băncile să
respecte „Principiile de la Basel” în ceea ce priveşte combaterea operaţiunilor de spălare a banilor
murdari.
Ultimul capitol al Raportului Grupului Operativ conţine 40 de recomandări. Printre acestea
sunt: cea referitoare la ratificarea Convenţiei de la Viena; limitarea secretului bancar; incriminarea
de către toate statele a activităţilor de spălare a banilor; cunoaşterea de către bănci a clienţilor;
raportarea tranzacţiilor suspecte; intensificarea cooperării internaţionale.
Convenţia de la Strasbourg, din 1990, are ca scop principal facilitarea cooperării
internaţionale în ceea ce priveşte sprijinul reciproc pentru realizarea de anchete, cercetări,
sechestrări şi confiscări de profituri provenind din toate genurile de infracţiuni.
Confiscarea este definită drept o măsură ordonată de către oficialităţile abilitate ca urmare
a unui proces privitor la o infracţiune sau la mai multe infracţiuni, care are drept consecinţă privarea
de bunurile dobândite ilegal. Fiecare parte semnatară a Convenţiei trebuie să incrimineze spălarea
banilor, atunci când este intenţionat comisă, ca infracţiune conform legislaţiei naţionale.
Incriminarea spălării banilor ca urmare a neglijenţei este opţională.
Părţile la această convenţie au obligativitatea:
• de a adopta acele acte normative care dau posibilitatea folosirii tehnicilor speciale de
investigaţie;
• de a coopera unele cu altele la cel mai înalt grad pentru buna desfăşurare a investigaţiilor
şi procedurilor ce vizează confiscarea;
• de a da curs solicitărilor celorlalte părţi cu privire la confiscarea unor anumite părţi din
bunurile deţinute ce reprezintă mijloace sau rezultate financiare ilegale, precum şi a profiturilor,
prin solicitarea plăţii unei anumite sume de bani, corespunzător valorii acestora. Statul solicitat
trebuie să execute un ordin extern de confiscare sau să stabilească propriile proceduri interne care
să conducă la confiscarea solicitată. Secretul bancar nu poate fi invocat drept un motiv al refuzului
cooperării.
Această convenţie are o sferă de aplicabilitate mai largă decât cea de la Viena, deoarece
nu se limitează doar la infracţiunile legate de droguri.
• Acordul şi Convenţia de la Schengen (1985; 1990) prevăd obligaţia părţilor semnatare
de a adopta acele măsuri care să le dea posibilitatea de a sechestra şi confisca profiturile de natură
financiară ce derivă din traficul de droguri, în conformitate cu legile lor interne.
• Directiva cu privire la prevenirea folosirii sistemului financiar pentru spălarea fondurilor
suspecte (Luxemburg 1991) recomandă statelor Comunităţii Europene să incrimineze spălarea
banilor ca infracţiune şi să o sancţioneze corespunzător. Potrivit acestei Directive, instituţiile
financiare trebuie să ceară identificarea clienţilor, în special când se deschid conturi ori se depun
bani. Această obligativitate se aplică oricărei persoane care doreşte să transfere o sumă de
15.000 ECU sau mai mare, indiferent dacă asta implică una sau mai multe tranzacţii, precum şi
în cazul în care există o suspiciune legată de spălarea banilor, chiar dacă suma este mai mică
de 15.000 ECU. Transferurile dubioase trebuie verificate şi raportate autorităţilor abilitate, iar
băncile sunt obligate să pună la dispoziţie documentele solicitate. Secretul bancar nu poate
constitui o motivaţie pentru refuz.
 Cadrul de cooperare internaţională existent nu presupune şi aplicarea lui „ad literam” de
către ţările semnatare, întrucât, în anumite cazuri este posibil ca poliţiile statale să nu fie suficient
de bine organizate şi dotate logistic pentru a putea răspunde prompt acestor necesităţi, având
în vedere şi criminalitatea internă cu care se confruntă. De cele mai multe ori, ţările mici sau cu
potenţial redus de forţe şi mijloace se află în situaţia de a nu putea ţine pasul cu reglementările şi
măsurile întreprinse pe plan internaţional. Important este însă ca toate legislaţiile penale naţionale
să fie armonizate în raport cu instrumentele juridice internaţionale cadru şi, treptat, integrate
acestora.

I.3. Frauda în instituţiile financiare

Frauda în sistemul financiar se produce atunci când o instituţie din cadrul acestuia
este prejudiciată. În urma unei analize responsabile, Asociaţia Bancherilor Americani a ajuns la
concluzia că „evitările” şi „frauda prin instrumentele de acces” reprezintă două dintre principalele
modalităţi de lezare a sistemului financiar.

I.3.1. Evitările
Evitările se referă la falsificarea cecurilor de companie, a obligaţiunilor şi acţiunilor.
După falsificare, aceste instrumente pot fi folosite fie drept garanţii pentru obţinerea de
împrumuturi, fie pentru negocieri directe.
Cecurile de companie sunt cele mai expuse acestui tip de activitate frauduloasă, deoarece
costurile de companie nu sunt supuse unor plăţi zilnice. Infractorul, înarmat cu o falsă identitate,
deschide un cont fictiv folosind o sumă de bani nominală. Cecurile false vor fi apoi depozitate
în acest cont fictiv, şi se vor achita înainte ca respectiva companie să descopere că sunt false. Prin
folosirea unor tehnologii speciale, cum ar fi utilizarea scanner-ului şi a imprimantelor pe bază de
laser, se pot realiza instrumente de plată false, greu de deosebit de cele autentice. Folosirea
scanner-ului permite infractorului să mărească valoarea instrumentelor folosite, prin adăugarea
unor „bonuri” de plată pentru intrări sau ieşiri, obţinând astfel o formă aparent autentică.
Cele mai active grupuri criminale în practicarea acestui gen de fraudă bancară s-au dovedit
a fi triadele asiatice şi bandele vest-africane. Astfel, în urma unei investigaţii relativ recente
asupra unei bande criminale asiatice din sudul Californiei, a rezultat că, prin folosirea
computerelor şi a imprimantelor cu laser, aceasta a falsificat cecuri de plată a salariilor producând
prejudicii de milioane de dolari.
Falsificarea instrumentelor negociabile ale guvernului sau ale unor entităţi particulare
reprezintă o altă zonă vizată de criminali. Această modalitate, constă în realizarea unor
documente financiare false, adeseori folosind un nume de bancă similar cu al unei bănci reale,
care sunt folosite drept garanţii şi preschimbate prin conturi de bancă fictive. Această fraudă este
specifică grupărilor criminale din Africa de Vest.
În majoritatea cazurilor, fondurile realizate prin fraudă din instituţiile financiare sunt
folosite de grupările criminale vest-africane şi asiatice în traficul de heroină, activitate în care
acestea sunt angrenate cu preponderenţă.

I.3.2. Frauda prin instrumente de acces

Frauda prin instrumente de acces se manifestă cu precădere în majoritatea ţărilor care
folosesc cărţi de credit, cu deosebire SUA. Amplificarea deosebită a activităţii de falsificare a
cărţilor de credit în ultimul timp se datorează unor factori, cum sunt:
• participarea triadelor asiatice la delictele financiare a imprimat un caracter organizat
şi mobil acestor activităţi, dispunând de tehnologia necesară contrafacerii instrumentelor de acces;
• formarea aşa-zişilor „tehno-criminali”, indivizi cu înaltă instruire, bine calificaţi din
punct de vedere tehnic, capabili să utilizeze tehnologia de ultimă oră;
• posibilitatea utilizării cărţilor de credit contrafăcute, recodificate şi reinscripţionate cu
noi numere de cont. Relativa uşurinţă a procesului de recodificare creează posibilitatea de aplicare
rapidă a noului număr de cont pe o carte de credit contrafăcută şi, prin urmare, este foarte greu
pentru apărătorii legii să contracareze aceste fapte;
• folosirea frauduloasă a cărţilor de credit pierdute sau furate pentru a obţine avansuri în
numerar sau cumpărarea unor obiecte scumpe. Deşi acest tip de delict nu este asociat, de regulă,
cu practicile marii criminalităţi, el poate genera fraude extrem de importante şi dacă va căpăta un
caracter organizat, atunci ne putem imagina uşor caracterul şi sfera de cuprindere a fenomenului;
• cererile frauduloase (în numele unor posesori legali) de cărţi de credit noi, prin
intermediul unor trimiteri poştale, sub pretextul schimbării de adresă.
După obţinerea cărţii de credit, aceasta se foloseşte până la limita sumei pe care o conţine;
• frauda prin telemarketing constituie un mijloc extrem de facil în momentul de faţă spre
obţinerea unor avantaje economice şi materiale, ceea ce motivează organele investigative
să-şi concentreze atenţia asupra bancherilor care utilizează această metodă şi asupra
negocierilor în care se indică numerele de cont ale cărţilor de credit, acordând o atenţie mai mică
vânzărilor propriu-zise, prin telefon. Oficiul SUA pentru Problemele Consumatorilor a estimat că
prejudiciile anuale aduse prin fraudă de telemarketing se ridică la circa patruzeci de miliarde de
dolari. Cifra este, evident, estimativă la nivelul unui stat, dar dacă am putea imagina şi cuantifica
dimensiunile sale la nivel internaţional, cred că am avea suficiente motive de profundă îngrijorare;
• „Plasticul Alb” este un termen care defineşte orice bucată de plastic folosită drept carte
de credit. De regulă, o fâşie de plastic care a fost imprimată şi codificată cu un număr furat de pe
o carte de credit reală este folosită pentru retragerea de numerar din casetele A.T.M. Acest tip
de fraudă este realizat numai prin tranzacţiile A.T.M. sau cu complicitatea unor negustori. La
această metodă de fraudă recurg, cu deosebire, nigerienii.

I.3.3. Frauda prin computer

Computerele sunt folosite cu predilecţie pentru comiterea delictelor financiare, nu neapărat
ca instrument al crimei, ci mai ales pentru a intra în baza de date, cu scopul de a extrage şi/sau
introduce informaţii, de a iniţia microcipuri pentru telefoane celulare, de a examina cecuri de
companie, obligaţiuni şi alte instrumente negociabile, în vederea falsificării.
Deoarece, la momentul actual, computerele reprezintă o sursă extraordinară atât pentru
investigare, cât şi pentru obţinerea de materiale care servesc drept probe în tribunal, Serviciul
Secret al SUA a înfiinţat Programul Special al Delictelor Electronice, având drept scop instruirea
agenţilor pentru descărcarea şi transferarea computerelor folosite în acte infracţionale. Astfel
calificaţi, agenţii pot păstra orice elemente investigative în interiorul computerului, precum şi orice
înregistrare necesară punerii sub acuzare.

I.3.4. Frauda prin telecomunicaţii

Acest model de fraudă reprezintă o noutate în domeniu, incitantă atât din punct de
vedere al performanţelor, cât şi al posibilităţii obţinerii rezultatelor imediate.
Copierea telefoanelor celulare este un procedeu de fraudă, extrem de accesibil şi folosit ca
atare în comiterea de infracţiuni.
Este cunoscut faptul că atunci când o persoană vorbeşte de la un telefon celular, aparatul
emite un flux de informaţie electronică. În interiorul acestui flux de informaţii se află numărul
de serie E.S.N., numărul de identificare (M.I.N.) şi alte semnale de identificare electronică,
toate putând fi capturate prin folosirea unui cititor de E.S.N. Odată capturată, această informaţie
este transpusă printr-un computer în microcipuri, care sunt introduse, pe rând, la telefoane
celulare. Aceste telefoane, nou create, pot fi utilizate 30 de zile, înainte ca frauda să poată fi
descoperită. De regulă, telefoanele scanate sunt folosite de traficanţii de droguri pentru a îngreuna
depistarea lor de către organele de poliţie.
Transferurile electronice de fonduri, frauda în programele cu bonuri de alimente, frauda
programatică reprezintă alte forme de criminalitate economico- financiară, extrem de periculoase,
pe care le folosesc cotidian grupurile infractoare compatibile cu crima organizată.
Categoria infractorilor din domeniul financiar acoperă un segment larg, de la funcţionarul
bancar care delapidează, până la asociaţiile de crimă organizată din Africa de Vest, traficanţii de
droguri, triadele asiatice şi alţii care comit fraude bancare la scară internaţională.

I.4. Traficul de droguri

Una din formele cele mai active de manifestare a crimei organizate naţionale şi
transnaţionale o reprezintă producţia şi traficul de droguri. Profiturile deosebite realizate din
această activitate, care devansează cu mult unele afaceri legale, inclusiv din domeniul industriei
petroliere, au făcut ca, pe lângă organizaţiile mafiote tradiţionale, să apară nenumărate grupări şi
bande criminale care pun în prim-planul preocupărilor lor producţia şi traficul de droguri.
Îngrijorător este faptul că în unele ţări, această activitate se desfăşoară sub privirile îngăduitoare
ale guvernanţilor şi şefilor de state care reacţionează tacit la preocupările de acest gen ale
bandelor criminale autohtone, motivul fiind uşor de dedus.
Organizaţiile criminale cu astfel de activităţi îşi permit să posede mii de hectare de pământ
arabil pentru culturile de plante opiacee, mii de angajaţi pentru întreg procesul de fabricare a
drogurilor, adevărate armate pentru asigurarea protecţiei, specialişti în domeniul chimiei,
informaticii, economico- financiar, etc., mijloace de transport de toate categoriile, inclusiv
minisubmarine, în general toată logistica de care au nevoie în desfăşurarea activităţii lor ilegale.
Orice încercare de a face o evaluare a profiturilor realizate ca urmare a acestui gen de
activitate, la nivel internaţional, este hazardată. Estimările efectuate, numai în baza confiscărilor
anuale de droguri, reliefează sume de ordinul miliardelor de dolari.
Câştigurile fabuloase ce se realizează ca urmare a traficului de droguri au determinat
organizaţiile criminale să declanşeze o adevărată ofensivă mondială pentru deschiderea şi
acapararea de noi pieţe de desfacere a acestor „produse”. Metoda transportului de droguri ingerate
de curieri sau ascunse pe corp ori în bagajele de mână, în cantităţi de ordinul sutelor de grame,
nu mai este de actualitate, în prezent fiind folosite mijloace de transport de mare tonaj, în care sunt
camuflate zeci şi sute de tone de astfel de substanţe.
După căderea „Cortinei de Fier”, ţările fostului bloc comunist au devenit segmente
principale ale rutelor de transport al drogurilor şi chiar veritabile pieţe de desfacere, existând
pericolul ca, în scurt timp, dacă nu se vor întreprinde măsurile care se impun, acestea să ajungă
din urmă şi chiar să devanseze statele occidentale cu tradiţie în consumul de stupefiante. Strategiile
elaborate şi măsurile întreprinse pentru combaterea acestui flagel sunt încă firave,
ineficiente, limitându-se, de regulă, la spaţiul naţional sau la o zonă regională restrânsă. Fără
elaborarea unei strategii globale sau pe zone extinse, care să se bazeze pe angajamentul ferm de
cooperare al guvernelor implicate în acţiunile de contracarare a organizaţiilor criminale, nu se
poate spera într-o diminuare a acestui fenomen şi cu atât mai puţin în eradicarea sa.
I.4.1. Zonele cenuşii
Utilizată iniţial pentru desemnarea sectoarelor de cer neacoperite de baleiajul radarului,
această expresie a fost extrapolată, fiind utilizată în present şi pentru desemnarea teritoriilor unde
puterea este necontrolabilă sau legalitatea lipseşte cu desăvârşire.
Astfel, „zonele cenuşii” acoperă imense teritorii din Asia Centrală (Afganistan, republicile
musulmane din fosta U.R.S.S., Kaşmirul, Xingiang) şi din America Latină (Columbia, Ecuador,
Brazilia, Bolivia, Peru). Aici s-au dezvoltat în ultimele decenii ale secolului trecut puteri hibride,
semipolitice, semicriminale, rodul unor alianţe dubioase, cum ar fi: producători de heroină cu
luptătorii demobilizaţi în Asia, producătorii de cocaină cu forţele de guerilă în America Latină.
Există, în prezent, zeci de mii de indivizi înarmaţi care controlează sute de mii de km, inaccesibili
pentru oamenii legii. Situaţiile de acest gen reprezintă unul dintre cele mai mari pericole care
întunecă secolul XXI, motiv de reflecţie la cel mai înalt grad pentru organizaţiile internaţionale
angajate în lupta pentru menţinerea păcii în lume şi combaterea marii criminalităţi.
Forţele Armate Revoluţionare Columbiene (F.A.R.C.), cunoscute ca trupe de gherilă
comuniste, care luptau împotriva regimului aflat la putere, au devenit, în timp, cel de-al „treilea
cartel”, după Medellin şi Calli, implicându- se, alături de acestea, în producţia de cocaină, cu
deosebire în asigurarea protecţiei cultivatorilor de coca şi a transporturilor de cocaină.
Agenţia Centrală de Informaţii (C.I.A.) din S.U.A. susţine că şi organizaţia ultramaoistă
„Calea Luminoasă” din Peru, care beneficiază de ajutorul a numeroşi simpatizanţi din ţările
Comunităţii Europene, din Scandinavia şi din S.U.A., este implicată în afaceri cu droguri.
În Asia Centrală, principala „zonă cenuşie” se întinde de-a lungul frontierelor
Uzbekistanului, Turkmekistanului, Afganistanului şi Pakistanului. În această zonă producţia de
opiu a înregistrat creşteri spectaculoase în ultimii ani. Clanurile asiatice produc şi livrează opium
şi heroină în marile oraşe ale C.S.I., iar de aici drogurile sunt dirijate către piaţa occidentală.
Pentru a evidenţia mai bine dimensiunile activităţii clanurilor asiatice, un ataşat militar occidental
în Pakistan descria un transport de narcotice din Afganistan şi Pakistan către ţările C.S.I. ca pe „un
convoi de camioane precedat de blindate antiaeriene tractate, dotate cu sisteme radio de comunicare
perfecţionate…”.
În urma implicării în activitatea de producere şi traficare a drogurilor, luptătorii mujahedini
din Asia şi trupele de gherilă din America Latină au devenit adevărate structuri de putere,
permiţându-şi să trateze de la egal la egal cu guvernanţii sau chiar să pretindă preluarea puterii în
stat.
Nici Europa nu a scăpat acestui flagel: din Surinam spre Ţările de Jos, din Afganistan
spre Italia, din portul venezuelean Macaraibo spre Palermo, din toate ţările latino-americane spre
Spania, cocaina soseşte în cantităţi impresionante. O situaţie similară se înregistrează şi în ceea ce
priveşte heroina din Asia Centrală. Trei sferturi din aceasta se consumă în ţările Comunităţii
Europene. După căderea „Zidului Berlinului” şi până la intervenţia NATO, recolta câmpurilor de
mac din Afganistan ajungea în Amsterdam în circa o săptămână. Anual, aproximativ 150.000 de
containere sigilate sunt expediate pe căile ferate în fostele ţări ale U.R.S.S.
Nu se poate face o evaluare certă cu privire la suprafeţele arabile destinate culturilor de
plante opiacee. Pentru zona latino-americană se estimează totuşi, că suprafeţele plantate cu coca
variază între 155.000 şi 316.000 ha.
„Zonele cenuşii” au intrat şi în preocuparea ecologiştilor, ca urmare a faptului că în acestea
se înregistrează un proces real de ameninţare a echilibrului ecologic. Apele limpezi din zona
Anzilor încep să sufere datorită poluării provocate de rafinarea cocainei. Numai în anul
1991 această „industrie” a utilizat 23.000 tone de calciu, 10.000 tone piatră de calcar, 1.000 tone
eter şi acetonă, 800 tone de acid sulfuric, 300 tone kerosen şi 50 tone de acid clorhidric, ale căror
reziduuri au fost deversate, fără nici o precauţie, în fluviile, râurile şi lacurile din vecinătatea
laboratoarelor de fabricare a drogurilor.
„Zonele cenuşii” reprezintă, de asemenea, adevărate „depozite” de plasare a deşeurilor
toxice, cancerigene, radioactive şi contaminate. Ceea ce îngrijorează cel mai mult este faptul că
aceste „zone cenuşii” se extind de la an la an. Astfel, în Asia, în regiunea de la nord de Birmania
şi Thailanda – celebrul Triunghi de Aur – spre provincia chineză Yunnan, sunt circa 2.000 km de
frontieră necontrolabilă. Africa sahariană este, de asemenea, ameninţată. Cornul Africii, între
Somalia şi Sudan, este din ce în ce mai inaccesibil, scăpând în mod progresiv de sub control.
„Zonele cenuşii” sunt teritorii ideale pentru culturile de plante opiacee şi laboratoarele
clandestine de prelucrare a acestora, precum şi pentru desfăşurarea altor activităţi compatibile cu
crima organizată.

I.4.2. Drogurile şi organizaţiile criminale

O privire generală asupra evoluţiei fenomenului drogurilor pe plan mondial arată că, în
afara unor aspecte pozitive ce oferă o rază de speranţă prin aplicarea programelor viitoare de luptă
împotriva traficului şi consumului ilicit de droguri, situaţia globală reliefează o cronicizare a
flagelului mondial al drogurilor, cu evoluţii ce provoacă noi motive de îngrijorare tuturor
instituţiilor naţionale şi internaţionale abilitate în domeniu.
În Europa, procesul de integrare a noilor membri va genera noi probleme Uniunii
Europene, care se confruntă deja cu o situaţie complexă privind drogurile, dar, în acelaşi timp,
va crea şi premisele dezvoltării şi coordonării unui răspuns concertat prin creşterea cooperării în
domeniu.
Datele şi informaţiile oferite de organizaţiile internaţionale (structurile Naţiunilor Unite –
Organul Internaţional de Control al Stupefiantelor, Oficiul privind Drogurile şi Criminalitatea,
Comisia pentru Stupefiante, şi cele ale Uniunii Europene – Observatorul European pentru
Droguri şi Toxicomanii), prin rapoartele anuale prezintă tendinţele şi caracteristicile relevante ale
producţiei, traficului şi consumului de droguri la nivel mondial.
Comparativ cu perioada anterioară, în anul 2006 se constată că pe pieţele ilicite ale
cocainei, stimulenţilor de tip amfetaminic şi canabisului nu s- au înregistrat evoluţii dramatice,
excepţie făcând piaţa opiului, aspect asupra căruia o să revenim. Pe de altă parte reţine atenţia
îngrijorarea unor personalităţi, implicate direct în activitatea de control al fenomenului
drogurilor, faţă de rezultatele nerelevante obţinute în acest domeniu, care nu sunt în concordanţă
cu eforturile şi investiţiile alocate.
Spre exemplu, în data de 7 septembrie 2006, un articol dat publicităţii de BBC NEWS,
aducea la cunoştinţă opiniei publice faptul că Generalul James Jones comandantul NATO a
solicitat ţărilor membre NATO să acorde întăriri pentru misiunea din sudul Afganistanului,
recunoscând că trupele alianţei nu mai fac faţă violenţei din regiune, iar la data de 12 septembrie
2006 directorul Biroului Naţiunilor Unite privind Drogurile şi Criminalitatea, domnul Antonio
Maria Costa, făcea următorul apel pentru distrugerea industriei opiumului în Afganistan: „Fac apel
la forţele NATO pentru distrugerea laboratoarelor de heroină, dezafectarea pieţelor de opiu,
atacarea convoaielor de opiu şi aducerea comercianţilor în faţa justiţiei. Invit ţările
coaliţiei să ofere NATO mandatul şi resursele necesare. Veniturile din culturile de opiu
vor fi de 3 miliarde de dolari în acest an, ceea ce va îmbogăţi infractorii şi oficialii
corupţi. Din experienţa dobândită ştim că supraoferta masivă de heroină nu duce
la scăderea preţurilor, ci la creşterea purităţii heroinei. Aceasta înseamnă mai multe decese
datorate supradozei”.
În prezent, în Afganistan, în 28 din cele 34 de provincii, se cultivă mac opiaceu.
Aproximativ 12,6% din totalul populaţiei este implicată în cultivarea opiului.
În iulie 2005, Biroul Naţiunilor Unite privind Drogurile şi Criminalitatea prezenta
un amplu raport referitor la proiectele destinate dezvoltării alternative în Afganistan. În raport se
preciza faptul că pentru anii 2005/2006 s-au alocat 490 milioane USD, din care 263 milioane USD
pentru Programe Naţionale şi 227 milioane USD pentru proiecte bilaterale privind dezvoltarea
alternativă. În septembrie 2006 dl. Costa preciza „Banii alocaţi sunt blocaţi datorită întârzierilor
birocratice. O parte sunt folosiţi în mod necorespunzător sau sunt furaţi de către intermediarii
incompetenţi şi administratorii corupţi. Ajutorul internaţional se loveşte de costuri enorme.”
Heroina sau diamorfina este un drog verificat din clasa „A”, extras din opium de mac
(varietatea Papaverum Somniferum Album) şi se prezintă sub formă de pudră de culoare maron
sau albă.
Opiumul este un latex rezultat dintr-un lichid albicios prelevat prin incizia capsulelor de
mac cu ajutorul unui cuţit cu una sau mai multe lame. În contact cu aerul se fluidizează şi capătă o
tentă neagră, ca urmare a oxidării alcaloizilor fenolitici pe care îi conţine. Amestecat cu apă caldă
şi filtrat, opiumul este supus unui şir de reacţii chimice mai întâi în mediu bazic, iar apoi în mediu
acid, pentru a se extrage morfina bază. Morfina este solubilă în mediul alcalin datorită funcţiei sale
de fenol. Combinată apoi cu amoniac formează o sare. Trecerea în mediul acid (clorhidric, acetic
sau tartric) permite recuperarea morfinei bază. Repetând de 3-4 ori această operaţie, traficanţii
obţin o morfină bază cu puritatea de 70-90%.
Heroina este apoi fabricată prin reacţia morfinei bază cu un reactiv de acetilare. Cel mai
des se utilizează anhidrida acetică. Insolubilă în apă, heroina bază poate fi fumată, dar nu poate fi
injectată. Pentru a fi injectată, este tratată cu acid clorhidric, transformându-se în clorhidrat de
heroină. Sub această formă este vândută în Europa şi S.U.A. Aceleaşi proceduri pot fi aplicate
morfinei bază pentru a fi injectabilă.
Obţinerea heroinei nu se poate realiza decât de către chimişti cu mare experienţă, deoarece
necesită o dozare perfectă a diferiţilor reactivi chimici, precum şi o respectare strictă a timpilor de
reacţie şi a temperaturilor.
Termenii în argou folosiţi pentru acest drog sunt: „aromă”, „skag”, „zahăr maro”, „H”,
„Henry”. Consumatorii drogului prezintă următoarele simptome: stare de euforie, somnolenţă,
pupile contractate, apariţia de pete pe mâini şi picioare.
Administrarea drogului poate conduce la: deces în cazul unei supradoze; infectare cu
virusul H.I.V.; hepatită; infecţii ale sângelui, apariţia de abcese, deces datorat suprasolicitării
inimii, ca urmare a unui efort sexual.
Cultura ilicită de mac opiaceu în Afganistan s-a întins în anul 2003 pe o suprafaţă de 80.000
de hectare comparativ cu 74.000 de hectare în 2002, reprezentând o creştere de 8% şi cuprinzând
28 din cele 32 de provincii ale ţării.
Potrivit Raportului mondial privind drogurile pe anul 2006 al UNODC, suprafaţa
totală cultivată cu mac opiaceu în anul 2005 a fost de 151.500 ha, din care 68% (104.000
ha) erau în Afganistan, iar producţia totală de opium a fost de 4.620 tone, 89% (4.100 tone)
provenind din Afganistan.
Conform datelor prezentate de UNODC în raportul dat publicităţii în luna septembrie
2006, suprafaţa cultivată cu mac opiaceu în Afganistan în anul 2006 a fost cu 59% mai mare
decât în anul 2005, atingând 165.000 hectare. Această cifră depăşeşte suprafaţa cultivată la nivel
mondial în anul anterior, care a fost de 151.500 ha.
Producţia de opiu în anul 2006 în Afganistan a fost estimată la 6.100 de tone, o cifră fără
precedent. Cea mai mare producţie de opium înregistrată la nivel mondial, până în prezent, a fost
de 5.764 tone în anul 1999, când Afganistanul a avut o producţie de 4.565 de tone. Recolta anului
2006 din Afganistan reprezintă aproape 92% din producţia la nivel mondial şi depăşeşte cererea
globală cu 30%.
Printre alte ţări producătoare de opiacee mai trebuie menţionate:
Myanmar (cu o suprafaţă cultivată de 32.800 de hectare în anul 2005 şi o producţie de 312
tone opiu), Mexic (cu o suprafaţă cultivată de 3.300 ha şi o producţie de 69 de tone în acelaşi an),
Pakistan (cu o producţie de 61 de tone), Columbia (cu 28 de tone de opiu produs în anul 2005) şi
Laos (cu 14 tone).
Comparativ cu anul 1998, suprafaţa cultivată cu mac opiaceu în Triunghiul de
aur (Myanmar, Laos şi Tailanda) a scăzut, de la 157.900 ha în 1998 la 24.160 hectare în anul
2006. Myanmar rămâne al doilea mare producător de opiu la nivel mondial, deşi suprafaţa
cultivată cu mac opiaceu a scăzut de la an la an (de la 130.300 ha în 1998 la 21.500 hectare în
anul 2006).
Laos este aproape eliberată de culturile de mac opiaceu, dar în anul 2006 s-a constatat o
creştere cu 39% a suprafeţei cultivate comparativ cu anul 2005 (de la 1.800 de ha cultivate cu
mac opiaceu în anul 2005 la 2.500 ha în anul 2006).
În ceea ce priveşte exponenţii crimei organizate care monopolizează acest drog, s-a
constatat că triadele chinezeşti deţin monopolul traficului de heroină către S.U.A., iar bandele
criminale turceşti controlează traficul acestui drog în Europa.
Triadele chinezeşti sunt recunoscute pe plan mondial şi pentru traficarea heroinei pure sau
a „Albului de China”.
Grupările criminale din Ţările de Jos joacă rolul de angrosist în ceea ce priveşte furnizarea
heroinei către alte ţări membre ale Uniunii Europene.
Grupările criminale turce asigură distribuirea în Spania, Suedia, Danemarca şi Anglia, unde
au legături strânse cu traficanţii autohtoni.
La rândul lor, grupările criminale olandeze şi iugoslave sunt deosebit de active pe piaţa
heroinei, fiind implicate în traficarea acesteia în Suedia, Austria, Luxemburg, Danemarca şi
Norvegia.
Rutele tradiţionale de transport ale heroinei asiatice către Europa de Vest au fost cele
balcanice, via Turcia şi prin traversarea Africii de Vest.
Cartelurile columbiene, deţinătoare ale monopolului cocainei pe plan mondial, au început
să producă şi heroină pe care o exportă, cu precădere, în S.U.A., fără a scăpa din vedere continentul
european. În afară de producţia proprie de heroină, cartelurile columbiene obţin acest drog de la
bandele criminale turceşti în schimbul cocainei.
Cartelurile mexicane, la rândul lor, produc şi trafichează heroină, în cantităţi incomparabil
mai mici decât grupările criminale asiatice.
Aproximativ 16 milioane de persoane (0,4% din populaţia globului cu vârste cuprinse între
15 şi 64 de ani) consumă opiacee. Două treimi din cererile de tratament din Asia şi aproximativ
60% din cererile de tratament din Europa sunt pentru consumul de opiacee.
Mai mult de jumătate din consumatorii de opiacee sunt în Asia, consumul cel mai
mare fiind identificat de-a lungul rutelor de trafic ce pleacă din Afganistan.
Canabis satira este o plantă care creşte în multe regiuni ale globului, fiind cultivată şi
valorificată de unele ţări. În zonele mediteraneene este însămânţată primăvara şi recoltată la
sfârşitul verii.
Sub formă de drog, cannabisul este traficat şi consumat ca: marijuana (iarbă), la început
oferită gratis, haşiş (răşină) şi ulei vegetal.
Considerăm că forma de consum al acestui drog reprezintă cea mai uşoară, dar cea mai
periculoasă formă de incitare la „necaz”. Indiferent de clasificarea acestui drog uşor, un lucru
rămâne de mare responsabilitate pentru statele naţionale şi anume, combaterea folosirii lui, cu tot
ceea ce presupune această noţiune.
Marijuana, „iarbă” sau „kiful”, cum i se mai zice, se obţine din frunzele sau florile de
cannabis. Este cunoscut la noi faptul că această plantă conţine substanţe stupefiante. După
fecundare, plantele feminine care conţin substanţe active (mai ales THC – respectiv
tetrahidrocanabinol) sunt puse la uscat timp de două luni. După această fază, frunzele şi florile se
taie în acelaşi mod ca şi tutunul. În acest fel rezultă marijuana care conţine aproximativ 10% THC.
Principalele zone de producţie a marijuanei sunt Africa de Vest, Caraibe şi America de
Sud, iar ţările de destinaţie ale acestui drog sunt cele vest-europene şi nord-americane.
Traficul cu marijuana este monopolizat de grupările criminale din Africa de Vest şi
cartelurile columbiene şi mexicane, care cooperează activ cu bandele criminale vest-europene.
Haşişul sau răşina de canabis se obţine prin măcinarea mecanică a plantelor pentru
separarea de seminţe, tulpini şi rădăcini, obţinându-se o substanţă al cărei conţinut în T.H.C. este
de circa 40%. Răşina rezultată este ulterior transformată în turte de haşiş de aproximativ 1 kg, care
servesc şi la extragerea uleiului de cannabis. Răşina se amestecă apoi cu alcool de 90 grade şi se
agită timp de 24 ore, din 3 în 3 ore. Pasta astfel obţinută este comprimată şi ambalată în saci de
cânepă. Uleiul recoltat este filtrat şi expus la soare aproximativ 7 ore pentru evaporarea alcoolului.
Operaţia finală constă în încălzirea pentru solidificare şi comercializare. Substanţa obţinută după
încheierea procesului menţionat conţine aproximativ 60% T.H.C. (tetrahidrocannabinol).
Seminţele de canabis nu conţin nicio substanţă psiho-activă. Acestea sunt recuperate pentru
însămânţare sau hrănirea păsărilor.
Haşişul sau răşina de canabis se produce în mai multe ţări, cele mai mari producătoare fiind
însă Maroc şi Pakistan. Rutele tradiţionale de transportare a haşişului marocan către Europa de
Vest, în special Marea Britanie, tranzitează Spania şi Franţa. Haşişul se transportă atât pe calea
aerului, cât şi pe mare, folosindu-se ambarcaţiuni de mic tonaj.
Traficarea haşişului pakistanez în Europa Occidentală se realizează atât pe mare, cât şi pe
uscat, folosindu-se rutele balcanice şi este monopolizată de grupările turce şi cele asiatice.
Canabisul, sub formă de ulei vegetal este mai puţin consumat în Europa, ponderea deţinând-
o S.U.A. Spre exemplu, din totalul de 506 t de ulei vegetal confiscat în 1995, pe plan mondial, 504
t au fost capturate în S.U.A.
Drogurile extrase din cannabis sunt din clasa ,,B” şi se administrează prin fumarea în
pipe sau ţigări, prin înghiţire ori amestecate în mâncăruri. Termenii în argou folosiţi de
distribuitori şi consumatori sunt: ,,ceai”, ,,iarbă”, ,,tocătură”, ,,ganja”, ,,lovitură”.
Consumatorii acestor droguri prezintă următoarele simptome: lipsă de coordonare în
mişcări, ochi înroşiţi, pupile dilatate, tensiune arterială crescută, tendinţa de a râde fără motiv, lipsa
de reacţie la stimuli externi. Consumul drogurilor provoacă şi afecţiuni ale plămânilor.
Cannabisul rămâne drogul de origine vegetală cel mai mult cultivat, consumat şi care face
obiectul unui trafic foarte intens. La ora actuală nu există estimări asupra producţiei mondiale de
cannabis, datorită inexistenţei unui sistem de monitorizare a culturilor în multe regiuni ale
lumii. Totuşi, confiscările masive şi constante din ultimii ani duc la concluzia unei creşteri a
producţiei mondiale de cannabis. Au fost identificate 176 de ţări sursă pentru iarba de canabis.
Deoarece canabisul este o plantă care poate fi cultivată aproape peste tot, inclusiv în gospodării
şi nu necesită o îngrijire deosebită, este dificil de estimat care sunt dimensiunile acestor culturi.
Din ultimul raport privind culturile de canabis, realizat de către Guvernul Marocului
cu sprijinul Programului Biroului Naţiunilor Unite privind Drogurile şi Criminalitatea (UNODC)
de Monitorizare a Recoltelor Ilicite, publicat în ianuarie 2007, rezultă că în pofida reducerii
suprafeţelor cultivate cu canabis, pentru al doilea an consecutiv, Marocul rămâne principalul
producător de răşină de canabis (haşiş) din lume. Suprafaţa cultivată cu canabis în anul 2005
a fost estimată la 72.500 de hectare, ceea ce reprezintă o reducere de 40% faţă de anul 2004.
Producţia de canabis pentru anul 2005 a fost estimată la 53.300 de tone, ceea ce reprezintă
o scădere cu 46% faţă de anul 2004.
Marocul aprovizionează pieţele ilicite din America de Nord şi Europa de Vest. Cea mai
mare piaţă pentru răşina de canabis este cea europeană, cu 70% din volumul global al capturilor
înregistrate pentru anul 2004. Marocul rămâne principala ţară sursă pentru răşina de canabis, fiind
urmată de Pakistan, Afganistan, Albania şi Olanda. Jamaica şi Paraguay sunt principalele ţări sursă
pentru continentul american.
Iarba şi răşina de canabis rămân cele mai traficate droguri la nivel mondial. Aproape toate
ţările sunt afectate de traficul de canabis. La nivel global, în anul 2004 capturile de răşină de
canabis au crescut cu 6%, atingând un volum, fără precedent, de 1.471 tone.
În unele ţări, consumul şi traficul de canabis sunt luate în serios, în timp ce în altele sunt
aproape ignorate. Această lipsă de convergenţă subminează credibilitatea sistemului internaţional
de control. Canabisul continuă să fie cel mai consumat drog din lume. Se estimează că 162
milioane de persoane au consumat canabis în anul 2004, aproximativ 3,9% din populaţia la nivel
mondial cu vârste cuprinse între 15-64 de ani.
Cocaina este un drog din clasa ,,A” care se obţine din frunzele de coca, acestea conţinând
între 0,2 – 1,8 % cocaină. După ce sunt puse la uscat mai multe zile pe suprafeţe pardosite,
frunzele sunt amestecate cu kerosen şi carbonat de calciu, sodiu sau potasiu, după care, timp de
o noapte, sunt călcate cu picioarele. Cocaina, care este eterică, se transformă în carbonat de cocaină,
care se dizolvă în kerosen. Soluţia este apoi filtrată pentru eliminarea reziduurilor, după care se
amestecă cu acid sulfuric. Se obţine astfel sulfatul de cocaină, pasta de bază, care se precipită şi
se depune pe fundul vasului.
Odată prelevată, această pastă este pusă la uscat înainte de a fi purificată pentru eliminarea
kerosenului şi a altor impurităţi reziduale. Pentru aceasta se adaugă din nou acid sulfuric şi
permanganat de potasiu. După filtrare, produsul se amestecă cu amoniac, înainte de a fi iarăşi filtrat
şi uscat. Din pasta purificată obţinută, cocaina este izolată prin adăugarea de acetonă sau eter etilic,
pentru distilarea sulfatului de cocaină. În etapa finală, se adaugă acid clorhidric şi alcool care
formează un precipitat de clorhidrat de cocaină care se cristalizează în timp, luând forma finală
care se comercializează.
Cocaina rămâne al treilea drog ilicit care face obiectul unui vast trafic în întreaga lume,
după cannabis-ul plantă şi rezina de cannabis, reprezentând 14% din totalul confiscărilor mondiale
de droguri.
În anul 2005, suprafaţa totală cultivată cu coca în Columbia, Bolivia şi Peru a fost de
159.600 de ha, ceea ce reprezintă o creştere de 1% faţă de anul 2004, dar o reducere de 28%
faţă de anul 2000. Cea mai mare suprafaţă cultivată cu coca a fost în Columbia (54%), urmată
de Peru (30%) şi Bolivia (16%).
În acelaşi an s-a raportat distrugerea a 8.208 laboratoare de procesare a cocainei, de patru
ori mai multe decât în anul 2000, multe dintre acestea fiind descoperite în zonele de producţie,
ceea ce reflectă faptul că activitatea de procesare a frunzelor de coca în cocaină are loc în apropierea
zonelor în care se cultivă coca. În Bolivia şi Peru laboratoarele descoperite şi anihilate produceau,
în cea mai mare parte, cocaină pastă şi cocaină bază, iar 13% din cele dezafectate în
Columbia produceau clorhidrat de cocaină.
După o creştere de 34% înregistrată în anul 2003, capturile de cocaină au crescut cu 18%
în anul 2004, ajungând la 588 de tone, aceasta reprezentând cea mai mare cantitate de capturi
înregistrate până în prezent. Creşterea capturilor reflectă o mai bună cooperare între agenţiile de
punere în aplicare a legii şi intensificarea schimbului de informaţii. Cele mai multe capturi s-au
înregistrat în America de Sud (45%), America de Nord (33%) şi Europa (13%).
Pentru al treilea an consecutiv Columbia a fost lider în domeniul capturilor de cocaină
(188 tone în anul 2004), având o creştere a volumului capturilor de 29% faţă de anul 2003.
Principala rută de traficare a cocainei porneşte din regiunea Andină, în special din
Columbia, are ca ţară intermediară de trafic Mexicul şi ca destinaţie Statele Unite ale Americii.
Cea de-a doua destinaţie a cocainei traficate din regiunea Andină este Europa. Principala
poartă de intrare în Europa este Spania care a raportat că acest drog, înainte de a ajunge în
Spania tranzitează Ecuadorul şi Venezuela. Spania a raportat în anul 2004 capturarea celei mai
mari cantităţi de cocaină din Europa din ultimii 20 de ani, situându-se în acelaşi an pe locul trei
din punct de vedere al volumului capturilor, după Columbia şi Statele Unite.
În Europa Orientală, confiscările aproape s-au dublat, deşi reprezintă numai 2% din cele
efectuate în Europa Occidentală. Polonia a înregistrat o captură masivă de 422 kilograme.
Confiscările de cocaină efectuate în Africa sunt puţin semnificative, deşi sunt în creştere în
Africa de Sud şi Africa Australă, unde ele reprezintă 80% din total. Sursele principale de
aprovizionare cu cocaină continuă să fie Columbia, Peru, Bolivia şi Brazilia. La nivel mondial,
destinaţiile predilecte ale traficanţilor continuă să rămână, în ordine descrescătoare, Statele Unite
ale Americii, Europa, Italia, Olanda, Marea Britanie şi Africa de Sud.
Jumătate din cocaina provenită din Columbia şi confiscată în alte zone a fost transportată
pe apă (73% prin traversarea Oceanului Pacific şi 27% prin traversarea Oceanului Atlantic),
Oceanul Pacific rămânând principala filieră de trafic către Statele Unite ale Americii. Consumul
de cocaină afectează aproximativ 13,4 milioane de oameni, 0,3% din populaţia globului cu vârste
cuprinse între 15–64 ani. Cei mai mulţi consumatori sunt în America de Nord (aproximativ 50%
din numărul total al consumatorilor). Pe locul doi se situează Europa Centrală şi de Vest, cu
aproximativ 25% din numărul total al consumatorilor. America de Sud se situează pe locul trei.
Consumul de cocaină în Europa este în creştere.
Cocaina se administrează prin prize şi injectare. Consumatorii de cocaină prezintă
următoarele trăsături şi simptome fizice: stare de agitaţie, euforie, creşterea pulsului şi a tensiunii
arteriale, dilatarea pupilelor.
Persoanele care consumă acest drog sunt supuse următoarelor pericole: stare depresivă,
halucinaţii, agitaţie, paranoia, convulsii, riscul infectării cu H.I.V, hepatită. În rândul
consumatorilor se folosesc următorii termeni în argou pentru cocaină: ,,coca”, ,,zăpadă”, ,,charlie”.
Crackul este o substanţă produsă în laboratoarele clandestine prin amestecarea de coca cu
o pudră bazică şi se comercializează sub formă de bile sau felioare de culoare albă sau galbenă.
Se administrează prin fumare cu pipa sau prin agitarea cutiilor cu crack perforate deasupra
unei surse de căldură şi inhalarea fumului. Termenii în argou folosiţi pentru acest drog sunt:
,,crack”, ,,rock” în SUA şi „caillou” în Paris.
Efectele consumului stupefiantului sunt similare cu cele ale cocainei. Este însă mai
puternic decât cocaina, iar acţiunea toxică asupra inimii poate fi fatală. Creează o dependenţă
puternică faţă de drog. Conform estimărilor, producţia mondială de cocaină se poate repartiza între
cele trei ţări mari producătoare: Columbia (72%), Peru (20%) şi Bolivia (8%).
Drogurile sintetice, fabricate în laboratoare şi rezultate din componenţi chimici, sunt
clasificate în trei grupe principale, respectiv: stimulente, halucinogene şi depresive. Grupul
stimulenţilor de tip amfetaminic (ATS) cuprinde amfetaminele (amfetamine, metamfetamine),
ecstasy (MDMA şi substanţele înrudite) şi alţi stimulenţi sintetici (methcathinone, phentermine,
fenetylline etc.).
Aproximativ 15 milioane de persoane, respectiv 60% din consumatorii de amfetamine la
nivel mondial, sunt în Asia, dintre care, cei mai mulţi sunt consumatori de metamfetamine. Europa
are în jur de 2,7 milioane de consumatori de amfetamine, în Marea Britanie fiind cea mai mare
piaţă de amfetamine. În ultimii ani, în Africa de Sud s-a dezvoltat piaţa stimulenţilor de tip
amfetaminic, care sunt atât produşi, cât şi consumaţi în această regiune.
Sunt mai mult de 3 milioane de consumatori de ecstasy în Europa, ceea ce reprezintă
aproape 40% din numărul consumatorilor de ecstasy la nivel mondial. În America de Nord s-
au înregistrat scăderi semnificative ale consumului de ecstasy începând cu anul 2000.
Consumul de droguri sintetice în Europa Occidentală a devenit ceva obişnuit, acestea
nefiind considerate mai periculoase decât alcoolul. Este, în concepţia noastră, o opinie periculoasă,
plină de neprevăzut şi extrem de dăunătoare pentru sănătatea socială.
Dintre drogurile sintetice cele mai frecvent folosite şi perverse în acelaşi timp, menţionăm:
• Amfetaminele (sulfatul de amfetamină), drog verificat din clasa ,,B”, care se
comercializează sub formă de tablete sau capsule. Pudra are culorile alb, roz sau galben. Se
administrează prin prizare pe nas, înghiţire sau injectare.
Consumatorii acestui drog prezintă următoarele simptome: gândire confuză, stare de
indispoziţie, agresivitate, creşterea tonusului muscular, insomnii.
Pericolul consumării acestui drog este cât se poate de mare şi constă în apariţia de reacţii
psiho-fizice care pot fi clasificate în: stări halucinante, de panică, depresive, stop cardiac, infectare
facilă cu virus H.I.V., hepatite. Termenii în argou folosiţi printre distribuitorii şi consumatorii
acestor droguri sunt: ,,viteză”, ,,maestru”, ,,prietenul maestru”.
• L.S.D. (acid lysergic), drog verificat din clasa ,,A”, se prezintă sub formă de tablete
pătrate, având efecte după circa 30 minute. Consumatorii drogului prezintă următoarele
simptome fiziologice: deteriorarea percepţiei, tulburări de vedere şi auz, halucinaţii, stări de
paranoia, pupile dilatate. Consumatorii acestui drog au o comportare imprevizibilă şi tendinţa de
a vorbi despre amintiri. Termenii în argou folosiţi în domeniu sunt: ,,acid”, ,,călătorie”,
,,agăţătoare”.
• Extasyul (metilen diozimetamină sau M.D.M.A.) este un drog din clasa ,,A” care se
prezintă sub formă de tablete de culoare albă, inscripţionate cu o pasăre neagră sau o turturea. Se
produce în Anglia şi Europa Occidentală. ,,Extazul” se administrează oral sub formă de capsule şi
este preferat de tineri, fiind cunoscut ca drogul dansului dezlănţuit. Consumatorii drogului prezintă
următoarele simptome: creşterea energiei, senzaţie de sete, insomnii, stare depresivă, transpiraţie,
creşterea tensiunii arteriale, creşterea pulsului.
Drogul atacă, în general căile receptoare, inclusiv sistemul digestiv, producând, într-un
număr îngrijorător de cazuri, distrugerea totală a acestora. Termenii în argou folosiţi sunt: ,,extaz”,
,,Adam”, ,,T.X.C.”, ,,discuri”, ,,viscuiţi”, ,,dragoste dezlănţuită”, „Faza 4”, ,,newyorkezii”.
Potrivit unor estimări, în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord se consumă
săptămânal între 500.000 şi 1.000.000 doze de ,,extaz”.
• M.D.A. sau ,,EVA” este produs de grupările criminale din Ungaria, Polonia şi Slovacia.
 • Meta – amfetamina cristalizată sau ,,I.C.E.„ este produsă de jakuza japoneză.
Drogurile prezentate mai sus reprezintă numai categoriile şi tipurile cele mai cunoscute şi
răspândite în masa consumatorilor, existând multe altele din gama celor sintetice menţionate, dar
cu efect devastator în rândul acestora.
Cel mai mare număr de consumatori de droguri se înregistrează în S.U.A., Olanda,
Germania, Marea Britanie, Portugalia, Polonia şi Slovenia.
Bazinele maritime cele mai uzitate pentru transportul drogurilor în Europa sunt: Marea
Mediterană, Marea Adriatică şi Marea Neagră, iar porturile cele mai solicitate sunt: Istanbul, Izmir,
cele de pe Coasta de Nord a Portugaliei şi mai nou, Constanţa.
Porturile turceşti Istanbul, Izmir, Semsun şi Trabzan reprezintă principalele puncte de unde
pleacă rutele maritime şi terestre balcanice de transport al drogurilor către Europa Occidentală.
Începând de la mijlocul anilor '90, fabricarea stimulenţilor de tipul amfetaminei este în
continuă creştere. Din numărul total de laboratoare clandestine descoperite în perioada 1990-2002
pe tot globul, cele din SUA au reprezentat 97% (circa 30.000). Între 2001 şi 2002, numărul
de laboratoare clandestine pentru fabricarea metamfetaminei a crescut cu 14%. Numai în Statele
Unite ale Americii au fost descoperite 9.024 laboratoare, dar acestea sunt de talie modestă în
comparaţie cu cele descoperite în Asia de Est şi de Sud-Est, confiscările masive din aceste
ultime regiuni creând o imagine reală asupra capacităţilor de producţie din zonă.
Producerea amfetaminei este concentrată în principal în Europa, printre ţările
producătoare de amfetamine numărându-se Polonia, Africa de Sud, Olanda, Bulgaria,
Germania, Franţa, Marea Britanie.
Fabricarea ilicită a substanţelor de tipul ecstasy, după numărul laboratoarelor clandestine
descoperite, este concentrată în Europa Occidentală şi America de Nord, dar în ultimii ani
fabricaţia de ecstasy s-a extins şi în Asia de Est şi de Sud-Est. Conform raportărilor făcute la Biroul
Naţiunilor Unite privind Drogurile şi Criminalitatea, numărul laboratoarelor de ATS descoperite
a crescut de la 547 în 1990 la 7.028 în anul 2000 şi la o cifră record de 18.532 în anul 2004.
Cele mai multe laboratoare descoperite în anul 2004 produceau metamfetamine (17.851
laboratoare, respectiv 96% din numărul total). Cele mai multe laboratoare de metamfetamine (97%)
au fost descoperite în America de Nord, în principal în SUA, iar cele mai multe laboratoare de
amfetamine au fost descoperite în Europa (61%). Dintre laboratoarele de ecstasy, 48% au fost
descoperite în America de Nord şi 23% în Europa (în principal Olanda, Belgia şi Estonia).
Precursorii folosiţi la fabricarea stimulenţilor de tip amfetaminic au fost confiscaţi în
cantităţi record în anul 2004, ceea ce reflectă un real succes în cooperarea internaţională, în special
prin intermediul proiectului Prisma.
Capturile globale de metamfetamine au scăzut cu 70% în perioada 2000-2004,
ajungând la 11 tone. Traficul cu metamfetamine rămâne concentrat în Estul şi Sud-Estul
Asiei, dar se extinde şi în Oceania şi America de Nord .
Capturile de amfetamine s-au dublat faţă de anul 2000, în anul 2004 atingând 6 tone, din
care 96% s-au realizat în Europa. Principalele ţări sursă menţionate pentru amfetaminele confiscate
în anul 2004 au fost Olanda, Polonia, Belgia, Bulgaria.
Capturile de ecstasy au atins în anul 2004 cifra record de 8 tone, din care 51% s-au
realizat în Europa (în special în Europa centrală şi de Vest), 22% în America de Nord, 17% în
Oceania, 5% în Estul şi Sud-Estul Asiei, de unde deducem că în mare parte traficul cu ecstasy
se concentrează în Europa şi America de Nord .

I.4.3. Priorităţi actuale ale luptei antidrog

 Economia unei ţări care produce şi exportă droguri devine tot atât de dependentă de acestea
ca şi un consumator. ,,Dezintoxicarea” ţărilor aflate într- o astfel de situaţie este o problemă extrem
de dificilă, mai ales când acestea refuză ,,tratamentul”.
Reconversia economiilor bazate pe producţia de droguri presupune programe speciale de
ajutorare sau, altfel spus, un proces de substituire a culturilor de plante opiacee. Acest proces este
deosebit de dificil, deoarece culturile de coca, cannabis şi mac aduc venituri mult mai mari în
comparaţie cu orice altă cultură de pe o suprafaţă arabilă echivalentă.
Un aspect demn de semnalat, invocat adesea de ţările cultivatoare, îl reprezintă faptul că
plantele opiacee servesc nu numai la producerea drogurilor, ci şi a unor medicamente, produse
alimentare şi furajere. Astfel, din mac nu se extrage numai opiu, ci şi ulei de gătit, seminţe, furaje
pentru animale şi combustibil, fără riscuri de intoxicare, deoarece principala substanţă activă
(morfina) nu se află decât în pereţii capsulelor şi în zona superioară a tulpinii.
În America Latină, unde cultura de coca s-a extins vertiginos în ultimele două decenii, s-
au iniţiat măsuri de distrugere a acesteia prin folosirea unor produse chimice şi erbicide, printre
care thebutiron, o substanţă mai puţin toxică, cu eficacitate timp de 12 – 18 luni. Programul
este coordonat de S.U.A. şi are un caracter mai mult psihologic decât represiv.
În privinţa culturilor de mac se aplică aşa zisa tehnică a ,,pământului pârjolit”. Astfel,
numai în anul 1989, au fost arse şi defrişate 2000 ha de plantaţii cu mac în Thailanda şi 816
ha în Pakistan. Agenţia de Combatere a Drogurilor din S.U.A. consideră mai oportună măsura
distrugerii laboratoarelor clandestine decât a culturilor.
Divizia pentru Stupefiante A-1 a făcut apel la satelitul francez ,,Spot”, satelitul american
,,Lansat”, precum şi la cele militare ruse şi americane în scopul controlării zonelor sensibile din
Bolivia, Thailanda, Peru, Pakistan, Afganistan, Turcia şi India. Fondurile destinate acestui
program s-au ridicat la 35 miliarde franci francezi şi au servit pentru o perioadă de supraveghere
de 5 ani (1991-1996).
În urma derulării acestui program de supraveghere prin satelit a culturilor de mac,
Turcia a reuşit performanţa să înlăture toţi cultivatorii clandestini ai acestei plante, respectiv a
producătorilor de opium.
În ceea ce priveşte lupta împotriva culturilor de coca, bilanţul programului iniţiat în acest
sens nu este deloc încurajator. Cultivatorii de coca, terorizaţi de brigăzile militare, antrenate special
pentru distrugerea culturilor, au apelat la organizaţii paramilitare, în scop de protejare, cum au fost
,,Calea Luminoasă” în Peru, Forţele de guerilă în Columbia etc.
Distrugerea laboratoarelor de cocaină din Columbia în anul 1988, ca urmare a sprijinului
acordat de S.U.A. guvernului columbian, în valoare de 65 milioane de dolari, a avut drept efect
triplarea preţului cocainei pe piaţa drogurilor.
Anumite programe de reconversie sunt în curs de derulare, în scopul ajutorării populaţiei
din Anzi, precum şi pentru preîntâmpinarea migrării acesteia în zonele de cultivare a plantelor
de coca. Menţionăm în acest sens proiectele ,,Precom” şi ,,Ayopaya” ale organizaţiei ,,Frăţia
oamenilor”.
,,FNULAD-ul” derulează, de asemenea, diferite programe de dezvoltare atât pe plan
agricol, cât şi social şi sanitar, bazate pe modelul programelor aplicate în Asia. Beneficiarele
acestui proiect sunt, în special, Bolivia, Peru şi Columbia.
Eficienţa acestor măsuri este greu de estimat în prezent, dat fiind dezacordul ce există între
organizaţiile pentru cooperare internaţională.
În timp ce ONU finanţează, via FNULAD, programe de cooperare destinate ţărilor
latino-americane, în vederea eradicării câmpurilor de coca, Banca Mondială şi F.M.I. impun
acestor state o politică economică ultra- liberală care le determină să acţioneze în mod contrar.
F.M.I. nu poate ignora faptul că aceste ţări nu sunt în măsură să asaneze situaţia dramatică a
economiei lor şi să onoreze rambursarea datoriilor decât cu ajutorul veniturilor oculte care aduc
anual miliarde de dolari.
Pe continentul asiatic situaţia se prezintă la fel ca şi în America Latină. În Pakistan nu se
mai produce opium, ci heroină pulverulentă. Thailanda şi-a redus considerabil culturile de mac, dar
Bangkook rămâne una din plăcile turnante ale traficului cu ,,Albul de China” etc. Atâta timp cât
va exista cerere de droguri, traficanţii vor găsi mijloace de satisfacere a acesteia. Drogurile
sintetice sunt mult mai greu de controlat decât cele provenite din culturile de plante.
Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului de stupefiante, semnată la 19 septembrie
1988 şi ratificată de 20 de state, inserează în art. 12 o serie de măsuri care vizează împiedicarea
deturnării în scopuri ilicite a unor produse chimice. Pentru a se evita ca aceste produse chimice să
fie folosite în scopuri ilegale, statele semnatare ale Convenţiei se angajează să supravegheze
comerţul, în strânsă legătură cu producătorii, importatorii, exportatorii, angrosiştii şi cei care le
desfac cu amănuntul. Aceştia au obligaţia de a semnala organelor competente orice operaţiune
suspectă. În plus, orice produs importat sau exportat trebuie să fie corect identificat şi însoţit
de documente care să ateste numele şi adresa intermediarului, precum şi cele ale destinatarului.
Totodată, ţările semnatare ale Convenţiei se angajează să coopereze şi să facă schimb de informaţii
care interesează serviciile de vamă şi poliţia.
Există, de asemenea, o reglementare privind vânzarea şi achiziţionarea de produse
precursoare între ţările membre ale Comunităţii Europene şi terţe ţări, precum şi o directivă referitoare
la circulaţia acestor produse în interiorul C.E.
Produsele chimice înscrise în anexele Convenţiei menţionate sunt însă limitate ca număr,
existând mult mai mulţi precursori care scapă de sub control. Pentru eliminarea acestor carenţe,
toate comenzile de produse prohibite sunt transmise către OCTRIS, în scopul controlării atât a
beneficiarilor, cât şi a producătorilor. În cadrul OCTRIS, a fost creată o structură
denumită ,,Precursori, produse chimice şi psihotrope”, specializată în lupta împotriva deturnării
de materiale auxiliare drogurilor. Sarcinile acestei structuri constau în distribuirea către toate
întreprinderile interesate şi comercianţii „en detail” a unei liste de criterii ce permite identificarea
tuturor tranzacţiilor şi a cumpărătorilor suspecţi. Astfel, a fost pusă la punct o întreagă strategie
care face parte din ,,războiul total” declarat drogurilor, traficanţilor de droguri şi narcodolarilor.
Obiectivul central al conferinţelor şi grupurilor operative de lucru în acest domeniu
constă în abordarea detaliată a problematicii traficului de droguri ca ameninţare majoră la adresa
securităţii internaţionale. Spre exemplu, în perioada 29-30 martie 2007, la Tbilisi, a avut loc
Conferinţa internaţională privind combaterea terorismului şi traficului ilicit de droguri, organizată
sub egida programului TAIEX al Comisiei Europene şi a Consiliului Securităţii Naţionale din
Georgia. Reprezentanţii delegaţiilor din Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Grecia, Israel, Lituania,
Marea Britanie, Moldova, România, S.U.A.,
Turcia, Ucraina, ai ONU, NATO, OSCE şi organizaţiilor neguvernamentale din statele sud-
caucaziene au subliniat faptul că atât terorismul, cât şi traficul de stupefiante şi substanţe psihotrope
constituie o provocare comună la adresa comunităţii internaţionale, necesitând un răspuns comun.
A fost subliniată, în mod insistent, importanţa cooperării între statele extinse a Mării Negre pentru
a contracara eficient activităţile teroriste şi de crimă organizată, cu accent pe ameninţarea
constituită de expansiunea cartelurilor de droguri. Delegaţia României a semnalat efectele
procesului de globalizare asupra mediului de securitate din regiunea Mării Negre, insistând asupra
importanţei cooperării strategice şi operaţionale, prin utilizarea structurilor existente, respectiv
Centrul SECI şi Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat. De asemenea, s-a exprimat în
favoarea încurajării implicării organizaţiilor nonguvernamentale şi impulsionării schimbului de
expertiză între organismele implicate în asigurarea securităţii regionale (NATO, UE, SECI).
Pe lângă măsurile luate pe plan internaţional, se impune ca fiecare stat, cu deosebire cele
implicate în producţia de droguri, să elaboreze la nivel naţional, strategii şi programe proprii de
combatere a acestei activităţi extrem de nocive şi să acţioneze concret împotriva organizaţiilor
criminale care au astfel de preocupări.

I.4.4. Concluzii privind traficul de droguri

a) Profiturile deosebit de ridicate ce se realizează ca urmare a traficului de droguri au
făcut ca această activitate ilegală să intre în preocupările prioritare ale majorităţii organizaţiilor
criminale de pe mapamond. Îngrijorător este faptul că unele din aceste organizaţii criminale
beneficiază de sprijinul unor partide politice, precum şi al unor oficialităţi şi personalităţi cu
funcţii înalte în stat.
b) ,,Zonele cenuşii”, unde puterea autorităţii statului este slab reprezentată sau lipseşte cu
desăvârşire, reprezintă locurile ideale pentru culturile de plante opiacee şi funcţionarea
laboratoarelor de fabricare a drogurilor.
c) Colapsul sistemului comunist din zona est-europeană a făcut ca ţările din acest perimetru
să intre în preocupările organizaţiilor criminale, fie ca principale tronsoane ale rutelor de transport
al drogurilor (se au în vedere, în principal, rutele balcanice şi cele baltice), fie ca pot enţiale pieţe
de desfacere.
Rutele balcanice de transport al drogurilor către Europa Occidentală au cunoscut după anii
’90 o seamă de schimbări, mai bine spus adaptări la situaţia politico-militară şi economică din
zonă, şi mai ales pe perioada evenimentelor din fosta Iugoslavie. Acest lucru este atestat şi de
grupările de narcotraficanţi, constituite mai cu seamă din pakistanezi, indieni, libanezi, srilankezi,
iranieni şi turci, instalate în mai multe ţări europene şi care s-au implicat în mod deosebit în
traficarea heroinei, alături şi cu sprijinul reţelelor de traficanţi europeni.
Calea terestră de transport al drogurilor este cea mai utilizată, iar poarta de intrare a acestora
spre Europa a devenit Turcia.
Datorită poziţiei sale geografice ce reuneşte principalele drumuri comerciale dintre Asia şi
Europa, Turcia a devenit o ţară prin care se tranzitează o importantă parte din mărfurile ce se
expediază în Europa şi pe alte continente pe căile terestră, maritimă şi aeriană.
Cu prilejul Reuniunii şefilor serviciilor însărcinate pe plan naţional cu lupta împotriva
traficului ilicit de droguri în Europa (H.O.N.L.E.A.), ce a avut loc la Centrul Naţional Viena, în
perioada 22-26 februarie 2002, s-au reliefat noi aspecte de interes pentru agenţiile implicate în
controlul drogurilor. Cantităţile de morfină şi heroină care provin din zonele de producţie din
Asia de Sud-Vest şi Orientul Mijlociu pătrund mai întâi în partea de Est a Turciei, pe un drum
muntos, care se împarte apoi în trei direcţii: Gurbulak, Kapikay şi Esendere de la frontiera turco-
iraniană.
Acest veritabil drum al drogurilor continuă prin localităţile Van, Gaziantep, Diyorbakir,
Erzurum ce reprezintă centre de regrupare sub controlul traficanţilor turci. Ulterior drogurile ajung
in Istanbul, important centru comercial, cu o populaţie de peste 10 milioane locuitori, dintre care
aproape 1 milion sunt iranieni şi de alte naţionalităţi, cu statut de refugiaţi, instalaţi de mai mulţi
ani în acest oraş cosmopolit.
Istanbulul este fără echivoc, principala placă turnantă pentru traficarea heroinei către pieţele
ilicite ale acestui drog de pe bătrânul continent, unde o implicare majoră o au grupările de traficanţi
turci, iranieni şi europeni rezidenţi în Olanda, Germania, Belgia, Italia, Franţa şi altele (peste 2
milioane de turci).
Itinerariile spre Europa de vest, numite în general „Rute Balcanice”, sunt următoarele:
• Pe cale terestră:
1. Istanbul/Edirne (Turcia) – Kapitan Andreev/Sofia (Bulgaria) –Dradina/Belgrad (Serbia) –
Spielfeld (Austria) – Bad Reichenhall (Germania);
2. Istanbul/Ipsala (Turcia) – Kipi (Grecia) – Borogodic/Zagreb (Croaţia) – Triest/Milano (Italia);
3. Istanbul/Edirne (Turcia) – Kapitan Andreev/Sofia (Bulgaria) – Bucureşti (România) – Budapesta
(Ungaria) – Praga (Cehia) – Waidhaus (Germania);
4. Istanbul (Turcia) – Sofia (Bulgaria) – Belgrad (Serbia) – Budapesta (Ungaria) – Praga (Cehia)
– Fürth (Germania).
5. Valea Bekaa (Liban) – Siria – Istanbul (Turcia) – Sofia (Bulgaria) – Belgrad (Serbia) – Graz
(Austria).
Rutele balcanice prezentate mai sus pot fi deviate pe diverse tronsoane, în funcţie de
punctele slabe ale autorităţilor de control.
• Pe cale maritimă
Turcia dispune de o coastă maritimă cu numeroase porturi, cum ar fi Istanbul, Izmir, Ipsala,
Semsun şi Trabzon, prin care se tranzitează mărfurile transportate, apoi de navele comerciale în
Mediterana estică şi în Marea Neagră.
Nu cu mult timp în urmă, importante cantităţi de droguri, îndeosebi haşiş, tranzitau
prin ţările mediteraneene.
Deşi confiscările de substanţe opiacee nu sunt numeroase pe navele maritime, este de
apreciat că odată cu creşterea traficului maritim, traseele maritime vor fi tot mai frecvent utilizate
pentru transportul drogurilor din porturile turceşti în cele din Spania, Grecia, Italia, Franţa şi
Olanda.
Căile maritime cele mai uzitate în prezent pentru transportul drogurilor sunt:
1. Izmir (Turcia) – Grecia-Italia-Spania;
2. Samsun/Istanbul (Turcia) – Constanţa (România) – Ungaria – Cehia – Slovacia – Germania –
Olanda;
3. Istanbul/Ipsala (Turcia) – Kipi/Petros (Grecia) – Ancona/Bari (Italia). Cât priveşte consumul
de droguri, considerăm că este important să subliniem câteva concluzii din Raportul UNCND
– „Drug demand reduction: World situation with regard to drug abuse; Vienna 2004.”
O situaţie particulară în ceea ce priveşte consumul de droguri se regăseşte în ţările
din Europa Centrală şi de Est, datorită situaţiei economice şi sociale a acestor ţări, dezvoltării
diferenţiate şi consolidării lente a instituţiilor statului de drept. În ceea ce priveşte consumul de
cannabis, sondajele efectuate în şcoli arată o prevalenţă a consumului în jurul vârstei de 16 ani,
în medie de 16%, pornind de la 1% în România până la 34% în Republica Cehă. Încă de la
jumătatea deceniului trecut problema consumului de opiacee şi în special de heroină a creat
motive de îngrijorare în majoritatea ţărilor din această zonă.
Deşi datele deţinute de organismele internaţionale sunt destul de sumare, totuşi, se
poate estima tendinţa generală de stabilizare a consumului de droguri în Republica Cehă, Ungaria,
Slovacia, Slovenia şi posibil în Bulgaria, precum şi de creştere a acestuia în Estonia, Letonia,
Lituania, Polonia şi România (în special consumul de heroină). Consumul de cocaină, se află sub
nivelul Europei de Vest, dar în creştere în Albania, Bulgaria, Croaţia, Lituania şi Polonia. În
Slovacia şi Cehia consumul s-a stabilizat, iar în Ungaria se înregistrează scăderi. Informaţii de dată
recentă arată că stimulenţii de tipul amfetaminelor, în special Ecstasy, au devenit obiectul unui
consum experimental şi recreaţional, căpătând denumirea de „droguri de club” (club drugs), cu o
rată de prevalenţă crescută a consumului la media de vârstă de 16 ani, de exemplu 6% în Letonia
şi 4% în Republica Cehă, Lituania şi Slovenia. În Albania consumul amfetaminelor a crescut, în
special printre tineri, iar în Turcia, deşi în creştere, nivelul de consum de Ecstasy este scăzut.
Din analiza prevalenţei anuale a consumului la nivel mondial (având în vedere
consumatorii cu vârste cuprinse între 15 şi 64 de ani), pe tipuri de droguri, în perioada 2003-2005,
conform Raportului mondial pe anul 2006 al Biroului Naţiunilor Unite privind Drogurile şi
Criminalitatea, numărul consumatorilor de opiacee estimat a fost de 15.840.000 (din care
11.250.000 sunt consumatori de heroină), 13.358.000 de consumatori de cocaină,
34.540.000 de persoane care au consumat stimulenţi de tip amfetaminic şi se apreciază că
numărul persoanelor care au consumat canabis a fost de 162.400.000 de persoane. Deşi
canabisul este considerat un drog uşor şi tendinţa generală este de a nu i se acorda consumului
tot atâta atenţie ca în cazul altor droguri, totuşi prevalenţa anuală a consumului de canabis
constituie un semnal de alarmă. În acelaşi raport, un capitol suplimentar este dedicat canabisului
(„Canabisul: de ce trebuie să-i acordăm atenţie”), pentru a sensibiliza statele membre ale
Naţiunilor Unite asupra pericolului pe care îl constituie consumul acestui drog.

I.5. Traficul de autoturisme provenite din furt

Furtul de autoturisme şi traficarea acestora a devenit una din formele cele mai active de
manifestare a crimei organizate în ultimii ani.
În Europa, bande de clasă internaţională, asemănătoare clanurilor mafiote, organizează
furturi şi acţiuni de contrabandă cu autoturisme la un nivel îngrijorător. De exemplu, în 1992,
numai în Germania au fost declarate drept furate un număr de 87.147 autoturisme, cauzându-
se pagube agenţiilor de asigurări de peste 600 milioane de mărci.
Spre deosebire de anii anteriori, când autoturismele furate erau de regulă depistate, deşi,
deteriorate, cu rezervorul gol sau cu diverse componente lipsă, în prezent acestea dispar cu
desăvârşire. De cele mai multe ori, autoturismele furate ajung peste graniţă înainte ca proprietarul
să observe dispariţia. Sunt vizate în principal autoturismele de lux, cum sunt: Mercedes, Alfa
Romeo, B.M.W., Audi, Porsche şi Volkswagen.
Ca şi în cazul traficului cu droguri, există anumite rute create pentru transportul
autoturismelor furate, folosite de reţelele criminale internaţionale.
Reţelele de traficanţi de autoturisme furate sunt dotate cu mijloace de comunicaţii, de
falsificare a unor componente, de contrafacere a documentelor etc.
Membrii unei reţele de acest gen se informează în permanenţă prin staţii radio cu privire
la fluenţa traficului şi controalelor care se efectuează pe rutele de transport, iar când situaţia
impune, recurg la diverse trucuri şi chiar la acte de violenţă pentru a scăpa de urmăritori. De
exemplu, în punctele vamale, recurg la următorul truc pentru a distrage atenţia vameşilor şi
poliţiei de frontieră: un autoturism cu acte în regulă, cu număr de înmatriculare murdar, cu parbrizul
spart sau lovit intenţionat intră în punctul vamal, atrăgând în mod normal atenţia organelor de
control. Preocupate de autoturismul respectiv, organele de control permit cu multă uşurinţă
celorlalte autoturisme din coloană să treacă prin vamă, între acestea aflându-se, desigur, şi cele care
sunt furate.
Dacă organele de control suspectează autoturismul furat, cel aflat la volan forţează
trecerea frontierei, ieşind din coloană şi circulând cu viteză mare.
Bandele criminale pe acest segment infracţional, sunt bine ierarhizate. Cei care ,,procură”
autoturismele se numesc ,,curieri”, iar cei care le falsifică documentele şi unele componente sunt
denumiţi ,,frizeri”.
După furt, profesioniştii ,,aranjează” incredibil de repede autoturismele: numărul şasiului
este şters şi înlocuit cu unul de la un vehicul scos din uz, se acoperă cu zinc, se lustruieşte, se dă
cu ceară etc. Operaţiunea de falsificare se realizează atât de bine, încât nu se poate depista decât
prin folosirea unor mijloace şi metode speciale. În continuare, se montează numerele de
înmatriculare noi şi se completează documente corespunzătoare, evident fictive, după care se
introduce autoturismul în circuitul de traficare. Cei care comercializează autoturismele furate
lucrează ,,mână în mână”, fără a cunoaşte ceilalţi membri ai reţelei. Cei mai expuşi pericolului
de a fi prinşi sunt ,,curierii”, însă aceştia declară spre exemplu, în anchete că sunt angajaţi de
un oarecare cetăţean polonez Laszco şi nimic mai mult. Trădătorii sunt eliminaţi şi înlocuiţi cu
persoane de încredere.
Pentru instruirea hoţilor de autoturisme, într-un hotel din Gdansk (Polonia) se organizează
cursuri contra unei taxe de 1000 dolari. După căderea ,,Cortinei de Fier”, Polonia a devenit
principala ţară de tranzit pentru autoturismele furate din Europa Occidentală şi principalul centru
al reţelelor cu astfel de preocupări.
În afară de rutele terestre, reţelele de traficanţi de autoturisme folosesc, într-o măsură din
ce în ce mai mare, calea aerului şi cea maritimă.
De pe aeroporturile fostului bloc răsăritean şi din porturile internaţionale Bremerhaven,
Rotterdam, Stettin, Gdansk, Lisabona, Marsilia, Tanger, Genova, Pireu, Constanţa şi Istanbul,
dispar anual zeci de mii de autoturisme.
Transportul pe cale maritimă este cel mai ieftin şi mai puţin periculos. De exemplu,
pentru transportul unui autoturism pe apă de la München în Kuweit se plătesc circa 2000
euro. Dacă proprietarul declară că doreşte să călătorească ,,dincolo” este suficient să aibă ,,permisul
de trecere”. În situaţia că ,,marfa” este ascunsă într-un container, într-un port liber, pericolul
de a fi depistată de către organele de control este infim. De regulă, vameşii acordă atenţie modului
de completare a formularelor şi achitării taxelor corespunzătoare, fiind mai puţin interesaţi în
a verifica marfa declarată.
Principalii beneficiari ai luxoaselor limuzine furate sunt persoane bogate din Orientul
Apropiat şi Japonia. După ,,Războiul Golfului”, şeicii se întrec între ei în privinţa parcurilor
auto. Sunt la modă autoturismele cromate, cenuşiu-argintii, cu instalaţii de climatizare şi
stereofonie. Elita japoneză preferă B.M.W.-urile în locul Toyotei naţionale.
Comenzile pentru autoturismele de lux, cum sunt: Mercedes, B.M.W., Jaguar, Ferrari se
transmit bandelor internaţionale sub sigla ,,SEC”. Reprezentanţii reţelelor de traficanţi auto din
Berlin, Hamburg, Paris sau Bruxelles – de regulă cetăţeni polonezi – contactează ,,curierii” şi
le ordonă simplu: ,,8 SEC”. Hoţii localizează modelele dorite, le ridică şi dispar cu ele, după care
urmează procesul de falsificare a numărului de şasiu, de schimbare a numerelor de înmatriculare
şi de expediere către destinatari pe rutele prestabilite.
Depistarea autoturismelor furate este greu de realizat, iar procedura de returnare către
proprietarii de drept este şi mai anevoioasă, uneori fiind necesare luni şi chiar ani de zile. În
cele mai multe cazuri, proprietarii îşi încasează primele de asigurare şi nu mai sunt interesaţi să
intre în posesia autoturismelor ce le-au fost furate. Sunt şi cazuri când proprietarii cooperează pur
şi simplu cu hoţii, în sensul că le facilitează furtul autoturismelor contra unor sume modice,
beneficiind în schimb de primele de asigurare.
În S.U.A. modul de operare este oarecum diferit faţă de cel din ţările europene. Cele mai
multe deposedări de autoturisme se fac prin recurgerea la acte de violenţă asupra proprietarilor.
Autoturismele sunt devalizate, dezasamblându-se componentele principale, care nu pot fi uşor
identificate, după care sunt abandonate. În unele cazuri, autoturismele sunt folosite de bandele de
criminali pentru a comite alte fapte infracţionale.
Agresorii înarmaţi sunt în majoritatea cazurilor tineri cu vârsta cuprinsă între 15-25 ani.
Modul de abordare a victimelor este variat. Acţionează când autoturismele sunt oprite la
semafoare, la magazinele ,,fast food”, la benzinăriile cu autoservire, în parcări, la spălătoriile
auto etc. Majoritatea victimelor sunt singure în autoturisme sau izolate în momentul atacului,
iar dacă opun rezistenţă, sunt rănite sau ucise.
Faptul că hoţii de autoturisme preferă să acţioneze în prezenţa proprietarilor, prin violenţă
a condus la formularea unor teorii, dintre care menţionăm:
• Teoria antifurturilor. Dotarea autoturismelor cu sisteme antifurt conduce la creşterea gradului de
pericol în cazul declanşării alarmei, probabilitatea de prindere a hoţului fiind mult mai mare. Pentru
acest motiv, hoţul preferă ca proprietarul să se instaleze în autoturism şi să decupleze
sistemul de alarmă, după care să acţioneze asupra acestuia, bineînţeles alegând şi locul potrivit.
• Teoria economică. Autovehiculele de lux sunt furate datorită valorii ridicate a subansamblelor
componente, care sunt uşor de comercializat sub preţul acestora.
• Teoria disperării. Infractorul acţionează ca urmare a unei lipse acute de bani. Autoturismul este
furat pentru a fi dezasamblat şi vândut drept piese de schimb, ori este folosit la comiterea altor
infracţiuni.
• Teoria disponibilităţii. Infractorul nu este preocupat de planificarea loviturii, ci de alegerea
victimei convenabile, pornind de la premisa că această categorie victimologică reprezintă o pradă
uşoară.
• Teoria agresivităţii. Infractorii se cred invincibili, acreditând ideea că ,,armele vorbesc în locul
lor”; consideră astfel că riscurile la care se expun nu sunt prea mari.
• Teoria sociologică. Uşurinţa de a procura arme dă posibilitatea infractorilor de a recurge la acest
gen de infracţiune. Se crede că dacă legislaţia ar fi ceva mai exigentă în privinţa deţinătorilor de
arme, şi crimele comise prin violenţă ar fi mult reduse.
• Teoria depersonalizării. Criminalii de acest gen nu au nici un respect pentru fiinţa umană, nu
reacţionează şi nu simt nimic faţă de semenii lor.
În scopul limitării furtului de autoturisme, Congresul S.U.A. a adoptat o lege prin care
furturile de autovehicule sunt considerate delicte federale. Conform legii, fabricanţii de autoturisme
vor trebui să marcheze 24 de componente ale fiecărui produs nou, cu un anumit cod de identificare.
Cei care au magazine de vânzare de piese auto sau de maşini uzate şi care, cu bună ştiinţă,
comercializează asemenea produse provenite din furt, vor fi sancţionaţi cu închisoare de până la 15
ani.
În cazul tâlhăriilor în care au rezultat şi morţi, autorii pot fi condamnaţi cu închisoarea pe
viaţă. Deşi costisitoare pentru mulţi, se recomandă următoarele acţiuni de combatere a acestui gen
de infracţiuni:
• instalarea de sisteme de alarmare şi urmărire sofisticate care să ajute la recuperarea
autoturismului furat;
• instalarea de dispozitive care să permită proprietarilor să comande de la distanţă blocarea uşilor
şi oprirea motorului;
• crearea unui program care să permită victimelor să apeleze la numerele de telefoane pentru
controlul prin satelit al autoturismelor furate.

I.6. Traficul de arme, muniţie, explozivi, materiale nucleare, substanţe radioactive şi deşeuri
toxice
 Una din formele cele mai virulente de manifestare a crimei organizate care marchează
epoca contemporană o reprezintă traficul de arme, muniţie, explozivi, materiale nucleare, substanţe
radioactive şi deşeuri toxice.
Profiturile uriaşe ce se pot obţine din acest gen de activităţi, care rivalizează cu cele
rezultate din traficul de droguri, caracterul adesea semilegal al tranzacţiilor cu aceste tipuri de
mărfuri au făcut ca ele să intre în preocupările prioritare ale organizaţiilor criminale, îndeosebi a
aşa-ziselor ,,Gulere Albe”.
Regimul special acordat acestor produse a determinat implicarea în tranzacţiile ilegale a
unor înalte personalităţi de stat, cât şi a unor cadre de conducere din armată, ceea ce sporeşte gradul
de complexitate al acţiunilor întreprinse pentru depistarea, probarea şi tragerea la răspundere penală
a vinovaţilor.
a) Traficul de armament, muniţie şi explozivi
Principala cauză care a determinat reorientarea şi restructurarea industriei de
armament pe plan mondial a constituit-o proliferarea conflictelor armate începând cu decada anilor
’70.
Conflictele armate care s-au declanşat în ultimele decenii în unele zone din Asia, America
Latină, Orientul Mijlociu, Africa, Europa au determinat, cum era şi firesc, o creştere a cerinţelor
de armament şi, implicit, o încurajare a industriei de profil într-o serie de ţări furnizoare, precum
şi o dezvoltare, în paralel, a pieţelor ilegale de desfacere a acestor produse.
Potrivit unor statistici în domeniu, în perioada 1970 – 1985 cheltuielile militare mondiale
au atins impresionanta cifră de 800 miliarde de dolari anual, în prezent acestea depăşesc 1000
miliarde dolari, iar cifra de afaceri a pieţei ilicite se ridică anual la circa 15 miliarde dolari
numai din traficul de arme uşoare şi portabile.
Restricţiile severe şi embargourile impuse privind vânzările de armament, cu
deosebire în ultimii ani, concomitent cu sistemele de autorizare şi control al operaţiunilor cu
material de război, adoptate de ţările producătoare, au determinat recurgerea, pe scară tot mai
largă, la tranzacţii ilegale cu astfel de produse. În afara exportatorilor tradiţionali de armament,
respectiv S.U.A., Rusia, Anglia, s-au afirmat tot mai mult pe piaţa legală şi ilegală cu astfel de
produse ţări, precum: Franţa, Germania, Italia, India, China, Brazilia, Bulgaria şi chiar România.
• O altă cauză care a încurajat piaţa neagră cu produse ale industriei militare a constituit-
o instabilitatea politică din unele ţări ale Lumii a treia.
Guvernanţii şi elitele politice ajunse la putere au realizat că, fără o maşinărie militară bine
pusă la punct, nu vor face faţă volumului de nemulţumiri din partea forţelor opozante, riscând
să-şi piardă poziţiile, motiv pentru care şi-au luat măsuri pentru achiziţionarea de tehnologie de
război performantă şi pentru instituirea unui sistem de securitate bine dotat din punct de vedere
logistic şi uman.
• Conflictele armate interetnice, pe fond religios sau pentru revendicarea unor
teritorii, au constituit o altă motivaţie pentru creşterea solicitărilor de armament pe căi ilegale,
care au adus câştiguri nesperate ,,comercianţilor” din acest domeniu. Spre exemplu, numai în
războiul irakiano- iranian din decada anilor ’80, s-a înregistrat o cerere de echipamente militare în
valoare de aproape 100 miliarde dolari, în mare parte satisfăcută prin tranzacţii ilegale.
• Desfiinţarea blocului militar ,,TRATATUL DE LA VARŞOVIA” şi retragerea
corpurilor de armată din fosta R. D. Germană au constituit un alt prilej de tranzacţii ilegale cu
armament.
Militarii ruşi retraşi din Germania s-au văzut în situaţia delicată de a nu mai avea un loc de
muncă asigurat şi locuinţe, iar în condiţiile lipsei totale de mijloace de subzistenţă au găsit ca sursă
compensatorie de venituri comercializarea pe piaţa neagră a echipamentului militar din dotare, ceea
ce a reprezentat un adevărat dezastru, estimat în bani la peste 60 milioane de dolari pierderi.
Situaţii similare s-au înregistrat cu ocazia retragerii trupelor sovietice din Afganistan şi
mai ales din Cecenia (1992), când o mare parte din echipamentul militar din dotare, în special
armament, a fost vândut de militarii ruşi, ceea ce explică în bună parte forţa de ripostă a
armatei cecene şi a guerilelor afgane în prezent.
Restructurările din armata rusă în perioada posttotalitară, însoţite de o reducere drastică a
remuneraţiilor, au determinat pe mulţi comandanţi de unităţi militare să-şi ia măsuri de precauţie
privind situaţia lor materială de viitor, prin folosirea poziţiilor avute pentru a realiza tranzacţii
ilegale cu armament şi echipament militar, de pe urma cărora au obţinut câştiguri foarte importante.
Tot în legătură cu Rusia, ar mai fi de reliefat şi permisivitatea de care beneficiază unii
oameni de afaceri şi din sistemul bancar în a-şi constitui structuri de pază şi apărare dotate cu
armament, prilej cu care obţin şi licenţe de import-export pentru unele categorii de armament
pentru autoapărare, ce sunt de multe ori dirijate către piaţa neagră.
b) Traficul de materiale nucleare şi substanţe radioactive se anunţă mai periculos decât cel
cu arme şi droguri, dată fiind situaţia acestor produse, proprietăţile şi efectele utilizării lor. Astfel
de cazuri, implicând adevărate reţele transnaţionale de traficanţi, au fost depistate în Polonia,
Ungaria, România, Ucraina şi în mod deosebit în Rusia.
Potrivit afirmaţiilor unor oficialităţi ruse, resursele materiale reduse şi fondurile foarte mici
alocate sectorului energiei nucleare şi cercetării pe profil, creează un adevărat pericol pentru
securitatea obiectivelor şi a societăţii omeneşti, în general. O serie de specialişti, cercetători şi
angajaţi în sectoarele energiei nucleare, văzându-şi periclitată situaţia materială datorită veniturilor
foarte mici, recurg la sustrageri de materiale strategice pe care le comercializează pe
piaţa neagră, multe din acestea, prin intermediul reţelelor criminale, ajungând în Germania şi de
aici în S.U.A., Libia, Iran, Irak, Pakistan şi chiar Coreea de Nord.
Cel mai mare pericol îl reprezintă comerţul ilicit cu focoase nucleare. Un focos nuclear
din dotarea armatei ruse, spre exemplu, are o putere mult mai mare decât bomba atomică lansată
asupra Hiroşimei în 1945. Agenţia Centrală de Informaţii din S.U.A. estima că în 1992 Rusia
dispunea de circa 30.000 focoase nucleare pentru arme strategice şi tactice, cu o mică marjă de
eroare. Rusia dispune de sute de tone de plutoniu, uraniu îmbogăţit, mercur, osmiu, apă grea, de
bombe atomice, mine, torpiloare etc., a căror depozitare nu mai prezintă siguranţa necesară,
depozitele fiind vulnerabile furturilor ori sustragerilor de orice fel.
c) Efectele deosebit de nocive ale deşeurilor toxice asupra mediului înconjurător şi
profiturile ce se pot realiza în urma plasării lor pe teritoriul altor state au determinat unele
organizaţii criminale să se implice în astfel de activităţi, chiar cu acordul tacit al unor guverne.
Interesate să scape de cantităţile imense de deşeuri toxice, guvernele unor state
occidentale au acceptat ca organizaţiile criminale să încheie tranzacţii având ca obiect astfel de
,,produse” cu ,,parteneri” din ţările ex-comuniste, între care şi România, care s-au angajat să preia
,,marfa” şi să o depoziteze pe teritoriile naţionale. Evident, la baza acestor demersuri criminale au
stat situaţia materială şi financiară grea, precum şi insuficienţa cadrului legislativ – operaţional
pentru autoapărare, de care au profitat infractorii.
De regulă, deşeurile toxice sunt disimulate în produse căutate pe piaţa internaţională,
inclusiv în derivatele rezultate din procesarea petrolului, ceea ce îngreunează acţiunile de depistare
şi tragere la răspundere a răufăcătorilor.
Estomparea şi diminuarea acestui fenomen este o problemă care ţine în principal de voinţa
statală, deci a guvernanţilor şi de strategiile elaborate în acest sens pe plan naţional.
 Evident că şi organismele internaţionale cu astfel de atribuţii trebuie să se implice în
măsura necesară evitării pericolului. Acestea fiind, în general, formele clasice de manifestare a
crimei organizate pe plan mondial, nu putem omite faptul că acestea se pot agrava, ,,atacând”
acolo unde condiţiile socio-politice şi juridice sunt în suferinţă, evident în scopul obţinerii
unor foloase economice foarte ridicate.

BIBLIOGRAFIE

1. Barbarakunika Michalsca – Sistemele penale de justiţie în comiterea crimei organizate,

Colocviul AIDP 1997, Alexandria, RIDP vol. 69;
2. Ding Mu-Ying şi Shan Chang-Zong – Pedepsirea şi prevenirea crimei organizate, în
Raportul la Colocviul al XVI-lea AIDP 1997, RIDP, vol. 69;
3. Falcone G. - Crima organizată o problemă mondială, în Revista Internaţională de
Poliţie Tehnică şi Criminologie nr. 4/1992;
4. Iacob Adrian, Drăghici Constantin-Victor - Crima organizată. trecut şi viitor,
Ed.Tritonic, Bucureşti, 2000;
5. Jean Claude Monet – Criminalitatea organizată, Paris, 1996;
6. Lascu Ioan - Prevenirea şi combaterea criminaliţtii, Ed. Omnia 2000;
7. Medeanu Tiberiu Constantin - Crima organizată şi metode specifice de cercetare, Ed.
Infomin, Deva, 2007;
8. Miclea, Damian – Combaterea Crimei Organizate – Evoluţie, tipologii, legislaţie,
particularităţi – Curs, vol. 1, Ed. M.A.I., 2004;
9. Palmieri Luigi – Crima organizată în Italia. Revista Interpol nr. 435/1992;
10. Pitulescu Ion – Al treilea război mondial, crima organizată – Ed. Naţional, 1996;
11. Voicu Costicã– Banii murdari şi crima organizată, Ed. Artprint 1995;
12. Hitoshi Saeki – Sistemul de justiţie înfruntând crima organizată, în Raportul la
colocviul AIDP, Alexandria 1997, RIDP vol. 69;
13. Zaid Mohamed – Particularităţi ale cunoaşterii crimei organizate, în Congresul
Internaţional de Drept Penal 1977, Alexandria, RIDP, vol.69;
14. Crima organizată în America latină în Raportul Mondial 2013 privind drogurile - Biroul
Naţunilor Unite pentru Droguri şi Crimă (UNODC);

CURSUL NR. 5
CRIMA ORGANIZATĂ ÎN ITALIA

C UPRI NS

I. APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA CRIMEI ORGANIZATE ÎN ITALIA

I.1 Scurt istoric al crimei organizate din Italia
I.2 Trăsături caracteristice ale organizaţiilor mafiote italiene
I.2.1 Imaginea liderului familiei mafiote
I.2.2 Omerta – legea tăcerii și cele „zece porunci” ale mafiei
I.3 Aspecte legislative referitoare la crima organizată din Italia

II. ORGANIZAŢII MAFIOTE ITALIENE

II.1 Cosa Nostra
II.1.1 Apariția organizației
II.1.2 Structura şi dimensiunile organizaţiei
II.1.3 Principalele activităţi desfăşurate de Cosa Nostra
II.2 ’Ndrangheta
II.2.1 Apariția organizației
II.2.2 Structura şi dimensiunile organizaţiei
II.2.3 Principalele activităţi desfăşurate de ’Ndrangheta
II.3 Camorra
II.3.1 Apariția organizației
II.3.2 Structura şi dimensiunile organizaţiei
II.3.3 Principalele activităţi desfăşurate de Camorra
II.4 Sacra Corona Unita (Sfânta Coroană Unită)
II.4.1 Apariția organizației
II.4.2 Structura şi dimensiunile organizaţiei
II.4.3 Principalele activităţi desfăşurate de Sacra Corona Unita

III. MIJLOACE JURIDICE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A CRIMEI

ORGANIZATE

IV. LEGĂTURILE GRUPĂRILOR DE CRIMĂ ORGANIZATĂ DIN ITALIA CU ALTE

ORGANIZAȚII CRIMINALE
IV.1 Legături ale Cosei Nostra cu alte organizaţii criminale
IV.2 Legături ale ’Ndranghetei cu alte organizaţii criminale
IV.3 Legături ale Camorrei cu alte organizaţii criminale

I. Apariția și evoluția crimei organizate în Italia

I.1 Scurt istoric al crimei organizate din Italia
În contextul transformărilor economice, sociale şi geopolitice cu care se confruntă
comunitatea internațională în prezent, formele crimei organizate au căpătat noi valențe,
extinzându-și aria de cuprindere și sfera de activitate la niveluri alarmante. Astfel, crima organizată
reprezintă un motiv de îngrijorare pentru majoritatea statelor lumii și, mai ales, pentru cele cu o
economie în proces de tranziție, deoarece acestea prezintă o vulnerabilitate a sistemelor legislative,
iar instituțiile lor democratice sunt fragile.71
Specialiștii italieni, unde crima organizată se manifestă în mod evident în viața de zi cu zi,
definesc crima organizată drept „existența unor grupuri de infractori, structurate în ideea înfăptuirii
unor activități ilegale, conspirative, având drept scop principal obținerea de profituri ilicite la cote
deosebit de ridicate.” Mai mult, pentru a își îndeplini obiectivele propuse, structurile crimei

71George – Marius Țical, Crima organizată și terorismul, Editura Fundației Universitare „Dunărea de Jos”, Galați,
2006, p. 16
organizate utilizează în diferite proporții violență, acțiuni disimulate, care au o aparență de
legalitate, dar care au urmări delictuoase, escrocarea forței de muncă, traficul de droguri, jocurile
de noroc, camăta, răpirea de persoane, prostituția, contrafacerea și plasarea mijloacelor de plată
false, contrabanda, evaziunea fiscală, coruperea oficialităților publice și șantajul.72
De asemenea, studiile sociologice au arătat că anumite zone, medii încurajează delincvenţa
şi că au devenit terenuri propice pentru bande şi structuri ale crimei organizate. Acolo unde nu
există alternative, succesul și bunăstarea traficanţilor de droguri şi a celorlalte persoane implicate
în activităţi criminale constituie modele demne de urmat pentru tineri73 . Astfel, sursa crimei
organizate îşi găseşte locul în destrămarea şi proasta funcţionare a sistemului.
Crima organizată din Italia este atât de cunoscută pe plan mondial, încât termenul „mafie”
este asociat în întreaga lume cu crima organizată. Astfel, în denumirea generică, de „organizaţii de
tip mafiot” sunt incluse diversele tipuri de grupări criminale care s-au succedat pe teritoriul
Italiei74 . Literatura de specialitate privind acest subiect este bogată și cuprinde atât documente
istorice, sociologice, criminologice, cât și lucrări de ficțiune.
În ceea ce priveşte etimologia cuvântului „mafie” au fost avansate mai multe teorii. Potrivit
opiniei unor cercetători75,76 , termenul „mafia”, ca modalitate a crimei organizate, provine din limba
arabă și înseamnă „loc de refugiu”, idee ce pare a fi fost preluată în Sicilia, în timpul stăpânirii
arabe.
Conform altor opinii77 , Mafia ar fi reprezentată de o organizație secretă întemeiată în anul
1282, în timpul unei revolte cunoscută în istorie drept „viespile siciliene”, îndreptată împotriva
ocupanților francezi, iar termenul de „mafia” ar fi un acronim al unei lozinci frecvent utilizate
„Morte alla Francia, Italia anela” (Moarte Franței, strigă Italia).
Astfel, se poate observa faptul că, în ambele opinii, existența unei forme de stăpânire a
creat automat o formă de rezistență, de protecție a bunurilor, valorilor și, în același timp, o
posibilitate de luptă, de contracarare. Este evident că, pentru a putea realiza așa ceva trebuie să se
formeze un spirit puternic de nesupunere, să fie adaptate unele forme organizatorice bine ascunse,
cunoscute de un număr mic de persoane, un cod exact de comportament, o lege a tăcerii și pedepse
deosebit de aspre pentru trădători. Toate aceste caracteristici s-au perfecționat în timp, au devenit
instinctuale, având în același timp și un sens pozitiv în diferite momente istorice.
După succesiunea ocupațiilor în sudul Italiei, greci, cartaginezi, romani, arabi, normanzi,
germani, francezi etc., a intervenit perioada Evului Mediu și a deselor conflicte dintre țărănimea
mult sărăcită din sud, pe de o parte și boierimea și burghezia, pe de altă parte.78 Astfel, metodele
de rezistență de altădată degenerează și sunt folosite de câțiva briganzi ai țărănimii, asemănători
haiducilor, care, la început, se dedau la acțiuni de rezistență, iar apoi, la jafuri, pentru a obține
profit, după care ajung să practice diverse fapte infracționale aducătoare de câștig (contrabandă,

72 Ion Pitulescu, Al treilea război mondial. Crima organizată. O impresionantă radiografie a crimei organizate din
România (1990-1997) însoţită, în partea a III-a, de noi dovezi, argumente şi demonstraţii, Editura Național, București,
1997, p. 10
73 Freda Adler, Gerhard O. W. Mueller, William S. Laufer , Criminologia, Ed. a II-a, Ed. Mac Grew Hill, New York,

1995, p. 304
74 Marie-Anne Matard-Bonucci, Istoria Mafiei, Editura Corint, București, 2002, p. 10
75 Mohamed Zaid, Particularităţi ale crimei organizate, R.I.D.P., vol. 69, p. 515
76 Sergio Moccia, I sistemi penali alla prova del crimine organizata, Congresul Aidp, Neapoli, 1977, RIDP 3/4
77 Ibidem 5, p. 238
78 Luigi Palmieri, Crima organizată în Italia, Revista Interpol nr. 435/1992
trafic de carne vie, jocuri de noroc), păstrând formele de acțiune, de autoprotecție și atitudinile de
odinioară.79
În anul 1862, la Palermo, Mafia era considerată drept un partid politic atotputernic, care îi
reunea pe toţi nemultumiții din insulă, indiferent dacă aceştia erau țărani care se sustrăgeau
recrutării, funcţionari publici, concediaţi în urma reorganizării produse de unificare, clerici afectaţi
de privatizarea bunurilor ecleziastice sau opozanţi ai guvernelor moderne. Prin încheierea unor
acorduri cu mafioţii, securitatea statului a fost scoasa la licitație. Mai mult, forţa distructivă a
acestora s-a infiltrat chiar în inima organizării statale, în vreme ce statul, pierzând monopolul
asupra folosirii aparatului represiv, a fost definitiv discreditat. 80
Începând cu anul 1870 a avut loc o emigrație din sudul sărăcit al Italiei în Statele Unite ale
Americii. Așadar, modalitățile infracționale au ajuns să fie exportate pe continentul american, în
comunitatea italiană și să reînvie formele de rezistență de odinioară, care de această dată au fost
specifice unei comunități de imigranți puși în fața unei societăți mult mai explozive, dinamice și,
de cele mai multe ori, agresive cu aceștia.
Mafia a continuat să străbată pe parcursul acestei perioade, până în zilele noastre, etapele
rezistenței interne împotriva sărăciei, prin formele de atac față de proprietarii de pământ și de
burghezie, și față de normele de progres și de ordine de drept instaurate în perioada modernă a
centralizării statului italian. În această a doua etapă, sensul termenului de „mafia” s-a transformat
în unul cu rezonanță criminală pentru autorități, mai puțin pentru membrii structurilor mafiote,
care și în ziua de azi consideră primirea în organizație ca fiind o mare onoare.
În consecință, se poate observa că, Mafia, prin dinamismul și adaptabilitatea sa, s-a
transformat dintr-o organizație inițial de tip rural, într-una industrială și de afaceri, de la o forță
locală și națională, într-o rețea transnațională veritabilă.81

I.2 Trăsături caracteristice ale organizaţiilor mafiote italiene

Organizaţiile mafiote italiene sunt considerate a fi cele mai complexe şi cele mai puternice
în sfera criminală, inclusiv transnaţională, având un trecut istoric tumultuos şi un prezent ancorat
în evenimentele zguduitoare care au şocat civilizaţia contemporană.
Principalele caracteristici ale organizaţilor mafiote italiene sunt reprezentate de structura
bine conturată a acestora, caracterul ermetic asigurat prin Omerta, „legea tăcerii”, delimitarea
sferelor de influenţă şi a zonelor operaţionale, dinamismul, flexibilitatea şi adaptabilitatea la noile
condiţii, caracteristici care le-au facilitat continuitatea în timp, în unele cazuri, sute de ani.82
Un grup organizat de infractori, sau, altfel spus, o organizație criminală poate fi
caracterizată prin următoarele trăsături:
▪ organizare, planificare, lider şi ierarhie stabilite în cadrul grupului;

79 Damian Miclea. Combaterea crimei organizate. Evoluție, tipologii, legislat ie, particularități. Curs. Volum I,
București: Editura Ministerului Administrației și Internelor, 2004, p. 17
80 Bogdan Camelia, Considerații generale privind evoluţia criminalităţii organizate publicat în „Revista de
criminologie, criminalistică şi penologie nr. 2/2006”, editată de Ministerul Public (Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie), Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică şi Ministerul Justiţiei (Administraţia
Naţională a Penitenciarelor), ISSN:1454-5624, p. 86
81 Damian Miclea, Combaterea crimei organizate. Evoluție, tipologii, legislatie, particularități. Curs. Volum I,

București: Editura Ministerului Administrației și Internelor, 2004, p. 18

82 Petre Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii statelor, Editura Ministerului

Internelor şi Reformei Administrative, București, 2007, p.123

 ▪ concentrarea scopului principal al activităţii infracţionale în direcţia obţinerii unor
profituri substanțiale;

▪ folosirea şantajului, intimidării, violenţei şi corupţiei în realizarea activităţii

infracţionale;

▪ crearea şi utilizarea unor reţele de tăinuitori;

▪ logistică şi dotare tehnică corespunzătoare scopului urmărit;

▪ utilizarea de mijloace frauduloase pentru neutralizarea mecanismelor de control ale

statului;

▪ flexibilitate, rapiditate şi capacitate de a pătrunde în diferite medii, organisme şi

autorităţi;

▪ conspirativitate şi ermetism în faţa oricărei încercări de infiltrare în grup a unor

elemente străine şi folosirea forţei pentru respectarea ordinii şi ierarhiei.

Având în vedere cele prezentate mai sus, putem clasifica organizațiile criminale în
următoarele grupe:
▪ familiile mafiei, care sunt constituite pe structuri interne stricte, norme interne de
disciplină, cod de conduită și o mare diversitate de activități ilicite (familiile italiene,
americane, cartelurile columbiene ale drogurilor, etc.);

▪ organizații profesionale, care se specializează în una sau două tipuri de activități

criminale (laboratoare clandestine pentru fabricarea drogurilor, furtul și traficul cu
mașini furate, răpiri de persoane pentru răscumpărare etc.);

▪ organizații criminale constituite pe criterii etnice, care apar ca rezultat al unor

împrejurări precum închiderea granițelor sau circulația dificilă peste frontiere,
severitatea procedurilor de imigrare și expansiunea geografică, organizații precum
grupurile criminale chineze (triade) și grupurile criminale japoneze;

▪ organizații teroriste internaționale, care se ocupă cu asasinatul, deturnarea de avioane,

răpirea de persoane etc. sub diferite motivații, de obicei politice, religioase și rasiale;

▪ organizații specializate în spălarea banilor.

Activitățile de tip mafiot, implică, în plus față de cele compatibile cu crima organizată,
următoarele trăsături caracteristice83 :

83George – Marius Țical, Crima organizată și terorismul, Editura Fundației Universitare „Dunărea de Jos”, Galați,
2006, p.31
 ▪ se dezvoltă în concordanță cu evoluția structurilor statale, politice, economice și
sociale;

▪ prezintă un grad ridicat de periculozitate, deoarece urmăresc instituirea controlului

asupra unor sectoare economice, politice și sociale;

▪ în activitatea asociațiilor criminale de tip mafiot predomină metodele de acțiune

agresive;

▪ scopul final al activităților infracționale de tip mafiot este reprezentat de obținerea unor
câștiguri ilicite uriașe.

Particularitățile organizațiilor criminale de tip mafiot, care le diferențiază de restul

organizațiilor criminale sunt următoarele:
▪ un mod de structurare, care urmărește, în majoritatea cazurilor, o linie tradițională, care
uneori depășește un secol ca vechime. Mai mult, în organizația de tip mafiot exista și
tradiția succesiunii familiale. Acest principiu ereditar este inspirat de ereditatea
nobiliară84 . De regulă, la conducerea „Onorabilei societăți” se aflau sicilieni cu „sânge
albastru”.

▪ liderul asociației se bucură de o autoritate însemnată în rândul membrilor acesteia, în

majoritatea cazurilor având drept de viață și de moarte asupra lor.

▪ admiterea noilor membrii în asociație se face d upă o perioadă de inițiere și de testare

a aptitudinilor infracționale printr-un ritual specific.

▪ membrii asociației mafiote trebuie să respecte legea tăcerii, „Omerta”, care presupune
o interdicție absolută de a colabora cu autoritățile, iar încălcarea acesteia atrage
pedeapsa capitală.

▪ fiecare membru al asociației mafiote are un rol bine stabilit, în ceea ce privește
activitatea infracțională pe care o desfășoară. Acesta este condiționat de treapta
ierarhică pe care se află.

Preocupările organizațiilor mafiote italiene includ întreg spectrul de acte și fapte

infracționale specifice crimei organizate, de la prostituție, contrabandă cu țigări, răpiri de persoane,
trafic de droguri și arme, extorcări de bani la scară largă și până la asasinate asupra unor
personalități de stat.
În Italia, de-a lungul anilor, s-au dezvoltat diverse grupări criminale, care, chiar dacă diferă
ca tradiție, au totuși o serie de elemente comune, care le includ în termenul generic de organizații
de tip mafiot. În mod tradiţional, atunci când se vorbeşte despre Mafie se au în vedere Cosa Nostra
(mafia siciliană), Camorra Napolitană, `Ndrangheta calabreză în Italia și Cosa Nostra din Statele

84 Giorgio Vergulini, Istoria Mafiei, Ed. Enmar, București, 1998, p. 23.

Unite ale Americii, precum și unele filiale ale acestora, cum ar fi, spre exemplu: Sacra Corona
Unita, din Apreia, Italia.85
Cu toate că, la baza acestor organizații stau activități devenite tradiționale, precum
sechestrări de persoane, traficul de stupefiante și prostituția, între ele există și diferențieri de
principiu86 . Astfel, Cosa Nostra funcționează ca un holding multinațional, care beneficiază de o
lungă experienţă şi legături strânse în multe țări, în special în SUA. În schimb, `Ndrangheta, este
mult mai naţionalistă, rudimentară şi compactă ca organizare, iar Camorra este zgomotoasă,
expansivă şi se manifestă cu turbulenţă excesivă.

I.2.1 Imaginea liderului familiei mafiote

Mafia siciliană, are o structură bine articulată, unitară și organizată piramidal, ierarhic,
având la baza „familia”, care controlează o parte din teritoriul în care operează sau pe care îl
domină.
Capul familiei mai este numit și „naș”, denumire care subliniază în mod evident poziţia
superioară a acestuia faţă de marea masă a mafioţilor, el este persoana care a cununat sau a botezat
pe majoritatea membrilor organizaţiei.87 Pentru a ajunge un „naş” sicilian, trebuie ca acesta să fie
foarte bogat şi foarte respectat. Capomafia nu se amestecă direct în treburile „mărunte” ale familiei
pe care o conduce. El trebuie să aibă un comportament seniorial, dar fără să fie arogant, deoarece
aroganţa pentru mafioţi este echivalentă prostiei, trebuie să aibă prin excelenţă atitudine de
„împăciuitor”, de sfătuitor, de om măriminos și detașat. Capul familiei trebuie să fie „îndrăzneţ,
rece, viclean şi violent în acelaşi timp, trebuie să aibă mintea şi mai ales mână iute” 88 atunci când
împrejurarea o cere.
Un adevărat „naş”, poreclit de regulă pezzo di novanta (piesă de nouăzeci), adică de tun
greu, cum erau piesele de artilerie cu diametrul de 90 mm, se îmbracă elegant și avea pălărie în
mod obligatoriu. Cu toate acestea, un mafiot trebuie să fie, în primul rând, umil. El nu trebuie să
epateze prin reușitele sale financiare și nici printr-un lux exagerat. Altfel, ar atrage atenția asupra
sa, iar asta înseamnă, totuși, o trădare. Mai mult, un cap al mafiei nu numai că nu purta niciodată
armă, dar nici nu o atingea, deoarece aceasta rămânea în mâinile mafioților de grad inferior, care
o foloseau pentru a executa orbeşte ordinele date de Capomafia.
Printre calitățile definitorii ale unui lider mafiot se regăsește și puterea de manipulare. Spre
exemplu, se spune despre Bernardo Provenzano că acesta era un expert în manipularea oamenilor,
lucru care nu poate fi îndeplinit dacă nu îi înțelegi, dacă nu descoperi slăbiciunile și motivațiile
acestora. Astfel, Luciano Leggio, șeful Cosa Nostra în perioada anilor '50, ar fi spus despre
Provenzano, atunci locotentul său, "Trage dumnezeiește, dar are creierul ca al unei găini". Fapt ce
nu l-a împiedicat pe Provenzano să ajungă în vârful organizației în anii '80, ucigându-și eficient
rivalii. Deși multă vreme a fost considerat doar un criminal fără scrupule și cam atât, în decursul
anilor au ieșit la lumină responsabilitățile de care Provenzano, zis și "Tractorul", se achita cu

85 Damian Miclea, Noțiuni de criminologie și cunoașterea crimei organizate. Note de curs, p.22
86 Ion Pitulescu, Al treilea război mondial. Crima organizată. O impresionantă radiografie a crimei organizate din
România (1990-1997) însoţită, în partea a III-a, de noi dovezi, argumente şi demonstraţii, Editura Național, București,
1997, p.87
87 Giorgio Vergulini, Istoria Mafiei, Ed. Enmar, București, 1998, p. 23
88 Michele Pantaleone, Mafia și politica 1943-1962. Rădăcinile sociale ale mafiei și evoluția ei în ultimul timp, Editura

Politică, București, p. 35
succes în cadrul organizației de spălare de bani. Mai mult, cei mai apropiați colaboratori ai lui au
dat în vileag sofisticate contracte ilegale ale acestuia și legături strânse cu lumea politică 89 .
Ca un veritabil „om de onoare”, liderul mafiot trebuie să fie credincios. Familia și respectul
arătat celor din jur constituie, de asemenea, o regulă de bază a mafioților italieni. Astfel, până la
înlocuirea vechii Mafii cu structurile Cosa Nostra ale lui Charlie „Lucky” Luciano în America și
ale lui Luciano Leggio și Toto Riina în Italia, mafioții vechilor principii nu trebuiau niciodată să
se implice în afaceri cu droguri, cu trafic de carne vie sau jocuri de noroc 90 .
Mai mult, un lider mafiot nu poate fi homosexual. În 1992, John "Johnny Boy" D'Amato,
liderul familiei DeCavalcante, aparținând mafiei americane, a fost ucis după ce s-au răspândit
zvonuri despre orientarea sa sexuală. Acesta se pregătea să preia conducerea familiei Gambino,
fiind recrutat de liderul acesteia, John Gotti. 91

I.2.2 Omerta – legea tăcerii și cele „zece porunci” ale mafiei

Omerta este legea tăcerii, care provine din tradiționalul principiu al neutralității pasive, al
credinței că oricine intervine în treburile altei persoane își pierde respectul și onoarea, uneori chiar
și viața, indiferent de rangul sau relațiile celor care au divulgat secretele familiei sau
organizației.92,93
Această lege formidabilă a tăcerii constituie forța Mafiei, cu ajutorul căreia organizația a
reușit să rămână puternică de-a lungul timpului și să își impună hotărârile în fața legilor statale.
Regula Omerta este respectată și de persoane din afara organizației, dar care au într-un fel sau altul
tangență cu aceasta. Astfel, în Scilia s-a impus dictonul „Chi tace campa” (Cine tace trăiește). Mai
mult, o anecdotă populară circula în Sicilia, ca exemplu, ilustrând aplicarea legii tăcerii: Profesorul
le povestește elevilor despre asasinarea lui Iulius Cezar și despre conspirația condusă de Brutus,
însă când îi întreabă a doua zi „Cine l-a ucis pe Iulius Cezar?”, pentru a verifica dacă au reținut
lecția, răspunsul primit cu promptitudine și seninătate este „Nu știu, n-am văzut nimic!”
Regulile nescrise ale organizațiilor mafiote s-au impus tuturor rangurilor, de la membrii
Cupolei mafiote (adunarea liderilor mafioți), la simplul soldat, iar încălcarea acestora era
sancționată sever, uneori ajungându-se la pedeapsa capitală, indiferent dacă erai „nobil” sau
„muritor de rând”. Pronunțarea sentinței ajungea să fie cunoscută de toți, răspândită din om în om,
în secret, ajungând astfel și condamnatului, care aștepta resemnat punerea ei în aplicare, deoarece
orice încercare de a se sustrage era inutilă, neavând unde să se ascundă, Mafia fiind capabilă să își
exercite puterea și în afara granițelor statale.
În „onorabila societate” se intră respectând un ritual străvechi. Novicele este legat la ochi,
și în prezența unor viitori parteneri este pus să treacă dintr-o mână în alta o bucată de hârtie în
flăcări, simbolizând deprinderea de „a nu se frige”. Apoi i se înțeapă cu acul degetul arătător, este

89 Cecilia Stroe, Corleone, Olimpul nașilor – cronică de familie, Descoperă.ro, 29.09.2009,

<http://www.descopera.ro/descopera -secretele-mafiei/4940794-corleone-olimpul-nasilor-cronica -de-familie>
accesat la 30.05.2015.
90 Adrian Nicolae, Tradițiile mafiote italiene – legile nescrise ale crimei, Descoperă.ro, 01.10.2009,

<http://www.descopera.ro/descopera -secretele-mafiei/4940866-traditiile-mafiote-italiene-legile-nescrise-ale-crimei>
accesat la 30.05.2015.
91 Nick Langewis, Gay mobsters cower in the closet. PageOneQ.com,
<http://www.pageoneq.com/news/2008/gaymafia_071508.html> accesat la 02.06.2015
92 Giorgio Vergulini, Istoria Mafiei, Ed. Enmar, București, 1998, p. 13
93 Ion Pitulescu, Al treilea război mondial. Crima organizată. O impresionantă radiografie a crimei organizate din

România (1990-1997) însoţită, în partea a III-a, de noi dovezi, argumente şi demonstraţii, Editura Național, București,
1997, p. 88
dezlegat la ochi și i se arată sângele care curge. Rolul acestei ceremonii este de a îi arăta că, în
cazul în care va trăda familia, va plăti cu sânge. Ritualul continuă cu depunerea jurământului de
credință, care utilizează de obicei formula „Jur să nu trădez Familia și să urmez toate ordinele ce-
mi vor fi date. Cine vorbește și trădează va muri”94 .
După depunerea jurământului, inițiatul rostește cu voce tare un decalog, care conține un
regulament de comportament în cadrul Familiei. Astfel, acesta nu are dreptul să ceară explicații
asupra ordinelor care îi sunt date, nu are voie să mintă familia, trebuie să respecte legea tăcerii și
să își păstreze demnitatea chiar și în fața morții. De asemenea, el nu trebuie să ucidă fără ordin sau
aprobare, iar un asasinat al unei persoane extrem de importante, din societate sau din cadrul mafiei,
poate fi executat doar de un „om de onoare” ales după criterii discreționare dintre diversele Familii,
cu informarea, în prealabil, a șefului teritoriului în care va avea loc acțiunea 95 .
În noiembrie 2007 poliţia siciliană a găsit o listă cu „Zece Porunci” în ascunzătoarea
şefului mafiei siciliene, Salvatore Lo Piccolo. Similare cu cele zece porunci biblice, acestea sunt
considerate ghidul bunelor maniere ale unui respectuos și onorabil mafiot.
Astfel, cele „Zece Porunci” ale mafiei sunt 96 :
1. Nimeni nu are permisiune să facă direct cunoştinţă cu unul dintre prietenii noştri. O a treia
persoană va face acest lucru.

2. Să nu te uiţi vreodată după soţiile prietenilor.

3. Să nu fi vreodată văzut în prejma poliţiştilor.

4. Să nu mergi în baruri sau cluburi.

5. Să fii întotdeauna la dispoziţia Mafiei, chiar şi când soţia dă naştere copilului tău.

6. Toate întâlnirile stabilite în prealabil să fie respectate.

7. Soţiile trebuie tratate cu respect.

8. Când eşti întrebat, trebuie să spui adevărul.

9. Să nu intri în posesia banilor altor membri ai familiei tale sau altei familii din Mafie.

10. Cei care nu pot face parte din Cosa Nostra sunt cei care au legături cu Poliţia, cei ai căror
rude sunt trădători şi cei care nu au valori morale.

I.3 Aspecte legislative referitoare la crima organizată din Italia

94 Giorgio Vergulini, Istoria Mafiei, Ed. Enmar, București, p. 24

95 Rodica Dumitrescu, Mafia. Filiera tăcerii. Violență și terorism. Realități ale lumii capitaliste, Editura politică,
București, 1986, pp. 69-70
96 Cele 10 porunci ale mafioţilor, descoperite de au torităţile italiene, Antena 3.ro, 08.11.2007,
<http://www.antena3.ro/externe/cele-10-porunci-ale-mafiotilor-descoperite-de-autoritatile-italiene-41542.html>
accesat la 02.06.2015
 Legislația italiană nu conține o definiție a criminalității organizate, cu toate că, din
complexul normativ penal, substanțial și procesual, se pot individualiza trei categorii de
criminalitate organizată:97
▪ mafiotă – aceast tip de criminalitate organizată este incriminat în art. 51 alin. 3 bis din
Codul penal;

▪ eversivă – asocierea cu scop terorist sau de eversiune este incriminată în art. 270 bis
din Codul penal;

▪ comună – asocierea pentru comiterea de infracțiuni este incriminată în art. 416 bis din
Codul penal.

În Italia, conceptul de criminalitate organizată a început să fie utilizat la jumătatea anilor

‘70, atunci când au fost introduse modificări legislative, odată cu apariția terorismului și explozia
fenomenului de sechestrare de persoane, modificări care au evidențiat diferența dintre
criminalitatea individuală și cea organizată.
Având în vedere cele prezentate mai sus și faptul că, crima organizată de tip mafiot
reprezintă o amenințare evidentă și actuală la adresa Uniunii Europene98 , se poate aprecia că,
dreptul penal italian este un important model european de combatere a crimei organizate. Acesta
prevede, în partea specială99 , în capitolul „Dei delitti contro l'ordine pubblico” (Delicte contra
ordinii publice) două articole care definesc următorele forme de asociații:
▪ associazione per delinquere - asociații în vederea comiterii de infracțiuni –
reglementate în articolul 416;

▪ associazione di tipo mafioso - asociaţii de tip mafiot – reglementate în articolul 416

bis.

Primul articol, articolul 416, menţine o legătură istorică cu Codul penal anterior, datorită
influenţei şcolii pozitiviste prin care s-a introdus noţiunea de „pericol social” pentru activităţile
infracţionale comise de indivizi izolaţi sau în asociere. Al doilea articol, articolul 416 bis, a fost
introdus după promulgarea Legii controlului organizaţiilor criminale (Mafia şi Cosa Nostra din
America) în 1975.
Astfel, articolul 416 bis din Codul penal italian prevede următoarele:
▪ oricine devine membru al unei asociaţii de tip mafiot compusă din trei sau mai multe
persoane, va fi pedepsit cu închisoare de la 3 la 6 ani;

▪ oricine promovează, conduce sau organizează o astfel de asociere va fi, doar pentru
acest act, pedepsit cu închisoare de la 4 la 9 ani;

▪ asociaţia va fi considerată de tip mafiot, când membrii acesteia folosesc forţa sau
intimidarea asociaţilor, constrângerea sau legea tăcerii (omerta) pentru comiterea de

97 Laurențiu Giurea, Reglementarea conceptului de criminalitate organizată în legislațiile unor state publicat în
Colecția de articole AIT – 2009. Articole publicate online în cursul anului 2009 pe situl www.itCode.ro Știință online,
Editura AIT Laboratories SRL, București, 2009, ISBN: 978-973-88201-6-6, p.1
98 Europol, Threat Assessment. Italian Organised Crime, The Hague, Iunie 2013, Nr. EDOC#667574 V8, p. 3
99 Cap.V art. 416 şi 416 bis din Codul penal italian
 infracţiuni şi încercă să dobândească direct sau indirect controlul unor activităţi
economice, prin funcţiile de conducere pe care le îndeplinesc, concesiuni, autorizări,
contracte sau servicii publice, pentru realizarea de profituri sau foloase necuvenite
pentru ei sau pentru alţii, împiedicarea exprimării libere a votului sau cumpărarea de
voturi pentru ei sau pentru alţii în timpul alegerilor;

▪ dacă asociaţia devine paramilitară, sancţiunea închisorii creşte până la 15 ani. Se aplică
pedeapsa cu închisoare de la 4 la 10 ani în cazurile prevăzute de alineatul 1 al art. 416
bis (asociații de trei sau mai multe persoane) și de la 5 la 15 ani în cazurile prevăzute
de alineatul 2 al art. 416 bis (oricine promovează, conduce sau organizează o astfel de
asociere). Asocierea va fi considerată paramilitară atunci când membrii deţin sau
dispun de arme şi substanţe explozive, sau când şi le procură în vederea atingerii
scopurilor ilicite ale organizaţiei.

▪ sancţiunile arătate în paragrafele precedente cresc cu 1/3 din jumătatea pedepsei atunci
când activităţile economice pe care membrii asociaţiei le controlează sau intenţionează
să le controleze sunt finanţate total sau parţial cu preţul, produsul sau profitul obţinut
din activităţi ilicite;

▪ cu privire la cel implicat în activităţile enumerate mai sus, se va opera confiscarea

obligatorie a tuturor mijloacelor sau a obiectelor care au folosit la comiterea infracţiunii
sau care au rezultat din comiterea infracţiunii, precum şi a tuturor profiturilor realizate
din comiterea infracţiunilor;

▪ dispoziţiile articolului 416 bis se aplica și Camorrei sau altor asociaţii cu altă denumire,
care folosindu-se de forţa de intimidare a dreptului de asociere urmăresc scopuri
corespunzătoare acelora ale asociaţiilor de tip mafiot.

▪ pedeapsa stabilită de primul alineat al articolului 416 bis se aplică și persoanei care
obţine promisiunea voturilor prevăzută de alineatul 3 al aceluiaşi art.416 bis (voturi
electorale) în schimbul alocării de bani.

Articulul 416 bis a intrat în vigoare după dispute şi conflicte îndelungate între jurişti şi
autorităţile judiciare. Oponenţii acestei reglementări criticau noua strategie adoptată în poliția
penală italiană, susţinând următoarele argumente:
▪ noua strategie va conduce la un impas, în special în corelarea dintre articolele 416 şi
416 bis;

▪ noul articol are o funcţie simbolică în ceea ce priveşte procedura de urgenţă, lucru care
arată în mod evident tendinţa de utilizare a instrumentului penal pentru satisfacerea
intereselor forţelor politice;
 ▪ interpretarea aduce cele două articole la acelaşi nivel în ceea ce priveşte protecţia
asigurată, considerând Mafia şi organizaţiile de tip mafiot simple organizaţii
criminale.100

Legislația italiană cuprinde, de asemenea, reglementări cu privire la infracțiunile asociate

cu traficul de stupefiante, precum articolul 74 al Legii drogurilor nr. 309/1990, care incriminează
asocierea cu alte persoane pentru a comite mai multe infracţiuni de deţinere ilegală de droguri şi
difuzare de droguri. Pedeapsa aici este de minim 10 ani de închisoare pentru simplii membri, în
timp ce pentru conducătorii asociației pedeapsa este de minim 20 de ani de închisoare.
În anul 1991, Legile nr. 82/1991101 și nr. 203/1991 au stabilit un regim de politică oficial
pentru așa-numiții collaboratori e testimoni di giustizia (martori și colaboratori ai justiției), care
furnizau dovezi în lupta împotriva criminalității de tip mafiot. Acești collaboratori sunt dezertori
din grupurile de crimă organizată, numiți impropriu pentiti. Testimoni, mai puțini la număr, sunt
martori sau victime ale criminalității de tip mafiot 102 . Această legislație le oferea dezertorilor
mafiei sancționare specială, beneficiau de programul de protecție a martorilor, asistență financiară
și chiar posibilitatea de schimbare a domiciliului şi a identităţii. Totodată, Legea nr. 82/1991 a
prevăzut înființarea Servizio Centrale di Protezione (Serviciul central de protecţie), care se ocupă
de siguranța și custodia martorilor.
De asemenea, înainte de atacurile mafiote din Capaci (anexa 5), în care au fost asasinați
judecătorul Giovani Falcone (anexa 6), soţia și gărzile de corp ale acestuia și din Via D’Amelio
unde a fost asasinat procurorul Paolo Borselino (anexa 6) au fost introduse două instituții
inovatoare. Astfel, Direzione Investigativa Antimafia (Direcția de Investigații Antimafia) a fost
înființată prin Decretul-lege nr. 354/1991, convertit în Legea nr. 419/1991. Potrivit Legii nr.
419/1991 misiunea DIA este de a asigura implementarea, într-un mod coordonat, a activităților
care vizează criminalitatea organizată și de a efectua, în mod exclusiv, investigații cu privire la
mafie sau infracțiuni de tip mafiot.
Echivalentul judiciar al DIA este reprezentat de Direzione Nazionale Antimafia (DNA –
Direcția Națională Antimafia, care gestionează cele 26 Direzioni Distrettuali Antimafia (DDA-
Direcția Districtuală Antimafia). Cu toate că, inițial, majoritatea magistraților italieni au fost
împotriva Decretului-lege nr. 367/1991, de teama de a-și pierde autonomia, acesta a fost convertit
în Legea nr. 8/1992, datorită susținerii lui Giovanni Falcone. Direcția Națională Antimafia nu
poate efectua investigații pe cont propriu, dar poate obține informații, inclusiv cele referitoare la
existența unei infracțiuni, date obținute de obicei din declarațiile colaboratorilor. De asemenea,
Direcția Națională Antimafia convoacă, în mod frecvent, ședințe cu Direcțiile Districtuale
Antimafia în vederea armonizării interpretărilor și procedurilor. La rândul lor, Direcțiile
Districtuale Antimafia centralizează anchetele antimafia din fiecare district. În consecință, se poate
observa că activitățile Direcției Naționale Antimafia împreună cu cele ale Direcțiilor Districtuale
Antimafia constituie un instrument valoros în lupta împotriva activităților de tip mafiot.

100 Damian Miclea. Combaterea crimei organizate. Evoluție, tipologii, legislatie, particularități. Curs. Volum I,
București: Editura Ministerului Administrației și Internelor, 2004, pp. 80-81.
101 Publicată în “Monitorul Oficial al Italiei” nr. 64 din 16 martie 1991.
102 Letizia Paoli, Mafia and Organised Crime in Italy: The Unacknowledged Successes of Law Enforcement publicat

în West European Politics, Vol. 30, nr. 4, Septembrie 2007, p. 871

 De asemenea, Parlamentul European a creat, la data de 14 martie 2012, o comisie specială
pentru problemele legate de crima organizată, corupție și spălare de bani. 103 Aceasta trebuia să
investigheze modul prin care au putut fi infiltrate diverse instituții de către structruri ale crimei
organizate, inclusiv cele de tip mafiot, iar deputații europeni urmau să audieze judecători, victime
ale crimei organizate, precum și instituții și organisme ale societății civile.

II. Organizaţii mafiote italiene

Așa cum a fost menționat anterior, de-a lungul anilor, pe teritoriul Italiei s-au dezvoltat
diverse grupări criminale de tip mafiot, iar cele care se au în vedere, în mod tradițional, atunci când
se vorbește despre crima organizată italiană sunt următoarele:
▪ Cosa Nostra – mafia siciliană;

▪ Camorra – care are aria operațională în zona orașului Napoli, din regiunea Campagna;

▪ `Ndrangheta – care activează în zona de sud a regiunii Calabria;

▪ Sacra Corona Unita – care are aria operațională în sudul regiunii Puglia.

Acestea organizații diferă ca tradiție și ca principiu, însă prezintă, în același timp, elemente
comune, care le încadrează în organizațiile de tip mafiot.

II.1 Cosa Nostra

II.1.1 Apariția organizației
Mafia siciliană este una dintre cele mai cunoscute și cele mai puternice organizații
criminale din lume. Cosa Nostra a apărut la începutul secolului XVIII și avea ca principală arie de
acțiune Sicilia. General (r) dr. Petru Albu104 apreciază că originea Cosa Nostra este strâns legată
de cea a moșierilor care au dominat structura productivă a Siciliei până la începutul secolului XIX.
Astfel că, pe lângă cele două categorii sociale principale, țărănimea și moșierimea, au mai apărut
alte două categorii, și anume, cea a „dezmoșteniților soartei” și a „nelegitimilor” 105 .
Din prima categorie, cea a „nelegitimilor” făceau parte administratori de firme, paznici,
agenți fiscali, vătafi cu atribuții de control a administrației, a proprietății și a producției de
intermediere. De asemenea, aceștia îi supravegheau îndeaproape pe cei care atentau la bunurile
moșierilor. Aceste gărzi particulare ale nobililor sicilieni, conduse de supraveghetori, nu erau
altceva decât forme legale ale unor structuri paramilitare de factură mafiotă, care respectau cu cea
mai mare strictețe legile nescrise ale Siciliei și, evident ale mafiei.106

103 Comisie specială pentru a investiga structurile de crimă organizată în UE, Parlamentul European,
14.03.2012,http://www.europarl.europa.eu/news/ro/news-room/content/20120314IPR40749/html/Comisie-
special%C4%83-pentru-a-investiga -structurile-de-crim%C4%83-organizat%C4%83-%C3%AEn-UE, accesat la
05.06.2015
104 Petre Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii statelor, Editura

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, București, 2007, p. 125

105 Crima organizată transnaţională – fenomen de destabilizare a securităţii internaţionale, Ministerul de Interne,

Direcţia Generală de Strategie, Integrare Europeană şi Relaţii Publice, Bucureşti, 1998, pp. 46 și următoarele citat în
Petre Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii statelor, Editura Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative, București, 2007, p. 125
106 Giorgio Vergulini, Istoria Mafiei, Ed. Enmar, București, p. 15
 Din cea de-a doua categorie, „dezmoșteniții soartei” făceau parte persoane fără nici un fel
de proprietăți, care trăiau în mediul rural, din rândul cărora s-au format primele bande criminale,
care se ocupau, în principal, cu furtul de vite.
Astfel, General (r) dr. Petru Albu apreciază că, organizația criminală Cosa Nostra a fost
înființată în momentul în care agenții fiscali s-au alăturat bandelor criminale din rândul
„dezmoșteniților soartei”, formând astfel primele asociații. Așadar, membrii bandelor criminale
furau cirezi de vite de la moșieri, iar agenții fiscali le răscumpărau, iar apoi, împărțeau veniturile
astfel realizate cu hoții.107
Mai mult, acesta menționează că, primul document care prezenta o referire la o grupare de
tip mafiot în Sicilia datează din 1837. Acesta reprezenta o semnalare a prefectului general de pe
lângă Înalta Curte Criminală din Traponi, Pietra Cala Ulla, către superiorii săi din Napoli, referitor
la existența unor asociații de persoane care se ocupau cu activități criminale, precum
răscumpărarea cirezilor de vite furate și coruperea unor funcționari publici.
Această organizare, care a fost copiată pe întreg teritoriul Italiei, iar apoi a traversat
oceanul, a fost embrionul mafiei moderne și contemporane.
În ceea ce privește denumirea sa, John Dickie menționează în „Cosa Nostra. A History of
the Sicilian Mafia”108 faptul că, mafia siciliană a preluat, cel mai probabil, denumirea de „Cosa
Nostra”, „treaba noastră”, în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial.109

II.1.2 Structura şi dimensiunile organizaţiei

Se estimează că, organizația Cosa Nostra numără aproximativ 5.000 de membri, asta
însemnând un „om de onoare” la 1.000 de locuitori sicilieni. Mai mult, aceasta contează pe
sprijinul a zeci de mii de simpatizanți.
Luând în considerare legăturile foarte strânse cu ramura americană, înființată tot de mafia
siciliană, Cosa Nostra are o structură articulată, dar în același timp, unitară și organizată piramidal,
ierarhic, având la baza „familia”, care controlează o parte din teritoriul în care operează sau pe
care îl domină110 .
Valorile tradiționale ale „familiei” includ onoarea, respectul legăturilor de sânge,
fidelitatea, prietenia. Ea poate cuprinde de la două la trei sute de persoane, media fiind de cincizeci
de persoane.
Fiecare familie controlează o parte din teritoriu, unde nimic nu se poate întâmpla fără
consimțământul prealabil al șefului. Aceasta este compusă din așa-numiții „oameni de onoare” și
„soldați” , constituiți în grupe, fiecare grupă cuprinzând 10 membri aflați sub comanda unui șef,
care, la rândul său îşi alege un adjunct şi unul sau doi consilieri (locotenenţi). Între şefi şi „oamenii
de onoare” se interpune de regulă „capo decina”, şeful zecimii. Omul de onoare, sau soldatul, are
o pondere specială în familie, indiferent de sarcina pe care și-o asumă. Unii dintre aceștia, precum
Don Calò Vizzini, Giuseppe Genco Russo și Tommaso Buscetta, rămân întreaga viață soldați, în
ciuda prestigiului și influenței lor111 .

107 Petre Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii statelor, Editura
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, București, 2007, p. 126
108 Cosa Nostra. O istorie a mafiei siciliene
109 John Dickie, Cosa Nostra. A History of the Sicilian Mafia, Editura Palgrave Macmillan, New York, 2004, p. 217.
110 Ion Pitulescu, Al treilea război mondial. Crima organizată. O impresionantă radiografie a crimei organizate din

România (1990-1997) însoţită, în partea a III-a, de noi dovezi, argumente şi demonstraţii, Editura Național, București,
1997, p. 88
111 Giovanni Falcone, Marcelle Padovani, Mafia. Judecătorul și oamenii de onoare, Editura Danubius, București, 1994,

p.105
 Soldații își aleg șeful, numit de obicei reprezentant, care va apăra interesele familiei în
cadrul organizației Cosa Nostra. De asemenea, șefii diferitelor familii desemnează un şef al
provinciei, numit reprezentant provincial. Singura excepție de la această organizare este
reprezentată de Palermo, unde șefii diverselor familii învecinate sunt controlați de un „capo
mandamenta”, membru al Comisiei sau Cupolei provinciale „Cupola”. Aceasta este, la rândul ei,
condusă de un șef de comisie sau „șeful Cupolei”, puterea absolută a mafiei într-o anumită
provincie. Acest șef de comisie are diferite denumiri, cele mai cunoscute fiind „capo di tutti capi”
sau „mama santisima”.

Comisia sau Cupola Regională

Reprezentant provincial Reprezentant provincial

Comisie sau Cupolă provincială Comisie sau Cupolă provincială

Capo Mandamento Capo Mandamento

Cap de familie Cap de familie Cap de familie

Oameni de onoare sau soldaţi (picciotu sau n’tine)

Capo Decina
Capo Decina Capo Decina Capo Decina

Comisia regională este compusă din toți responsabilii provinciilor care fac parte din Cosa
Nostra, un adevărat guvern al organizației. Oamenii de onoare îl mai numesc și „Regiune”, ca
referire la unitatea administrativă de Stat.
Cupola regională emite decrete, votează legi, aplanează conflicte între provincii și tot ea
este aceea care ia toate măsurile strategice.
În jurul Cosei Nostra operează grupări nemafiote, cum era cazul grupărilor care se ocupau
cu traficul cu țigări. Cu toate acestea, chiar dacă acestea nu se identifică cu mafia, grupările sunt
de multe ori coordonate de unul sau mai mulți oameni de onoare.
Așadar, Cosa Nostra avea toate atuurile pentru a prelua controlul traficului de stupefiante
cu destinația Statele Unite ale Americii. Unele grupuri au fost specializate în aprovizionarea cu
morfină brută din Orientul Apropiat, unele s-au dedicat acțiunii de transformare a morfinei în
heroină, în timp ce altele au organizat exportul către Statele Unite al Americii.112

112 Giovanni Falcone, Marcelle Padovani, Mafia. Judecătorul și oamenii de onoare, Editura Danubius, București, 1994,
p. 107
 Membrii organizației respectă „Legea de fier a tăcerii – Omerta”, iar orice violare a
„Omertei” este pedepsită cu moartea, indiferent de rangul sau relațiile celor care au divulgat
secretele familiei sau organizației113 .
Pentru a deveni un membru al organizației, un candidat trebuia să d emonstreze în prealabil
reale calități, după care era prezentat „oamenilor de onoare” pentru a fi testat și pentru a stabili
momentul oportun pentru aderare. După aceea, avea loc o ceremonie de inițiere, cu depunerea
jurământului de legământ, iar apoi urma acceptarea deplină și asimilarea noului membru de către
familie.114
La începutul anilor '80, a apărut lângă Palermo, clanul Corleone, condus de Luciano Leggio
și, mai târziu, de Salvatore Toto Riina, care a declanșat conflicte violente între familiile Cosa
Nostra, care au rezultat în divizarea acesteia.
În urma acestui război și a execuțiilor, care nu s-au limitat numai la Sicilia, cuprinzând
elemente ale autorității mafiote din întreaga Italie și chiar din Statele Unite ale Americii, familiile
învingătoare conduse de Corleone si, Greco, Spadaro și alții și-au consolidat pozițiile pe teritoriul
Italiei, iar membrii grupurilor mafiote care au scăpat de la moarte s-au refugiat în străinătate, în
principal în America de Sud și Spania, unde și-au creat noi sisteme organizatorice prin care
dirijează o bună parte din traficul de droguri.
Mai mult, Don Corleone a renunțat la vechile tradiții, privind consultarea comisiilor și și-
a stabilit propriile reguli de acțiune, instituind un regim dictatorial asupra întregului teritoriu
sicilian.
Cu toate că cele mai sus menționate prezintă un proces de deteriorare a fraternității și a
piramidei de control, Cosa Nostra continuă să fie cea mai puternică, cea mai organizată și cea mai
periculoasă organizație mafiotă italiană.
Cosa Nostra este capabilă să își elaboreze propria strategie generală și exercită un control
teritorial total, deoarece aceasta dispune de metode proprii de conducere și de personal specializat,
capabil să propună soluții în diferite probleme.
Este esențial ca organizația să dețină controlul în teritoriu, deoarece îi permite să-și
desfășoare activitatea în mod nestingherit, fără teama persecuției. Astfel, poate să studieze și să
verifice mișcările adversarilor, să își exercite influența asupra populației, prezentându-se ca o
autoritate atotcunoscătoare și atotputernică. Motto-ul organizației Cosa Nostra este acela că „o
mafie fără teritoriu este ca un rege fără regat”.
Este mai mult decât evident că, pentru a controla teritoriul sicilian, Cosa Nostra beneficiază
de sprijinul unor politicieni și al unor persoane influente din diverse instituții locale. Astfel, trebuie
menționat faptul că aceasta organizație a exploatat întotdeauna legăturile sale politice, însă scopul
său a fost mai mult de a-și asigura protecția sau facilitarea unor operațiuni ilegale decât de a
influența în mod direct deciziile la nivel național.
De asemenea, Cosa Nostra încercă să își atingă scopurile prin convingere atunci când
resortul violenței nu îi este la îndemână sau când șefii săi se află în pericol, fie din interior, fie din
exterior. Mai mult, violența reprezintă principalul factor de promovare în interiorul organizațiilor
mafiote, asigurând soldatului mobilitatea socială verticală.

113 Ion Pitulescu, Al treilea război mondial. Crima organizată. O impresionantă radiografie a crimei organizate din
România (1990-1997) însoţită, în partea a III-a, de noi dovezi, argumente şi demonstraţii, Editura Național, București,
1997, p. 88
114 Petre Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii statelor, Editura

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, București, 2007, p. 127

 Cosa Nostra și-a asumat responsabilitatea pentru unele dintre cele mai odioase crime din
istoria națiunii italiene, printre care se înscriu asasinatele magistraților Giovani Falcone, ucis
printr-o explozie care, la 23 mai 1992, proiectează în aer convoiul care îl transporta pe acesta, soţia
și gărzile de corp ale acestuia pe autostrada Messina – Palermo, Paolo Borsellino, ucis împreună
cu soția și cinci politiști, înaltul comisar antimafia, general Carlo Alberto Dalla Chiesa,
politicianul creștin democrat Salvo Lima și președintele regiunii siciliene, Mattarella115 . Tot
aceaștia au ordonat atentatul cu bomba asupra unuia dintre monumentele creştine cele mai vechi
ale lumii occidentale, bazilica Saint–Jean de Latran, ca ripostă la demersul papei Ioan–Paul al II-
lea, care condamnase, în mai 1993, la Agrigento, criminalitatea organizată, crimele sale și Cosa
Nostra.

II.1.3 Principalele activităţi desfăşurate de Cosa Nostra

Una din principalele preocupări ale familiilor mafiote siciliene din ultimele decenii este
reprezentată de comerțul clandestin cu stupefiante. Prin intermediul acestuia au obținut beneficii
semnificative.
În jurul anilor '50, asociațiile criminale mafiote nord -americane s-au adresat familiilor
mafiote siciliene în scopul de a le cointeresa în traficul lor de stupefiante. De fapt, aceștia urmăreau
punerea la dispoziție a persoanelor care să asigure transportul și organizarea unei linii de trafic
între sudul Franței, deoarece morfina era transformată în heroina în Marsilia, și Statele Unite ale
Americii. În acest fel, capii traficului revendicau piața drogurilor în America, mafioții sicilieni
având o poziție secundară, drept pentru care profiturile realizate de aceștia erau reduse, iar acest
lucru i-a determinat să înceapă să lucreze pe cont propriu 116 .
La începutul anilor '70, mafia siciliană a fost nevoită să își reorganizeze activitatea pe linia
traficului de droguri odată cu neutralizarea laboratoarelor clandestine din Marsilia. Astfel, mafia
nord-americană a început să se reorienteze către sud-estul asiatic, iar mafioții italieni au început să
importe heroina turcească pentru piața internă și să practice contrabanda cu cocaina sud -
americană117 .
În anii 1977-1978, s-au observat semnele unei relansări a traficului de stupefiante între
Italia și Statele Unite ale Americii, fapt determinat de o implicare crescândă a mafiei siciliene în
această activitate118 .
Pe de altă parte, cele mai puternice „familii” ale mafiei din zona New-York-ului, respectiv
familiile Bonanno și Bona Ventura, s-au adresat principalilor reprezentanți ai familiilor mafiote

115 Bogdan Camelia, Considerații generale privind evoluţia criminalităţii organizate publicat în „Revista de
criminologie, criminalistică şi penologie nr. 2/2006”, editată de Ministerul Public (Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie), Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică şi Ministerul Justiţiei (Administraţia
Naţională a Penitenciarelor), ISSN:1454-5624, pp. 86-87
116 Petre Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii statelor, Editura

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, București, 2007, p. 129

117 Mocuţa Gheorghe, Criminalitatea Organizată şi Spălarea Banilor Murdari, Editura Noul Orfeu, București, 2004,

pp. 88 și următoarele citat în Petre Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii
statelor, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, București, 2007, p. 130
118 Ion Pitulescu, Al treilea război mondial. Crima organizată. O impresionantă radiografie a crimei organizate din

România (1990-1997) însoţită, în partea a III-a, de noi dovezi, argumente şi demonstraţii, Editura Național, București,
1997, p. 90
siciliene pentru a lua parte la trafic și la transformarea morfinei în heroină, în laboratoarele
clandestine și deosebit de performante, instalate în Sicilia și în alte părți ale Italiei.119
Rețelele care aprovizionau Sicilia cu droguri din Orientul Mijlociu au fost descoperite și
neutralizate de către poliția italiană, după anii '80.
Cu toate acestea, după loviturile primite, Cosa Nostra nu s-a considerat învinsă și nu a
renunțat la profiturile însemnate realizate din traficul de droguri din Asia de Sud -Est, cu destinația
Statele Unite ale Americii, făcând tot posibilul pentru a conserva această sursă de venituri. Astfel,
organizația a stabilit legături cu producătorii din Asia de Sud-Est care îi furnizau mari cantități de
heroină.
Cosa Nostra se ocupă, în paralel cu traficul de droguri, cu spălarea banilor murdari.
Spălarea banilor se realizează pentru a oferi un caracter legitim profiturilor obținute prin activități
ilicite, altfel spus, pentru a evita ca autoritățile de stat investigaționale sau instituțiile specializate
în aplicarea normelor fiscale să descopere sursa ilegală a acestor venituri.
În afară de aceste activități, mafia siciliană este implicată în traficul cu arme, muniții,
explozivi, în operațiuni de camătă, speculă, contrabandă cu țigări etc. 120

II.2 ’Ndrangheta
II.2.1 Apariția organizației
Cu toate că, pentru mult timp, ’Ndrangheta a fost subestimată, fiind considerată drept o
organizație rurală, insuficient dezvoltată și cu un scop limitat, ’Ndrangheta este recunoscută, în
prezent, drept o amenințare majoră, nu numai pe teritoriul Italiei, cât și în multe alte țări precum
Germania, Spania, Olanada, Franța, Belgia, Elveția, Canada, Statele Unite ale Americii, Columbia
și Australia121 .
Termenul ’Ndrangheta provine din cuvântul grecesc „Andranghetos”, care înseamnă „om
valoros și șiret” și a fost semnalat pentru prima dată în documentele redactate de carabinieri din
Seminara la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Acesta era folosit într-un context legat de afaceri,
care făcea referire la proprietatea funciară și la conflicte generate între nobilime, burghezie și
țărani122 .
Inițial, acești așa-ziși briganzi erau considerați de către țărani drept unicii lor apărători
împotriva nobililor din Piemont, însă, cu timpul, aceștia au început să-și dezvăluie adevărata față,
recurgând la tâlhării, răpiri și asasinări, fără a mai face diferența între bogați și săraci, singurul lor
scop fiind reprezentat de câștigurile materiale.
Unul dintre documentele cele mai interesante din acea perioadă este reprezentat de un
denunț anonim, trimis în anul 1888 prefectului din regiunea Calabria, Francesco Paternostra, în
care era semnalată existența în Iatrinoli a unuia dintre cei trei briganzi, fondatori ai „grupării fără
teamă”. Briganzii au aderat la mișcarea iredentistă la începutul secolului al XIX-lea și s-au
organizat, conform modelului sicilian, într-o „societate onorabilă” guvernată de reguli implacabile
și ritualuri complexe.

119 Consiliul Suprem de Apărare al Ţării (C.S.A.T.), Cartea Albă a Crimei Organizate şi a Corupţiei, 1998, pp. 50 și
următoarele citat în Petre Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii statelor,
Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, București, 2007, p. 130
120 Petre Albu, Crima orga nizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii statelor, Editura

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, București, 2007, p. 130

121 Europol, Threat Assessment. Italian Organised Crime, The Hague, Iunie 2013, Nr. EDOC#667574 V8, p. 10
122 Ion Pitulescu, Al treilea război mondial. Crima organizată. O impresionantă radiografie a crimei organizate din

România (1990-1997) însoţită, în partea a III-a, de noi dovezi, argumente şi demonstraţii, Editura Național, București,
1997, p. 92
 Spre deosebire de mafia siciliană, inițial, mafia calabreză era guvernată de un ceremonial
care reprezenta, un compromis între ritualul religios și cel tipic unei secte. Astfel, cel ce dorea să
intre în această organizație trebuia să facă dovada loialității, ucigând sau rănind într-o manieră
abilă, curajoasă și fără scrupule moral. Numai astfel se putea obține titlul de „om respectabil”.
Ierarhia din interiorul organizației era reprezentată de așa numitul „arbore al științei” și
cuprindea următoarele:
▪ trunchiul – care era reprezentat de „șef”. Acesta era creierul organizației, coordona
acțiunile și avea putere de viața și de moarte asupra membrilor;

▪ ramura principală – reprezentată de contabilul sau administratorul organizației;

▪ ramurile – acestea erau reprezentau de experți amplasați pretutindeni;

▪ ramurelele – acestea erau reprezentate de noii recruți;

▪ florile – tinerii de onoare, viitorii recruți;

▪ frunzele – reprezentau trădatorii, care trebuiau să cadă, să fie înlăturați.

'Ndrangheta și-a continuat expansiunea în noi regiuni și piețe, cu ajutorul unei planificării
iscusite și folosind prudența. Vendetele și luptele interne, deși destul de frecvente, nu au împiedicat
dezvoltarea transnațională a organizației. De asemenea, 'Ndrangheta s-a extins cu succes în noi
teritorii, datorită structurii sale versatile și adaptabile. 123
Un termen des folosit pentru a descrie extinderea 'Ndrangheta în afara regiunii sale native,
Calabria, este colonizarea. Spre deosebire de Cosa Nostra, care nu încearcă să își reproducă
structura de bază în afara Siciliei, ci tinde să trimită emisari, 'Ndrangheta introd uce copii ale
structurilor sale esențiale în teritoriile care nu se află sub controlul său, folosind o strategie pe
termen lung de infiltrare progresivă în mediul economic și social.

II.2.2 Structura şi dimensiunile organizaţiei

Așa cum a fost menționat anterior, Calabria, având o populație de 2.146.000 locuitori și
409 localități urbane, constituie cetatea 'Ndrangheta 124 .
Se estimează că organizația este formată din aproximativ 160 de celule, cu un total de circa
6000 de membri125 . Structura 'Ndrangheta este predominant orizontală, prezentând legături între
clanuri, dar fără a avea comisii regionale sau provinciale.
Clanurile criminale din regiune sunt constituite în jurul unei familii nucleu, ai cărei membri
sunt descendenți ai unei familii patriarhale dezvoltate, cu un trecut agrarian126 .
Clanurile sunt autonome, asemănător cu vechile familii. Se limitează strict la problemele
interne, sunt suspicioase față de străini, iar membrii acestora sunt deosebit de loiali. Acest lucru se
datorează și faptului că membrii unui clan sunt recrutați numai din sânul unei singure familii.

123 Europol, Threat Assessment. Italian Organised Crime, The Hague, Iunie 2013, Nr. EDOC#667574 V8, p. 11
124 Petre Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii statelor, Editura
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, București, 2007, p. 132
125 Italian Organized Crime. Overview, The Federeal Bureau of Investigation, <https://www.fbi.gov/about-

us/investigate/organizedcrime/italian_mafia>, accesat la 03.06.2015

126 Petre Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii statelor, Editura

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, București, 2007, p. 132

 Gradul înalt de coeziune internă și implicarea rudelor în afacerile clanului îi apară pe
aceștia de pericolul trădării.
'Ndrangheta respectă, de asemenea, „Omerta - legea tăcerii”, fapt pentru care există doar
foarte puține cazuri în care membrii clanurilor calabreze au acceptat să apară ca martori în justiție.
Astfel, potrivit unor depoziții ale puținilor „dezertori” care au acceptat să apară ca martori în
justiție, se pare că există totuși o comisie provincială, formată în ultimii ani și care intenționează
să creeze o structură verticală a organizației.
Pentru ascunderea comunicărilor dintre membrii acesteia, organizația 'Ndrangheta a folosit
dintotdeauna cifrul scris, obișnuit sau simbolic.
Spre deosebire de Cosa Nostra, unde femeile nu sunt implicate în activitățile desfășurate,
femeile din Calabria pot juca un rol activ în 'Ndrangheta, iar în ultimul timp au început chiar să
primească și să îndeplinească sarcini care nu sunt cu mult mai prejos decât operațiunile ilegale
desfășurate de bărbați.

II.2.3 Principalele activităţi desfăşurate de ’Ndrangheta

Puterea organizației ’Ndrangheta în afara teritoriului său se datorează puterii sale financiare
enorme, și astfel, puterii sale de corupție, precum și impactului său asupra mediilor economice și
financiare. ’Ndrangheta a început să își clădească puterea economică în perioada anilor '70 și 1980,
prin capitalul obținut din răscumpărările primite în urma răpirilor de persoane.
Începând cu anii '60, familiile mafiote calabreze au început să-și diversifice activitatea
infracțională astfel că, pe lângă controlul pieței fructelor, legumelor și practicării operațiunilor
speculative cu ulei comestibil, au trecut la contrabanda de țigări, extorcări și sechestrări, iar din
anii '70, la traficul cu stupefiante.127
Mai mult, ’Ndrangheta se ocupă și de spălarea banilor murdari, folosind fondurile
financiare provenite din activități ilegale pentru investiții în lucrări publice, cum au fost: autostrada
Calabria-Salerno și dublarea căii ferate Calabria-San Giovani. Astfel, cu ajutorul acestor venituri
semnificative obținute din spălarea de bani, aceasta a reușit să își extindă aria de acțiune în afara
Calabriei, realizând legături cu alte organizații criminale din Italia și din afara granițelor italiene.
’Ndrangheta desfășoară, de asemenea, infracțiuni contra mediului înconjurător 128 . Potrivit
unui raport publicat de Legambiente, cea mai cunoscută asociație italiană de protecție a mediului,
95 de clanuri 'Ndrangheta se regăseau în cele 296 de clanuri implicate în depozitarea ilegală a
deşeurilor. În anul 2011 au fost confiscate 346.000 tone de deșeuri, care se îndreptau către zece
țări europene, opt africane și cinci asiatice. Printre clanurile implicate în depozitarea ilegală a
deşeurilor se regăseau 86 clanuri aparținând Camorrei, 78, Mafiei și 23, organizației Sacra Corona
Unita.
Cu toate acestea, cea mai ampla activitate desfășurată de ’Ndrangheta rămâne însă
extorcarea negustorilor, a specialiștilor, a antreprenorilor, a oamenilor de afaceri în general.
De asemenea, ‘Ndrangheta este responsabilă pentru comiterea unui asasinat de notorietate
publică, în numele mafiei siciliene, respectiv asasinatul magistratului Scopelliti, desemnat să
susțină acuzațiile împotriva Cosei Nostra la Înalta Curte de Casație.
Un exemplu care atestă natura violentă a organizației ‘Ndrangheta în afara granițelor Italiei
este reprezentat de „Masacrul de la Duisburg”, din Germania, din data de 15.08.2007, în care au
fost uciși șase italieni originari din Calabria în fața unei pizzerii din oraș.

127 Petre Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii statelor, Editura
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, București, 2007, p. 133
128 Europol, Threat Assessment. Italian Organised Crime, The Hague, Iunie 2013, Nr. EDOC#667574 V8, p. 11
 Acea izbucnire violentă a unui vechi război între două clanuri puternice din San Luca,
clanul Pelle-Vottari și clanul Nirta-Strangio, a marcat un moment decisiv în cooperarea
polițienească internațională împotriva mafiei italiene. Astfel, a fost înființat un grup operativ
german-italian (Deutsch-Italienische Task Force – DITF) care, cu sprijinul indispensabil al altor
forțe de poliție din Europa, a reușit să identifice și să aresteze criminalii și complicii lor.
Investigația de mai sus a evidențiat, de asemenea, gradul de infiltrare al ‘Ndrangheta în
Germania și în Europa.

II.3 Camorra
II.3.1 Apariția organizației
Denumirea organizației, „Camorra” este un termen care are rădăcini atât în limba arabă,
cât și în cea spaniolă. În limba arabă, „kumar” înseamnă „joc al șansei”, în timp ce în spaniolă,
„camorra” făcea referire la o dispută, o înfruntare violentă, iar „camorrista”, „caracter rău”. Astfel,
se poate observa cum aspectul negativ al termenului a fost folosit pentru a desemna organizația
răufăcătorilor napoletani, „La Camorra”. 129
Petre Albu notează faptul că, organizația cunoscută drept Camorra Napoletană a fost
înființată la începutul secolului al XIX–lea, în Napoli, acest lucru fiind semnalat de documentația
unui proces desfășurat în fața unui tribunal al așa-numitei „Grande Mamma", în anul 1819.130
În acea perioadă, Camorra era implicată în probleme politice, fiind folosită deseori în
luptele interne dintre burboni și liberali. În urma constituirii statului unitar, Camorra a fost
solicitată de mai multe ori pentru a supraveghea rezultatele electorale. Aceasta este, de asemenea,
singura organizație criminală care, în urma unei invitații speciale, a reușit să facă parte dintr-un
corp de poliție.
Evoluția Camorrei a avut un caracter sinuos. Cu toate acestea, organizația a reușit să
supraviețuiască în timp datorită mobilității sale și abilității de camuflare a activităților specifice în
momentele dificile, pentru ca mai apoi să revină în forță, atunci când condițiile i-au fost prielnice.
Mai mult, într-un studiu realizat la sfârșitul secolului al XIX-lea, sociologul italian
Giuseppe Alongi, considera Camorra drept un rebut al istoriei, iar în 1915, Del Giudice, șeful de
atunci al acestei organizații, declara că aceasta era „terminată". De asemenea, regimul fascist și-a
atribuit meritul desființării totale a Camorrei, dar, cu toate acestea, organizația a continuat să
existe.131
Acțiunile de recrutare ale Camorrei, precum și activitățile sale de contrabandă cu țigări și
operațiunile ilicite de pe piața fructelor și legumelor, au fost facilitate de perioada dificilă de
ocupație de după război.
În anii '70 s-au inițiat primele legături serioase între Camorra și mafia siciliană, cea dintâi
implicându-se, în special, pe lângă contrabandă cu țigări, în traficul de stupefiante. Mai mult, după
anul 1970, s-a observat o dezvoltare progresivă a Camorrei, determinată de elemente sociale,
precum creșterea șomajului din rândul tinerilor din zona Campaniei, de realizarea alianțelor între

129 George – Marius Țical, Crima organizată și terorismul, Editura Fundației Universitare „Dunărea de Jos”, Galați,
2006, p. 36
130 Petre Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii statelor, Editura

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, București, 2007, p. 133

131 Ministero Dell Interno-Direzione Investigativa Antimafia, Attivita Svolta e Risultati Conseguiti, 2 semestre 1999,

pp. 14 şi următoarele citat în Petre Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii
statelor, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, București, 2007, p. 134
lumea interlopă și autoritățile locale, de dezvoltarea contrabandei cu țigări și a traficului cu
stupefiante, ca urmare a cerințelor crescânde din statele americane și europene.132
Inevitabil, expansiunea a condus la izbucnirea conflictelor dintre clanurile mafiote
organizate în jurul celor doi mari conducători din regiunea napolitană, Antonio Spavone și
Raffaele Cutolo. Cu toate acestea, organizația nu s-a destrămat, ci, în ciuda conflictelor și
arestărilor făcute în rândurile Camorrei din Campania, aceasta s-a extins, sub noua denumire
„Nuovo Camorra Organizzata”, în regiuni precum Napoli, Palermo, Avellino și Caserta, iar
grupurile care nu au aderat la acest cartel s-a reunit în jurul lui Umberto Ammaturo și Michele
Zaza și au creat „Nuovo famiglia”. Aceasta și-a conservat zona operațională prin lovituri date
familiei concurente și prin dezvoltarea unor noi activități criminale.

II.3.2 Structura şi dimensiunile organizaţiei

Aria operațională a organizației Camorra nu se limitează doar la orașul Napoli, ci se întinde
pe întreg teritoriul regiunii Campania, Napoli fiind capitală regională a acesteia. Cu toatea acestea,
prezența opresivă a Camorrei se simte cel mai puternic în Napoli și Caserta.
Camorra are o structură orizontală, formată din Clanuri și Familii, care, deseori, stabilesc
alianțe sau, atunci când au interese comune referitoare la diferitele activități infracționale,
formează carteluri. Aceasta este recunoscută pentru volatilitatea sa extremă atât în relațiile interne,
cât și în cele externe.
Ca organizație, Camorra este liber constituită, neavând comisii de conducere provinciale
sau regionale. Absența unui conducerii superioare, care să gestioneze teritoriile controlate poate fi
percepută atât ca un avantaj, cât și ca un dezavantaj pentru organizație. Astfel, pe de o parte, lipsa
unei strategii comune reduce gradul de periculozitate al Camorrei, ca organizație, mai ales dacă o
comparăm cu structurile ierarhice ale Cosa Nostra și ‘Ndrangheta, însă, pe de altă parte, acest tip
de structurare implică un nivel mai mare de presiune asupra comunităților aflate în zonele
operaționale ale acesteia. Astfel, în anumite zone controlate de Camorra, comercianții sunt nevoiți
să plătească taxe de protecție către clanuri diferite, deși nu beneficiază de aceasta 133 .
Așa cum a fost menționat anterior, la începutul anilor '70, Raffaele Cutolo a înființat
„Nouva Camorra Organizzatta”, iar grupările crimei organizate care nu au aderat la Nouva
Camorra Organizzatta s-au reunit în jurul lui Michele Zaza și Umberto Ammaturo, creând „Nuova
Famiglia”.
„Nuova Famiglia” cuprindea, printre altele, și clanurile Bardellino și Nuovolleta, clanuri
oponente ale lui Raffaele Cutolo.
În cursul anului 1982, Raffaele Cutolo și-a abandonat planurile de expansiune și s-a repliat
cu organizația în regiunea Vezuvin, părăsind principalele zone pe care le avea sub control, dar
păstrându-și, în același timp bazele operaționale în regiunea Salerno134 . Această repliere a fost
determinată de acțiunile continue ale forțelor de poliție, de contraofensiva permanentă a Nuova
Famiglia, precum și ca urmare a trădarii unor membri ai clanului.

132 Ion Pitulescu, Al treilea război mondial. Crima organizată. O impresionantă radiografie a crimei organizate din
România (1990-1997) însoţită, în partea a III-a, de noi dovezi, argumente şi demonstraţii, Editura Național, București,
1997, p. 91
133 Europol, Threat Assessment. Italian Organised Crime, The Hague, Iunie 2013, Nr. EDOC#667574 V8, p. 12
134 Petre Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii statelor, Editura

Ministerului Internelor şi Reformei Administra tive, București, 2007, p. 135

 Astfel, în 1983, Nuova Camorra Organizzatta și-a încetat activitatea, din cauza destrămării
alianțelor dintre clanurile ce gravitau în jurul lui Raffaele Cutolo, a conflictelor declanșate între
acestea și a dispariției surselor de finanțare.
Nuova Famiglia a avut o soartă asemănătoare, în urma dizolvării organizației conduse de
Rafaele Cutulo, aceasta și-a pierdut obiectul de activitate, în prezent având loc o luptă intensă între
clanuri pentru supremația teritorială.
Cu toate acestea, mobilitatea și flexibilitatea Camorrei au triumfat, iar în prezent, în
provincia Napoli sunt 67 clanuri, din care 25 în reședințele provinciale și regionale. De asemenea,
se estimează, că 12 familii sunt localizate în Salerno, 17 în provincia Caperta, 4 în Benevento și
11 în Avellino.

II.3.3 Principalele activităţi desfăşurate de Camorra

Camorra activează în prezent în câteva state membre ale Uniunii Europene (Spania, Franța,
Olanda, Germania etc.), în America de Sud și în Statele Unite ale Americii 135 .
Printre principalele activități desfășurate de Camorra se regăsesc impozitele pe pariuri
sportive, prostituția, colectarea taxelor de protecție, traficul de droguri și de țigări etc. 136 .
Astfel, Camorra s-a implicat în comerțul cu droguri și, valorificându-și experiența
acumulată în contrabanda cu țigări, și-a convertit-o ușor în traficul de stupefiante. În privința
traficului cu heroină și hașiș, clanurile camorriste au operat în spațiile mici cedate de mafia
siciliană, care deținea supremația în traficul internațional organizat pe relația cu Statele Unite ale
Americii. De asemenea, aceasta a jucat, în ultimii ani, un rol determinant în traficul cu cocaină
între America de Sud și Europa, fapt care i-a asigurat monopolul137 .
Mai mult, anchetele efectuate în țările din America de Sud au evidențiat rolul camorriștilor
în locurile de producție a drogurilor, unde au constituit adevărate baze de trafic, nu numai pentru
Italia, dar și pentru alte țări europene.
De asemenea, Camorra se ocupă cu practicile ilegale financiare, specula, loteriile ilegale,
cursele de cai și investițiile în sectorul industriei ușoare și cel turistic, pentru a facilita „spălarea
banilor murdari”.

II.4 Sacra Corona Unita (Sfânta Coroană Unită)

II.4.1 Apariția organizației
Sacra Corona Unita a apărut și s-a dezvoltat în regiunea Puglia, la începutul anilor '80, ca
urmare a colonizării de către bandele mafiote din regiunea învecinată.
Raffaele Cutolo, fondatorul Nuova Camorra Organizzatta, i-a însărcinat pe Pino Ianneli
și Alessandro Fusco să înființeze o nouă organizație numită „Nuova Camorra Puglia” și, personal,
a botezat, numai în anul 1979, circa 40 de indivizi din Puglia, care ulterior au format nucleul de
bază al asociației mafiote „Nuova Camorra Puglia”, înființată în 1981.
La scurt timp, Camorra se desprinde de clanurile mafiote din Puglia și, astfel, apar primele
organizații independente în această regiune, și anume, „Sacra Corona Unita” în Salerno și „Rosa”
în Bari.

135Europol, Threat Assessment. Italian Organised Crime, The Hague, Iunie 2013, Nr. EDOC#667574 V8, p. 13
136 Maricel Antipa, Triumviratul dezastrului global. Terorism glob al – Arme de distrugere în masă - Criminalitatea
organiza tă, Monitorul Oficial R.A., București, 2010, pp. 235-236
137 Petre Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii statelor, Editura

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, București, 2007, p. 136

 Sacra Corona Unita a fost înființată de Giuseppe Rogoli, în închisoarea din Lecce, în
noaptea de Crăciun a anului 1983. Acesta, aflat în închisoare pentru uciderea patronului unei
tutungerii din Giovinazzo, a fost inițiat de către un reprezentant al ‘Ndrangheta, Umberto Bellocco
din Rosarno. Așadar, Sacra Corona Unita prezinte câteva aspecte caracteristice ‘Ndrangheta,
precum utilizarea terminologiei mistice, religioase.

II.4.2 Structura şi dimensiunile organizaţiei

Sacra Corona Unita este cea mai nouă și cea mai mică organizație de tip mafiot apărută pe
scena lumii criminale italiene. În prezent este formată din peste 40 de clanuri și circa 1.560 de
membri concentrați in Brindisi, Lecce, Taranto și Bari.
Organizația are o structură ierarhică verticală, după modelul mafiot sicilian, prezentând o
comisie care mediază conflictele dintre clanuri, desfășoară activități de infiltrare în diferite medii
de interes. De asemenea, aceasta se folosește de metodă corupției, hotărăște asupra asasinatelor
privind personalități incomode italiene.
Sacra Corona Unita, la fel ca mafia siciliană, respectă un cod de conduită și utlizează
ritualuri de inițiere pentru candidați.
Cu toate că se subordoneză șefului în probleme de apărare și protejare a asociației mafiote
ca întreg, familiile din cadrul Sacra Corona Unita se bucură de o largă autonomie d e acțiune în
afacerile criminale. Cu alte cuvinte, în zona operațională, fiecare clan își dictează propriile reguli.

II.4.3 Principalele activităţi desfăşurate de Sacra Corona Unita

Sacra Corona Unita prezintă caracteristici generale ale mafiei, inclusiv cele referitoare la
infiltrarea în mediile locale politice și economice138 .
Aceasta desfășoară activități precum extorcarea, furtul, traficul cu arme și cu droguri și
traficul de persoane. De asemenea, Sacra Corona Unita este implicată și în acțiuni precum: specula,
cămătăria, loteriile ilegale, la care se adaugă operațiunile de „spălare de bani”.
Cu toate acestea, principala activitate desfășurată de Sacra Corona Unita este reprezentată
de contrabanda cu țigări, aceasta deținând monopolul pieței negre din Brindisi și Lecce139 .
În ceea ce privește operațiunile de trafic de droguri, clanurile mafiote din regiunea Puglia
sunt angrenate în special pe ruta Balcani.

III. Mijloace juridice de prevenire şi combatere a crimei organizate

În prezent, crima organizată internaţională a atins dimensiuni fără precedent. Acest lucru a
fost făcut posibil prin democratizarea accesului la tehnologie, prin accesibilitatea armamentului
sofisticat, dar mai ales prin deschiderea graniţelor pentru capitaluri, mărfuri şi persoane, fapt care
a permis utilizarea în sectoarele legale a unor uriaşe sume de bani provenite din activităţi criminale.
Astfel, se observă că marile grupări de tip mafiot se află în posesia unor instrumente ale
puterii care, în mod tradiţional, aparţin autorităţii de stat, pentru a fi folosite de aceasta în vederea
impunerii legilor şi a asigurării stabilităţii interne necesare unei dezvoltări economice şi sociale
optime. În schimb, marile organizații de tip mafiot utilizează aceste instrumente pentru a îşi
impune şi satisface propriile interese, în detrimentul restului societăţii.
Așa cum a fost prezentat în capitolul anterior, Italia beneficiază deja de o legislație clară și
eficientă în ceea ce privește fenomenul mafiot, însă, luând în considerare dimensiunile actuale ale

138
Europol, Threat Assessment. Italian Organised Crime, The Hague, Iunie 2013, Nr. EDOC#667574 V8, p. 13
139Petre Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii statelor, Editura
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, București, 2007, p. 138
crimei organizate, este evident că este necesară stabilirea unei strategii la nivel european care să
aibă ca scop limitarea fenomenului crimei organizate și care să aibă, în același timp, în vedere
diferitele reglementări naționale referitoare la domeniul sancţionării actelor şi faptelor de crimă
organizată.
Iniţiativele şi demersurile organizaţiilor internaţionale referitoare la perfecţionarea
cooperării interstatale în combaterea crimei organizate şi a corupţiei au constituit la sfârşitul
secolului XX şi la începutul noului mileniu, oportunităţi esenţiale pentru comunitatea europeană.
Astfel, unul dintre cele mai importante documente elaborate în acest sens, este Convenţia
Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate.
Aceasta Convenție a apărut că reacție la creșterea cantitativă și lărgirea sferelor de interes
ale criminalității transnaționale. Scopul său era de întrajutorare a Statelor Unite ale Americii, de
rezolvare a problematicii crimei organizate la nivel naţional şi de creare a instrumentului de
cooperare internaţională necesar combaterii acestui fenomen.
Convenția, în sine, a fost finalizată de catre Comitetul ad -hoc între 17-28 iulie 2000, la a
zecea sesiune și a rămas deschisă spre semnare tuturor statelor la sediul Organizaţiei Naţiunilor
Unite, la New York, până la 12 decembrie 2002 şi a fost semnată de peste 130 de state140 .
În ceea ce privește lupta împotriva crimei organizate, Convenţia stipulează metode şi
mijloace de rezolvare a problemelor legate de extrădare şi asistenţa mutuală legală, precum şi
tehnici de investigare specială, transfer de proceduri represive, evidenţă penală şi protecţie a
martorilor şi victimelor.
Totodată, potrivit Convenției, fiecare dintre statele-părți trebuie să îndeplinească
următoarele:
▪ realizarea unei analize privind tendinţele crimei organizate transnaţionale şi
transmiterea de informări permanente asupra modului de manifestare a acesteia pe
teritoriile lor;

▪ dezvoltarea de proiecte naţionale în scopul prevenirii crimei organizate transnaţionale;

▪ iniţierea şi promovarea de măsuri eficiente pentru prevenirea crimei transnaţionale.

Un alt instrument important în combaterea crimei organizate este reprezentat de Planul

Mondial de Acţiune contra Criminalităţii Transfrontaliere Organizate, care a fost adoptat la
Reuniunea Ministerială de la Napoli din 1994 și care prevedea, printre altele, următoarele:
▪ Comunitatea internațională trebuia să se pună de acord asupra unei definiţii comune a
conceptului de criminalitate organizată, pentru a omogeniza măsurile luate la nivel
naţional şi pentru a face mai eficace cooperarea internaţională.

▪ Pentru combaterea efectivă a crimei organizate, comunitatea internaţională trebuie să

ţină cont de caracteristicile sale structurale şi metodele specifice de elaborare a
strategiilor, politicilor, legilor sau altor măsuri.

▪ Pentru a detecta, preveni şi combate într-o manieră judicioasă activităţile criminale

organizate, comunitatea internaţională trebuie să își întărească cunoștințele referitoare

140Petre Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii statelor, Editura
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, București, 2007, p. 357
 la organizaţiile criminale şi la dinamica lor. Astfel, statele trebuie să strângă, să
analizeze şi să transmită statistici şi informaţii viabile asupra acestui fenomen.

▪ Statele trebuie să examineze, dacă este cazul, posibilitatea de a adopta reglementări

legislative care să consacre ca infracţiune „participarea la o organizaţie criminală sau o
asociaţie de răufăcători” şi să introducă o responsabilitate penală pentru persoanele
fizice implicate în astfel de structuri, întărind asfel capacitatea de luptă contra
criminalităţii organizate în interiorul frontierelor lor şi pentru a îmbunătăţi cooperarea
internaţională.

▪ Statele trebuie să asigure condiţiile ca justiţia penală să dispună de structuri şi mijloace

suficiente pentru a face faţă activităţilor complexe ale criminalităţii organizate.

▪ Statele trebuie să pună la punct programe educative pentru crearea unei culturi de
moralitate, legalitate şi să elaboreze şi să aplice măsuri destinate să aducă la cunoştinţă
publicului efectele nefaste ale criminalităţii organizate şi să obţină ataşamentul
comunităţii în sprijinirea eforturilor naţionale şi internaţionale de luptă contra
criminalităţii organizate.

Atunci când se elaborează strategii de prevenire și combatere a crimei organizate se au în

vedere următoarele obiective:
▪ reducerea vulnerabilităţii societăţii în ceea ce privește infiltrarea organizaţiilor
criminale în mediile social, economic și politic;

▪ reducerea posibilităţilor de acumulare şi folosire a profiturilor obţinute din activităţi

ilicite;

▪ identificarea, dezmembrarea şi lichidarea organizaţiilor criminale. Acest lucru se poate

obține prin urmărirea şi condamnarea membrilor acestora, prin confiscarea bunurilor
obţinute din infracţiuni şi a celor folosite în astfel de scopuri.

Mai mult, pentru ca strategiile de prevenire și combatere a crimei organizate să fie eficiente
și să reușească să atingă aceste obiective trebuie, mai întâi, să se ia în calcul elementele obiective
și subiective care caracterizează teritoriul, statul respectiv.
Astfel, elementele subiective ce trebuie avute în vedere înainte de elaborarea unor strategii
de prevenire și combatere a criminalității organizate sunt următoarele:
▪ nivelul de corupţie şi de vulnerabilitate faţă de acest fenomen al teritoriului vizat;

▪ legăturile de complicitate existente între grupările criminale organizate şi anumite

elemente ale sistemului politic, economic şi administrativ.

În consecință, strategiile de prevenire a criminalității organizate pun accent pe următoarele

obiective:
▪ reducerea posibilităţilor organizaţiilor criminale de a desfăşura activităţi infracţionale;
 ▪ reducerea vulnerabilităţii sectoarelor economice legale;

▪ consolidarea valorilor moralităţii şi ale legalităţii;

▪ recuperarea bunurilor şi serviciilor monopolizate de către organizaţiile criminale;

▪ diminuarea cererii de bunuri şi servicii ilicite.

Conform celor sus menționate, se poate observa că este imposibil de combătut, în acelaşi
timp şi cu aceeaşi intensitate, întreaga gamă a formelor de manifestare a criminalităţii dintr-o
societate, dacă nu sunt stabilite în prealabil priorităţile şi resursele disponibile în lupta împotriva
crimei organizate.

IV. Legăturile grupărilor de crimă organizată din Italia cu alte organizații criminale
Crima organizată din Italia a depășit de mult granițele teritoriale, atât pentru a înființa
filiale, precum ramura Cosa Nostra din Statele Unite ale Americii, cât și pentru atât pentru a
dezvolta relații cu alte grupări de crimă organizată.
În continuare, vor fi prezentate legăturile dezvoltate de grupările de crimă organizată din
Italia cu alte organizații criminale din lume.

IV.1 Legături ale Cosei Nostra cu alte organizaţii criminale

Pe plan intern141 , Cosa Nostra are legături cu toate organizațiile criminale de tip mafiot
care acționează în Italia, colaborând, în special, cu cele care se ocupă cu traficul de droguri. De
fapt, aceasta colaborează în mod frecvent cu ‘Ndrangheta și Camorra.142
Mai mult, legăturile mafiei siciliene cu cea napolitană, au fost înlesnite și de faptul că, unii
dintre șefii Camorrei, precum Umberto Ammaturo, Eduard Berdellino şi Michele Zazo, au fost
iniţial „oameni de onoare” ai Cosei Nostra.
De asemenea, Cosa Nostra colaborează în contact strâns cu Sacra Corona Unita,
coordonând, în mod direct, multe din activităţile criminale ale acesteia, în mod special traficul de
droguri. În afara regiunii de sud, Cosa Nostra are plasaţi oameni pretutindeni în Italia, dar aceștia
se regăsesc într-un număr mai mare în Milano. Pe plan extern, Cosa Nostra încă reprezintă un
punct de referință pentru multe sindicate ale crimei organizate.
Se observă că, în Europa, dezideratele organizației constau mai mult în a plasa familii
mafiote în diferite țări, cum ar fi Germania, Franța, Spania, Belgia și Anglia și mai puțin în
realizarea de legături cu structurile criminale locale. Legăturile cu mafia rusă sunt o excepție de la
aceasta practică.
Infiltrarea organizației mafiote siciliene în Statele Unite ale Americii și în Europa, în
special în Germania, a fost facilitată și de prezența imigranților italieni în aceste zone, aceștia
constituind principala bază de sprijin în traficul cu droguri.
S-a descoperit că, în Germania, grupări de imigranți sicilieni, structurate dupa modelul
mafiot, desfășoară activități de investiții și au format eșaloane ale forței de muncă, angajate în
acțiuni criminale în Sicilia143 .

141 Petre Albu, Crima organizată în perioada de tra nziţie: o ameninţare la adresa securităţii statelor, Editura
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, București, 2007, p. 128
142 Europol, Threat Assessment. Italian Organised Crime, The Ha gue, Iunie 2013, Nr. EDOC#667574 V8, p. 10
143 Petre Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii statelor, Editura

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, București, 2007, p. 129

 În Statele Unite ale Americii, Cosa Nostra nord-americană a apărut ca o ramura a
organizației mafiote siciliene, fapt ce denotă strânse legături între aceste structuri.
Legăturile Cosei Nostra din America de Sud sunt relevante, acestea dezvoltându-se și ca
urmare a deplasării și stabilirii unor familii mafiote ale organizației în Belgia și Venezuela. Mai
mult, aceste filiale au devenit stăpâne absolute în Aruba, o insulă caraibiană, care și-a declarat
independența de Antilele Olandeze. Astfel, Aruba a devenit terenul lor personal pentru diverse
operațiuni, incluzând operațiunile de spălare de banilor și traficul internațional de droguri, pe care
Cosa Nostra le conduce, în înțelegere cu cartelurile columbiene și triadele chinezești.

IV.2 Legături ale ’Ndranghetei cu alte organizaţii criminale

Pe plan intern, clanurile ‘Ndrangheta au fost semnalate în mai multe regiuni italiene, în
mod special în Piemont, Lombardia și nordul Liguriei, precum și în nord -estul regiunii Veneto și
în partea centrală și de nord a regiunilor Umbria și Toscana.
La un moment dat, unii dintre experții în domeniul crimei organizate au apreciat că
‘Ndrangheta este organizația mafiotă cea mai periculoasă din Italia, din cauza prezenței membrilor
săi pe întreg teritoriul național144 .
‘Ndrangheta are stabilite legături operaționale cu Cosa Nostra, Camorra și Sacra Corona
Unita, în special în baza traficului de droguri. Pe plan extern, clanurile calabreze au fost semnalate
în număr mare în Franța, Germania, Spania, Olanda, Canada, Australia, Statele Unite ale Americi i
și țările latino-americane. De exemplu, grupul Siderno, o ramura a organizației ‘Ndrangheta, a
acționat pe teritoriul Canadei timp de 20 ani.
De asemenea, au existat și există înțelegeri și legături între clanurile calabreze și cartelurile
columbiene, precum și legături ale ‘Ndrangheta cu bandele criminale din Turcia și cele din Statele
Unite ale Americii, cu care s-au asociat în vederea desfășurării traficului de droguri.

IV.3 Legături ale Camorrei cu alte organizaţii criminale

Pe plan intern, Camorra are legături strânse cu Cosa Nostra, unii dintre șefii mafioți ai
Camorrei, precum Eduardo Nuvoleta și Berdelino, fiind inițial membri ai mafiei siciliene.
De asemenea, clanurile Camorrei păstrează legături strânse cu clanurile criminale ale
‘Ndranghetei, în sud și cu familiile Sacrei Corona Unita, în Puglia.
Pe plan extern, pentru desfășurarea traficului cu stupefiante, majoritatea clanurilor
Camorrei și-au înființat propriile rețele internaționale, în scopul realizării contactului direct cu
baronii drogurilor din Columbia, Venezuela, Costa Rica și astfel, aprovizionării cu cocaină.
Totodată, clanurile Camorrei au realizat înțelegeri cu traficanții care acționează în
Portugalia și în sudul Franței.
Potrivit unei investigații, traficul cu stupefiante și „spălarea banilor murdari", operațiuni
desfășurate de membrii Camorrei, au fost depistate în Olanda, Anglia și Germania, unde aceasta
își crease legături cu lumea interlopă autohtonă. Astfel, în baza datelor expuse mai sus, se poate
afirmă că, la acest moment, crima organizată italiană prezintă o amenințare pentru Uniunea
Europeană și, implicit, pentru restul lumii.
Simplul fapt că activitățile grupărilor de crimă organizată sunt raportate, la un nivel evident
mai mic decât cel real, denotă o amenințare insidioasă. Cu toate că, activitățile desfășurate de

144Costică Voicu, Banii Murdari şi Crima Organizată, Editura Artprint, Bucureşti, 1995, p. 166 citat în Petre Albu,
Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa securităţii statelor, Editura Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative, București, 2007, p. 133
grupările italiene nu sunt la fel de vizibile precum cele ale altor grupări de crimă organizată,
imaginea de ansamblu a unei organizații bine strucurate, cu relații în întreaga Europa este evidentă.
În ceea ce privește organizațiile criminale de tip mafiot de pe teritoriul Italiei, s-au observat
următoarele aspecte:
▪ Cosa Nostra acordă o deosebită importanță teritoriului controlat, însă le permite
emisarilor săi să dezvolte activități infracționale transnaționale. De asemenea, în afara
teritoriului Italiei, principalele activități desfășurate de aceasta constau în traficul cu
stupefiante și spălarea de bani.

▪ ‘Ndrangheta este una dintre cele mai puternice grupări de crimă organizată, la nivel
mondial, reușind să se extindă în întreaga lume, prin strategia sa de colonizare. De
asemenea, aceasta deține o poziție dominantă în Europa, în ceea ce privește traficul cu
cocaină. Mai mult, aceasta reușește să își ascundă profiturile deosebit de ridicate, prin
intermediul unor operațiuni sofisticate de spălare de bani.

▪ Camorra nu prezintă o structură unitară, astfel că, disputele constante între clanuri nu
îi permit să stabilească alianțe puternice. Clanurile Camorrei sunt implicate în traficul
cu stupefiante, contrabanda cu țigări și spălarea banilor.

▪ Sacra Corona Unita, este una dintre noile organizații de tip mafiot și desfășoară
activități precum extorcarea, furtul, traficul cu arme și cu droguri și traficul de
persoane. Clanurile acestei organizații nu s-au extins în afara teritoriului regiunii
Puglia, la fel ca celelalte organizații criminale italiene. Cu toate acestea, au fost
semnalați câțiva membri ai Sacrei Corona Unita în Olanda, Germania și Albania.

În urma prezentei cercetări, am emis următoarele propuneri spre analiza factorilor d e decizie
în acest domeniu.
➢ Legislația antimafia trebuie să fie optimizată la nivelul Uniunii Europene.

➢ De asemenea, în ceea ce privește spălarea banilor, trebuie eliminate obstacolele din calea
exploatării eficiente a informațiilor financiare din tranzacțiile suspicioase semnalate.

➢ Familiille și clanurile mafiote care prezintă un risc ridicat trebuie identificate în mod
prioritar, iar apoi trebuie desființate. Acest lucru poate fi realizat prin operațiuni
transnaționale.

➢ Elaborarea unor strategiile de prevenire a criminalității organizate care să vizeze

consolidarea valorilor moralităţii şi ale legalităţii, cu precădere în generația tânără.

Prezenta lucrare a urmărit să atragă atenția asupra fenomenului de crimă organizată din Italia
și, în același timp, să tragă un semnal de alarmă, luând în considerare faptul că, acesta afectează,
nediscrimnatoriu, toate statele lumii, erodându-le climatul economico-social, pentru a putea
desfășura activități de prevenire și combatere în acest sens.

BIBLIOGRAFIE
 1. Albu Petre, Crima organizată în perioada de tranziţie: o ameninţare la adresa
securităţii statelor, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative,
București, 2007;

2. Dickie John, Cosa Nostra. A History of the Sicilian Mafia, Editura Palgrave
Macmillan, New York, 2004;

3. Dumitrescu Rodica, Mafia. Filiera tăcerii. Violență și terorism. Realități ale lumii
capitaliste, Editura politică, București, 1986;

4. Falcone Giovanni, Padovani Marcelle, Mafia. Judecătorul și oamenii de onoare,

Editura Danubius, București, 1994;

5. Gheorghe Mocuţa, Criminalitatea Organizată şi Spălarea Banilor Murdari, Editura

Noul Orfeu, București, 2004;

6. Matard-Bonucci Marie-Anne, Istoria Mafiei, Editura Corint, București, 2002;

7. Miclea Damian, Combaterea crimei organizate. Evoluție, tipologii, legislatie,

particularități. Curs. Volum I, Editura Ministerului Administrației și Internelor,
București, 2004;

8. Moccia Sergio, I sistemi penali alla prova del crimine organizata, Congresul Aidp,
Neapoli, 1977, RIDP ¾;

9. Pantaleone Michele, Mafia și politica 1943-1962. Rădăcinile sociale ale mafiei și

evoluția ei în ultimul timp, Editura Politică, București, 1964;

10. Pitulescu Ion, Al treilea război mondial. Crima organizată. O impresionantă

radiografie a crimei organizate din România (1990-1997) însoţită, în partea a III-a,
de noi dovezi, argumente şi demonstraţii, Editura Național, București, 1997;

11. Țical George-Marius, Crima organizată și terorismul, Editura Fundației

Universitare „Dunărea de Jos”, Galați, 2006;

12. Vergulini Giorgio, Istoria Mafiei, Ed. Enmar, București, 1998;

13. Zaid Mohamed, Particularităţi ale crimei organizate, R.I.D.P., vol. 69;

14. Convenţie a naţiunilor unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din

15/11/2000, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 813 din 08/11/2002;

Pagini web
 15. Italian Organized Crime. Overview, The Federeal Bureau of Investigation,
<https://www.fbi.gov/about-us/investigate/organizedcrime/italian_mafia>, accesat
la 03.06.2015;

16. Cele 10 porunci ale mafioţilor, descoperite de autorităţile italiene, Antena 3.ro,
08.11.2007, <http://www.antena3.ro/externe/cele-10-porunci-ale-mafiotilor-
descoperite-de-autoritatile-italiene-41542.html> accesat la 02.06.2015;

17. Comisie specială pentru a investiga structurile de crimă organizată în UE,

Parlamentul European, 14.03.2012, <http://www.europarl.europa.eu/
news/ro/news-room/content/20120314IPR40749/html/Comisie-special%C4% 83-
pentru-a-investiga-structurile-de-crim%C4%83-organizat%C4%83-%C3%AEn-
UE> accesat la 05.06.2015;

18. Crima organizată transnaţională – fenomen de destabilizare a securităţii

internaţionale, Ministerul de Interne, Direcţia Generală de Strategie, Integrare
Europeană şi Relaţii Publice, Bucureşti, 1998;

19. Langewis Nick, Gay mobsters cower in the closet. PageOneQ.com,

<http://www.pageoneq.com/news/2008/gaymafia_071508.html> accesat la
02.06.2015;

20. Nicolae Adrian, Tradițiile mafiote italiene – legile nescrise ale crimei,
Descoperă.ro, 01.10.2009, <http://www.descopera.ro/descopera-secretele-
mafiei/4940866-traditiile-mafiote-italiene-legile-nescrise-ale-crimei> accesat la
30.05.2015;

21. Stroe Cecilia, Corleone, Olimpul nașilor – cronică de familie, Descoperă.ro,

29.09.2009, <http://www.descopera.ro/descopera-secretele-mafiei/4940794-
corleone-olimpul-nasilor-cronica-de-familie> accesat la 30.05.2015;

CURSUL NR. 6
CRIMA ORGANIZATĂ ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII

C UPRI NS

I. Prezentarea particularităţilor familiilor mafiote din Statele Unite ale Americii

I.1: Familii mafiote din New York
I.1.1: Familia Genovese
I.1.2: Familia Gambino
I.1.3: Familia Luchese
I.1.4: Familia Colombo
I.1.5: Familia Bonanno
I.2: Manifestări ale mafiei din Chicago
I.3: Manifestări ale mafiei irlandeze şi evreieşti
I.3.1: Manifestări ale mafiei irlandeze
I.3.2. Manifestări ale mafiei evreieşti

II. Moduri de manifestare ale criminalităţii organizate în Statele Unite ale Americii
II.1: Cosa Nostra
II.1.1: Particularităţile organizaţiei Cosa Nostra
II.1.2: Asemănări şi deosebiri între Cosa Nostra din America şi cea italiană
II.2: Banda Purpurie
II.3: Mâna Neagră
II.4: Ku Klux Klan

III. Prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate în Statele Unite ale Americii

III.1: Instituţii importante în activitatea de prevenire şi combatere a criminalităţii organizate
III.2: Măsuri adoptate în combaterea criminalităţii organizate
III.3: Dificultăţi în activitatea de combatere a criminalităţii organizate

I. Prezentarea particularităţilor familiilor mafiote din SUA

I.1. Familii mafiote din New York
Organizaţiile criminale din Statele Unite ale Americii sunt compuse dintr-o gamă variată
de membri, care au reuşit să se infiltreze pe piaţa americană, precum mafioţi ruşi, grupări ale ţărilor
africane, cunoscute pentru trafic de droguri şi escrocherii, dar şi membri ai criminalităţii organizate
asiatice. Toate acestea fac parte din reţele bine organizate şi folosesc fraudarea prin intermediul
Internetului, precum şi alte tehnologii specifice aceste epoci.
Globalizarea a avut ca efect extinderea comerţului internaţional şi odată cu aceasta,
activităţile organizaţiilor criminale s-au extins şi diversificat. Organizaţiile criminale implicate în
trafic de droguri sunt implicate în majoritatea cazurilor şi în trafic de alte bunuri ilicite.
În anii 1930, conflictul dintre Mafia Americană şi Mafia Siciliană 145 a dus la apariţia celor
cinci familii, care au operat în zona metropolitană a oraşului New York, într-o structură mai puţin
puternică.
Structura stilului familiilor mafiote din New York este vag legată de activităţile lor
criminale. Structura este mai degrabă asemănătoare unei afaceri imobiliare dezvoltate. Firmele din
New York nu sunt constant într-o afacere, dar sunt intermitent în mai multe. Ele nu sunt organizate
ca un lanţ de producţie, ci ca un magazin cu locuri de muncă. Într-o corporaţie, oamenii de jos
efectuează politicile şi execută sarcinile date de către directorii aflaţi la conducere. În mafie însă,
oamenii de jos sunt antreprenorii. Ei dau un procent din profitul lor ca taxe, în schimbul serviciilor

145 Acest conflict este cunoscut sub denumirea de “Războiul celor din Castellammare” şi s-a desfăşurat între anii 1930-
1931, originea numelui provenind de la o mică localitate, situată în partea nord -vestică a insulei Sicilia din care
proveneau cei mai influenţi membri ai Mafiei italiene din Statele Unite, precum Sa lvatore Maranzano, Joseph
Bonanno, Joseph Profaci, Stefano Magaddino, Gaspar Milazzo, Joe Aiello şi alţii. Giuseppe Masseria era
atotputernicul şef al Crimei Organizate din Manhattan, nimic nu mişca în insula fără ca acesta să ştie. Acesta a ordonat
uciderea tuturor soldaţilor lui Maranzano, întrucât Masseria era obsedat de puritatea sângelui Italian printer oamenii
săi, spre deosebire de Maranzano, care permitea accesul printre asasinii săi, şi gangsterilor irlandezi şi evrei. În anul
1931, războiul provocase aproximativ 85 de victime, în ambele bande. Lucky Luciano şi Vito Genovese, deşi erau
apropiaţi colaboratori ai lui Masseria, au decis să creeze o a treia grupare formată din membrii familiei Masseria care
nu doreau să continue lupta, întrucât ştiau că războiul nu aduce afaceri profitabile şi trebuia să ia sfârşit.
de tip „guvern”, respectiv rezolvarea disputelor, alocarea teritoriilor, sancţionarea şi servicii de
corupere. Cea mai mare ameninţare a acestui tip de crimă organizată este capacitatea grupului de
a forma un semi-guvern, lucru care îi conferă un avantaj competitiv. 146

I.1.1.Familia Genovese
Familia Genovese a fost familia de top a crimei organizate, fiind cea mai puternică şi mai
bogată familie mafiotă din Statele Unite, numărând aproximativ 200 membri. Structura familiei
este ilustrată în Anexa nr. 1.
Familia obţinea profit, în principal, din activităţi precum trafic de droguri, jocuri de noroc
sau prostituţie, de regulă, săvârşite prin violenţă sau prin inducerea unei temeri. 147
Primul naş al familiei a fost Salvatore Lucania, cunoscut sub denumirea de „Lucky”
Luciano,148 care a emigrat împreună cu familia sa, în New York, când avea doar nouă ani. Prima
infracţiune săvârşită de Lucky a fost furtul, descoperind astfel că furând, obţinea mai mulţi bani
decât tatăl său, care lucra ca zidar, iar la vârsta de zece ani a fost arestat pentru prima dată pentru
că a sustras mai multe pachete de ţigări dintr-un magazin.149
Lucky Luciano era de părere ca se pot face bani uşor, fără prea mult efort, astfel încât a
intrat în lumea Mafiei ca livrator de droguri. Apoi, şi-a format propria bandă de delicvenţi juvenili,
în subordinea căreia se aflau gangsteri faimoşi, precum Meyer Lansky, Bugsy Siegel, Frank
Costello, Joe Adonis şi Vito Genovese. 150
În timpul războiului celor din Castellammare, Luciano a fost sechestrat, bătut şi torturat
timp de trei zile şi lăsat apoi, să moară. Supravieţuirea sa poate fi o explicaţie pentru porecla sa,
Lucky. Prima sa mişcare în calitate de şef, a fost să preia controlul tuturor afacerilor criminale din
ţară, ordonându-i lui Meyer Lansky să-i facă un audit. Lucky Luciano a devenit cea mai importantă
figură a crimei organizate italiene din New York datorită faptului că a ordonat asasinarea şefului
Joe Masseria, în urma unei înţelegeri cu Salvatore Maranzano, prin care acesta devenea secundul
lui Luciano, urmând ca mai târziu şi acesta să fie omorât, datorită faptului că se autoproclamase
conducătorul celor cinci familii. Lucky Luciano a avut un rol important în americanizarea crimei
organizate italiene din America, prin creşterea cooperării între grupuri etnice diferite. Sub
conducerea sa, crima organizată a devenit mai profesională, de tipul afacerilor, dezvoltând traficul
de narcotice.151
O altă activitate de care se ocupa familia era furnizarea de băuturi americanilor, în perioada
Prohibiţiei, făcând milioane de dolari din această afacere. De asemenea, Luciano a fost cel care a
înfiinţat „Comisia”, prin care alegea următorul judecător, guvernator, iar fiecare familie primea
partea ei de bani prin legăturile pe care le avea cu Sindicatul. Mafia îşi asigura protecţia prin
mituire, iar autorităţile negau existenţa lor.152
Organizaţia lui Luciano controla aproximativ 150 de bord eluri în care lucrau peste 1000 de
prostituate, obţinând profituri nete anuale de aproximativ 25 milioane de dolari. Luciano trăia o

146 Howard Abadinski – „Organized Crime”, ediţia 9, Editura Wadsworth Cengage Learning, Belmont, California,
2010, p.94
147 Documentar: „Genovese: Portrait of a Crime Family”, Producţia Towers Productions, Inc. Pentru A&E Network
148 Mitchel Roth – „Global Organized Crime – A Reference Handbook”, Editura ABC-CLIO, Santa Barbara,

California, 2010, p.159

149 Eric Frattini – Mafia S.A.- 100 ani de Cosa Nostra, Editura Tritonic, Bucureşti, 2012, p.74
150 Documentar: „Genovese: Portrait of a Crime Family”, Producţia Towers Productions, Inc. Pentru A&E Network
151 Mitchel Roth – „Global Organized Crime – A Reference Handbook”, Editura ABC-CLIO, Santa Barbara,

California, 2010, pg.159

152 Documentar: “Mafia.What Mafia?” National Geographic, Producţia Wall to Wall Media Ltd.
viaţă de lux, frecventând locurile cele mai populare, lucru care l-a făcut o ţintă.153 Una dintre
greşelile pe care le-a făcut de-a lungul carierei sale criminale a fost că îi plăcea compania
prostituatelor, fiind prima personalitate a crimei organizate din Statele Unite care a fost arestată
pentru promovarea acestei infracţiuni şi condamnat la pedeapsa închisorii între 30 şi 60 de ani;
peste zece ani însă, pedeapsa a fost înlocuită, fiind eliberat şi deportat în Italia în 1946. Deşi a
reuşit să conducă familia din închisoare, odată deportat, influenţa sa a scăzut.154
Genovese a fost umbra lui Luciano încă de la începutul anilor 1920 şi era momentul să
preia conducerea familiei. Modul de manifestare al lui Genovese era prin asasinat. Fiind un ucigaş,
obţinea tot ce vroia prin crimă. Chiar şi căsătoria cu verişoara sa a fost obţinută prin uciderea
soţului ei. Însă, datorită faptului că se temea de urmărirea penală pentru această faptă de omor, a
fugit în Italia, iar conducerea familiei a fost preluată de Frank Costello. Costello combina politica,
afacerile şi crima, de aceea el nu avea timp pentru afacerile familiei, fiind implicat în propriile
afaceri cu Meyer Lansky şi alţii, activităţi care s-au extins din New York către New Orleans, apoi
în Las Vegas şi Havana,Cuba. Astfel, Costello îşi lăsa membrii grupului să conducă singuri
activităţile, de aceea mulţi dintre aceştia au devenit milionari mult mai rapid, în comparaţie cu alte
grupuri mafiote.155
La întoarcerea lui Genovese în Statele Unite pentru procesul în care era acuzat de omor, nu
s-a rezolvat nimic datorită faptului că martorii cheie împotriva sa au fost asasinaţi. Genovese a
preluat puterea lui Costello întrucât atunci când Willie Moretti156 a fost omorât, Costello a pierdut
multe persoane care ar fi sărit în ajutor pentru el. Costello a contraatacat prin îndemnarea
ucigaşului Albert Anastasia să-şi omoare proprii şefi din familia Mangano şi să preia controlul.157
Genovese s-a simţit suficient de puternic să-l doboare pe Costello, plănuind un atentat la
viaţa acestuia, însă fără succes. Datorită faptului că soluţia sa pentru orice problemă era omorul,
el a fost omul din spatele asasinatului lui Anastasia. Genovese a fost asistat de subalternul lui
Anastasia, Carlo Gambino, care a preluat conducerea familiei lui Albert Anastasia, întorcându-se
ulterior împotriva lui Genovese. Gambino a complotat cu Costello, Meyer Lansky şi emigratul
Luciano, toţi aceştia ajungând să se teamă de ambiţia lui Genovese de a deveni „naşul naşilor”.
Înainte de a pune planul în aplicare, Costello a primit acordul din partea tuturor familiilor mafiote
de a se retrage şi de a-şi păstra câştigurile obţinute, iar Genovese a obţinut în schimb, conducerea
familiei lui Luciano, însă nu pentru mult timp. În 1959, Genovese a fost condamnat la 15 ani de
închisoare, alături de alţi 14 pentru conspiraţia de a încălca legea privind traficul de droguri şi
narcotice. Deşi a continuat să conducă activitatea familiei din spatele gratiilor, Don Vito a devenit
paranoic cu privire la înscenare, suspectând pe toată lumea. Pe omul său din afară, Tony Bender l-
a suspectat de complot împotriva sa şi a ordonat să fie omorât. Apoi, l-a suspectat pe Joe Valachi158
de a fi informator şi a ordonat să fie omorât în închisoare, însă Valachi a optat pentru protecţie
guvernamentală, devenind unul dintre cei mai de preţ informatori, datorită faptului că a dezvăluit
multe dintre secretele Mafiei.159 Până în ziua morţii lui, cauzată de un stop cardiac, Genovese a

153 Documentar: „Genovese: Portrait of a Crime Family”, Producţia Towers Productions, Inc. Pentru A&E Network
154 Mitchel Roth – „Global Organized Crime – A Reference Handbook”, Editura ABC-CLIO, Santa Barbara,
California, 2010, pg.159
155 Documentar: „Genovese: Portrait of a Crime Family”, Producţia Towers Productions, Inc. Pentru A&E Network
156 Important gangster din New York, traficant de droguri, asasin plătit, ucigaş şi prieten a lui Frank Costello.
157 Carl Sifakis – “The Mafia Encyclopedia”, Facts on File Inc., New York ,2005, pg.187
158 Joe Valachi a devenit în 1963 cel mai faimos informator al Cosei Nostra, dezvăluind în faţa unei Comisii Speciale

a Congresului Statelor Unite, secretele experienţei sale în Cosa Nostra şi a ajutat la identificarea multor membri ai
Mafiei.
159 Carl Sifakis – “The Mafia Encyclopedia”, Facts on File Inc., New York ,2005, pg.187
rămas închis fără să ştie că, de fapt, Frank Costello, Meyer Lansky şi Lucky Luciano îl trimiseseră
acolo.
În ciuda faptului că s-a schimbat conducerea familiei de multe ori, grupul poartă denumirea
de „Genovese”. Activităţile familiei s-au extins în New Jersey, Connecticut, în unele părţi din
Massachusetts şi în nordul New York-ului.160
În prezent, conducerea familiei este deţinută de Daniel Leo, fost membru al Bandei Purpurii
în 1970. A fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru cămătărie şi extorcare de fonduri în
2005 şi eliberat în ianuarie 2013.

I.1.2. Familia Gambino

Albert Anastasia, ajutat şi sfătuit de Frank Costello, a dezvoltat organizaţia prin
desfăşurarea de noi activităţi de racket, precum jocuri de noroc, cămătărie, trafic de narcotice, prin
intermediul pilonilor controlaţi de mafie. Anastasia era un şef căruia îi plăceau activităţile
periculoase şi lipsite de sens. Spre exemplu, a ordonat ca un cetăţean să fie bătut pentru că l-a
turnat pe un criminal, jefuitor de bănci, care nu avea legături cu Mafia, doar pentru că Anastasia
ura turnătorii.
Albert era un om de temut printre asociaţii săi, bucurându-se de titlul de „Executorul”. În
1923, a fost condamnat pentru doi ani închisoare pentru posesie de armă, deşi acest lucru nu l-a
împiedicat să facă parte din armata Statelor Unite în timpul celui de-al doilea Război Mondial. În
1955, a fost condamnat la un an închisoare pentru evaziune fiscală. Asasinatul său a fost plănuit
de Carlo Gambino, astfel că în timp ce stătea pe scaun la o frizerie din Manhattan, doi oameni au
intrat în holul hotelului, împuşcându-l, după ce faţa i-a fost acoperită cu un prosop fierbinte.
Adjunctul Carlo Gambino a devenit capul Familiei.
Gambino s-a implicat în crima organizată, fiind arestat pentru furt. În perioada
Prohibiţiei161 a fost implicat în contrabandă cu băuturi, având o afacere cu camioane pentru
transportul băuturilor. Banii făcuţi din contrabandă i-a folosit pentru a cumpăra restaurante şi alte
fronturi legitime. Datorită faptului că succesul stă în diversificare, avea afaceri în diferite domenii,
precum jocuri de noroc, construcţii, cămătărie, inclusiv fraudarea sistemelor de securitate. Una
dintre afacerile sale a fost deschiderea de baruri pentru homosexuali, ei fiind susceptibili de a fi
şantajaţi, însă le susţinea stilul de viaţă.162
După perioada Prohibiţiei, Gambino a continuat să facă contrabandă, iar în 1939 a fost
condamnat pentru complot la înşelăciunea Statelor privind impozitul pentru băutură. După opt
luni, Gambino a fost un om liber, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a făcut milioane
din raţionalizare de timbre. Datorită faptului că Guvernul a început să controleze distribuirea
bunurilor precum carnea, ciocolata, benzina şi sinteticele şi emitea timbre, Gambino a găsit metode
de a le fura.
Timbrele veneau din Biroul de Administrare a Preţurilor163 de unde asasinii lui Gambino
le furau. Când Guvernul a început să le ascundă în bănci, a luat contact cu oamenii de la Biroul de
Administrare a Preţurilor, care i-au vândut timbrele. Până la sfârşitul războiului, Gambino a făcut
milioane prin intermediul timbrelor şi a contrabandei. Şeful s-a implicat şi în traficul de narcotice

160 Howard Abadinski – „Organized Crime”, ediţia 9, Editura Wadsworth Cengage Learning, Belmont, California,
2010, pg.97
161 Cunoscută şi sub denumirea de “legea seacă” sau Legea Volstead, interzicea vânzarea, producerea, consumarea şi

transportarea de băuturi alcoolice

162 Documentar: “The Gambinos First Family of a Crime”, Producţia Towers Productions, Inc. Pentru A&E Network
163 Office of Price Administration (O.P.A.)
şi călătorea la Palermo pentru a face diverse înţelegeri, şi folosindu-se de sicilieni, importa ţigări
în Statele Unite. 164
Gambino obţinea grămezi de bani deoarece pe lângă veniturile ilegale, el obţinea profit şi
din afacerile legale: pieţe de carne, cofetării, restaurante, cluburi şi altele. Se ocupa şi cu deturnarea
transportului de mărfuri din aeroportul JFK. Astfel, oamenii săi mituiau angajaţii de la aeroporturi
pentru a le spune când soseau transporturi valoroase. Astfel, Gambino s-a implicat şi în industria
de confecţii, care răspundea pentru 70% din hainele vândute în Statele Unite.165
Actul RICO încă nu apăruse pe scena Mafiei.Guvernul ştia cine era Gambino şi cu ce îşi
ducea existenţa, dar nu putea să ajungă la el pentru că şedinţele sale erau conduse codat, în casa
din Brooklyn şi nu vorbea aproape deloc, pentru a nu putea fi înregistrat. Gambino, a intrat în
Statele Unite ilegal, şi încă nu devenise cetăţean american, luptându-se cu taxele care veneau de
la Serviciul de Imigraţii, însă aceştia eşuau mereu. În 1975 ştiind că este momentul să numească
un nou succesor, l-a ales pe Paul Castellano, în locul adjunctului său, Neil Dellacroce. Acest
eveniment a avut drept consecinţă separarea familiei Gambino în două, creându-se o luptă pentru
putere. Cu toate acestea, Carlo Gambino a fost considerat unul dintre cei mai buni şefi ai Cosei
Nostra.166
Conducerea familiei a fost preluată pentru scurt timp de către John Gotti, fiind condamnat
pentru furt de maşini.După ce a fost eliberat, având nevoie de bani, a început deturnarea de
camioane din aeroportul JFK, însă fără succes. John Gotti deţinea cazinouri ilegale în Queens,
fiind pasionat de jocuri de noroc. Structura familiei este ilustrată în Anexa nr. 2

I.1.3 Familia Lucchese

Gaetano „Tommy” Reina a condus una din cele cinci familii mafiote din New York, care
s-au format spontan datorită imigranţilor sicilieni stabiliţi acolo. Reina conducea o grupare care
controla multe dintre activităţile de racket din Bronx, precum afacerea de distribuire de gheaţă în
tot oraşul New York. Reina nu era de acord cu respectarea regulilor lui Joe Masseria, acesta
solicitând un tribut pentru dreptul de operare. 167
Gaetano „Tommy” Gagliano a format o grupare, susţinut de Thomas Lucchese, care a
devenit adjunctul noii familii formate, şi anume familia Gagliano. Principalele activităţi
desfăşurate sub conducerea lui Gagliano au constat în trafic de narcotice, jocuri de noroc,
cămătărie, gestionarea deşeurilor, construcţii şi implicarea în industria textilelor. Conducerea lui
Gagliano a durat până în 1953, când a murit şi a fost înlocuit de Lucchese.168
Modalităţile de manifestare ale familiei, sub conducerea lui Lucchese, au constat în
corupţie, jocuri ilicite de noroc, înşelătorie, extorcare, cămătărie, trafic de droguri şi deţinea
activităţi în domeniul construcţiilor. Avea conexiuni în toate domeniile, iar dacă cineva dorea să-
şi facă cunoscute cererile unui judecător sau unei alte persoane influente, Lucchese era omul de
legătură.169

164 Carlo DeVito - Encyclopedia of Organized Crime, Facts on File Inc., New York, 2005, pg.135
165 Documentar: “The Gambinos First Family of a Crime”, Producţia Towers Productions, Inc. Pentru A&E Network,
1997
166 Carlo DeVito - Encyclopedia of Organized Crime, Facts on File Inc., New York,2005, pg. 136
167 Carl Sifakis – “The Mafia Encyclopedia”, Facts on File Inc., New York ,2005, pg.277
168 Carlo DeVito - Encyclopedia of Organized Crime, Facts on File Inc., New York, 2005, pg.190
169 Carl Sifakis – „The Encyclopedia of American Crime”, Facts on File Inc, New York, 2001, pg. 549
 În 1917, a deţinut o afacere de spălare a geamurilor deghizată pentru activităţi de extorcare.
Ideea consta în aceea că dacă cineva nu accepta spălarea geamurilor, se alegea cu geamul spart şi
era mult mai costisitor. Această afacere a constituit prima implicare în crima organizată. 170
O altă activitate de succes a familie, a constituit-o cămătăria. Oamenii apelau la mafioţi
pentru împrumutul unor sume de bani, atunci când băncile nu le acordau împrumuturi. Lucchese
dădea împrumuturi cu o dobândă dublă, profitând de faptul că oamenii nu puteau plăti imediat.
Dacă nu plăteau la termenul convenit, folosea violenţa. De asemenea, s-a folosit de cămătărie
pentru a intra în industria textilelor, întrucât prelua afacerile celor care nu plăteau camăta, ajungând
să fie implicat şi în această industrie.În perioada Prohibiţiei, la fel ca mulţi mafioţi, a găsit o
oportunitate în contrabanda cu alcool, întrucât cererea e mare. 171
Lucchesse era activ în jocurile de noroc, în special cu numere şi pariuri din Queens, New
York. În 1930 a dominat industria bucătăriei de tip kosher172 , organizând un cartel care controla
preţurile şi competiţia. A preluat puterea asupra distribuţiei, transportului, stabilea preţuri şi
încheia contracte. Nici una din afacerile sale nu avea probleme între patroni şi muncitori. Lucchese
locuia într-o casă luxoasă, construită pe plaja Lido din Long Island. 173
Thomas Lucchese a fost unul dintre mafioţii clasici din Statele Unite, care a întreţinut relaţii
lungi şi apropiate cu mulţi dintre criminalii de top ai naţiunii. De asemenea, el s-a amestecat din
punct de vedere social cu multe figuri influente, printre care oameni de afaceri, procurori,
judecători, membrii ai Congresului, deghizându-se într-un om de afaceri respectabil. Familia sa
new yorkeză era considerată a fi cea mai paşnică şi cea mai corectă, mai ales după ce Lucchese a
preluat conducerea ei. 174
Familia mafiotă Lucchese a fost cunoscută drept familia din spatele „jafului Lufthansa”175
din 1978, jaf care a fost reprezentat în filmul „Goodfellas” şi în cartea „Wiseguy”.
În prezent, familia este plină de trădători. Mulţi dintre membri săi sunt fie în închisoare, fie
în programe de protecţie a martorilor şi unii dintre ei sunt trataţi de psihologii închisorii. Familia
numără în prezent aproximativ 100 membri. Ultimul naş cunoscut al acesteia a fost Steven Crea.
El s-a confruntat cu diverse acuzaţii pentru corupere de întreprindere, după ce a fost arestat în
septembrie, 2000. Crea a fost închis pe insula Rikers, aşteptând o liberare pe cauţiune şi continuând
să conducă familia, aflată într-o debandadă în creştere. Familia a suferit o mare dezordine atunci
când Steven Crea a fost condamnat pe viaţă, în 2004. 176

I.1.4 Familia Colombo

Primul naş a ceea ce se va numi mai târziu familia Colombo, a fost Joe Profaci, care a venit
la putere ca urmare a Războiului de la Castellammare. A fost singurul dintre ceilalţi şefi ai Mafiei
care percepea o taxă de 25 de dolari pe lună de la fiecare membru al său, cu pretextul de a construi

170 Documentar: „Mobsters: Tommy Lucchese” Producţia Towers Productions, Inc. Pentru A&E Network
171 Documentar: „Mobsters: Tommy Lucchese” Producţia Towers Productions, Inc. Pentru A&E Network
172 Termen evreiesc, care desemnează mâncărurile care pot fi consumate, permise de Legea Evreiască.
173 Howard Abadinski – „Organized Crime”, ediţia 9, Editura Wadsworth Cengage Learning, Belmont, California,

2010, pg. 100

174 Carl Sifakis – “The Mafia Encyclopedia”, Facts on File Inc., New York ,2005, pg. 276
175 Jaful Lufthansa din 1978 a fost planificat de Jimmy Burke, un asociat al faimoasei familii mafiote Lucchese,

împreună cu mai mulţi aliaţi. Un agent de pariuri, Martin Krugman, i-a vorbit lui Henry Hill, prieten cu Jimmy Burke,
despre o sumă de milioane de dolari imposibil de urmărit. Banii intrau în SUA lunar pe calea aerului şi reprezentau
moneda schimbată de militarii şi turiştii a mericani aflaţi în Germania de Vest şi stocată într-un seif din placaj, găzduit
de aeroportul Kennedy. Informaţia provenea de la Louis Werner, care lucra la aeroport şi îi datora lui Krugman 20.000
de dolari in urma plasarii unor pariuri.
176 Carlo DeVito - Encyclopedia of Organized Crime, Facts on File Inc., New York, 2005, pg. 190
un fond pentru a avea grijă de mafioţii care erau arestaţi. Fondurile, erau de fapt introduse în
buzunarul său şi cerea constant tribut.177
Profaci deţinea cel puţin 20 de afaceri ilegale, fiind denumit „Regele Uleiului de Măsline”
întrucât era cel mai mare importator de ulei de măsline italian în Statele Unite. În Statele Unite, nu
a primit niciodată o pedeapsă cu închisoarea, însă a reuşit să datoreze Statelor 1.5 milioane de
dolari din impozite pe venit.178
Tradiţionalismul său era considerat despotic de către unii membrii ai familiei sale mafiote.
Le cerea un procent mare din profiturile lor ilegale, si punea rudenia şi prietenia în faţa afacerilor,
astfel încât rudele şi prietenii vechi primeau mai multe cote-părţi din oportunităţile familiei decât
ceilalţi membri. În 1959, un operator de numere a fost omorât din ordinele sale de către un ucigaş
care făcea parte dintr-un echipaj de-al lui Profaci, condus de fraţii Gallo179 . Fraţii Gallo se aşteptau
să primească o mare parte din operaţiunile de jocuri de noroc ale victimei decedate, însă Profaci
le-a împărţit între prieteni şi rude.180
Activităţile principale desfăşurate de familie includ trafic de narcotice, jocuri de noroc,
camătă, pornografie, deturnări, bancrută frauduloasă şi altele. În ciuda dimensiunii mici a familiei,
aceasta este implicată într-o serie importantă de activităţi infracţionale. 181
Carlo Gambino şi Tommy Lucchese interveneau în afacerile familiei Profaci şi încercau să
domine familia. Numai Joe Bonanno era de partea familiei Profaci, în timp ce Vito Genovese era
în închisoare în acea perioadă şi a încercat să obţină putere, prin eliminarea mafioţilor Gambino şi
Lucchese, dar nu numai, întrucât şi-a dat seama că Gambino s-ar întoarce împotriva familiei
Bonanno. Acest lucru a culminat cu aşa-zisul „Război Banana” care urmărea detronarea lui
Bonanno.182
Joseph Colombo obţinuse conducerea familiei in 1963, cu deplinul sprijin al Comisiei şi
cu protecţia specială a lui Carlo Gambino. A fondat Liga Drepturilor Civile Italiano-Americane,
lucru care a condus la supravegherea zilnică a sediului FBI din New York, determinând o mare
parte din mediatizare. Liga a devenit curând un mod de a protesta împotriva discriminării şi a
stereotipiilor negative ale Italiano-Americanilor. Colombo şi liga au reuşit să obţină ştergerea
tuturor referinţelor cu privire la Mafie şi Cosa Nostra din scenariile filmului „The Godfather” şi a
serialului „FBI”. Liga a obţinut sume mari de bani prin taxe şi recomandări, iar mitingul „Zilei
Unităţii Anuale”a atras în 1970 aproximativ 50.000 de persoane în cercul Columb din Manhattan.
Au apărut articole în ziare şi reviste despre Colombo şi liga, iar şeful a început să se descrie ca
fiind liderul drepturilor civile,neînţeles de către poliţie. Ceilalţi şefi de familie, în special Gambino,
nu au privit favorabil aceste activităţi ale lui Colombo, fie pentru că şeful nu mai împărţea profitul
cu el, fie pentru că nu-i plăcea publicitatea. La al doilea miting al Zilei Unităţii, în 1971, numai
10.000 persoane au participat. În timp ce reporterii şi fotografii se aglomerau pe podium, un bărbat
singur, purtând o cameră de fotografiat şi prezentându-se drept un ziarist, s-a apropiat de

177 Carl Sifakis – “The Mafia Encyclopedia”, Facts on File Inc., New York ,2005, pg. 110
178 Howard Abadinski – „Organized Crime”, ediţia 9, Editura Wadsworth Cengage Learning, Belmont, California,
2010, pg.101
179 Fraţii Gallo erau trei fraţi asasini, Larry, „Copilul-explozie” Albert şi „Nebunul” Joey
180 Howard Abadinski – „Organized Crime”, ediţia 9, Editura Wadsworth Cengage Learning, Belmont, California,

2010, pg. 102

181 Carlo DeVito - Encyclopedia of Organized Crime, Facts on File Inc., New York, 2005, pg.70
182 Carl Sifakis – “The Mafia Encyclopedia”, Facts on File Inc., New York ,2005, pg. 110
Colombo,a scos un pistol şi l-a împuşcat în cap şi în gât.183 Colombo a rămas paralizat până la
decesul său, în 1978.
Poliţia nu a putut găsi probe suficiente ale implicării lui Carlo Gambino în atentatul de
asasinare a şefului familiei Colombo, deşi erau convinşi că fusese Don Carlo cel care ordonase
executarea lui Colombo. La sfârşitul anului 1971, şeful familiei Gambino ocupa deja cea mai înaltă
ierarhie în cadrul Comisiei Naţionale a Cosei Nostra.184
În prezent, familia este condusă de Carmine Persico şi fiul său, însă datorită unui război
între familii, puterea lor e slabă. Carmine „Şarpele” Persico execută, în prezent, o pedeapsă de 139
ani pentru omor şi activităţi de racket. Fiul său, Alfonso Persico, care a executat în 2000 o pedeapsă
de 18 luni închisoare pentru deţinere ilegală de armă, a preluat conducerea, însă controlul său
asupra familiei este slab. Familia numără aproximativ 100 membri. 185 Structura familiei este
ilustrată în Anexa nr. 5

I.1.5 Familia Bonanno

Primul cap al familiei a fost Joe Bonanno, care a fost pus în fruntea familiei sale ca urmare
a asasinării lui Salvatore Maranzano, în 1931. Principalele surse de venit ale familiei proveneau
din trafic de narcotice, pornografie, pizzerii şi cafenele.186
Deşi familia Bonanno era cea mai mică dintre cele cinci, Joe Bananas, cum mai era numit,
dorea ca familia să constituie cea mai mare putere dintre crimele sindicalizate din America.
Bonanno şi-a făcut un nume printre mafioţi, iar sub conducerea sa, veniturile familiei criminale au
început să crească, devenind, curând, un milionar.187 Puterea sa avea la bază influenţa pe care o
avea în New York, întrucât persoanele care aveau o problemă, apelau la ajutorul său. Spre
exemplu, dacă o femeie avea copilul bolnav şi nu putea să plătească doctorul, Bonanno rezolva
problema.188
Un domeniu în care era implicat Bonanno, era cel al construcţiilor şi consta în principiu în
construirea de clădiri şi creşterea preţului cimentului, rezultând milioane de dolari. Ca şi celelalte
familii mafiote, şi familia Bonanno era implicată în mai multe activităţi şi îşi asigura protecţia prin
mituire, deoarece autorităţile negau existenţa Mafiei. 189
Principalele activităţi ilicite desfăşurate de familia Bonanno includeau trafic de droguri,
pornografie, iar ca activităţi licite, pizzerii şi cafenele. Bonanno a fost implicat în faimoasa „Filieră
Pizza”, care consta în efectuarea traficului cu heroină, prin intermediul pizzeriilor deţinute de
acesta. Heroina era punctul de plecare pentru a transforma Mafia într-o organizaţie globală care
urma să câştige mai mulţi bani ca înainte. Heroina era adusă prin intermediul afacerilor mafioţilor,
precum mobilă, construcţii, dar şi pizzerii care aveau nevoie de multe roşii pentru sos. Pizzeriile
erau locaţiile ideale pentru distribuirea heroinei adusă din Sicilia, întrucât era ascunsă în conservele
de tomate şi în cutiile cu brânză acestea fiind necesare oricărei pizzerii pentru aprovizionare. 190
Opiul era produs în Sicilia şi transportat către Statele Unite. Pizzeriile erau o acoperire
pentru a-şi ascunde profiturile obţinute din traficul cu heroină deoarece aveau clienţi obişnuiţi, iar

183 Howard Abadinski – „Organized Crime”, ediţia 9, Editura Wadsworth Cengage Learning, Belmont, California,
2010, pg.103
184 Eric Frattini – Mafia S.A.- 100 ani de Cosa Nostra, Editura Tritonic, Bucureşti, 2012, pg. 166
185 Carlo DeVito - Encyclopedia of Organized Crime, Facts on File Inc., New York, 2005, pg.83
186 Ibidem., pg.34
187 Carl Sifakis – “The Mafia Encyclopedia”, Facts on File Inc., New York ,2005, pg. 48
188 Documentar: “Mafia. What Mafia?” - National Georgraphic, Producţia Wall to Wall Media Ltd
189 Documentar: “Mafia. What Mafia?” - National Georgraphic, Producţia Wall to Wall Media Ltd
190 Documentar: “Mafia. The Mafia Going Global” National Geographic, Producţia Wall to Wall Media Ltd
fluxul de numerar era folosit pentru spălarea banilor. Efectele conexiunii erau vaste, distribuirea
făcându-se din Boston către Milton, Wiscounsin. În 1980, peste 150 membrii ai Mafiei au fost
arestaţi, fiind prinşi de către organele abilitate de lege.191
Joseph Bonanno a scris o carte despre viaţa sa, intitulată “ Un om de onoare” 192 , pe care
Guvernul a vrut să o folosească pentru a dovedi că există mafie şi că membrii săi făceau parte
dintr-o conspiraţie criminală, însă atunci când a fost întrebat despre revelaţiile din cartea sa, acesta
a refuzat să răspundă, fiind astfel închis, în 1980. Moare în 2002, la un spital din Arizona, în urma
unui infarct, la vârsta de 97 de ani. 193
Familia Bonanno a fost singura dintre cele cinci care avea un grup care îşi desfăşura
activităţile în Montreal, Canada, unde avea legături cu Îngerii Iadului194 . În secolul 21, familia s-a
redus ca urmare a faptului că o parte din membri au devenit informatori, inclusiv Joseph Massino,
singurul şef al familiilor care a devenit un martor pentru Guvern. 195
În prezent, familia este condusă de Michael Mancuso, care este membru al Cosei Nostra,
iar în anii 1980 a făcut parte din Banda Purpurie. Familia este formată din aproximativ 150
membri.196 Structura familiei este ilustrată în Anexa nr. 4.

I.2. Manifestări ale mafiei în Chicago

Chicago este un simbol, întrucât este singurul oraş asociat regimului gangsterilor, cu o
epocă de viaţă autentică legii pistolului, legată de un comerţ lipsit de scrupule şi o politică a forţei,
o epocă care a fost deplasată în domeniul legendei ca urmare a popularizării ce i s-a făcut în
întreaga lume prin intermediul filmelor, ziarelor, cărţilor sau a televiziunii, ceea ce face ca oricine
să înţeleagă mai uşor aspecte legate de istoria complexă a oraşului. Chicago e un oraş care a avut
parte de sânge, gloanţe, milă, corupţie, violenţă şi imoralitate, acestea îmbibând fiecare sector al
administraţiei şi al lumii afacerilor. Chicago a fost câmpul de luptă ales de una din cele mai iscusite
minţi organizatorice ale vremii sale, Alphonse Capone, un delicvent italian, crescut în mahalale,
care a trecut un oraş modern în uzul său personal şi a trăit de pe urma lui somptuos şi opulent,
asemeni unui împărat roman.197
Al Capone era un italoamerican atipic, care îşi renega în unele situaţii originile napolitane,
însă niciodată familia, care în accepțiunea sa era „sacră”. Ținând seama de contextul socio-cultural
în care Al şi fraţii săi au crescut; mediul dur și viciat, presărat cu baruri frecventate de indivizi cu
caractere îndoielnice, familia Capone era cât se poate de normală, supusă legilor, astfel oferind
foarte puține indicii despre direcția tânărului Al în activitățile criminale în care se va implica în
ascensiunea spre putere. 198
Odată cu începutul secolului XX, pe străzile Brooklyn-ului existau numeroase bande aflate
în permanent război, acestea fiind alcătuite în marea majoritate din imigranți. Al cu frații săi, își
practicau propriile lor tarife pentru cine vroia să-i angajeze, astfel ca să dea un pumn cuiva, îl taxa
cu doi dolari; învineţirea unui ochi costa patru dolari, să spargă nasul sau mandibula cuiva costa
zece dolari; să rupă un braţ sau un picior cuiva, costa nouăsprezece dolari, să împuşte în genunchi

191 Carlo DeVito - Encyclopedia of Organized Crime, Facts on File Inc., New York, 2005, pg.254
192 Titlu original -„A man of honour”
193 Carl Sifakis – “The Mafia Encyclopedia”, Facts on File Inc., New York ,2005, pg. 48
194 Hell’s Angels era denumirea mafiei din Montreal
195 Howard Abadinski – „Organized Crime”, ediţia 9, Editura Wadsworth Cengage Learning, Belm ont, California,

2010, pg.107
196 Carlo DeVito - Encyclopedia of Organized Crime, Facts on File Inc., New York, 2005, pg.34
197 Kenneth Allsop – „Chicago sub teroare”, Editura Politică, Bucureşti, 1978, pg.37 -39
198 Schoenberg, Robert L.- „Mr. Capone” New York, William Morrow and Company -1992, pg.18–19
sau să înjunghie costa douăzeci şi cinci de dolari, iar misiunea cea mare, o sută de dolari. După o
scurtă perioadă de timp în care acesta s-a făcut remarcat pentru eficiența cât și succesul
operațiunilor sale și după scurte asocieri cu diferite organizații mai mici Al Capone s-a alăturat
uneia dintre cele mai vestite grupări ale acelor timpuri, cunoscută sub numele de „Five Points
Gang”. După ce a insultat, fără culpă, o femeie în timp ce lucra ca paznic la intrarea unui club de
noapte din Brooklyn, Capone a fost atacat de fratele acesteia, Frank Gallucio, tăindu-l pe față de 3
ori, astfel căpătând porecla de „Scarface”. 199
Prima crimă comisă de Capone a avut loc când a primit ordin să recupereze o datorie de la
un bărbat. Acesta, rămânând în urmă cu plăţile, nu a reuşit să înapoieze banii şi Capone l-a
împuşcat, aducând astfel la îndeplinire ordinul primit şi arătând de ce este în stare. Capone nu a
lăsat niciun indiciu referitor la crima comisă şi nu s-a aflat pe lista de suspecţi a poliţiei.200
Al Capone s-a asociat cu Torrio, prima sa misiune în banda Colosimo-Torrio fiind de a
controla intrarea clienţilor în localul lui Torrio, „Careul cu doiari”. 201 Întrucât a adus profituri mari
organizaţiei, Torrio i-a dat sarcina lui Capone de a administra localul, care era organizat astfel, la
primul etaj era un bar, la al doilea, un birou de pariuri la curse de cai, la al treilea un salon cu jocuri
de noroc, iar la ultimul etaj era un bordel. Astfel, Capone nu mai trebuia să stea la intrare în
încercarea de a atrage clienţi, devenind un om de afaceri cu un venit anual de aproximativ 25.000
de dolari.202
Odată cu introducerea Prohibiţiei prin al VIII-lea Amendament al Constituţiei Americane,
s-a consolidat puterea crimei organizate. Prohibiţia a fost introdusă ca să prevină producerea,
vânzarea şi transportul băuturilor alcoolice. Chiar dacă înainte de introducerea legii, întreprinderile
criminale au fost profitabile, potenţialul veniturilor în perioada Prohibiţiei a fost nemaipomenit,
întrucât producerea şi vânzarea ilegală de alcool a devenit o industrie majoră. Organizaţia
criminală condusă de Capone avea un venit anual de aproximativ 105 milioane de dolari. 203 Astfel,
cea mai importantă activitate a organizaţiei a constituit-o contrabanda cu alcool.
Capone deţinea un bar clandestin, intitulat „Green Mill” în care se serveau băuturi
provenite din contrabanda cu alcool, dar şi un club de noapte, „Cotton Club”, de pe urma căruia
obţinea venituri anuale de aproximativ o sută de milioane de dolari. Conducea de asemenea şi un
cazinou, „The Ship”, şi se ocupa cu organizarea curselor de cai aranjate, deşi nu era un parior
înrăit.204
Sub conducerea strictă a lui Capone, a luat naştere un sindicat cu multe faţete, dar unic,
numit „Chicago Outfit”, o familie mafiotă care avea ca activităţi ilegale prostituţia, jocurile de
noroc şi cămătărie în părţi diferite ale oraşului. Echipajele au dat o parte din veniturile lor pentru
a dezvolta lanţuri alimentare, iar liderii mafiei au ajuns foarte bogaţi.205
Capone a demonstrat şi un alt tip de comportament, prin faptul că le cumpăra bilete la
meciurile de box tinerilor fani ale acestui sport, le dădea copiilor săraci bancnote de douăzeci de
dolari, când aceştia îi ieşeau în cale, asigura 120.000 de mese în cantina pentru săraci, încercând

199 Selwyn Raab – „The Five Families” – Editura Macmillan, New York, Ediția reconstituită 2008 -06, pg. 22.
200 Revista “100 de personalităţi care au schimbat destinul lumii”, nr. 30,Editura DeAgostini, Bucureşti, 2007, pg. 9
201 Eric Frattini – Mafia S.A.- 100 ani de Cosa Nostra, Editura Tritonic, Bucureşti, 2012, pg. 30-32
202 Revista “100 de personalităţi care au schimbat destinul lumii”, nr. 30, Editura DeAgostini, Bucureşti, 2007, pg.11
203 Joshua Dressler – Encyclopedia of Crime and Justice, Macmillan Reference, New York,2002, pg.102
204 Revista “100 de personalităţi care au schimbat destinul lumii”, nr. 30, Editura DeAgostini, Bucureşti,2007,pg. 16
205 Jeff Coen – Family Secrets- The Case That Crippled The Chicago Mob, Editura Chicago Review Press, Chicago,

Illinois, 2009 pg.104

să câştige populaţia de partea sa şi să îşi îmbunătăţească imaginea. Acţiunile sale caritabile sunt
dovada faptului că nu era caracterizat numai de cruzime. 206
Deşi trăia într-o lume sângeroasă, a pus preţ pe viaţa de familie, reuşind să-şi achiziţioneze
o proprietate în Florida, unde şi-a trimis soţia şi fiul pentru a-i proteja de agitaţia din Chicago.
Această achiziţie a constituit dovada veniturilor sale substanţiale, conducând la arestarea sa pentru
evaziune fiscală.207
Capone a devenit cunoscut prin faptul că modul preferat de a se manifesta era asasinatul.
Motivul pentru care omora era pentru o bună şi normală funcţionare a afacerilor, pentru
continuitatea organizaţiei, dar şi pentru propria apărare. A ucis şefi ai altor bande, persoane care îl
insultau sau care îi erau adversari, reuşind astfel să deţină controlul asupra oraşului Chicago. 208

I.3. Manifestări ale mafiei irlandeze şi evreieşti

I.3.1. Manifestări ale mafiei irlandeze
Mafia irlandeză a avut o perioadă de expansiune mai ales în timpul prohibiţiei, însă
autoritatea sa a scăzut, iar teritoriile sale au fost luate de către mafia italiană şi cea evreiască.
O’Banion a fost cel mai puternic adversar al lui Capone în lupta pentru puterea din Chicago. Chiar
şi după ce a fost asasinat în 1924, fantoma sa a continuat să-l bântuie pe Capone. 209
Dintre toţi gangsterii existenţi în perioada Prohibiţiei, O’Banion este creditat cu cel mai
mare număr de trăsături remarcabile. El a fost criminalul cel mai evlavios din acest oraș de
gangsteri, aducându-şi mătăniile cu el la misiuni de crimă. El nu a fost niciodată fără o garoafă la
butonieră și trei pistoale ascunse în buzunare speciale şi scumpe ale costumelor sale făcute la
comandă. A fost numit de către şeful poliţiei, Morgan Collins, ucigaşul a cel puţin 25 de
persoane.210
O’Banion a fost un copil ce cânta în corul Bisericii, însă a învăţat legea străzilor, şi
săvârşea jafuri pe stradă. A progresat rapid de la furturi la stăvilirea dealerilor de ziare pentru
Maxie Annenberg, managerul de circulaţie de la „Chicago Tribune”. După ce a învăţat tehnicile
acestui comerţ brutal, a abandonat ziarul pentru o poziţie mai bine plătită. În aceeaşi perioadă, a
devenit adept la spargerea de seifuri, dobândind calităţi de la Charlie Reiser, cel mai bun în acest
domeniu. 211
Contrabanda cu whisky a reprezentat cea mai importantă sursă de venit ilicit a bandelor.
Războiul dintre bandele care se răfuiau pentru dreptul de a vinde alcool contrafăcut, se extinsese
deja la cele mai înalte niveluri ale conducerii municipale din Chicago. Conflictele au fost denumite
în presă „Războaiele berii” şi în fiecare zi apăreau ştiri cu privire la incidente violente, numele lui
Capone fiind citat mereu în presă. O’Banion nu a acceptat niciodată succesul lui Capone şi al lui
Torrio.212
În perioada Prohibiţiei, şi-a format o grupare impresionantă în partea nordică, conducând
cel de-al 42-lea Cartier, şi a format o alianţă cu mafia evreiască din cel de-al 20-lea Cartier.
Activitatea cea mai importantă desfăşurată de organizaţia irlandeză era contrabanda cu
alcool.Văzând profiturile pe care le promitea Prohibiţia, chiar dinainte ca legea să intre în vigoare,
a început să fure băutură de când distribuirea şi vânzarea ei încă era legală. La început nu a văzut

206 Revista “100 de personalităţi care au schimbat destinul lumii”, nr. 30, Editura DeAgostini,Bucureşti,2007, pg. 17
207 Ibidem, pg. 17
208 Revista “100 de personalităţi care au schimbat destinul lumii”, nr. 30, Editura DeAgostini,Bucureşti, 2007, pg.12
209 Carl Sifakis – “The Mafia Encyclopedia”, Facts on File Inc., New York ,2005, pg. 338
210 Idem. – The Encyclopedia of American Crime, ediţia a II-a, Facts on File Inc., New York, 2001, pg.659
211 Ibidem., pg.660
212 Revista “100 de personalităţi care au schimbat destinul lumii”, nr. 30, Editura DeAgostini,Bucureşti, 2007,pg. 14
avantaje economice din producerea propriei băuturi, lăsându-l pe Johnny Torrio să se ocupe şi
gândindu-se că putea să fure cât dorea. Însă, nu a realizat că furtul nu era îndeajuns să acopere
cererea din partea nordică, astfel încât şi-a cumpărat o parte din cele mai bune fabrici de bere din
zonă și distilerii. O’Banion a început să-şi facă propria băutură, în loc să o fure, astfel că s-a
eliminat o tensiune majoră creată între banda Torrio-Capone şi cei din partea nordică.213
Chiar dacă tolera o mare parte din alte etnii care făceau parte din gruparea sa, O’Banion a
dezvoltat o ură pentru sicilieni. Se ocupa cu jaful şi omorul furnizorilor de alcool piratat, angajaţi
ai unor familii siciliene care lucrau aproape de Torrio. O’Banion asculta şi era de acord cu ofertele
de pace ale lui Torrio, de a-i lăsa pe cei din lumea interlopă să-şi facă profituri fără hărţuire şi de
a relua livrările celorlalte grupări de îndată. 214
Ultima confruntare dintre Torrio și O’Banion a fost atunci când acesta d in urmă şi-a anunţat
retragerea şi i-a vândut lui Torrio pentru 500.000 dolari fabrica sa ilegală de bere. Imediat după
tranzacţie, agenţii federali au năvălit în fabrică, au închis-o şi l-au sechestrat pe Torrio pentru
nerespectarea legii Prohibiţiei. Torrio a fost condamnat pentru 9 luni şi a pierdut cei 500.000 de
dolari pe care O’Banion a refuzat să îi dea, întrucât el primise avertisment de raidul ce urmase.
O’Banion nu a realizat cât de repede îl vor ataca adversarii săi, nevrând să facă pace cu sicilienii.
O altă activitate a familiei condusă de O’Banion a fost o mică florărie, descoperind că poate
să facă o mică avere, oferindu-le pentru înmormântările membrilor din grupări mafiote. Însă, în
1924 a primit un telefon, cerându-i-se o comandă, unele din creaţiile sale vânzându-se cu sute sau
mii de dolari, pentru o coroană de flori ce urma să fie ridicată dimineaţa următoare. Trei bărbaţi,
necunoscuţi lui O’Banion au venit în dimineaţa următoare, unul dintre ei dând mâna cu el aşa de
puternic încât să nu opună rezistenţă, în timp ce ceilalţi doi au scos pistoalele şi l-au împuşcat. Lui
O’Banion i s-a oferit una din cele mai mari înmormântări din istoria Chicago. 215

I.3.2. Manifestări ale mafiei evreieşti

La începutul secolului XX, puterea dominantă în organizarea politică încă aparţinea
irlandezilor, dar în organizarea de jocuri de noroc şi bordeluri, evreii au început să câştige o nişă,
întăriţi fiind de conflictele etnice din America şi înzestraţi cu o coeziune prefăcută de secole de
antisemitism. 216
În a doua jumătate a secolului XX, oportunităţile oferite de americani, au declanşat spiritul
antreprenorial, dând frâu evreilor la îndeplinirea visului de educaţie. A urmat apoi Prohibiţia, iar
oportunităţile prezentate evreilor, au adus la suprafaţă criminalitatea evreiască. În perioada
Prohibiţiei, 50% din contrabandişti erau evreii, iar grupările evreieşti au condus înşelăciunile în
unele oraşe mari din America. În New York, gangsterii evrei au ajutat la raţionalizarea activităţilor
ilicite. Printre operatorii crimei organizate evreieşti, cel mai important organizator a fost Arnold
Rothstein. Rothstein a transformat activitatea criminală dintr-un hazard într-o expertiză
specializată, cu o structură administrativă şi o procedură organizaţională, care corespundea
modelului sociologic clasic de birocraţie. În perioada Prohibiţiei, a organizat importarea băuturii
din Anglia şi Canada. În acelaşi timp, drogurile şi diamantele care ocupau un spaţiu mic, erau
strecurate pe navele lui de whisky şi a înfiinţat o reţea de contrabandă cu heroină internaţională.

213 Carl Sifakis – The Encyclopedia of American Crime, ediţia a II-a, Facts on File Inc., New York, 2001, pg.660
214 Ibidem., pg. 660
215 Carl Sifakis – The Encyclopedia of American Crime, ediţia a II-a, Facts on File Inc., New York, 2001, pg.660
216 Howard Abadinski – „Organized Crime”, ediţia 9, Editura Wadsworth Cengage Learning, Belmont, California,

2010, pg. 73
Cumpărătorii săi de peste ocean, îmbarcau droguri în Statele Unite, unde erau distribuite
organizaţiilor criminale din mai multe state. 217
Un alt personaj important a fost Meyer Lansky, unul dintre cei mai mari lideri ai Mafiei
din Statele Unite. Lansky, fiind evreu şi nu italian, nu a putut niciodată să fie un învestit al Cosei
Nostra, dar mintea sa era o autentică enciclopedie despre cele aproape şase decenii în care a fost
legat de ea. Prieten al lui Luciano, Costello şi Siegel, el a fost cel care a schiţat strategia Cosei
Nostra, mai întâi în Cuba şi apoi în Las Vegas. 218
Tot Lansky a fost cel care a prezentat Comisiei ideea de a trimite pe cineva să il ucidă pe
Siegel, când acesta a cheltuit mai mulţi bani decât trebuia la construcţia Hotelului-cazino
Flamingo.
Meyer Lansky a fost, de asemenea, organizatorul aşa numitei Asasini S. A., o unitate
specială comandată de Albert Anastasia, un soi de escadron de execuţie sub ordinele directe ale
lui Lucky Luciano. În 1970, Lansky a fost acuzat de diferite delicte federale din cauza relaţiei sale
cu Crima Organizată. Pentru a fugi de persecuţia Guvernului, Lansky a invocat naţionalitatea sa
israelită sau aşa numita „lege de reîntoarcere”, dar Guvernul israelit a preferat să scape de o
asemenea problemă, refuzând să accepte intrarea lui în ţară. În 1973 a fost acuzat de neplata
impozitelor, fiind însă declarat nevinovat. Guvernul nu a reuşit să îl încarcereze pe Meyer Lansky,
acesta murind liniştit în vila lui din Miami, în 1983, la 81 de ani.219

II. MODURI DE MANIFESTARE ALE CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE ÎN SUA

II.1. Cosa Nostra

II.1.1. Particularităţile organizaţiei Cosa Nostra
Cosa Nostra s-a format după eliminarea de la conducerea Mafiei a celor în vârstă şi cu
concepţii tradiţionale, în anii 1930.220 Cosa Nostra, sau „lucrul nostru” a fost constituit în jurul
celor cinci familii mafiote principale. Cei care aspirau la calitatea de membru luau parte la un
ritual, urmând să respecte Codul Tăcerii, Omerta. 221 Omerta era jurământul dat pentru a deveni
bărbat, era considerat jurământ solemn, nu era niciodată nerespectat sau compromis sub orice
formă.222 O încălcare minoră a legii avea ca rezultat tăierea limbii, iar încălcările grave aveau ca
rezultat tăierea gâtului celui care a încălcat legea sau a unui membru al familiei sale. 223
Valachi, un fost membru al grupării, devenit ulterior informator, a declarat că deşi alianţa
poartă denumirea generică de „Mafie” sau de sindicat, în anumite părţi ale statului, gruparea poartă
denumirea de Cosa Nostra. Investigaţiile şi studiile asupra acestei grupări au dus la concluzia că
are toate caracteristicile unei organizaţii. De asemenea, s-a concluzionat că această grupare are un
caracter autonom, întrucât familiile care o compun există independent de personalul curent al
grupării, activităţile criminale continuă, indiferent de schimbările care intervin în rândul

217 Ibidem., pg. 74

218 Eric Frattini – Mafia S.A.- 100 ani de Cosa Nostra, Editura Tritonic, Bucureşti, 2012, pg. 271
219 Eric Frattini – Mafia S.A.- 100 ani de Cosa Nostra, Editura Tritonic, Bucureşti, 2012, pg. 271
220 Joshua Dressler – Encyclopedia of Crime and Justice, Editura Macmillan Reference, New York, 2002, pg.1038
221 Mitchel Roth – „Global Organized Crime – A Reference Handbook”, Editura ABC-CLIO, Santa Barbara,

California, 2010, p.92

222 Philip Carlo – “Gaspipe-Confessions of a Mafia Boss”, Editura Harper Collins, New York, 2008, p. 7
223 Carl Sifakis – „Mafia Encyclopedia”, Facts on File Inc, New York, 2005, p. 342
personalului. Cosa Nostra are influenţă naţională, dar nu controlează activităţile criminale care se
desfăşoară în afara organizaţiei.224
Există opinia potrivit căreia Cosa Nostra este un fenomen exagerat, cu presupuse ritualuri
care erau adesea ignorate, decât onorate de către mulţime. Cosa Nostra nu e decât un sinonim
pentru Mafie şi reprezintă Mafia nouă, care i-a eliminat pe acei membri ai mafiei Siciliene din
America care nu înţelegeau amestecul care constituie crima organizată în America.
S-a susţinut opinia potrivit căreia225 Cosa Nostra este un stat, o afacere şi o societate
secretă. Astfel, Cosa Nostra este ca un stat pentru că urmăreşte controlul unui teritoriu. Cu acordul
Mafiei, fiecare familie mafiotă avea exerciţiul unui guvern asupra oamenilor din teritoriul lor. Este
o afacere întrucât urmăreşte obţinerea unui profit, prin intimidare şi violenţă. Cu cât este mai
violentă şi profitabilă afacerea, cu atât mai mult, mafioţii care intră pe piaţă beneficiază de un
brand de încredere cunoscut. Cosa Nostra este o societate secretă deoarece trebuie să îşi selecteze
afiliaţii cu mare atenţie şi să impună reguli stricte în schimbul aderării lor la organizaţie.
Regulile Mafiei Americane erau, în principiu, următoarele 226 :
- să se arate respect faţă de superiori
- să se folosească violenţa, chiar şi limitat, pentru asigurarea respectului
- niciodată să nu se întrebe numele de familie ale membrilor
- să nu se folosească telefonul decât pentru a stabili o întâlnire, codat
- membrii să nu vorbească despre ceea ce aud, ceea ce văd, să păstreze aceste lucruri doar
pentru ei
- să nu se pună întrebări suplimentare vis-a-vis de informaţiile care le sunt date pentru a
îndeplini instrucţiunile primite
- şeful nu poate folosi violenţa împotriva unui membru sau a unui asociat al altei familii, fără
să se consulte cu familia respectivă. De asemenea, nici membrilor familiei nu le este permis
de a avea dispute cu membrii sau asociaţii altor familii.
Familiile mafiote din America au o structură ierarhică asemănătoare celor din Sicilia.
Astfel, în frunte se află şeful, asistat de un consilier, urmat apoi de un şef adjunct. Şeful familiei
este denumit „capo” sau „don” şi este cel care gestionează veniturile şi cheltuielile şi plăteşte
contabili, experţi fiscali, oameni de afaceri sau specialişti în telecomunicaţii. Următoarea treaptă
este ocupată de oameni de onoare care răspund de iniţierea asociaţilor. 227
Numărul membrilor variază în funcţie de asociaţie. Adjunctul, de regulă, soluţionează
disputele dintre membri, iar în cazuri serioase, se apelează la şef. Soldaţii se află la ultimul nivel
al membrilor Cosa Nostra. Un soldat devine membru după ce ia parte într-o crimă, nefiind necesar
să ucidă el însuşi, ci doar să fie doritor. Asociaţii nu sunt membri propriu-zişi, dar se ocupă de
activităţi criminale cu acordul soldaţilor. 228
Una din principalele surse de venit pentru Cosa Nostra este industria construcţiilor.
Comisia crimei organizate din SUA a descoperit că majoritatea familiilor sunt implicate în
industria construcţiilor. Prin controlul sindicatelor, au constituit un fel de cartel care dirija

224 Edwin H.Sutherland, Donald R.Cressey – “Criminology”, ediţia 10, Editura J.B. Lippincott Company,
Philadelphia, 1978, p. 290
225 John Dickie – “Cosa Nostra, a History of the Sicilian Mafia”, Editura Palgrave Macmillan, New York,2004, pg.22
226 Howard Abadinski – „Organized Crime”, ediţia 9, Editura Wadsworth Cengage Learning, Belmont, California,

2010, pg. 9
227 Petru Albu – „Crima Organizată în Perioada de Tranziţie – O Ameninţare Majoră la Adresa Securităţii

Internaţionale”, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2007, p.148

228 Mitchel Roth – „Global Organized Crime – A Reference Handbook”, Editura ABC-CLIO, Santa Barbara,

California, 2010, p.93

activitatea în aceste domeniu şi decideau cărei companii îi acordau contractul şi forţau alte
companii să accepte oferte extrem de mari. Mafia era partenerul,din umbră, al unor companii de
construcţii care reuşeau să obţină contracte substanţiale în dauna altor companii. Un domeniu
tradiţional de exploatare al Cosa Nostra este corupţia sindicală. Mafia a descoperit că industriile
americane nu puteau fi controlate decât cu ajutorul sindicatelor. Traficul de droguri a adus mari
beneficii Cosa Nostra, însă s-a constatat o expansiune tot mai mare spre alte domenii ale crimei
organizate. Mafia exploatează şi câstigă enorm de pe urma jocurilor de noroc, Las Vegas fiind
deţinut din umbră de mafie.229
Cosa Nostra deţinea controlul jocurilor ilicite de noroc din Statele Unite. Activităţile
desfăşurate de organizaţie erau cămătăria, importul şi vânzarea angro a drogurilor ilicite. Au
desfăşurat activităţi precum furt de mărfuri, bancrută frauduloasă, s-au infiltrat în sindicate, de
unde extorcau fonduri de la patroni şi înşelau membrii sindicatului. În unele domenii de activitate,
membrii familiei deţineau monopolul asupra unor companii legitime, dar şi restaurante, baruri,
hoteluri, companii de produse alimentare, de camioane, fabrici. Membrii ei au corupt reprezentanţi
din domeniile legislativ, executiv şi judecătoresc, la nivel local, statal şi federal.230
Cosa Nostra nu comitea crime unde membrii, părinţii, nevestele şi copiii lor trăiau, în
schimb, le comiteau în locurile în care trăiau victimele, fără rezerve sau ezitări, considerând că e
un drept conferit de Dumnezeu. Acesta a fost un factor de contribuţie la declinul lor.231
Cosa Nostra, dar şi alte grupări au unele atribute ale unui guvern, dar nu au un interes
pentru reforma politică sau economică, obiectivul lor fiind anularea guvernului. Spre exemplu, un
membru al unei organizaţii oferă mită unui poliţist, şef de poliţie, procuror, judecător urmărind
anularea procesului de aplicare a legii sau un şef de familie susţine un candidat la o funcţie politică
pentru a lipsi cetăţenii cinstiţi de vocea lor democratică, în scopul de a anula procesul democratic.

II.1.2. Asemănări şi deosebiri între Cosa Nostra din America şi cea italiană
În Cosa Nostra din Italia, unitatea de bază a organizaţiei este familia, grupată în oameni de
onoare şi soldaţi. Şeful unui grup de zece mafioţi poartă denumirea de „Capodecima”. Deasupra
familiei, se situează Comisia, condusă de un şef. Comisia a fost creată iniţial la americani, de către
Lucky Luciano, fiind preluată ulterior şi de sicilieni. 232
Mafia siciliană urmăreşte obţinerea de putere şi bani prin perfecţionarea artei de a omorî
oameni şi de a scăpa uşor cu acest lucru, dar şi prin organizarea ei într-un mod unic.233 La sicilieni,
legea tăcerii, Omerta era respectată inclusiv de persoane din afara organizaţiei, dar care erau
apropiate acesteia. Pentru a deveni membru, avea loc un ritual care consta în depunerea
jurământului, urmată de acceptarea deplină şi asimilarea noului membru de către familie. Ritualul
consta în înţeparea indexului mâinii cu care acesta trăgea, urmând apoi să atingă icoana Madonei
Bunei Vestiri cu picătura de sânge, iar în final, se va da foc unei icoane, iar iniţiatul o trece dintr-
o mână în alta, fără să o stingă, jurând că daca va trăda regulile Mafiei, va arde precum icoana.234
Ritualul a fost preluat şi de Mafia din America.

229 Ion Pitulescu – „Al treilea război mondial-Crima Organizată”, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, p.77
230 Edwin H.Sutherland, Donald R.Cressey – “Criminology”, ediţia 10, Editura J.B. Lippincott Company,
Philadelphia, 1978 , p. 287
231 Philip Carlo – „Gaspipe – Cofessions of a Mafia Boss”, Editura Harper Collins, New York 2008, p. 29
232 Petru Albu – „Crima Organizată în Perioada de Tranziţie – O Ameninţare Majoră la Adresa Securităţii

Internaţionale”, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2007, p. 126

233 John Dickie – “Cosa Nostra, a History of the Sicilian Mafia”, Palgrave Ma cmillan, New York, 2004, p.21
234 Revista „Ecce Iuris”, Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice de la Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi,

nr.1/2009, p.32
 Cosa Nostra americană şi cea italiană se aseamănă în ceea ce priveşte structura, legăturile
de familie, interesele sociale şi economice. Ambele organizaţii au o structură piramidală, ierarhică,
comisia fiind organul superior, care are rolul de a apăra interesele generale ale organizaţiei, de a
realiza contacte şi înţelegeri cu alte structuri criminale. O deosebire între cele două ar fi faptul că
termenul de „familie” are conotaţii diferite. În familiile italiene, membrii sunt în mare parte rude
şi sunt sicilieni, în timp ce în S.U.A. există familii în care există şi membrii care nu sunt italieni,
iar legăturile de rudenie între membrii familiilor sunt puţine şi foarte îndepărtate. 235
O altă asemănare între cele două organizaţii priveşte activităţile desfăşurate, cele două fiind
implicate în controlul prostituţiei, speculă, jocuri de noroc, trafic de droguri, spălarea banilor sau
contrabandă cu ţigări. Cosa Nostra din Italia desfăşoară în plus, şi activităţi precum trafic de arme,
muniţii şi explozivi.236
Pentru a domina mai multe sindicate muncitoreşti şi a le determina să o sprijine în
activităţile sale, Cosa Nostra Americană face apel la intimidare şi corupţie. În schimb, Cosa Nostra
Italiană îşi atinge scopurile prin persuasiune şi violenţă. De asemenea, această organizaţie apelează
şi la sprijinul unor politicieni şi al unor persoane influente din diverse instituţii locale pentru a-şi
atinge scopurile.
Cosa Nostra diferă şi de cartelurile columbiene prin faptul că este un grup social care
serveşte interesele membrilor, în timp ce cartelurile sunt grupuri de afaceri care se ocupă cu
vânzarea şi distribuţia bunurilor ilicite.237

II.2. Banda Purpurie

În perioada Prohibiţiei, cei mai de temut contrabandişti au fost evreii, gruparea lor purtând
denumirea de „Banda Purpurie din Detroit”. Aceştia au dominat activităţile criminale din oraş,
săvârşind cel puţin 500 de omoruri. Detroit a avut o mare importanţă în perioada Prohibiţiei
întrucât a fost o cale de mijloc de introducere a băuturii ilegale expediate peste graniţa din
Canada.238
Principala activitate desfăşurată era contrabanda cu băuturi alcoolice, reuşind să furnizeze
organizaţiei lui Capone whiskey canadian de cea mai bună calitate, care se vindea uşor în pofida
preţului ridicat. Banda Purpurie era slab organizată, nu se concentra pe o singură activitate ilicită,
membrii săi puteau fi angajaţi pentru diverse activităţi, de către oricine oferea un preţ mai ridicat.
Erau lipsiţi de griji în ceea ce privea selectarea locurilor de muncă, neglijenţi în îndeplinirea
activităţilor şi nu erau discreţi în privinţa celora pe care îi înşelau. Toate aceste aspecte au
contribuit la declinul şi ulterior, la dispariţia lor.239
Banda Purpurie a fost invitată să adere la sindicatul naţional format sub egida lui Lucky
Luciano şi a lui Meyer Lansky. Membrii grupării au acceptat invitaţia, desfiinţându-şi propria
organizaţie şi au început să se implice în activităţi precum jocurile de noroc, folosind forţa fizică,
atunci când era nevoie.
Banda realiza venituri şi din deturnarea de filme cu competiţii de box şi obligau
cinematografele să le difuzeze contra unei taxe ridicate. De asemenea, membrii band ei au fraudat

235 Revista „Ecce Iuris”, Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice de la Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi,
nr.1/2009, p.32
236 Petru Albu – „Crima Organizată în Perioada de Tranziţie – O Ameninţare Majoră la Adresa Securităţii

Internaţionale”, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2007, p. 148

237 Joshua Dressler – Encyclopedia of Crime and Justice, Macmillan Reference, New York,2002, p.1043
238 Carl Sifakis – “The Mafia Encyclopedia”, Facts on File Inc., New York ,2005, p.371
239 Carl Sifakis– „The Encyclopedia of American Crime”, ediţia a II-a, Editura Facts on File Inc, New York,2001,

p.732
societăţile de asigurări prin organizarea de accidente false, au răpit oameni şi au acceptat contracte
prin care se obligau să omoare duşmanii altor organizaţii criminale.
S-a format o nouă Bandă Purpurie la sfârşitul anilor 1970, în New York, preluând numele
de la predecesoarea sa. Noua bandă era adesea numită a şasea familie din New York, atrăgând
atenţia celor cinci familii originare. Principala activitate a grupării era traficul de narcotice, fiind
o organizaţie cu o capacitate imensă de violenţă şi lipsă de respect faţă de ceilalţi membrii ai crimei
organizate. Banda a reuşit să îşi creeze legături cu traficanţii de droguri latino-americani şi aveau
legături şi cu teroriştii din America Latină, fiind implicată şi în traficul internaţional de arme. De
asemenea, Banda desfăşura activităţi violente pentru două familii mafiote, activităţi de extorcare,
precum şi omucideri.

II.3. Mâna Neagră

La începutul secolului XX, numărul Italienilor din America a început să crească. Din 1890
până în 1900, aproape 900 de imigranţi au venit în Statele Unite, dintre care două treimi erau
bărbaţi. Mulţi dintre aceştia au venit în Statele Unite cu speranţa că vor câştiga suficienţi bani
pentru a se întoarce acasă şi să cumpere pământ. Venind din zone rurale din sudul Italiei, inclusiv
Sicilia şi Campania, majoritatea veneau cu bani puţini şi cu puţină educaţie. De asemenea,
majoritatea fiind fermieri în Italia, aici făceau lucru manual. Imigranţii au populat diverse oraşe
americane, formând „mici Italii” şi locuind împreună, stabilind totodată o prezenţă culturală
familiară. Unii criminali au profitat de acest lucru şi au început să şantajeze italienii din cartierul
lor, cărora le mergea cel mai bine. Această crimă s-a transformat într-o epidemie, cunoscută sub
denumirea de „Mâna Neagră”.240
Mâna Neagră se ocupa cu şantaje de tipul „plăteşti sau mori”, iar dacă victima refuza să
plătească, era asasinată. O victimă obişnuită plătea imediat după primirea unei cereri pentru plata
unei sume de bani, semnată la sfârşit cu o mână care fusese înmuiată în cerneală neagră, procedură
care a încetat atunci când luarea amprentelor a devenit populară. 241 Un exemplu de scrisoare trimisă
de organizație, este ilustrat în Anexa nr. 9
Societatea Mâna Neagră a fost de origine spaniolă, formându-se în timpul inchiziţiei ca o
forţă a binelui, căutând să înlăture opresiunile acelei perioade. Teoriile din popor afirmă că Mafia
şi Camora au început cu intenţii nobile, transformându-se mai târziu în organizaţii criminale. În
realitate însă, Mâna Neagră nu a fost niciodată mai mult decât o extorcare de fonduri slabă,
practicată în micile Italii formate în oraşele americane.
Victimele care se opuneau acestei grupări erau adesea împuşcate, otrăvite sau mutilate.
Victimele mai maleabile, predau de bună voie fondurile lor, după ce primeau o solicitare de bani,
însoţită de obicei în partea de jos a paginii, de o mână care a fost înmuiată în cerneală, în vederea
producerii unei temeri celor ce primeau ameninţarea.
Mâna Neagră a fost cel mai vechi grup mafiot italian cunoscut în Statele Unite şi condus
de către Giuseppe Balsamo, primul mare Naş al Mafiei din lumea nouă. A dobândit puterea pe
baza asasinatelor şi a sfaturilor pe care le acorda persoanelor care veneau la el pentru ajutor.
La început, Balsamo se ocupa cu structurarea organizaţiei în mici grupuri independente cu
şefi care îl informau zilnic şi care operau în zone stabilite din New York, fără a interfera unele cu
altele, astfel încât fiecare şef îşi desfăşura activitatea, fără să depăşească frontierele impuse de
Balsamo, şi trebuiau să-i trimită Naşului câştigurile lor.

240 David Critchley - “The Origin of Organized Crime in America: The New York City Mafia, 1891-1931”, New York,
Routledge, 2009, p. 30
241 Carl Sifakis – “The Mafia Encyclopedia”, Facts on File Inc., New York ,2005, p. 43
 Fiind informat că un mafiot fără importanţă, încerca să se extindă în zona de control a
Mâinii Negre, Balsamo l-a numit pe unul dintre cei mai periculoşi asasini din Mâna Neagră,
cunoscut ca „Lupul”, să se ocupe de asasinat. Tehnica folosită de acesta a fost „Butoiul”, astfel
încât poliţia a descoperit un cadavru decapitat într-un butoi de rumeguş, iar la scurt timp după
aceasta, un pescar a găsit un sac cu un cap în interiorul său, ochii fiind scoşi cu un fier înroşit.242
Modul de manifestare al grupării era utilizarea violenţei, asasinatul fiind consecinţa în caz
de neplată a sumelor de bani solicitate de aceasta. Existau cazuri în care, pentru a determina victima
să plătească, îi sechestrau copilul şi îi tăiau degetele. Un caz tipic pentru grupare l-a constituit cazul
unui măcelar care a primit o ameninţare specifică organizaţiei, prin care i se solicita 1000 de dolari,
care trebuia să fie puşi într-o pâine, aceasta la rândul ei să fie înmânată unui bărbat care urma să
vină pentru a cumpăra carne şi care va avea o batistă roşie. Acesta a ignorat ameninţarea, iar ziua
următoare a fost omorât.
Un caz asemănător este cel al unui vânzător de legume, căruia i-a fost înmânat biletul
ameninţător, însă a refuzat să plătească, deşi a fost avertizat că dacă nu plăteşte, va veni
conducătorul grupării, personal, pentru a colecta suma de bani. Atunci când a venit conducătorul
din acea perioadă, vânzătorul a luat o armă şi l-a împuşcat.
În societatea italiano-americană, oricine putea fi victima organizaţiei. Spre exemplu, cu
puţin timp înainte de primul Război Mondial, un tenor a primit o ameninţare din partea grupării,
prin care i se solicita 2000 de dolari, pe care i-a plătit, având în vedere că denunţarea acestor
ameninţări la poliţie, era inutilă. Plata acestei sume de bani, a condus la primirea unei noi cereri,
pentru 15.000 de dolari, iar de această dată, tenorul a anunţat autorităţile competente, pentru a
preveni solicitarea unor sume de bani mai mari. Sub îndrumarea poliţiei, tenorul a lăsat banii sub
scările unei fabrici, iar când doi oameni de afaceri italieni au venit să ia banii, aceştia au fost
arestaţi. Aceasta a constituit una dintre puţinele arestări ale criminalilor Mâinii Negre.
În perioada Prohibiţiei, gruparea a cunoscut declinul, datorită faptului că membrii săi,
precum şi alţi criminali care aparţineau societăţii Mâna Neagră, s-au alăturat afacerilor mai
profitabile, îndeosebi contrabanda cu alcool. Datorită dezvoltării acestor industrii, imigranţii
italieni nu se mai temeau de poliţişti, fiind în parteneriat cu aceştia şi le puteau solicita eliminarea
membrilor din Mâna Neagră care îi deranjau cu ameninţări.

II.4. Ku Klux Klan

Originile clanului datează din anii 1865, din Tennesse, Alabama. Ideea a aparţinut unui
grup de şase bărbaţi tineri care, obosiţi şi plictisiţi în urma războiului civil, s-au adunat în jurul
unui foc, formând astfel un grup social. La următoarea lor întâlnire veniseră deja cu idei pentru a
forma o nouă societate, secretă.243 Aceştia vedeau gruparea ca pe o sursă de amuzament, mai ales
pentru că stârnea curiozitate, iar una din activităţile preferate o constituia iniţierea noilor membri.
Nu i se impunea nimănui să se alăture clanului, dar dacă cineva se arăta interesat să se alăture
clanului, în urma unei discuţii întâmplătoare cu un membru, era interogat pentru a se constata dacă
are intenţii bune şi nu intenţionează să divulge secretul organizaţiei.244
Numele grupării a fost propus de unul dintre membrii săi, ca derivat al cuvântului grecesc
Kuklos, semnificând „cerc”. Modul prin care s-au afirmat a fost portul măştii albe, pălăria înaltă
din carton, roba şi fularul pe care îl puneau la picioare pentru a acoperi zgomotul, în timpul

242 Eric Fra ttini – “Mafia S.A. – 100 ani de Cosa Nostra”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2012, p.13
243 Sara Bullard - „The Klu Klux Klan – A History of Racism and Violence” ,ediţia a 6-a, Editura Southern Poverty
Law Center, Montgomery, Alabama, 2011, p.9
244 Annie Cooper Burton – „The Ku Klux Klan”, Editura 1916 Warten T. Potter, L.A., California, 2012 (ebook),pg.6
incursiunilor nocturne. De asemenea, acopereau şi corpul cailor, pentru ca nici măcar aceştia să nu
fie recunoscuţi.245
Se afirma că246 această grupare nu s-ar fi dezvoltat prea mult şi nici nu ar fi avut puterea
pe care a avut-o ulterior, dacă ar fi avut un alt nume, mai puţin misterios, dar la fel de inexpresiv.
Numele avea o putere bizară atunci când era pronunţat, nu numai asupra publicului, dar şi asupra
propriilor membri.
Ajungând să fie cunoscut, clanul a devenit o organizaţie militară, care avea drept scop
instituirea ordinii printre negrii, prin intimidare. 247 Impresia generată publicului, dar şi
misteriozitatea grupării, costumele, ritualurile şi secretele au contribuit la transformarea clanului
într-o bandă de reglementare. Întrunirile aveau loc într-o casă dărăpănată, aflată pe un deal, iar
când membrii organizaţiei erau întrebaţi cine erau de către trecători, aceştia le răspundeau că sunt
spirite de pe cealaltă lume. Răspunsul era înspăimântător pentru toţi care îl primeau, dar mai ales
pentru negrii superstiţioşi, instituindu-se astfel un sentiment de teamă îmbinat cu respect. Gruparea
avea ca scop pedepsirea negrilor care au arătat lipsă de respect faţă de albi, dar şi pedepsirea celor
albi care s-au asociat cu negrii. 248
Ku Klux Klan a avut record la violenţă prin uciderea şi biciuirea albilor, a fost o conspiraţie
de temut contra societăţii, care a comis atrocităţi şi crime care meritau să fie pedepsite, la momentul
săvârşirii lor.249
Liga Uniunii era formată din populaţia neagră şi condusă de albi de la cel mai jos nivel şi
cel mai rău. Ei se întâlneau periodic, bine înarmaţi, principalele lor scopuri fiind ameninţarea şi
masacrul.250 Ku Klux Klan a avut un rol important, întrucât în perioada existenţei acestei
organizaţii, au încetat jafurile, iar clasa socială care nu respecta legile a început să aibă un
comportament bun. De asemenea, negrii au progresat în câteva luni în autocontrol, în industrie,
dar şi în respectarea drepturilor de proprietate, datorită impulsului dat de grupare.
Deşi clanul era caracterizat prin prudenţă şi discreţie, în anumite cazuri, limitele impuse de
clan erau depăşite, chiar dacă membrii au convenit la neîncălcarea lor. De aceea unii membri au
solicitat desfiinţarea grupării. Cu toate acestea, legătura dintre ei era prea sumbră pentru a fi
dezlegată, astfel încât s-a decis reorganizarea clanului pentru a putea corespunde mărimii şi
scopurilor actuale.251
Ca urmare a reorganizării clanului, membrii au vrut să-şi depăşească limitele şi să-şi
ilustreze puterea asupra minţii umane, în aşa fel încât apăreau în acelaşi timp, în puncte diferite,
pentru a instaura frica asupra celor superstiţioşi. Ca urmare a faptului că acum apăreau în public,
s-a anunţat ca vor defila pe străzi pe 4 iulie 1867. Membrii s-au deghizat, au costumat şi caii şi s-
au adunat la punctele stabilite, în apropierea străzilor principale, care conduceau în oraş. Semnalul
de intrare era o rachetă lansată dintr-un punct al oraşului. Au defilat încet, în linişte de-a lungul
oraşului, unii membri mergând spre nord, în timp ce ceilalţi mergeau spre sud, pentru a da impresia

245 Ezra Cook – “Ku Klux Klan – Secrets Exposed”, Editura Ezra A. Cook Inc., Chicago, 1922, p. 7
246 J.C. Lester, D.L. Wilson – “Ku Klux Klan, Its Origin, Growth and Disbandment”, Editura The Neale Publishing
Company, New York, 1905, p. 56
247 Ezra Cook – “Ku Klux Klan – Secrets Exposed”, Editura Ezra A. Cook Inc., Chicago, 1922, p.8
248 J.C. Lester, D.L. Wilson – “Ku Klux Klan, Its Origin, Growth and Disbandment”, Editura The Neale Publishing

Company, New York, 1905, pg. 73-75

249 US Congress – “The Present Day Ku Klux Klan Movement”, U.S. Government Printing Office, Washington, 1967,

pg. 4
250 J.C. Lester, D.L. Wilson – “Ku Klux Klan, Its Origin, Growth and Disbandment”, Editura The Neale Publishing

Company, New York, 1905, pg. 79

251 Ibidem., pg. 83-84
de continuitate. Mulţimea, deşi era curioasă, nu a reuşit să afle cine făcea părte din organizaţie,
întrucât aceştia nu au participat la paradă, iar demonstraţia a avut efectul urmărit.
Declinul grupării a avut loc atunci când membrii săi au săvârşit fapte cu violenţă, acţionând
sub acoperirea conexiunii cu clanul, dar care nu erau în conformitate cu Ordinul 252 grupării. Ku
Klux Klan a decăzut datorită faptului că s-a învăluit în mister şi nu şi-a dorit ca oamenii să-i
înţeleagă, iar obiectivul lor a fost greşit înţeles şi interpretat. Drept urmare, în 1868, guvernatorul
Brownlow a adoptat statutul antiKu Klux Klan. 253
Datorită imgraţiei din Marea Britanie, Germania, Italia, Ungaria şi Rusia după primul
război mondial, în secolul XX, a luat fiinţă un Ku Klux Klan modern. Un alt factor de contribuţie
a fost mişcarea agrară care a încercat să formeze o coaliţie între negrii şi albii săraci împotriva
marilor arendaşi şi a deţinătorilor de mori de vânt. Răspunsul aristocraţiei a fost manipularea
voturilor negrilor, iar datorită rasismului şi ameninţărilor cu violenţă, a avut loc o migraţie a
negrilor în oraşele nordice.254
Noul Ku Klux Klan a luat fiinţă datorită Colonelului William Joseph Simons care avea
antecedente în recrutarea membrilor pentru constituirea unei organizaţii în schimbul unui onorariu.
Noua structură organizatorică a cavelerilor includea o ierarhie autocratică a reprezentanţilor
naţionali, ai statului, provinciei, şi la nivel local, asemenea fostei organizaţii. Scopul principal al
organizaţiei era cultivarea şi promovarea patriotismului, care era exprimat printr-o apărare
intransingentă a purului americanism, neîmpiedicat de influenţe străine, atât rase colorate, cât şi
romano-catolici, evrei şi alte minorităţi.255
Noua grupare şi-a extins lista inamicilor la asiatici, imigranţi, contrabandişti de băuturi
alcoolice sau droguri, corupţi, la cei care aveau escapade extraconjugale şi comportament
scandalos. Noua misiune a clanului consta în vigilenţă socială, avea organizatori care cutreierau
întreaga naţiune, descoperind temerile comunităţilor în care acţionau, exploatându-le. Peste
100.000 persoane s-au înrolat în Imperiul Invizibil, în care se percepea o taxă de zece dolari.
Membrii grupării şi-au luat rolul în serios şi au ănscris iniţialele „KKK” cu acid, pe frunţile
negrilor, evreilor şi alţii consideraţi antiamericani, în timp ce preoţii, şerifii, poliţiştii şi judecătorii
fie ignorau violenţa, fie participau în secret.
Dintre modurile de manifestare, principale erau omorurile, bombardamentele şi în mod
frecvent, răpirea persoanelor, urmată de biciuirea acestora sau arderea cu smoală şi împănare. Alte
modalităţi de manifestare erau boicotarea afacerilor deţinute de catolici sau evrei, campanii pentru
elminiarea profesorilor romano-catolici din şcolile publice sau a persoanelor cu credinţă catolică
sau evreiască, care deţineau funcţii alese. Membrii clanului au intrat în politică şi au deţinut funcţii
în cadrul departamentelor de poliţie, curţilor de justiţie, dar şi funcţii legislative.
Clanul a început să se extindă în momentul în care presa a început să redacteze articole şi
să atace clanul, mai ales când dentistul Hiram Wesley Evans a conspirat la detronarea lui Simmons,
între ei având loc procese, mandate, hotărâri judecătoreşti, toate acestea fiind publicate în ziare
internaţionale. Simmons a acceptat în final o înţelegere constând într-o sumă de bani. Deşi clanul

252 Printre obiectivele ordinului se număra protejarea celor slabi, inocenţi şi fără apărare de la nedreptăţi, greşeli şi
încălcări ale legii; protejarea şi apărarea Statelor Unite de la invazii de orice fel; acordarea de ajutor şi asistenţă în
executarea tuturor legilor constituţionale şi protejarea oamenilor de la sechestrare ilegală.
253 J.C. Lester, D.L. Wilson – “Ku Klux Klan, Its Origin, Growth and Disbandment”, Editura The Neale Publishing

Company, New York, 1905, pg.107

254 Sara Bullard - „The Klu Klux Klan – A History of Racism and Violence” ,ediţia a 6-a, Editura Southern Poverty

Law Center, Montgomery, Alabama, 2011, p. 15

255 US Congress – “The Present Day Ku Klux Klan Movement”, U.S. Government Printing Office, Washington, 1967,

p. 5-6
se promova ca o organizaţie dedicată să apere principiile morale ale naţiunii, presupusul statut de
organizaţie nonprofit se contrazicea cu disputele asupra finanţelor.
Sub conducerea lui Evans, clanul a promovat terorismul în anii 1920. Metodele promovate
de clan erau linşarea, împuşcarea şi biciuirea, iar victimele erau negrii, evreii, catolicii, mexicanii
şi alţi imigranţi. Frecvent însă, şi albii, protestanţii, femeile consideraţi imorali sau trăd ători ai
rasei sau genului lor erau victime. Un exemplu ar fi cazul unei femei divorţate, care avea doi copii,
care a fost biciuită, dându-i-se apoi vaselină pentru a-şi unge rănile, datorită faptului că a săvârşit
„infracţiunea” de a se remărita.
În 1930, gruparea a avut ca scop opoziţia faţă de comunism. Cavalerii au continuat
exploatarea antipatiei americane faţă de sistemul totalitarist de guvernare pentru a-şi atinge
obiectivele împotriva minorităţilor. Asociaţia Naţională pentru progresul oamenilor de culoare a
fost acuzată de clan că ar fi o organizaţie comunistă care încerca să plaseze muncitorii albi la
acelaşi nivel cu cei negri. Clanul respingea înregistrarea voturilor negrilor, întâlnirea negrilor cu
orice reprezentanţi oficiali care au legături cu afaceri guvernamentale sau alte ameninţări la adresa
supremaţiei albe.256
Declinul noului Ku Klux Klan a început când o parte din membri au părăsit grupul şi Evans
a intentat un proces prin care cerea despăgubiri de 100.000 de dolari. Membrii au contraatacat,
dezvăluind secretele clanului, teroarea, violenţa, nominalizarea membrilor. S-a dezvăluit chiar şi
o poveste în care un bărbat din Texas a fost scufundat în ulei şi ars până a murit, în faţa membrilor
clanului.257 Conducerea Ku Klux Klanului s-a mai schimbat de câteva ori, numărul membrilor
ajungând la 30.000 de la câteva sute de mii. Clanul era puternic atunci când liderii puteau capitaliza
tensiunile sociale şi temerile albilor, iar popularitatea şi tendinţele au crescut o dată cu mediatizarea
lor, controlul guvernului şi al organelor jurisdicţionale. Însă, clanul a pierdut orice acceptare
publică, precum şi eficacitatea ca organizaţie teroristă.
Organizaţia s-a dizolvat în urma unei convenţii naţionale din Atlanta, după ce Fiscul a
constatat neplata impozitelor de către organizaţie, în perioada în care se bucura de un mare succes
financiar, în valoare de peste 600.000 dolari258
Ulterior, s-a format o altă organizaţie teroristă, numită „Ordinul” care săvârşea omoruri,
jaf armat şi contrabandă, la începutul anilor 1980 şi au devenit un nou curent pentru acţiuni
curajoase, în favoarea supremaţiei albe. Ku Klux Klan a eşuat în recrutarea şi păstrarea membrilor,
însă grupările neonaziste şi alte organizaţii rasiste au avut succes, axându-se pe singurul lucru
necesar pentru supravieţuirea grupării, respectiv înrolarea generaţiei următoare.

III. PREVENIREA ŞI COMBATEREA CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE ÎN SUA

III.1. Instituţii importante în activitatea de prevenire şi combatare a criminalităţii organizate
Din sistemul de justiţie american fac parte organe care au sarcina de a aplica legea,
judecarea infracţiunilor şi corectarea comportamentului infracţional. Organele de justiţie au
sarcina de a preveni prejudiciile din plan social prin reţinerea, condamnarea şi sancţionarea celor
care au încălcat legea, dar şi descurajarea celor care ar fi tentaţi să o încalce.259

256 Idem, p.8

257 Sara Bullard - „The Klu Klux Klan – A History of Racism and Violence” ,ediţia a 6-a, Editura Southern Poverty
Law Center, Montgomery, Alabama, 2011, pg. 22
258 US Congress – “The Present Day Ku Klux Klan Movement”, U.S. Government Printing Office, Washington, 1967,

p.9
259 Larry Siegel – „Criminology – The Core”, ediţia a IV-a, Editura Wadsworth,Cengage Learning, Belmont, 2011,

p. 382
 Progresul forţelor de poliţie moderne este necesar pentru a justifica dezvoltarea şi
cheltuielile efectuate pentru antrenarea şi echiparea ofiţerilor de poliţie. În secolul XX, aceste
circumstanţe au inclus Prohibiţia, grevele la scară largă, însoţite de violenţă, şi producţia în masă
a automobilelor. Prin interzicerea vânzării de alcool, americanii au găsit soluţia de a consuma
alcool în barurile ilegale, finanţate de contrabandiştii care au format primul sindicat criminal în
perioada Prohibiţiei. Datorită numărului mic de agenţi de poliţie, respectiv 1520 de agenţi care
patrulau în toată ţara, statul s-a găsit în dificultatea de a aplica legea, lucru care a condus la crearea
unor noi agenţii de poliţie, cu atribuţii diverse. 260
Organele de drept au rolul de a menţine pacea, de a descuraja potenţialul infracţional şi de
a-i prinde pe cei care încalcă legea. Organele de poliţie au sarcina de a patrula străzile, de a
răspunde celor care sună pentru a li se acorda ajutor, de a investiga crime şi de a identifica suspecţii,
în scopul de a menţine ordinea de drept. Munca unui ofiţer de poliţie nu este uşoară şi implică
utilizarea forţei şi a violenţei, în caz de nevoie. Poliţia comunitară a avut un rol semnificativ în
reducerea tulburărilor ordinii şi liniştii publice dar şi în scăderea ratei criminalităţii în cartiere. 261
Tribunalul este o instituţie complexă cu multiple subsisteme independente şi corelate, şi
anume funcţionari, procurori, avocaţi, judecători şi un departament de probaţiune, fiecare având
un rol în funcţionarea instanţei. Tribunalul districtual sunt instanţe de judecată care au jurisdicţie
asupra cazurilor care implică încălcări ale legii statului, precum transportarea interstatală a
vehiculelor furate, precum şi activităţi de racket. Apelurile sunt soluţionate de una din Curţile de
Apel intermediare. Curtea Supremă a Statelor Unite este compusă din nouă membri numiţi pentru
un mandat pe viaţă, de către preşedinte, cu acordul Congresului. Curtea audiază cazurile socotite
importante şi adecvate şi poate lua decizii care devin precedent şi care trebuie să fie onorate de
către toate instanţele inferioare. Utilizarea precedentului în sistemul legal conferă Instanţei
Supreme puterea să influenţeze şi să modeleze procedurile de zi cu zi ale agenţilor poliţiei,
instanţelor de judecată şi instituţiilor de corecţie.
Procurorul şi avocatul sunt oponenţi, ceea ce înseamnă că aduc argumente pro şi contra în
susţinerea cazului, potrivit regulilor de procedură. În fiecare caz penal, statul acţionează împotriva
pârâtului, iar avocatul acţionează în favoarea acestuia, în faţa unui judecător imparţial şi a unui
juriu, fiecare parte încercând să aducă dovezi şi argumente pentru a-şi susţine cazul. Obiectivul îl
constituie aflarea adevărului, pe baza probelor, astfel încât să se determine dacă pârâtul este
vinovat sau nu.
Atribuţiile poliţiei de stat nu se limitează la patrulare şi la anchete penale generice. Fiecare
stat are un departament de corecţii sau o instituţie asemănătoare, care menţine şi supraveghează
închisorile de stat. Optsprezece state au agenţii specifice care se ocupă cu adaptarea producţiei şi
vânzării de băuturi alcoolice, dar şi cinci unităţi de sprijin care sunt concepute pentru a suprima
traficul ilicit de droguri. Şaptesprezece state au pompieri sau ofiţeri asimilaţi acestora, pentru a
investiga cazurile de incendiere. La nivel naţional, 64 de agenţii de stat diferite monitorizează
încălcările de mediu legate de animalele sălbatice şi d epoluare, în timp ce alte 21 de agenţii există
special pentru patrularea parcurilor naţionale. Cincisprezece agenţii aflate în treisprezece state au
în vedere încălcările privind apele de coastă, docurile şi râurile. Patrusprezece state au agenţii
destinate pentru a supraveghea comercializarea vehiculelor, şase state au agenţii pentru
supravegherea mijloacelor de transport, şi alte două state, pentru supravegherea aeroporturilor.

260 Michael Newton – „Criminal Justice- Crime Fighting and Crime Prevention”, Editura Infobase, New York,
2010, p. 47
261 Larry Siegel – op.cit., p.384-385
Şapte state au agenţii create pentru a supraveghea jocurile de noroc autorizate, iar alte şase state
au agenţii destinate investigărilor privind infracţiunilor de fraudă.
FBI, Biroul Federal de Investigaţii, datează din 1870, când a luat fiinţă Departamentul de
Justiţie. Iniţial, era format detectivi particulari sau împrumuta oameni din Serviciile Secrete, însă
cu timpul a fost compus din agenţi speciali care erau autorizaţi să poarte arme şi să aresteze
criminali.262
Treptat, Biroului i s-a dat responsabilitatea să investigheze transporturile maritime
interstatale care curprindeau vehicule furate, oameni răpiţi, fugitivi, spioni şi sabotori. FBI a
devenit principalul organ de aplicare a legii în combaterea criminalităţii organizate, utilizând
statutul RICO. S-a extins prin integrarea Direcţiei Antidrog. Deşi FBI nu iniţiază investigări
antidrog, dacă se descoperă existenţa uneia în cursul altei investigaţii, FBI poate să efectueze
investigarea, fără să implice Departamentul Antidrog. Datorită evenimentelor de la 11 septembrie,
există teama că axarea pe faptele de terorism, a determinat o scădere în eforturile instituţiei privind
combaterea criminalităţii organizate.
FBI lucrează pentru a împiedica organizaţiile criminale naţionale şi transnaţionale, prin
toate mijloacele şi instrumentele pe care le deţine, respectiv operaţiuni sub acoperire, surse
confidenţiale, supraveghere, analiza şi schimbul de informaţii, contabilitate judiciară, investigaţii
desfăşurate de multiple instituţii, precum şi puterea statutelor împotriva activităţilor de racket cu
ajutorul cărora desfiinţează întreprinderile criminale, în ansamblul lor. De asemenea, Biroul
lucrează îndeaproape cu parteneri internaţionali pentru a soluţiona cazurile şi pentru a împiedica
funcţionarea grupărilor care au legături la nivel mondial. 263
DEA, Departamentul Antidrog este o agenţie care are o singură misiune, fiind responsabil ă
cu aplicarea actelor şi statutelor privind substanţele controlate, prin investigarea pretinşilor
traficanţi de droguri. Este responsabilă şi reglementarea comerţului licit al substanţelor prevăzute
de lege, precum morfina, metadona şi barbituricei. 264 Organele competente inspectează registrele
producătorilor şi distribuitorilor de droguri, iar agenţii speciali investighează locurile în care
drogurile au fost deturnate ilegal de la surse legale. Agenţii speciali au îndatorirea de a determina
alte state la cooperarea internaţională împotriva traficului de droguri. Direcţia Antidrog
monitorizează aeroporturile, cu ajutorul agenţilor locali şi de stat, urmărind confiscarea drogurilor
provenite din contrabandă.
Crima organizată este o ameninţare comună pentru majoritatea ţărilor în secolul nostru.
Orice crimă care trece de graniţele naţionale creează provocări pentru sistemele de apărare din
toată lumea. De aceea, s-a creat INTERPOL care facilitează eforturile de coordonare între state,
dar este şi restrictiv. Ca o organizaţie internaţională, interzice angajatorilor să se implice în
investigări şi coordonări politice, militare, religioase sau cu caracter rasist. 265
Una dintre primele investigări cu implicaţii internaţionale l-a constituit cazul conexiunii
pizza care antrena eforturile organelor de apărare din America, Italia, Suedia, Brazilia şi Spania
pentru a opri un trafic internaţional de droguri şi spălare de bani, implicând mafioţi americani şi
sicilieni. În acest caz, FBI şi poliţia italiană au folosit informatori şi agenţi sub acoperire care să

262 Howard Abadinski – „Organized Crime”, ediţia 9, Editura Wadsworth Cengage Learning, Belm ont, California,
2010, p. 389
263 http://www.fbi.gov/about-us/investigate/organizedcrime
264 Substanţă care are o acţiune calmantă, sedativă, anestezică.
265 Mitchel Roth – „Global Organized Crime – A Reference Handbook”, Editura ABC-CLIO, Santa Barbara,

California, 2010, p. 72-74

se infiltreze în familiile implicate. Succesul acestui caz a fost dat de cooperarea organelor de poliţie
care au lucrat la acest caz, prin împărţirea informaţiilor şi resurselor.
Interpol acordă asistenţă organelor abilitate de lege cu activităţi de investigare care
depăşesc frontiera de stat.266 Cererile de asistenţă primite de la organele locale, statale sau federale
sunt verificate, codate şi adăugate în sistemul Interpolului de urmărire a cazurilor, care cuprinde
un index al persoanelor, organizaţiilor şi alte informaţii criminalistice. Sistemul permite căutarea
automată a intrărilor noi, pentru a le descoperi pe cele care corespund criminalităţii internaţionale.
Cererile pentru asistenţă în investigare au ca obiect omoruri, furturi, trafic ilegal cu arme de foc,
contrabandă cu narcotice şi fraude majore, de la contrafacere, la furt de opere de artă, escrocherii
bancare, şi localizarea celor care au evadat, în scopul arestării şi extrădării lor. Biroul primeşte şi
cereri privind antecedentele penale, verificări ale permiselor, precum şi alte verificări privind
identitatea. Există situaţii când se solicită locaţia în care se află persoanele pierdute sau dispărute
în state străine.

III.2. Măsuri adoptate în combaterea criminalităţii organizate

Desfăşurarea activităţilor de crimă organizată presupune încălcarea legilor, de aceea
autorităţile competente au adoptat de-a lungul timpului numeroase acte şi statute care incriminau
jocurile ilegale de noroc, prostituţia, traficul de droguri, extorcare şi omorurile.
Investigarea criminalistică reprezintă procesul sistematic de identificare, colectare,
preservare și evaluare a informațiilor cu scopul de a aduce culpabilul în fața legii. Investigațiile de
succes sunt bazate pe un plan scematic urmat într-o ordine logică, fără de care, probe relevante și
foarte importante ar putea fi trecute cu vederea sau manevrate ineficient, astfel încât decizia finală
ar putea suferi schimbări majore. Orice informație ce are legătură cu o injustiție poate fi folosită.
Ca exemple sunt declarațiile martorilor, amprente găsite la locul crimei, falsuri, etc. 267
Un informator este o persoană care oferă informaţii unui investigator. El poate să dea
declaraţii ca martor, sau poate să solicite să rămână anonim. Un informator se poate oferi să divulge
informaţii din motive diverse, precum frică, răzbunare, gelozie, vanitate, spirit civic, recunoştinţă,
pentru evitarea unei sancţiuni sau în schimbul unei sume de bani sau alte foloase materiale.
Astfel, prin adoptarea unui Cod fiscal în 1927 s-a urmărit depunerea impozitului de venit
obţinut din activităţi ilegale, iar această decizie a permis Guvernului să înceapă urmărirea penală
şi membrii organizaţiei sale, întrucât persoanele care fac parte din criminalitatea organizată au
obligaţia de a plăti taxe. Un angajat poate fi urmărit penal atunci când nu se conformează cerinţelor
Securităţii sociale de a plăti taxele specifice unui angajator. Managerul unei afaceri ilegale, cum
ar fi jocurile ilicite de noroc, poate fi urmărit pentru asemenea evaziuni.
Rolul Fiscului presupune colectarea veniturilor şi asigurarea conformităţii cu Codul fiscal,
căutând dovezi de încălcare a dispoziţiilor legale. Organele în drept caută informaţii cu privire la
veniturile nedeclarate. Metodele folosite constau în identificarea elementelor specifice ale bonului
fiscal nedeclarat, costuri şi cheltuieli supraestimate, precum cheltuielile personale, trecerea unui
an greşit în scopul micşorării taxei, precum şi cereri necorespunzătoare de credit. Avantajul
folosirii acestei metode constă în faptul că juraţii înţeleg dovezile cu o mai mare uşurinţă.
Persoanele implicate în criminalitatea organizată au conceput metode pentru reuşita
evaziunii fiscale, precum plata în numerar, ţinerea unei minime evidenţe şi folosirea unui program
software pentru eliminarea automată de vânzări, fiind de regulă ataşat unei case de marcat pentru

266 Howard Abadinski – „Organized Crime”, ediţia 9, Editura Wadsworth Cengage Learning, Belmont, California,
2010, p. 397
267 Rory McMahon – “Practical Handbook for Private Investigators”, Editura CRC Press, New York, 2001, p. 139
a facilita scoaterea banilor în numerar fără a lăsa înregistrări. Aparatul sugerează câţi bani ar putea
fi scoşi şi totodată şterge intrările astfel încât să existe un echilibru în registru. Metod a folosită de
Fisc constă în examinarea stilului de viaţă al unei persoane comparând cu veniturile declarate. Din
cazul lui Capone au avut de învăţat mulţi mafioţi, astfel că managerii raportau veniturile sau cel
puţin acea parte din venit pe care o cheltuiau. 268
În materia interzicerii traficului ilicit de droguri şi a altor substanţe s-a adoptat Actul
Harrison în 1914, prin care se interzicea vânzarea sau oferirea de opiu sau derivate ale acestuia,
precum şi cocaină şi derivatele acesteia, fără existenţa unui ordin scris sau a unei alte forme emisă
de comisarul de venituri şi finanţe. Persoanelor care nu erau înregistrate, le era interzis să
desfăşoare orice fel de trafic de droguri interstatal şi nici o persoană nu putea să intre în posesia
drogurilor, dacă nu era înregistrată şi plătea o taxă. În 1970 s-a adoptat Actul pentru prevenirea şi
controlul abuzului de droguri prin care se interzicea comerţul interstatal.
Activităţile de racket au fost interzise prin adoptarea Actului Hobbs, astfel încât, era
interzis orice comportament criminal care se suprapunea comerţului interstatal. Actul interzicea
deplasările interstatele pentru folosirea avantajelor, precum transmiterea e-mailurilor sau
telefonarea la distanţă, în scopul săvârşirii de activităţi ilicite precum pariatul, traficul de droguri,
extorcarea de fonduri sau darea de mită.
O dată cu adoptarea actului RICO, au fost acuzaţi patrusprezece lideri, membri sau asociaţi
ai familiei Colombo. Trei şefi ai familiei mafiote şi cinci capi au fost acuzaţi pentru supravegherea
şi protejarea activităţilor criminale ale subordonaţilor familiei. Aceştia faceau parte din
întreprinderea familială ca un grup de indivizi asociaţi în fapt, acest lucru fiind demonstrat prin
faptul că familia avea un lider care dirija activităţile criminale, în timp ce naşul familiei era în
închisoare. Prin definirea conceptului de „activitate de racket” şi demonstrarea unui obicei în
desfăşurarea acestor activităţi, procurorul a reuşit să reunească într-o singură inculpare toate
activităţile desfăşurate de familia Colombo, precum extorcare de fonduri, trafic de droguri, jocuri
de noroc, cămătărie şi încălcări ale legii statului şi a legii federale.
Statutul întreprinderilor criminale este asemănător actului RICO, dar se aplică numai în
domeniul traficului de droguri şi cuprinde o singură prevedere penală „o activitate sau o
întreprindere criminală cu caracter continuu constă în comiterea continuă de infracţiuni privind
drogurile de către o persoană în concurs cu alte cinci sau mai multe, în care una dintre ele ocupă
loc de conducere şi din se obţin venituri substanţiale”
Actul pentru protecţia creditului consumatorului269 a fost adoptat pentru combaterea
cămătăriei. De asemenea, definea camăta ca fiind orice extindere a creditului cu respectarea
noţiunilor de creditor şi debitor, în momentul acordării împrumutului, iar orice întârziere în
efectuarea plăţii sau neefectuarea plăţii putea avea ca rezultat utilizarea violenţei sau alte mijloace
criminale folosite în scopul de a vătăma persoana, reputaţia sau proprietatea oricărei alte persoane.
Statutul cuprinde şi o prevedere prin care face posibilă urmărirea criminalilor de pe scara ierarhică
superioară, care deşi nu acordă împrumuturi personal, sunt sursa finanţării tranzacţiilor de credit
exorbitante.
Adoptarea Convenţiei Naţiunilor Unite contra criminalităţii transnaţionale organizate a fost
impusă de necesitatea descoperirii celor mai eficiente modalităţi de combatere şi de prevenire a
criminalităţii organizate, întrucât sporirea şi extinderea sferelor de interes ale grupărilor

268 Howard Abadinski – „Organized Crime”, ediţia 9, Editura Wadsworth Cengage Learning, Belmont, Ca lifornia,
2010, pg. 364
269 Codul Statelor Unite – Titlul 18.,art. 891-894
transnaţionale, alături de corupţie, reprezintă o problemă importantă de securitate naţională şi
regională.270
Convenţia se aplică anchetelor şi urmăririlor care privesc una sau mai multe infracţiuni,
inclusiv infracţiuni grave, dacă acestea sunt de natură transnaţională şi implică un grup organizat.
271 Statele-părţi sunt obligate să îşi acorde reciproc asistenţă judiciară cu ocazia anchetelor,

urmăririlor penale şi procedurilor judiciare care privesc infracţiunile prevăzute în convenţie, chiar
şi atunci când victimele se află în statul-parte solicitat şi când este implicat un grup organizat.
Convenţia prevede că asistenţa legală reciprocă nu poate fi refuzată prin invocarea secretului
bancar.272
Convenţia este structurată în aşa fel încât să existe posibilitatea încheierii unor protocoale
viitoare, astfel încât să se acţioneze eficient împotriva noilor forme de criminalitate organizată
transnaţională, cum este, de pildă, criminalitatea cibernetică. Această formă de criminalitate este
problematică întrucât poate fi săvârşită de un grup organizat, dar şi de un singur autor, însă
considerăm că părţile pot conveni ca protocoalele încheiate ulterior să se aplice chiar dacă nu sunt
îndeplinite criteriile unui grup infracţional organizat.
Convenţia prevede că273 fiecare stat parte are îndatorirea de a lua măsuri corespunzătoare
pentru a încuraja persoanele care participă sau care au participat la grupuri infracţionale organizate,
fie să furnizeze informaţii utile autorităţilor competente în scopurile anchetei şi culegerii de probe
asupra unor chestiuni privind identitatea, natura, alcătuirea, structura sau activităţile grupurilor
infracţionale organizate ori locul unde se află ele; legăturile, inclusiv la nivel internaţional, cu alte
grupuri infracţionale organizate; infracţiunile pe care grupurile infracţionale organizate le-au
săvârşit sau ar putea să le săvârşească, fie să acorde un ajutor efectiv şi concret autorităţilor
competente, care ar putea contribui la privarea grupurilor infracţionale organizate de resursele lor
sau de produsul infracţiunii.
De asemenea, Convenţia prevede obligaţia statelor cu privire la protecţia martorilor şi a
victimelor. Astfel, în art. 24 şi 25 ale Convenţiei, se prevede că „fiecare stat parte ia, în limita
mijloacelor sale, măsuri corespunzătoare pentru a asigura o protecţie eficace împotriva
eventualelor acte de represalii sau de intimidare a martorilor care, în cadrul procedurii penale,
depun mărturie privind infracţiunile prevăzute de prezenta convenţie şi, în caz de nevoie, a
părinţilor lor şi a altor persoane apropiate. Fiecare stat parte ia, în limita mijloacelor sale, măsuri
corespunzătoare pentru a da asistenţă şi a acorda protecţie victimelor infracţiunilor prevăzute de
prezenta convenţie, îndeosebi în caz de ameninţare cu represalii sau de intimidare. 274
Convenţia Naţiunilor Unite contra criminalităţii transnaţionale organizate cuprinde
dispoziţii privitoare la cooperarea între servicile de investigaţii şi de reprimare. Astfel275 , Statele
părţi cooperează strâns, conform sistemelor lor juridice şi administrative, în vederea întăririi

270 Petru Albu – „Crima Organizată în Perioada de Tranziţie – O Ameninţare Majoră la Adresa Securităţii
Internaţionale”, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucu reşti, 2007, pg.357
271 Art. 3 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţ ionale organizate din 15/11/2000,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 813 din 08/11/2002
272 Art. 18 din din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din 15/11/2000,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 813 din 08/11/2002
273 Art. 26 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din 15/11/2000, publicată

în Monitorul Oficial, Partea I nr. 813 din 08/11/2002

274 Art. 24 şi 25. din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din 15/11/2000,

publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 813 din 08/11/2002

275 Art. 27, alin. 1 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din 15/11/2000,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 813 din 08/11/2002
eficacităţii descoperirii şi reprimării infracţiunilor prevăzute de prezenta convenţie. În special,
fiecare stat parte adoptă măsuri eficiente pentru:
- întărirea sau, dacă este necesar, stabilirea de căi de comunicaţie între autorităţile sale,
organismele şi serviciile competente pentru a facilita schimbul sigur şi rapid de informaţii privind
toate aspectele infracţiunilor prevăzute de prezenta convenţie, inclusiv, dacă statele părţi respective
socotesc potrivit, legăturile cu alte activităţi infracţionale;
- cooperarea cu alte state părţi, în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute de prezenta
convenţie, în conducerea anchetei, referitor la punctele următoare:
▪ identitatea şi activităţile persoanelor bănuite de implicare în aceste
infracţiuni, locul unde se află ele sau locul unde se află alte persoane în
cauză;
▪ circulaţia produsului infracţiunii sau a bunurilor provenind din săvârşirea
de infracţiuni;
▪ circulaţia bunurilor, a materialelor sau a altor instrumente folosite ori
destinate a fi folosite în săvârşirea acestor infracţiuni;
- transmiterea, când este cazul, a pieselor şi cantităţilor de substanţe necesare în scopurile
analizei sau anchetei;
- facilitarea unei coordonări eficiente între autorităţile, organismele şi serviciile
competente şi favorizarea schimbului de personal şi de experţi, inclusiv, sub rezerva existenţei de
acorduri sau de aranjamente bilaterale între statele părţi respective, detaşarea de agenţi de legătură;
- schimbul de informaţii cu alte state părţi privind mijloacele şi procedeele specifice
folosite de grupurile infracţionale organizate, inclusiv, dacă este cazul, în legătură cu itinerarele şi
mijloacele de transport, precum şi asupra folosirii de identităţi false, de documente modificate sau
falsificate sau a altor mijloace de ascundere a activităţilor lor;
- schimbul de informaţii şi coordonarea măsurilor administrative şi a altora luate, după
cum se decide, pentru a descoperi cât mai repede infracţiunile prevăzute de prezenta convenţie.
În scopul aplicării convenţiei, statele părţi au în vedere să încheie acorduri sau
aranjamente bilaterale sau multilaterale care să prevadă o cooperare directă între serviciile lor de
investigaţii şi de reprimare şi, când există deja astfel de acorduri sau aranjamente, să le modifice.
În absenţa unor asemenea acorduri sau aranjamente între statele părţi respective, acestea din urmă
se pot baza pe prezenta convenţie pentru stabilirea unei cooperări în materie de d escoperire şi de
reprimare privind infracţiunile prevăzute de prezenta convenţie. De fiecare dată când este cazul,
statele părţi utilizează pe deplin acordurile sau aranjamentele, inclusiv organizaţiile internaţionale
sau regionale, pentru a întări cooperarea între serviciile de investigaţii şi de reprimare. Statele părţi
se străduiesc să coopereze, în măsura mijloacelor lor, pentru a face faţă criminalităţii transnaţionale
organizate comise cu mijloace moderne. 276
Convenţia cuprinde o prevedere277 cu privire la obligaţia culegerii, schimbului şi analiză
de informaţii asupra criminalităţii organizate. Astfel, „fiecare stat parte are în vedere să analizeze,
prin consultare cu cercurile ştiinţifice şi universitare, tendinţele criminalităţii organizate pe
teritoriul său, circumstanţele în care operează, precum şi grupurile profesionale şi tehnicile
implicate. Statele părţi au în vedere să dezvolte capacităţile lor de analiză a activităţilor
infracţionale organizate şi a le asocia între ele şi prin intermediul organismelor internaţionale şi

276 Art. 27, alin. 2 şi 3 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţ ionale organizate din
15/11/2000, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 813 din 08/11/2002
277 Art. 28 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din 15/11/2000, publicată

în Monitorul Oficial, Partea I nr. 813 din 08/11/2002

regionale. În acest scop, definiţii, norme şi metode comune ar trebui să fie elaborate şi aplicate
după cum se cuvine. Fiecare stat parte are în vedere să aplice politicile sale şi măsurile concrete
luate pentru combaterea criminalităţii organizate şi să evalueze punerea lor în aplicare şi eficienţa
lor.”

III.3. Dificultăţi în activitatea de combatere a criminalităţii organizate

Metodele şi politicile folosite în încercarea de a reduce rata criminalităţii sunt diverse, de
la pedeapsa corporală, la pedeapsa cu închisoarea sau liberarea condiţionată. O problemă o
constituie eficacitatea metodelor folosite în reducerea ratei criminalităţii. O altă problemă este
generată de nevoia stabilirii unei legături între diversele reacţii de încălcare a legii şi cunoştinţele
existente cu privire la cauzele criminalităţii. 278
Criminalitatea organizată s-a dezvoltat datorită legăturilor cu politicieni, membri ai
Guvernului şi întreprinzători. În Statele Unite şi nu numai, conducerea politicienilor, a ofiţerilor
de poliţie, a personalului militar a fost posibilă datorită corupţiei şi activităţilor criminale
organizate.279
Astfel, o altă dificultate în combaterea criminalităţii organizate o constituie corupţia.
Chicago a fost oraşul cu cele mai multe influenţe ale criminalităţii organizate în metropolă,
recunoscându-se importanţa remedierii politice prin susţinerea candidaţilor pentru funcţia de
primar şi alte funcţii importante. Deşi ierarhia politică a oraşului nu a fost direct legată de
criminalitatea la nivel mondial, oraşul a reprezentat un punct de tranzit pentru multe reţele
criminale internaţionale.
În 1997, procurorii din Chicago au trebuit să renunţe la acuzări în 120 de cazuri privind
traficul de droguri, întrucât poliţiştii implicaţi în aceste cazuri au fost inculpaţi pentru primirea
unui salariu şi extorcarea banilor de la traficanţii de droguri. 280
Considerăm că infiltrarea poliţistilor în grupările mafiote este o metodă de aplicare a legii,
prin obţinerea de informaţii direct de la sursă, însă pentru poliţiştii sub acoperire care pretind că
sunt criminali este o sarcină dificilă, întrucât adesea uită dublul lor rol.
Agenţiile de poliţie la care lucrează aceştia cunosc doar activităţile pe care agenţii le
divulgă, însă aceştia sunt implicaţi adesea în tranzacţii ilicite, precum vânzarea şi cumpărarea de
droguri pentru obţinerea de avantaje personale, nu pentru procurarea de avantaje grupării
organizaţionale în care s-a infiltrat.
Un caz din SUA ilustrează cum poate un ofiţer corupt să ruineze o investigaţie. Astfel, un
agent special FBI a fost condamnat pentru înşelăciune, obstrucţionarea justiţiei şi fals în declaraţii
datorită faptului că a divulgat procedura de investigare unui şef mafiot care a fost cu un pas în faţa
legii şi a reuşit să evadeze.281
Un alt caz ilustrează cum doi detectivi ai Departamentului de Poliţie din New York au fost
acuzaţi pentru că munceau „la negru” ca asasini pentru mafie. Au fost condamnaţi pentru rolul
avut pentru 8 crime, fiind plătiţi cu 4000 de dolari pe lună pentru a ajuta familia Lucchese. Ei au

278 Edwin H.Sutherland, Donald R.Cressey – “Criminology”, ediţia 10, Editura J.B. Lippincott Company,
Philadelphia, 1978 , pg. 303
279 Mitchel Roth – „Global Organized Crime – A Reference Handbook”, Editura ABC-CLIO, Santa Barbara,

California, 2010, pg. 37

280 Howard Abadinski – „Organized Crime”, ediţia 9, Editura Wadsworth Cengage Learning, Belmont, California,

2010, pg. 382

281 Mitchel Roth – „Global Organized Crime – A Reference Handbook”, Editura ABC-CLIO, Santa Barbara,

California, 2010, p. 40
fost judecaţi şi condamnaţi pe baza actului RICO, însă ulterior, judecătorul i-a achitat datorită unor
aspecte tehnice legale.
O altă dificultate o constituie problema informatorilor. Aceştia pot fi de bună-credinţă sau
foşti criminali, însă se pune problema dacă aceştia din urmă pot fi de încredere sau nu, întrucât
există posibilitatea ca în timp ce sunt informatori pentru poliţie, să fie implicaţi în activităţi ilegale,
nepermise oficial. O altă problemă ar putea fi că informatorii s-ar putea informa de alţi
informatorii, care la rândul lor, se informează de la cei dintâi. 282
De asemenea, lucrând îndeaproape cu informatorii ar putea influenţa corupţia, spre
exemplu, un informator oferă ajutor unui agent să intre în lumea interlopă, o lume periculoasă, dar
cu multiple avantaje materiale. În asemenea circumstanţe, există posibilitatea ca agentul să devină
prieten, angajat, angajator sau partener informatorului. Spre exemplu, agentul poate confisca bani
şi droguri şi poate fi plătit pentru a nu aresta pariori sau traficanţi şi în acelaşi timp să-şi amelioreze
rezultatele muncii prin arestarea criminalilor neafiliaţi unei grupări, sau aparţinând unor grupări
concurente. Este un pas mic de la utilizarea criminalilor ca informatori şi afilierea cu aceştia.
Una din problemele actuale în realizarea apărării o constituie globalizarea terorismului şi
a criminalităţii şi creşterea ratei criminalităţii cibernetice. O provocare o constituie cooperarea
agenţilor de poliţie cu reprezentanţii guvernului dincolo de frontiere. Problema o constituie
diferenţele de cultură, limbă, experienţa istorică, sistemele de justiţie.
Astfel, din cele enumerate în prezentul curs reiese că fenomenul criminalităţii organizate
este un fenomen care s-a manifestat în Statele Unite ale Americii sub forme diverse, specifice
perioadei istorice în care s-a manifestat, printre care traficul de droguri, spălarea de bani, traficul
ilegal cu arme, contrabanda cu alcool, cu narcotice, jocuri ilicite de noroc, precum şi alte asemenea
activităţi săvârşite cu violenţă, în scopul obţinerii de profituri mari, într- un timp cât mai scurt.
Mafia este alcătuită din familii, conduse de şefi, al căror scop principal îl constituie
producerea banilor din săvârşirea activităţilor ilicite. Cele mai importante valori pentru mafioţii
americani le-au constituit banii, reputaţia şi puterea. Succesul Mafiei a fost datorat disciplinei
stricte, existenţei unui lider, ales de oamenii de onoare, dar şi datorită faptului că toţi membrii unei
familii erau legaţi de un jurământ.
Deşi au existat numeroase denumiri pentru grupările organizaţionale americane, structura
ierarhică, ritualurile de iniţiere a noilor membri, funcţia şi tradiţiile sunt asemănătoare grupărilor
organizate din Sicilia. Criminalii care fac parte dintr-o organizaţie recunoscută, pot negocia
tranzacţii pe care cei fără afiliere la o astfel de organizaţie, le găsesc dificil sau chiar imposibil de
realizat. În lumea periculoasă a criminalităţii organizate, este necesar un nivel de încredere care să
explice ritualurile folosite de diversele grupări criminale.
Statele Unite au devenit o piaţă de viitor pentru organizaţiile criminale. Crima organizată
se distinge prin amplitudinea violenţei cu care se săvârşesc actele criminale, uneori mult mai dură
decât în ţările unde activitatea criminală mafiotă s-a născut. Organizaţiile criminale s-au dezvoltat
prin violenţă, înşelăciune, omoruri, prin moduri ilicite care contravin unei dezvoltări normale a
vieţii mondiale.Violenţa nu constituie un fenomen nou, apariţia şi evoluţia ei fiind strâns legată de
evoluţia indivizilor, grupurilor, organizaţiilor şi societăţilor umane.
Activităţile ce compun criminalitatea organizată au un caracter secret şi bine organizat. Din
acest motiv realizează un impact social deosebit de negativ, care epuizează puterea societăţii,
ameninţă integritatea guvernelor, determină creşterea taxelor care se adaugă la preţul mărfurilor,
periclitează siguranţa şi locurile de muncă ale cetăţenilor, aduce daune agenţilor economici aflaţi

282 Howard Abadinski – op.cit., p. 383

în competiţie, controlează prin forţa banilor sindicatele, în final realizând o puternică influenţă
în sfera economicului, socialului şi mai ales politicului.
Evoluţia societăţilor contemporane evidenţiază faptul că deşi s-au intensificat măsurile
instituţiilor specializate de control social împotriva faptelor de delicvenţă şi criminalitate, în multe
tări se constată o recrudescenţă şi o multiplicare a delictelor comise cu violenţă şi agresivitate
precum şi a celor din domeniul economic şi financiar- bancar, fraudă, şantaj, mită şi corupţie.
Indiferent cât de aspre ar fi pedepsele, mereu vor exista indivizi care vor comite diverse
infracţiuni întrucât lipsurile materiale, nivelul de cultură, corupţia, sunt principalele cauze ce îi
determină pe indivizi să săvârşească activităţi infracţionale periculoase împotriva societăţii.
Colaborarea internaţională este un aspect important pentru obţinerea rezultatelor scontate.
Organizaţia Naţiunilor Unite împotriva Criminalităţii Organizate Transnaţionale luptă pentru
combaterea criminalităţii organizate şi lucrează îndeaproape cu guvernele lumii pentru a întări
cooperarea între state, dar şi pentru ca dispoziţiile Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva
criminalităţii organizate transnaţionale să-şi găsească aplicare ori de câte ori este necesar.
Datorită infiltrării organizaţiilor criminale mult prea intens în viaţa de zi cu zi, dar şi
datorită recrutării de noi membri tineri, care sunt încântaţi de obţinerea unor câştiguri financiare
rapide şi de dobândirea unui renume, considerăm că acestea nu vor dispărea prea curând, poate
chiar niciodată. De asemenea, considerăm că tehnologia va fi un factor de contribuţie la evoluţia
grupărilor criminale, oferindu-le noi moduri de a obţine profit.

ANEXE

Anexa 1
Structura familiei Genovese
 (http://www.museumsyndicate.com/)

Anexa 2
Structura familiei Gambino
(http://www.museumsyndicate.com/)
Anexa 3
Structura familiei Lucchese

(http://mafia.wikia.com/)
Anexa 4
Structura familiei Bonanno

(http://mafia.wikia.com/)
Anexa 5
Structura familiei Colombo

(http://mafia.wikia.com/)

Anexa 6
Comisia Cosei Nostra
 (http://en.wikipedia.org/wiki/The_Commission_mafia)

Anexa 7
Structura mafiei, în trecut şi în viitor
 (http://www.ncc.co.uk/article/?articleid=13404)

Anexa 8
Ku Klux Klan
 (http://newsone.com/2412914/kkk-history/)

(http://wckkkk.org/who.html)
(http://www.stormfront.org/forum/t989242-3/)
Anexa 9
Scrisoare de ameninţare din partea grupării Mâna Neagră

(http://www.usd116.org/profdev/ahtc/images/black-hand/images/indictment-letter3.JPG)
 BIBLIOGRAFIE

LITERATURĂ DE SPECIALITATE
19. Annie Cooper Burton – „The Ku Klux Klan”, Editura 1916 Warten T. Potter, L.A.,
California, 2012 (ebook)
20. Carl Sifakis – „The Encyclopedia of American Crime”, ediţia a II-a, Editura Facts on File
Inc, New York,2001
21. Carl Sifakis – “The Mafia Encyclopedia”, Editura Facts on File Inc., New York, 2005
22. Carlo DeVito – “Encyclopedia of Organized Crime”, Editura Facts on File Inc., New
York, 2005
23. David Critchley - “The Origin of Organized Crime in America: The New York City Mafia,
1891-1931”, Editura Routledge, New York, 2009
24. Edwin H.Sutherland, Donald R.Cressey – “Criminology”, ediţia 10, Editura J.B.
Lippincott Company, Philadelphia, 1978
25. Eric Frattini – „Mafia S.A.- 100 ani de Cosa Nostra”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2012
26. Ezra Cook – “Ku Klux Klan – Secrets Exposed”, Editura Ezra A. Cook Inc., Chicago,
1922
27. Howard Abadinski – „Organized Crime”, ediţia 9, Editura Wadsworth Cengage
Learning, Belmont, California, 2010
28. Ion Pitulescu – „Al treilea război mondial-Crima Organizată”, Editura Naţional,
Bucureşti, 1996
29. J.C. Lester, D.L. Wilson – “Ku Klux Klan, Its Origin, Growth and Disbandment”, Editura
The Neale Publishing Company, New York, 1905
30. Jay Albanese – „Organized Crime in Our Times”, ediţia a V-a, Editura Lexis Nexis,
Newark, 2007
31. Jeff Coen – “Family Secrets- The Case That Crippled The Chicago Mob”, Editura Chicago
Review Press, Chicago, Illinois, 2009
32. John Dickie – “Cosa Nostra, a History of the Sicilian Mafia”, Editura Palgrave
Macmillan, New York, 2004
33. Joshua Dressler – „Encyclopedia of Crime and Justice”, Editura Macmillan Reference,
New York, 2002
34. Kenneth Allsop – „Chicago sub teroare”, Editura Politică, Bucureşti, 1978
35. Larry Siegel – “Criminology”, ediţia 11, Editura Wadsworth Cengage Learning, Belmont,
2012
36. Larry Siegel – „Criminology – The Core”, ediţia a IV-a, Editura Wadsworth, Cengage
Learning, Belmont, 2011
37. Michael Newton – „Criminal Justice- Crime Fighting and Crime Prevention”, Editura
Infobase, New York, 2010
38. Michele Pantaleone – „Mafia şi politica”, Editura Politică, Bucureşti, 1964
39. Miclea Damian – „Combaterea Crimei Organizate”, Curs, Vol. I, Editura Ministerului
Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004
40. Mitchel Roth – „Global Organized Crime – A Reference Handbook”, Editura ABC-CLIO,
Santa Barbara, California, 2010
41. Petru Albu – „Crima Organizată în Perioada de Tranziţie – O Ameninţare Majoră la
Adresa Securităţii Internaţionale”, Editura Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative, Bucureşti, 2007,
 42. Philip Carlo – “Gaspipe-Confessions of a Mafia Boss”, Editura Harper Collins, New
York, 2008
43. Rory McMahon – “Practical Handbook for Private Investigators”, Editura CRC Press,
New York, 2001
44. Sara Bullard - „The Klu Klux Klan – A History of Racism and Violence” ,ediţia a 6-a,
Editura Southern Poverty Law Center, Montgomery, Alabama, 2011
45. Schoenberg, Robert L.- „Mr. Capone” New York, Editura William Morrow and
Company ,1992
46. Selwyn Raab – „The Five Families” – Editura Macmillan, New York, Ediția reconstituită
2008-06
47. Stephen E. Brown – „Criminology-Explaining Crime and Its Content”, ediţia 7, Editura
Lexis Nexis Group, 2010
48. Thomas Reppetto – „American Mafia, A History of Its Rise to Power”, Editura Henry
Holt and Company, New York, 2004
49. US Congress – “The Present Day Ku Klux Klan Movement”, U.S. Government Printing
Office, Washington, 1967

LEGISLAŢIE
Codul Statelor Unite Ale Americii – U.S.C., Titlul 18 – Codul Penal
Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din 15/11/2000,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 813 din 08/11/2002

ALTE SURSE
Revista „Ecce Iuris”, Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice de la Universitatea
„Dunărea de Jos”, Galaţi, nr.1/2009
Revista “100 de personalităţi care au schimbat destinul lumii”, nr. 30, Editura DeAGostini,
Bucureşti, 2007
Documentar: “Mafia.What Mafia?”, National Geographic, Producţia Wall to Wall Media Ltd
Documentar: „Mafia. The Mafia Going Global”, National Geographic, Producţia Wall to Wall
Media Ltd.
Documentar: “The Gambinos First Family of a Crime”, Producţia Towers Productions, Inc. Pentru
A&E Network, 1997;
Documentar: „Genovese: Portrait of a Crime Family”, Producţia Towers Productions, Inc.
Pentru A&E Network
Documentar: „Mobsters: Tommy Lucchese” Producţia Towers Productions, Inc. Pentru A&E
Network
Site-ul oficial al FBI: http://www.fbi.gov/about-us/investigate/organizedcrime, data accesării –
14.04.2014

CURSUL NR. 7
CRIMA ORGANIZATĂ ÎN AMERICA DE SUD. CARTELURILE

CUPRINS

I.1. Istorie
 I.1.1. Epoca precolumbiană
I.1.2. Dominația spaniolă
I.1.3. Independența
I.1.4. Epoca con temporană
I.2. Geografie
I.3. Politică
I.3.1. Putere legislativă
I.3.2. Putere executivă
I.3.3. Putere judecătorească
I.3.4. Diviziunea administrativă
I.4. Cartelurile columbiene
I.5. America de Sud – taramul sangeroaselor Columbia
I.5.1. Inceputurile
I.5.2. Medellin
I.5.3. Groaza extrădării
I.5.4. Cutremur
I.5.5. Cali
I.5.6. În prezent
I.6. Pablo Escobar

Columbia (spaniolă Colombia), oficial Republica Columbia este o țară din partea de nord -
vest a Americii de Sud. Columbia se învecinează cu Venezuela și Brazilia la est, Ecuador și Peru
la sud, Oceanul Pacific la vest, Panama la nord-vest și Marea Caraibelor la nord. Se recunoaște că
Columbia are și frontierele maritime cu Jamaica, Haiti, Republica Dominicană, Nicaragua,
Honduras și Costa Rica. Capitala Columbiei este Bogotá.
Columbia este al 26-lea stat al lumii și al patrulea al Americii de Sud după suprafață
(precedat de Brazilia, Argentina și Peru, ocupând o arie care corespunde de peste două arii ale
Franței. Considerând întreaga Americă Latină, doar Brazilia și Mexic au o populație mai mare
decât cea a Columbiei.

I.1. Istorie
I.1.1. Epoca precolumbiană
Primele mărturii ale prezenței umane în aceste locuri datează din 1450 BC, când era deja
semnalată activitate culturală în apropiere de Bogotá actuală. În 1000 BC, grupuri de amerindieni
dezvoltă un sistem politic "cacicazgos" cu o structură piramidală a puterii, în special cazurile
populațiilor Muisca și Chibcha. Se considera cel mai avansat sistem politic în America de Sud,
după Inca.

I.1.2. Dominația spaniolă

Spaniolii au explorat litoralul Caraibian în 1500 conduși de Rodrigo de Bastidas. În 1508
Vasco Nuñez de Balboa a început cucerirea teritoriului prin regiunea Urabá. În 1513, a ieșit la
Oceanul Pacific pe care l-a numit "Marea Sudului" și-i va aduce pe spanioli în Peru și Chile. În
1525, este fondat primul oraș european in Americi, Santa María la Antigua del Darién situat pe
teritoriul actual al departamentului Choco. Populația era compusă în principal desutele de tribuiri
Chibchan și Karib, astăzi cunoscuți fiind numiți Caraibi, pe care spaniolii i-au cucerit prin război,
în timp ce bolile, exploatarea, și cucerirea în sine a dus la o importantă reducere demografică în
rândul indigenilor. În sec.16, europenii încep să aducă sclavi din Africa.

I.1.3. Independența
De la începutul perioadelor de colonizare și cucerire, au fost câteva mișcări rebele sub
dominația spaniolă, majoritatea au fost strivite sau au rămas prea slăbite pentru a schimba situația
în general. Ultima rebeliune, care a condus la proclamarea independenței față de Spania, a izbucnit
în jurul anului 1810. Condusă de Simón Bolívar și Francisco de Paula Santander, rebeliunea a
culminat victorios în anul 1819, când teritoriul Viceregatului Noua Granada a devenit Republica
Columbia Mare. A fost organizată ca o confederație cu Ecuador, Venezuela și Panama, care a fost
departament al Columbiei până în 1903.
Diviziunea politică și teritorială internă a dus la separarea statelor Venezuela și Quito
(actualmente Ecuador) în 1830. La acea vreme așa-numitul "Departament Cundinamarca" a
adoptat numele "Nueva Granada", nume pe care la păstrat până în 1856 când a devenit
"Confederación Granadina" (Confederația Grenadină). În 1863 au fost create "Statele Unite ale
Columbiei", uniune statală care a durat până în 1886, când țara a fost din nou redenumită Republica
Columbia. Divizunea internă rămânea puternică, ceea ce a alimentat războaie civile foarte
sângeroase. Aceasta a contribuit la separarea, finanțată de Statele Unite, a statului Panama în 1903.
După aceasta s-a instaurat o perioadă de liniște și stabilitate politică.

I.1.4. Epoca contemporană

La sfârșitul anilor 1940 a izbucnit o noua revoltă, alimentată de tensiunile crescânde,
motivate de asasinarea liderului Jorge Eliécer Gaitán. Această mișcare este cunoscută în istorie ca
La Violencia ("Violența") și a cauzat moartea a aproximativ 200,000 columbieni. În deceniile
recente în Columbia au izbucnit noi conflicte alimentate de felurite grupuri de presiune și interes:
cartelurile traficanților de droguri, gherilele armate (Fuerzas Armadas Revolucionarias de
Colombia - Forțele Aramate Revoluționare ale Columbiei F.A.R.C.) și forțele paramilitare
(Autodefensas Unidas de Colombia - Autoapărarea Unită a Columbiei A.U.C.), degenerând adesea
în conflicte interne sângeroase.
În ultimii ani au fost implementate diferite inițiative menite să reducă criminalitatea. În
timpul administrației președintelui Andrés Pastrana Arango (1998-2002), s-au dus negocieri cu
F.A.R.C. care au avut rezultate parțiale. S-a pus în aplicare Planul Columbia, cu scopul dublu, de
a termina conflictul armat și de a promova o puternică strategie antidrog. În perioada următoare,
sub președinția lui Alvaro Uribe, s-au exercitat presiuni asupra grupurilor armate, aceasta având
ca efect diminuarea răpirilor și o ameliorare a indicilor privind criminalitatea.

I.2. Geografie
Așezată în nord vestul Americii de Sud (4 00 N, 72 00 W) și parțial în sudul Americii
Centrale. Unica țară din America de Sud care are ieșire la ambele oceane Atlantic cu 1,760 km și
Pacific și Oceanul Pacific cu 1.448 km. Hotare: Nord Marea Caraibilor (hotar maritim cu Jamaica,
Haiti și Republica Dominicană). Vest cu Panama (225 km) și hotar maritim cu Costa Rica și
Guatemala. Sud cu Ecuador (590 km), Peru (1.496 km) și Brazilia (1.643 km). Est cu Brazilia și
Venezuela (2.050 km). Cu suprafața de 1.138.910 km&sup2 Columbia este a patra țară, ca mărime
în America de Sud, după Brazilia, Argentina și Peru și a șaptea în Americi. Din toată suprafața,
pământul ocupă 1,038,700 km² iar apele au 100,210 km².
 Fig.1 Vulcanul Nevado de Ruiz

Teritoriul continental e divizat în patru mari regiuni geografice: Anzii (compus din trei
lanțuri muntoase: Cordiliera de vest, Cordiliera Centrală și Cordiliera de Est); Partea orientală a
țării este caracterizată de terenuri joase și câmpii plane. Această parte e foarte împădurită și
brăzdată de multe râuri ca Putumayo, Yapura, Meta, Guaviare, care se revarsă fie în Orinoco, fie
în Amazon. Deasupra peisajului tropical tronează vulcani cu piscuri veșnic acoperite de zăpadă,
care depășesc chiar și 5.000 de metri. Cel mai înalt vârf din Columbia (Cristóbal Colón, 5.775 m)
se află în partea nordică a unui alt masiv, Sierra Nevada de Santa Marta. Deasemeni, Columbia
deține un arhipelag în Marea Caraibilor (San Andres, Providencia și Santa Catalina) care formează
teritoriul departamentului San Andrés și Providencia, și alte insule în Oceanul Atlantic și Oceanul
Pacific. Clima este caldă pe ambele coaste ale oceanelor, și în câmpiile orientale, în munți
temperatura variază în funcție de altitudine: cald (sub 900m.), temperat (900m.-1980m.), rece
(1980m. – 3500m.).
Anzii Cordilieri pe teritoriul Columbiei se întind din sudvest, de la hotar cu Ecuador până
în nordest, la hotarul cu Venezuela. Masivul Columbian compus din trei cordeliere: Occidentală,
Centrală, Orientală, și două vai Magdalena și Cauca, străbătute de râurile cu același nume. Cel mai
înalt munte se află însă în câmpia caraibeană, piscul Cristobal Colon (5,775 m) și piscul Simon
Bolivar (aceeași înălțime). Partea de est a Columbiei, compusă din savană și păduri tropicale ocupă
mai bine de jumătate din suprafața țării. Tradițional sunt considerate cinci regiuni naturale
Regiunea Anzi, Regiunea Caraibe, Regiunea Pacific, Regiunea Orinoco, Regiunea Amazon. Unii
oameni includ deasemeni Regiunea Insulară, separat de regiunile costale (Pacific, Caraibe).

I.3. Politică
I.3.1. Putere legislativă
Putere legislativă columbiană este compus din două camere, Camera Reprezentanților
(spaniolă Cámara de Representantes) cu 166 locuri, și camera Senatului (Senado de la República
de Colombia) cu 102 locuri. Amblele camere constituie Congresul Republicii Columbia (sau
simplu Congres, Congreso de la República de Colombia). Camerele Congresului la rândul lor se
divizează în comisii, comitete, și subcomisii, pentru a discuta subiecte concrete.
Membrii Congresului sunt aleși prin vot popular, pentru un mandat de 4 ani. De asemenea,
columbienii mai aleg deputați in consiliile municipale, și departamentale. Fiecare departament are
propriul Congres (Asamblea Departamental), care reprezintă puterea legislativă la nivel
departemental. Următorul nivel legislativ este reprezentat de Consiliile Municipale, prezente în
toate orașele columbiene. Fiind membu al Comunității Sud-Americane a Națiunilor, Columbia are
roluri legislative și în această organizație.

I.3.2. Putere executivă

Columbia este o republică unde puterea executivă domină structura guvernamentală.
Președintele este ales prin vot popular, pentru un mandat de 4 ani, și funcționează atât ca șef de
stat, cât și de guvern. Poate exercita 2 mandate consecutive, conform ultimilor amendamente aduse
la constituție. Guvernatorii departamentelor, primarii, și alți funcționari executivi, sunt aleși pentru
3 ani, și nu pot fi realeși imediat.
În timpul primului mandat al președintelui Álvaro Uribe, începând cu 2002 Ministerele au
fost restructrurate. Președintele a redus birocrația prin fuzionarea mai multor ministere, desemnând
Departamentelor Administrative funcții ale ministerelor dispărute. Acum Consiliul Miniștrilor
arată în felul următor:
Ministerul de Interne și Justiție
Ministerul Finanțelor și Creditului Public
Ministerul Afacerilor Externe
Ministerul Apărării Naționale
Ministerul Protecției Sociale
Ministerul Agriculturii și a Dezvoltării Rurale
Ministerul Comerțului, al Industriei, și al Turismului
Ministerul Educației Naționale
Ministerul Mineritului și al Energiei
Ministerul de Transport
Ministerul Telecomunicațiilor
Ministerul Mediului, al Locuințelor și al Dezvoltării Regionale
Ministerul Culturii

I.3.3. Putere judecătorească

În 1990, în Columbia s-au produs reforme substanțiale în justiție, și a început un proces de
trecere de la sistemul inchizițional la sistemul acuzatorial. În unele zone, sistemul deja a fost
implementat, urmând ca ulterior să fie extins în toată țara. Sistemul juridic este dirijat de Curtea
Constituțională, și membrii sunt aleși de Congres din nominații făcuți de Președinte, și alți tribuni
de rang înalt.

I.3.4. Diviziunea administrativă

Conform Constituției din 1991, Columbia este compusă administrativ din 32 departamente,
și un district capital, în rang departamental. Fiecare departament este condus de un guvernator ales
pe un termen de 4 ani. Departamentele au propriul legislativ, și servicii publice, care emite
Ordonațe obligatorii, în teritorul său de jurisdicție.
 Fig.2 Departamentele Columbiei

Fiecare departament e constituit din municipalități, conduse de un primar (alcade) ales pe

o perioadă de patru ani. La rândul lor municipalitățile sunt compuse din corregimento-uri, conduse
de un lider local (corregidor)
Teritoriile indigene, în Columbia, au fost create de comun acord între guvern și
comunitățile indigene. Aceste teritorii ocupă, în Columbia o arie de 30 845 231 hectare, și sunt
situate preponderent în departamentele Amazonas, Cauca, La Guajara, Guaviare Vaupes, și altele.

I.4. Cartelurile columbiene

Într-o ţară săracă şi subdezvoltată ca şi Columbia cu o economia în declin, o inflaţie ridicată
şi o sărăcie masivă, activitatea organizaţiilor criminale nu putea decât să înflorească în aceste
condiţii, sumele mari de bani câştigate astfel asigurându-le, pe lângă un lux exorbitant, şi
posibilitatea de a câştiga influenţă în rândurile politicienilor.
Ca şi organizaţia mafiotă Cosa Nostra, ‚”familiile” mafiote din Columbia săvârşesc o gamă
largă de activităţi criminale pentru a-şi menţine câştigurile la nivelurile cele mai înalte şi a-şi păstra
influenţa câştigată. Ca şi „familiile” mafiote italiene şi americane, organizaţiile columbiene se
impun prin disciplină şi violenţă, doar că sunt considerate mult mai radicale, mai violente şi fără
milă.
Narcotraficul columbian constituie o variantă de crimă organizată mai diferită de celelalte
forme de delincvenţă. În timp ce mafia, cu o logică a puterii, se concentrează în zona extorsiunilor
şi protecţiei, narcotraficul, cu o logică a pieţei, face acelaşi lucru în zona comerţului de marijuana,
cocaină şi heroină. Grupurile columbiene au fost şi sunt implicate mai ales în producerea şi
vânzarea de marijuana, procesarea şi distribuţia de cocaină şi, mai nou, în producţia şi distribuţia
heroinei. Din punct de vedere regional se pot distinge cel puţin patru „focare narcotraficante”:
 „nucleo costeño” (regiunea de coastă)
 „nucleo central” (regiunea centrală)
 „nucleo valluno” (regiunea Valle del Cauca)
 „nucleo antioqueño” (regiunea Andina, departamentul Antioquia)
Toate acestea au avut un rol extrem de important în traficul de cocaină şi heroină. Datorită
impactului său economic, politic şi social, cel mai important dintre aceste afaceri a fost traficul de
cocaină. Narcotraficanţii columbieni se ocupă de strângerea de bani şi a materiei prime din Peru şi
Bolivia în principal, de procesarea şi exportarea cocainei şi distribuţia ei în majoritatea ţărilor
consumatoare. În prezent, crima organizată columbiană ocupă o poziţie privilegiată în cadrul pieţei
internaţionale de cocaină, poziţie care le-a permis o acumulare fulminantă de capital.
Organizaţiile columbiene poartă denumirea de CARTELURI. Un cartel este constituit
dintr-o reţea complexă de grupuri şi celule care sunt formate din 10-30 de persoane care acţionează
independent, astfel că prinderea unui „grup” nu va afecta întreaga structură.
a) Dintre organizaţiile columbiene, CARTELUL CALI este considerat cel mai influent în
domeniul traficului de droguri din emisfera vestică, fiind în ultima perioadă o prezenţă importantă
şi pe piaţa din S.U.A.
Cartelul a obţinut şi menţine monopolul general al cocainei prin supravegherea culturilor
şi recoltelor de frunze de coca din Bolivia, Peru dar şi distribuirea cocainei în oraşele americane.
Din datele obţinute până în prezent, 75% din cocaina care intră în S.U.A. provine de la
cartelul Cali, care o transportă cu avioanele cartelului prin nordul Columbiei, Peru, El Salvador
sau Nicaragua, spre Guatelmala sau Mexic, de unde este purtată de maşini la destinaţie. În ceea ce
priveşte toate aceste operaţiuni, Cartelul Cali cooperează îndeaproape cu organizaţia mexicană
Juan Garcia Abrego.
O altă cale des folosită de cartel este cea amritimă prin utilizarea unor nave sub pavilion
canadian, olandez, român ş.a., care de regulă folosesc rute ocolitoare pentru derutarea autorităţilor.
Activităţi criminale ale cartelului Cali au fost identificate atât în S.U.A. cât şi în alte state
din America centrală dar şi în Italia şi Spania.
b) O altă organizaţie criminală considerată cea mai bine pusă la punct este cartelul Medellin
care mulţi ani a deţinut supremaţia în traficul de droguri, dar datorită loviturilor dure primite din
partea autorităţilor columbiene în ultimii ani au cedat primul loc cartelului Cali.
Din punct de vedere istoric, cartelul este o uniune de organizaţii criminale specializate în
traficul de droguri şi are reşedinţa la Medellin, cele mai bogate şi puternice fiind grupările conduse
de Pablo Escobar-Gavivia (PEGO) şi Jose Luis Ochoa (OVO).
Aceste organizaţii se ocupă cu traficul de cocaină folosind chiar o metodă nouă pentru
trecerea drogului peste graniţă, ce constă în integrarea sub formă lichidă sau semilichidă a acestuia
într-o masă de plastic sau de cauciuc, care este apoi prelucrată într-o matriţă luând apoi diferite
forme.
În ultimul timp cartelul Medellin face eforturi deosebite pentru a pătrunde şi pe pieţele din
Europa, aici preţul fiind de două trei ori mai mare decât în S.U.A., însă întâmpină destul de multe
greutăţi deoarece şi pe bătrânul continent cartelul Cali deţine 80% din piaţa cocainei.
c) În afara celor două carteluri descrise până acum, în Columbia acţionează numeroase
organizaţii independente pe coasta de nor a Columbiei, însă nici una nu are o organizare
asemănătoare celor două mari carteluri şi nu aderă la structurile acestora ele fiind constituite ad -
hoc, între ele neexistând legături permanente, rareori lucrând împreună.
În ultimii ani şi-au dezvoltat legăturile cu mafia siciliană efectuând tot mai multe livrări
cocaină către Italia.
Combaterea acestor organizaţii are loc cu multă violenţă, astfel că incursiunile împotriva
cartelurilor se fac de către armata columbiană şi de cea a Statelor Unite care au misiuni de
distrugere a laboratoarelor clandestine din jungla columbiană. Poliţia columbiană face arestări
masive de membri şi sechestrara a tone de droguri dar toate acestea se lovesc de bariera corupţiei
politice şi legislative la nivel statal din Columbia.
I.5. America de Sud – tărâmul sangeroaselor Columbia
În perioada anilor '80, cartelurile drogurilor care operau pe teritoriul Americii de Sud au
devenit cei mai mari furnizori de narcotice, şi mai ales de cocaina, din lume. Înălţarea cartelurilor
a propulsat traficul de droguri la cote alarmante pe mapamond şi a dus la precipitarea de mari
dispute politice între Statele Unite ale Americii şi ţări sud -americane precum Columbia, Bolivia şi
Peru. Cartelurile sud-americane îşi au originile la sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '70, atunci
când Columbia a devenit căminul unora dintre cele mai violente si mai sofisticate organizaţii
traficante de droguri.
Ceea ce a început ca o contrabandă măruntă de cocaină a înflorit în ultimii treizeci de ani
într-un imperiu multinaţional al drogului. Traficanţii de astăzi au suficient capital sub control încât
să construiască echipamente sofisticate de contrabandă şi laboratoare ultradotate, să îşi
achizitioneze insule sau submarine dotate cu tehnologie de ultimă oră, de tipul celui descoperit de
autorităţile columbiene în urmă cu câţiva ani. Traficanţii columbieni de cocaină au angajat ingineri
experţi din Rusia şi din SUA pentru a contribui la proiectarea submarinului care se pare că a servit
la transportarea în secret a mari cantităţi de cocaină în Statele Unite.

I.5.1. Începuturile
Totusi, telurile traficantilor au fost mult mai modeste la inceputuri. La mijlocul anilor '70,
traficantii de marijuana din America de Sud au inceput sa exporte in SUA mici cantitati de cocaina
ascunse in serviete. Pe atunci, drogul putea fi procesat contra sumei de 1.500 dolari/kilogram in
laboratoare ascunse in jungla si putea fi vandut pe strazile din America chiar si cu 50.000
dolari/kilogramul. La un asemenea profit, nu este greu de justificat dezvoltarea exploziva a
afacerilor. Cifrele impresionante au atras in afacerea cocainei un amestec interesant de personaje.
Jose Gonzalo Rodriguez Gacha, care avea radacini in comertul oarecum intunecos al smaraldelor
din Columbia, fratii Ochoa, care proveneau dintr-o respectabila familie posesoare de ferme si
herghelii si violentul lider Pablo Escobar, un talhar de strada care gandise afacerea criminala ce
urma a fi cunoscuta sub denumirea de Cartelul Medellin, sunt unele dintre cele mai prolifice nume
din frivola lume a cartelurilor sud-americane.
I.5.2. Medellin
Cartelul Medellin a fost o retea organizata de contrabandisti si furnizori de droguri,
originara din orasul columbian Medellin. Cartelul a operat in Columbia, Bolivia, Peru, America
Centrala si Statele Unite, dar si in Canada si chiar pe teritoriul Europei in perioada anilor '70 - '80.
A fost infiintat si condus de Pablo Escobar impreuna cu fratii Ochoa Jorge Luis, Juan David si
Fabio. In timpul perioadei sale de aur, cartelul incasa zilnic mai mult de 60 milioane dolari. Suma
totala de bani produsi de Medellin s-a ridicat la zeci de miliarde si, posibil, chiar la sute de miliarde
de dolari pe perioada intregii sale existente, conform unor estimari.

Cartelul Medellin a dispus de grupari formate in special din americani, canadieni si

europeni, organizate pentru singurul rol de a transporta incarcaturi de cocaina destinate SUA,
Europa si Canada. Multe grupuri au fost depistate de catre agentii federali si informatori. Odata ce
autoritatile deveneau constiente de "activitatile dubioase" ale unui grup, acesta era imediat pus sub
supreavegherea Fortelor Federale de Lupta contra Narcoticelor. Se strangeau dovezi care erau
prezentate Inaltei Curti, rezultand capete de acuzare, retinerei si sentinte, pentru cei condamnati.
Totusi, numarul liderilor cartelurilor sud-americane luati in custodie ca rezultat al acestor
operatiuni a fost foarte mic. Mai ales necolumbieni, colaboratori ai cartelurilor, erau "fructe" ale
operatiunilor. Cei mai multi columbieni luati in catare, la fel ca si cei citati la tribunale, traiau si
stateau in Columbia sau isi luau zborul inainte ca acuzatiile sa fie se transforme in arestari. Totusi,
inainte de 1993, cei mai multi, daca nu chiar toti fugarii din carteluri au fost intemnitati sau vanati
si impuscati de catre Politia Nationala Columbiana, antrenata si asistata de unitati ale Delta Force
si ale CIA.
I.5.3. Groaza extrădării
Poate cea mai mare amenintare pentru cartelurile columbiene si pentru toti traficantii din
America Latina a fost adoptarea unui tratat de extradare intre Statele Unite si Columbia. Acesta i-
a permis statului sud-american sa extradeze in SUA orice cetatean suspectat de trafic cu droguri si
sa ii initieze acolo un proces pentru crimele sale. Aceasta a fost o problema majora pentru carteluri
deoarece traficantii de droguri aveau brusc un acces foarte limitat la puterea lor locala si la
influenta in SUA, iar un proces acolo, unde judecatorii nu erau cumparati, ar fi condus cel mai
probabil la inchisoare. Printre sustinatorii ferventi ai tratatului de extradare s-au numarat ministrul
columbian al justitiei Rodrigo Lara Bonilla, ofiterul de politie Jaime Ramirez si numerosi
judecatori ai Curtii Supreme. Totusi, cartelurile au inceput sa se zvarcoleasca in prinsoare si au
inceput sa exercite presiuni dure asupra acestor sustinatori impotriva cauzei lor. Atunci cand
atacurile impotriva politiei au inceput sa produca pierderi majore in randul autoritatilor, reactia
acestora din urma i-a fortat chiar pe unii dintre cei mai importanti lorzi ai drogurilor sa paraseasca
Columbia si sa comande de la distanta membrilor eliminarea sustinatorilor-cheie ai tratatului de
extradare.
 Cartelurile au emis chiar si amenintari cu moartea asupra judecatorilor Curtii Supreme,
cerandu-le sa renunte la tratat. Amenintarile au fost ignorate. Putin mai tarziu, 35 membri ai
grupului de guerila M-19 inarmati masiv au asaltat cladirea Curtii Supreme, conducand la
asedierea Palatului Justitiei in noiembrie 1985. Armata si politia au incercat sa salveze ostatecii,
dar operatiunea s-a sfarsit tragic, multi dintre acestia fiind ucisi in schimburile de focuri. Unii au
pretins ca in spatele atentatului se aflau chiar cartelurile, care incercau sa intimideze Curtea
Suprema. Aceasta problema a continuat sa fie dezbatuta multi ani in Columbia. La 18 august 1989,
cartelul Medellin l-a ucis pe candidatul la presedintie Luis Carlos Galan si a declarat "razboi total
si absolut" impotriva guvernului columbian, cautand sa opreasca eventuala extradare a membrilor
sai. Strategia a constat in terorizarea populatiei civile si incoltirea guvernului. Cartelul a condus
sute de atacuri teroriste impotriva tintelor civile si guvernamentale. Ca masura de indimidare,
cartelul a coordonat mai multe asasinate in toata tara. Escobar si asociatii sai au facut foarte clar
faptul ca oricine va sta impotriva lor va fi ucis impreuna cu intreaga sa familie. Se estimeaza ca
aproximativ 3.500 de oameni au fost ucisi in perioada de asasinate a cartelului Medellin, numar ce
include peste 500 de ofiteri de politie.
I.5.4. Cutremur
Violentele exercitate in numele cartelului au condus la luarea sa directa in catare, nu numai
de competitie, Cartelul Cali, cat si de propriile "influente intunecoase", care au dus la inflorirea
initiala a imperiului mafiot. Oficialii guvernamentali si militari corupti care se aflau candva pe
statele de plata ale Medellinului au fost influentati (din interiorul si din afara Columbiei) spre
sustinerea ridicarii Cartelului Cali si a prabusirii Cartelului Medellin la sfarsitul anilor '80,
culminand cu asasinarea lui Pablo Escobar in 1993. Multi membri ai Cartelului, inclusiv Escobar,
au fost vanati si ucisi de Politia Nationala Columbiana. Odata ce majoritatea membrilor au fost
ucisi sau intemnitati, Cartelul Medellin, candva cel mai puternic si mai temut din intreaga lume, a
disparut.
 Parte din prabuşirea cartelului Medellin s-a datorat principalilor săi rivali din orasul
columbian Cali, fraţii Rodriguez Orejuela şi Santacruz Londono. Cei din Cali erau mai subtili şi
mai puţin "zgomotoşi" decât omologii lor din Medellin. Ei şi-au coordonat contrabanda ca pe o
afacere sofisticată, reinvestindu-şi în linişte profiturile în afaceri legitime, pe care le-au dus apoi
pe culmile succesului. Cartelul Cali a început să atace cartelul Medellin - şi mai ales pe Pablo
Escopar - pe măsură ce rivalitatea lor a devenit mai violentă. Au format în cele din urmă chiar
organizaţia criminală PEPES (Oamenii Împotriva lui Pablo Escobar), care îi vâna în special casele
acestuia, afacerile şi locotenenţii. Cartelul Cali a început, de asemenea, să alimenteze poliţia
columbiană şi parchetul cu informaţii privitoare la acţiunile şi la depozitele lui Pablo Escobar.
Până în 1993, Escobar rămăsese singur şi fugar pentru viaţa lui atunci când poliţia din Columbia a
reuşit să îi dea de urmă.

I.5.5. Cali
Cartelul Cali este, probabil, cel mai controversat şi discutat sindicat al drogurilor din
timpurile recente, cu sediul în orasul Cali din Columbia şi cel mai mare cartel al cocainei din
întreaga lume. Acest cartel este responsabil pentru mai mult de 60% din cantitatea totală de cocaină
introdusă în America. Atunci când drogurile nu sunt transportate pe calea aerului sau cu barca în
SUA, ele sunt trecute pe la graniţa cu Mexicul. Unii cred că este mai usor să transfere drogurile la
sol decât să rişte un transport aerian sau maritim. Cartelul Cali este implicat în industria drogurilor
pe tot parcursul acesteia şi în tot ceea ce ea implică. Startul cocainei rezită în planta de coca.
Cartelurile cresc sau cumpară această plantă de la crescătorii locali din Peru, Bolivia, Ecuador şi
Columbia, astfel încât să o poate rafina mai tarziu în foarte puternicul drog numit "cocaină".

Cartelul Cali a adoptat tehnicile grupărilor teroriste prin separarea în celule, fiecare dintre
acestea ştiind foarte puţine despre celelalte piese din angrenaj. Au angajat înadins avocaţi renumiţi
pentru a putea studia mişcările parchetului şi ale procurorilor din SUA. Au început să folosescă
tehnologia ca pe un instrument comun în afacerea lor, angajând şi antrenând ingineri de top pentru
a le proiecta echipamanete de comunicaţii care să nu poată fi interceptate. Şi afacerea lor a înflorit
şi a prosperat. Atunci când consumul de cocaină din SUA a început să scadă, cartelurile sud -
americane au început să transporte din ce în ce mai multă în Europa şi în Asia. Se crede despre
liderii lor că posedă domenii uriaşe în Columbia şi zeci de afaceri legitime de mare succes. Liderii
cartelului Cali au fost afacerişti inteligenţi şi au investit masiv în protecţia politică. În ultimii zece
ani, atât fostul preşedinte columbian Ernesto Samper cât şi sute de congresmeni şi senatori au fost
acuzaţi că au acceptat finanţarea campaniilor lor electorale de către fraţii Rodriguez Orejuala. Unii
dintre liderii Cali au fost în cele din urmă prinşi. Au fost arestaţi la jumătatea anilor '90 şi îşi
execute în prezent sentinţele de zece până la 15 ani de închisoare. Mulţi experţi sunt de părere că
aceştia chiar au stabilit un aranjament cu guvernul columbian să nu îi extrădeze în puşcăriile din
Statele Unite. Agenţii Parchetului cred că aceştia îşi conduc în continuare imperiul din celulele lor
personale.

I.5.6. În prezent
Locotenentii mai tineri ai acestor lideri au început însă să realizeze că marile organizaţii au
devenit mai vulnerabile la atacurile autorităţilor americane şi columbiene. Au format, ca atare,
grupuri mai mici şi mai uşor de controlat şi au început să-şi compartimenteze responsabilităţile.
Un grup doar făcea contrabanda cu droguri din Columbia în Mexic. Alt grup controla laboratoarele
din junglă. Altul se preocupa de transportarea frunzelor de coca din câmpuri în laboratoare. Sunt
cunoscute legături clare între grupurile columbiene de guerillă marxistă şi comerţul de cocaină.
Guerilele protejează câmpurile şi laboratoarele din Columbia în schimbul unor taxe mari pe care
traficanţii le achită faţă de organizaţie. În schimb, grupările paramilitare columbiene de aripă
dreapta sunt de asemenea bănuite că ar controla câmpurile, laboratoarele şi unele dintre rutele de
contrabandă. Situaţia a fost dezastruoasă pentru Columbia - ambele părţi ale unui război civil în
plină desfăşurare reuşind să facă profituri uriaşe de pe urma industriei de droguri, care au fost apoi
transformate în armament pentru şi mai multe lupte.

I.6. Pablo Escobar

În 1989, revista Forbes îl clasa pe Pablo Escobar pe locul 7 între cei mai bogați oameni din
lume, cu o avere de peste 25 de miliarde de dolari, în timp ce cartelul său din Medellin controla
80% din piața globală de cocaină. Văzut ca un dușman al guvernelor american și columbian,
Escobar a fost un eroul multor oameni din Medellin, cu precădere al săracilor. Avea un talent
înnăscut de a vorbi cu oamenii și s-a străduit să câștige bunăvoința compatrioților săi. Un fan înrăit
al sporturilor, Escobar a construit mai multe terenuri de fobal și săli de sport polivalente, și a
sponsorizat echipe de fotbal de juniori.
Escobar a contribuit și la construirea multor biserici din Medellin, ceea ce i-a asigurat
popularitatea în sânul Bisericii Catolice. A muncit mult să își construiască imaginea de “Robin
Hood” și i-a ajutat de multe ori pe săraci cu bani prin intermediul unor proiecte imobiliare și
activități civice, reușind astfel să se facă iubit de săraci. Populația din Medellin l-a ajutat adesea
pe Escobar, asigurându-i paza și ascunzând informații de autorităţi.
În ciuda acestei imagini de care se bucura în comunitatea din Medellin, Escobar era
recunoscut de către partenerii săi de afaceri ca fiind un criminal nemilos şi paranoic. Fratele său
povestea că ceea ce l-a făcut pe Pablo Escobar să ajungă atât de sus au fost abilitățile lui de a se
împrieteni cu cei periculoşi şi de a-i intimida pe cei puternici.
La apogeul puterii sale, traficanții de droguri din Medellin şi alte zone îi dădeau lui Escobar
între 20% și 35% din profitul din vânzările de cocaină. Eforturile constante ale lui Escobar pentru
menținerea supremației au făcut din Columbia capitala mondială a crimei, cu peste 7.000 de
victime asasinate doar în anul 1991. Această rată a crimelor a atinsă şi prin recompensele pe care
Escobar le oferea tinerilor care omorau poliţişti, peste 600 de ofițeri fiind astfel asasinaţi.
 BIBLIOGRAFIE

1. Barbarakunika Michalsca – Sistemele penale de justiţie în comiterea crimei organizate,

Colocviul AIDP 1997, Alexandria, RIDP vol. 69;
2. Bercheşan Vasile, Pletea C. – Drogurile si traficanţii de droguri, în Revista Interpol;
3. Falcone G. - Crima organizată o problemă mondială, în Revista Internaţională de
Poliţie Tehnică şi Criminologie nr. 4/1992;
4. Hitoshi Saeki – Sistemul de justiţie înfruntând crima organizată, în Raportul la
colocviul AIDP, Alexandria 1997, RIDP vol. 69;
5. Hurdubaie Ioan - Spaţiul Penal Paneuropean din perspectiva Consiliului Europei, Ed.
Universal Pan, Bucureşti, 1999, capitolul 7.
6. Iacob Adrian, Drăghici Constantin Victor - Crima organizată. trecut şi viitor ,
Ed.Tritonic, Bucureşti, 2000;
7. Jura Cristian - Rolul organizatiilor nonguvernamentale pe plan international, Ed.
Chbech, 2003;
8. Jean Claude Monet – Criminalitatea organizată, Paris, 1996;
9. Lascu Ioan - Prevenirea şi combaterea criminaliţtii, Ed. Omnia, 2000;
10. Medeanu Tiberiu Constantin - Crima organizată şi metode specifice de cercetare, Ed.
Infomin, Deva, 2007;
11. Miclea Damian – Combaterea crimei organizate, vol.I, Ed. M.A.I. Bucuresti 2004;
12. Pitulescu Ion – Al treilea război mondial, crima organizată – Ed. Naţional, 1996;
13. Richard Bell – Interzicerea stupefiantelor, în Revista Interpol nr. 432/oct 1991;
14. Robert J. Kelly – Natura crimei organizate şi operaţiunile ei specifice Probleme majore
ale controlului crimei organizate (Herbert Edelbertz, Ed. V.S. Departamentul Justiţiei,
1987).
15. Salvatore Lupo – Istoria mafiei – de la inceputuri pana in zilele noastre, Ed. Polirom
1999;
16. Suceava Ion, Coman Florian – Criminalitatea si organizaţiile internaţional, Ed.
Romcartecsim Bucureşti 2007;
17. Ţurlea Stelian – Bomba drogurilor, Ed. Humanitas, Bucureşti 1991;
18. Voicu Costicã– Banii murdari si crima organizatã, Ed. Artprint 1995;
19. Mijloace specifice de investigare al infracţiunilor de criminalitate organizatã,
Biblioteca, Ed. Juridică, 2014;
20. Crima organizatã în America latinã în Raportul Mondial 2013 privind drogurile - Biroul
Naţunilor Unite pentru Droguri şi Crimă (UNODC).

CURSUL NR. 8
CRIMA ORGANIZATĂ ÎN JAPONIA. YAKUZA

C UPRI NS

1. Aspecte generale privind crima organizată în Japonia

2. Tatuajele
3. Preocupări
4. Marile familii
5. Ritualurile
6. Mantuirea

1. Aspecte generale privind crima organizată în Japonia.

Crima organizată din Japonia poartă numele de Yakuza. Yakuza este cuvântul japonez
care descrie membrii organizațiilor mafiote japoneze.
La fel ca în multe alte state ale lumii, și impunătoarea societate japoneză se confruntă cu
existența mafiei. Ceea ce poartă numele de “yakuza”, manifestarea acestui fenomen, oarecum
similară cu bine-cunoscuta “Cosa Nostra”, reprezintă însă un teritoriu mult mai profund, având
reminiscențe din cultura și mentalitatea niponă timpurie și strânse legături cu codul Bushido.
Nu se cunoaște o origine exactă a organizațiilor criminale japoneze, deoarece acestea s-au
dezvoltat în general din mai mulți constituenți ai societății tradiționale. Una dintre teoriile care
încearcă să explice originile grupărilor de acest fel trimite la niște personaje marcante din
îndepărtatul secol XVI, și anume la foștii samurai rămași fără stăpan, numiti “rōnin”. Printre
aceștia existau persoane ce purtau denumirea de “kabukimono” (cei nebuni) sau “hatamoto
yakko” (servitori ai shogunului), persoane care se îmbrăcau foarte ciudat, vorbeau o japoneză
vulgară și purtau săbii foarte lungi, hărțuind oameni obișnuiți pentru propriul amuzament dar și
pentru resurse.
Altă teorie spune că unii dintre predecesorii grupărilor yakuza sunt asa numiții
“machiyakko” (servitorii orașului). Însă, și în aceste grupuri se aflau deseori rōnini, deoarece
aceștia aveau drept de posesie a sabiei.
Strămoșii celor mai moderne grupări yakuza se pot împărți însă în două tipuri: bakuto
(jucători de jocuri de noroc) și tekiya (neguțători ambulanți). Aceste două grupuri au luat naștere
în jurul secolului al XVIII-lea. Însă, până în ziua de astăzi membrii yakuza s-au diversificat foarte
mult.
În ceea ce privește termenul “tekiya”, acesta îi desemnează pe cei care făceau parte din
cele mai joase comunități din Edo. Cu timpul, au devenit adevărate organizații recunoscute de către
guvern, iar fondatorilor li s-a dat dreptul de a purta o sabie.
“Bakuto” erau însă de un rang și mai scăzut, deoarece jocurile de noroc erau complet
ilegale. S-au deschis case de pariuri în care lucrau numai cei din grupare, pentru menținerea
securității. Nu este de mirare faptul că numele “yakuza” însuși provine de la un joc de cărți. Ya-
ku-za înseamnă ad litteram 8-9-3. Aceasta reprezenta cea mai proastă mână la jocul de cărți numit
“Oicho-kabu” (joc ce cărți asemănător cu “blackjack”-ul). Numai un jucător foarte iscusit putea
juca această pereche în favoarea sa.
Iniţial, a fost formată de clasele sociale cele mai joase, hoţi şi oameni care se îndeletniceau
cu jocuri de noroc şi cămătărie, ambele ilegale în Japonia. Aşa s-au format două grupări: Takiya,
care se ocupa de vânzarea lucrurilor furate şi de traficul de servanţi din Coreea, şi Bakuto, care
deţinea monopolul jocurilor de noroc.
După un timp, Takiya a acumulat atâta putere economică, încât nu a mai putut fi ignorată
de shogunii guvernanţi. Acestia aveau nevoie de bani, pentru a-şi menţine armatele, drept pentru
care au apelat la Yakuza, pentru împrumuturi, formând o alianţă detestată de nobili.
Ca recompensă, Yakuza a fost recunoscută legal, primind statutul de "oyabun" (servant, functionar
public) în anul 1690.
Gruparea Bakuto, în schimb, nu s-a bucurat niciodată de niciun fel de recunoaştere, deşi
făcea parte din fraţia Yakuza. Membrii acestei grupări proveneau toţi din "meseriile morţii", cum
ar fi cei ce lucrau în abatoare, în fabrici de clei de oase sau lucrau în sectorul pompelor funebre şi
în cimitire. Acestia erau priviţi cu dispreţ în societatea niponă.
 Alt tip de membrii yakuza este constituit din așa-numiții “gurentai”, aceștia din urmă au
dat însă naștere fenomenului “boryokudan” (grupuri instigatoare la violență). Apartenența lor la
tradiționalele grupări yakuza este foarte discutabilă. Însă merită pomenite, deoarece o mare parte
dintre aceste grupuri au devenit “uyoku” (ultra-naționaliști).
Cel mai faimos grup postbelic este “Kokuryūkai” (Societatea Dragonului Negru). Structura
adoptată în grupările japoneze yakuza se bazează, încă d e timpuriu, pe sistemul tradițional ierarhic
“oyabun-kobun” (părinte-copil). Sistemul este atent studiat de către Ishino Iwao. Autorul vorbește
despre acest fenomen ca fiind o adevărată instituție, în care persoanele care nu sunt rude de sânge
se angajează și își asumă responsabilități și obligații asemenea unor membri ai unei familii.
Ishino Iwao explică în ce fel această relație diferă de una de rudenie biologică. Într-o relație
dintre niște rude de sânge se mizează pe înrudirea necondiționată, în vreme ce în tipul de relație
oyabun – kobun se mizează pe avantajele pe care le pot avea ambii membri implicați. După cum
se poate observa, oyabun – kobun este o relație de tip bilateral, implicând doi membri care nu au
același statut, și care pot fi reprezentați astfel: oyabun (părintele) poate fi unul singur și kobun
(fiul), care poate fi reprezentat de mai mulți constituenți.
În articolul său, Ishino face distincția între mai multe tipuri de înrudire, dintre care cea mai
importantă pentru înțelegerea structurii adoptate de către grupările yakuza este pseudo-înrudirea.
Astfel definește acesta relația de tip oyabun – kobun, ca fiind o pseudo-înrudire. O reprezentare și
exemplificare pentru buna înțelegere a acestui concept este relația dintre maestru și discipol, cea
dintre nași și fini, dintre maica stareță și cele supuse ei.
Aceste exemplificări întocmite de către Ishino se bazează în totalitate pe o ideologie
religioasă, măcar că există și alte tipuri de ideologii pe care se pot concretiza astfel de “înrudiri”.
Spre exemplu, o atfel de pseudo-înrudire poate fi întâlnită și între un manager de companie și
subalternii săi. Aceste concept este de asemenea foarte important pentru știința managerială,
dezvoltată de către companiile japoneze. Similar modelului religios concretizat propus de Ishino,
se manifestă și modelul din grupările yakuza, însă de această dată cuprinzănd o altă ideologie, cea
a războnicilor, prezentată în Codul samurailor – “Bushido”.
Această relație de reciprocitate dă structura majorității grupurilor formate în societatea
japoneză, în mai toate domeniile de activitate. În aceste grupuri foarte important este conceptul de
“ierarhie” care are o mare pondere în buna desfășurare a activităților unui grup și cu precădere în
instalarea conceptului “oyabun – kobun”.
În consecință, sistemul de construcție pe care un grup se bazează pornește d e la un
constituent care reprezintă puterea absolută, aflându-se în fruntea tuturor, și merge către
constituentul cu un statut mai scăzut, cei doi având o relație reciprocă, cu o ideologie comună.
Relația de tip oyabun – kobun are drept complinitor relația “senpai – kōhai” (senior-
junior), relație foarte bine reprezentată în cadrul instituțiilor de învățământ și cele culturale, cum
ar fi cluburile de arte marțiale.
Pecetuirea relației de acest tip se realizează printr-un ritual comun: împărțirea unei cupe de
sake, astfel sigilându-se o nouă relație de înfrățire între membri yakuza sau chiar între mai multe
grupări de același fel.
Conform volumului lui Peter B. E. Hill modelul unei structuri yakuza are în frunte un
oyabun sau kumichō (șeful grupului). Urmărind în continuare acest model, putem avea de a face
cu mai muți consilieri (shingi-in) sau consultanți (komon) ai șefului suprem.
În subordinea șefului urmeaza o căpetenie secundă, numită “Waka-gashira”, el
comandând subgrupe mai mici ale întregului clan, niciodată însă întregul clan.
 Cel aflat sub conducerea acestuia este “saiko-kanbu” (sau “daikanbu”) care îi are la rândul
lui drept secundanți pe cei numiți “kanbu” (administratori). Kanbu preiau conducerea celor numiți
“kumi-in”, care se ocupă cu “munca de jos” a organizației. O astfel de organizație poartă numele
de “kumi” (grup, clasă, ramură).
Reminiscențele pentru care titlul lucrării de față pledează se pot regăsi printre paginile
codului Bushido, conceptul “Oyabun – Kobun” tratat mai sus având la bază virtuți foarte
importante descrise pe îndelete printre învățăturile codului.
Prima dintre acestea este așa-numita “giri”, tradusă drept “adevăratul motiv”, care are
sensul de “datorie”. Este vorba despre datoria pe care orice om o are față de superiorii lui, față de
părinți, față de societatea și grupurile în care trăim. Astfel, orice kobun are obligația de a-și respecta
îndatoririle pe care la are față de părintele (stăpânul) său, oyabun.
Însă această relație fiind reciprocă, din partea oyabun, de această dată, pleacă o nouă
virtute, “jin”, care, deși poate fi tradusă prin “bunăvoință”, acesta din urmă este totuși un termen
care pierde anumite conotații, ajungându-se la neînțelegerea deplină a implicațiilor acestei virtuți.
Codul Bushido însă explică detaliat ceea ce presupune această virtute, și anume, afecțiunea,
simpatia, mila și dragostea pentru oamenii din jur, acestea enumerate fiind considerate niște virtuți
supreme.
Împreună, cele două virtuți mai sunt numite și “jingi” și denumesc relația reciprocă dintre
oyabun și kobun.
O altă virtute cu o mare importanță în relațiile din cadrul grupărilor yakuza este “chūgi”.
Aceasta este o virtute care presupune loialitatea față de stăpân, este un concept care include în
înțelesul său și “giri”. Loialitatea este o datorie față de stăpân prin excelență. Autorul codului
“Bushido” asemuiește această datorie a loialității unui omagiu adus stăpânului. Pentru acesta
loialitatea ține de ceea ce se numește cavalerie.
Pentru buna funcționare a unui grup de tipul “oyabun-kobun”, membrii trebuie să țină
seama și de “yūki”, curajul. Capitolul din “Bushido” care vorbește despre această virtute se
numește “Curajul, spirit al îndrăznelii și al îndurării”. Autorul îl citează pe Confucius pentru a
explica termenul de “curaj” și concluzionează: “Curajul înseamnă să faci ceea ce este drept!”
Pentru samurai onoarea reprezenta totul. Onoarea însemnă reputație. Poate părea greu de
crezut că și virtutea numită “meiyo” (onoare) poate fi regăsită printre cele păstrate și de grupările
yakuza, însă nu numai că are o mare importanță, dar a dat și naștere, alături de virtuțile deja expuse,
unui fenomen care simbolizează moartea celui dezonorat, în numele pocăinței sincere în fața
stăpânului față de care s-a greșit. Este vorba despre “yubitsume” sau tăierea degetului mic, un
ritual specific mafiei japoneze. Se pare că acest ritual își are originile încă din vremea bakuto, când
un învins care nu-și putea plăti o datorie, îi aduce în schimb învingătorului prima parte a degetului
său mic. Acest lucru echivala cu înapoierea sumei pierdute la jocul de cărți. Ca urmare a acestui
act, învinsul nu mai putea să mânuiască sabia îndeajuns de bine și, automat, era mai slab în luptă.
Pe măsură ce aceeași persoană aducea mai multe ofense superiorului său, ajungea într-un
final să rămână în totalitate fără deget. Acest ritual se desfășura pe o bucată de țesătură foarte
curată, cu mâna așezată cu palma in jos. Tăierea se producea cu un cuțit foarte bine ascuțit, numit
“tantō”. Apoi, partea tăiată din deget se înfășura în acea țesătură și se înmâna pachetul șefului. În
unele cazuri, și persoanelor excluse din yakuza li se poate cere să execute acest act. Dacă șeful
suprem nu este mulțumit doar cu acest ritual, se poate ajunge până la sinucidere, sub semnul
curățirii onoarei pătate și spre iertarea celui ce a greșit.
Onoarea, cea pentru a cărei curățiri s-a ajuns la un astfel de ritual, care simbolizează chiar
sinuciderea atât de frecvrentă printre samurai, s-a născut din teama de cădere în dizgrație. Japonezii
au avut întotdeauna grijă de imagine și de reputație. Un lucru important, păstrat încă din străbuni
este cel de a ține mai presus onoarea stăpânului decât onoarea proprie. Sentimentul morții
onorabile este descris și în “Hagakure” (Cartea Samurailor) pe îndelete. Conform acestui autor, tot
o rușine sau o lașitate este și traiul vieții fără de țel.
“Reigi” sau politețea este în viziunea Bushido o valoare slabă atunci când adevăratul ei
scop nu este înțeles, însă când este respectată în măsura în care trebuie, se vrea a fi pe același nivel
cu dragostea, deoarece aceasta “suferă îndelung și este nobilă”și “nu este provocată cu ușurință”.
Această virtute presupune cunoașterea deplină și respectarea a ceea ce noi numim “bunele
maniere”. În opinia autorului, secretul acestei virtuți stă în a face chiar și din cele mai simple
lucruri o artă. Pentru susținerea acestei afirmații nu se folosește de nimic altceva, decât de
ceremonia ceaiului. Într-adevăr, un lucru atât de simplu devenit artă.
Încă două virtuți care susțin cu adevărat politețea sunt sinceritatea (onestitatea) și
veridicitatea. Toate aceste lucruri au o mare importantă pentru ca mecanismul unei relații umane
tradițional japoneze să funcționeze întocmai. Confucius acordă o importanță colosală sincerității,
facând-o responsabilă pe aceasta de începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor. Un fapt foarte
interesant surprins în codul “Bushido” este scrierea în limba japoneză a semnului pentru această
virtute: (makoto/adevăr) este constituit din două ideograme, și anume cea pentru “cuvânt
“(vorbire) și cea pentru “perfect” astfel, adevărul devenind “cuvântul perfect”.
A face parte dintr-un grup este cel mai important lucru în societatea japoneză. Un grup
poate însemna o familie, un clan, un cartier, o intituție, sau toate acestea împreună. Individul
trebuie să se subordoneze grupului, să respecte întocmai toate valorile acelui grup și să îmbrățișeze
aceeași ideologie ca toți ceilalți membrii ai grupului. Importanța unui grup social este atât de mare
încât există încă din vârful societății, până în străfundul acesteia, orice grup având o structură foarte
clară.
Yakuza este un grup social ca oricare altul, făcând parte din cel mai jos strat a societății.
Codul membrilor nu se bazează pe nimic altceva decât pe valorile respectate în vremurile apuse
de către nobilii samurai. Aceeași mentalitate tipic japoneză și aceeași viziune asupra relațiilor
interumane interacționează cu scopuri josnice și cu mârșăvii.
Un membru yakuza, asemeni unui samurai, nu trebuie să dea greș în fața stăpânului său
sau să îl desconsidere, indiferent de situația în care se află. Valorile parcurse însă nu se limitează
în a invada doar aceste două tipuri de grupuri, ci se resimt în gândirea întregii populații japoneze
tadiționale și chiar moderne.

2. Tatuajele.
În ceea ce privește bine-cunoscutul obicei al membrilor yakuza de a-și tatua corpul, și
acesta este tot o reminiscență a “bakuto”. În general, membri yakuza își tatuau câte un inel negru
în jurul brațului, fiecare dintre aceste inele însemnând comiterea unei crime. În timp, aceste tatuaje
au ajuns să fie un simbol al puterii. În ziua de astăzi, tatuajele sunt uzitate pentru a arăta afilierea
la un anumit clan.
În momentele în care se mai joacă “oicho-kabu” între ei, membri yakuza își mai dezbracă
tricourile și le coboară până la talie, descoperindu-și astfel tatuajele care le acoperă uneori întreg
corpul. Nu sunt dese astfel de ocazii în care membri yakuza să-și lase la vedere tatuajele, ei ieșind
pe stradă în genere cu tricouri la baza gâtului și cu mâneci lungi.
În limba japoneză tatuajul se numește “irezumi”, acest cuvânt însemnând introducerea
cernelii sub piele. Tatuajul a devenit legal din anul 1945, dar poartă pecetea criminalității.
 Membri ai grupării Yakuza

3. Preocupări.
Yakuza, mafia japoneză, poate fi foarte ușor înțeleasă atunci când sunt înțelese și originile
sale feudale. Spre deosebire de concretizările aceluiași fenomen în alte țări, în Japonia, yakuza nu
este o organizație secretă nici pe departe. Multe dintre grupări au birouri care poartă numele sau
emblema proprie.
Foarte interesant este faptul că a existat o familie yakuza care obișnuia să scoată un ziar
lunar în care se scria despre viața liderilor și apăreau poezii scrise de către aceștia, semn că nici în
vremurile moderne și nici în straturile cu statut scăzut în societate, astfel de îndeletniciri nobile,
atât de grăitoare pentru înțelegerea spiritului nipon, nu au fost uitate.
Potrivit mai multor ziare japoneze, primul număr al publicaţiei Yamaguchi-gumi Shinpo -
Gazeta clanului Yamaguchi, unul dintre cele mai puternice şi importante din Japonia - a fost lansat
de curând.
În mod previzibil, publicaţia mafiei nu se găseşte la chioşcurile de ziare, însă cei circa
28.000 de membri ai clanului au primit acest prim număr, de opt pagini, al cărui editorial este scris
de şeful grupării, Kenichi Shinoda, cu scopul de a ridica moralul "trupelor" sale.
Potrivit cotidianului Sankei Shimbun, care a intrat în posesia publicaţiei, Kenichi Shinoda le
reaminteşte, în editorialul său, tinerelor generaţii yakuza valorile şi disciplina care au făcut ca
sindicatul crimei organizate din Japonia să crească în importanţă în decursul deceniilor. El le spune
acestora că yakuza trece prin "timpuri grele" şi că nu trebuie să se culce pe lauri dacă vor să-şi
dezvolte afacerile şi să obţină venituri.
Publicaţia conţine şi rubrici mai "soft", precum o pagină cu jocuri (Go, Shogi), o cronică
literară cu haiku (poeme tradiţionale japoneze) şi o pagină de ştiri mondene, unde cititorii pot
vedea toate detaliile despre cele mai recente partide de pescuit ale şefilor clanului.
Ca şi mafia italiană şi triadele din China, membrii yakuza au afaceri în domenii diverse, de la
jocuri ilegale la trafic de droguri şi prostituţie, activităţi bancare şi imobiliare. Organizaţ iile care
fac parte din yakuza nu sunt oficial ilegale, iar activităţile lor au fost mult timp tolerate de autorităţi,
însă legile anti-mafia au devenit din ce în ce mai dure în ultimii ani.
 Printre ocupațiile de bază în grupările moderne se pot număra: administrarea centrelor de
distracție, a cartierelor roșii, șantajul, administrarea jocurilor de noroc (pachinko), a caselor de
pariuri, camătă, fraudă, trafic de droguri și multe atele.
Însă unul dintre cele mai importante ajutoare primite de către yakuza prin dezvoltarea
economiei japoneze a fost chiar explozia industriei construcțiilor. Se pare că unul dintre cele mai
mari proiecte din care yakuza a avut de câștigat enorm este chiar construcția aeroportului
internațional din Kansai.
Un alt mod prin care mafia modernă reușește să câștige foarte mult este ajutat de un sport
bine văzut în Japonia de astăzi, și anume golful. Pe competițiile de golf se pariază foarte mult și
nu numai, grupările yakuza deținând chiar o mare parte dintre terenurile de golf.
O altă îndeletnicire, de această dată “nobilă”, avută în vedere în scopul înstăririi este
constituită de administrarea unor galerii și de traficul cu obiecte de artă.
În ceea ce privește relația mafiei cu organismele statului, se pot urmări concluzionările
realizate de către Peter B. E. Hill în volumul său, cea mai importantă fiind aceea că relația dintre
mafie și poliție este una dinamică, asemeni multor situații prezente în majoritatea statelor lumii.
În 1991, a fost adopată o legislație care urma a fi folosită în scopul eradicării grupărilor
yakuza, legislație care poartă denumirea prescurtată de “Bōtaihō” (de fapt,
"Bōryokudantaisakuhō").
Conform acesteia, un grup poate fi denumit “Bōryokudan” în condițiile în care acesta
îndeplinește mai multe criterii. Printre aceste criterii se află și acela de a reprezenta un grup
constituit într-o manieră ierarhică. În urma instalării acestui sistem legislativ au aparut diferite
centre pentru eliminarea grupărilor “bōryokudan”.
Aceste centre oferă consiliere pentru persoanele care au avut de suferit în urma contactului
cu mafia, se angajează în diferite campanii pentru prezentarea acțiunilor mafiei și a ceea ce
înseamnă aceasta, în scopul prevenirii populației, oferă ajutor celor ce vor să părăsească mafia și
să se îndrepte, și lucrează în parteneriate cu alte ogranizații non-guvernamentale, anti-yakuza.
Foarte interesantă este constatarea lui Peter Hill cu privire la inexistența unei legi care să
prevadă modul de constituire al unei astfel de organizații, în aceste organizații ajungând să lucreze
foști ofițeri de poliție. Peter Hill trage astfel concluzia că, în mare parte, aceste centre au fost create
în scopul conceperii unor posturi de tip “amakudari” pentru foștii ofițeri de poliție.
“Amakudari” înseamnă “descindere din cer (guvern)” și reprezintă fenomenul prin care
unui fost membru al unei organizații guvernamentale i se oferă (după pensionare) un post la o
corporație cu care avea de a face când lucra la organizația guvernamentală. Uneori aceste persoane
devin chiar șefii corporației. Aceste corporații sunt însă în strânsă legătură cu diferite ministere.
Acest fenomen nu este secret, populația având deplină cunoștință despre el.
În perioada modernă, afirmă Peter Hill, yakuza se bazează pe o economie foarte dinamică
și inovatoare, având la bază sisteme tradiționale, al căror mecanism funcționeză negreșit, fiind
păstrate cu sfințenie de către toate departamentele societății nipone. Întreaga societate niponă este
clădită pe un cod de valori ferm, transmițând încă din îndepărtatul trecut rețeta unei verticalități
indubitabile.
Acest lucru se datorează probabil și cultului pentru strămoși, caracterizând foarte bine
mentalitatea socială niponă. Astfel, putem regăsi cu certitudine și astăzi aceleași sisteme de clădire
a grupului tradițional, chiar și în organizațiile yakuza, care își au rădăcinile în trecutul dominat de
înșiși samurai, protectorii celor mai nobile valori etice și morale.
 Pentru secole, Yakuza a fost angrenată în festivalurile Shinto, unde vindeau articole
religioase, mancare şi băuturi, la preţuri extrem de ridicate, sub pretextul că erau "pentru mânăstire
şi preoţi".
Takyia se ocupa de afaceri, iar Bakuto se ocupa de pază şi securitate. Acest aranjament a
durat până în anul 1868, cand a început Restaurarea Meji, iar casta shogunilor a fost abolită şi
puterea s-a centralizat în mâinile împăratului.
Acea dată a marcat naşterea unei grupari de crima organizată modernă, cu acelaşi nume,
dar cu multe schimbări în proceduri şi operaţiuni.
Inainte de "restaurare", membrii Yakuza trebuiau sa-si amputeze, ceremonial, degetul mic
de la mana stanga. Acesta era si semnul de recunoastere intre "fratii" din Yakuza.
Vechea structura prevedea un "sef suprem", inconjurat de "consilieri seniori", care aveau
dreptul sa-si formeze propriile organizatii criminale, in anumite regiuni ale tarii, fara a interfera cu
operatiunile altor grupari.
Acum, grupurile incep sa se deosebeasca unele de altele prin tatuaje, "irezumi", cu grafica
specifica regiunii.
Seful suprem, "kumicho" (cap de familie), este accesibil numai unui numar restrans de
consilieri seniori, "saiko komon", care sunt numiti pe acest post, pe viata, de indata ce seful suprem
le ofera personal o ceasca de sake (tuica de orez).
In ierarhia Yakuza exista consilieri (de obicei avocati), contabili, specialisti IT, medici si
lucratori in paza si securitate, care executa si pedepsele ordonate de marele sef.
Amputarea degetului mic de la mana stanga nu mai este obligatorie, dar se practica intens, ca un
gest de a cere iertare de la kumicho, pentru greseli sau acte interzise de constitutia fratiei.
Recrutarea de noi membri se face din bandele de copii de scoala si detinutii de drept comun
condamnati pentru acte minore. In Japonia exista peste 500 de bande de adolescenti ("bosozoku"),
cu cate 1.000 de membri fiecare, cu care politia nu poate tine pasul.
Cel care sponsorizeaza intrarea unui nou membru in Yakuza este numit "oyabun" (parinte
vitreg), iar persoana acceptata este cunoscuta drept "kobun" (fiu vitreg).
Intrarea femeilor in Yakuza este interzisa, insa femeile care functioneaza ca servante pentru
membrii superiori din Yakuza au "slujba pe viata". Li se asigura totul, incluzand luxul, dar in cazul
in care comit erori sunt "eliminate".
Yakuza nu se ocupa cu traficul de stupefiante sau cu prostitutia, aceasta din urma fiind
legala in multe provincii din Japonia.
La ora actuala, se estimeaza ca Yakuza conduce direct peste 2.500 de mari intreprinderi
japoneze si influenteaza peste 450 de bande de adolescenti.
Principalele activitati ilegale constau in camata, protectie, securitate si eliminarea
competitiei pentru "abonati". Legile impozitelor in Japonia fiind foarte stricte, bancile au obligatia
sa raporteze guvernului toate tranzactiile bancare. De aceea, Yakuza nu foloseste banci nationale.
In schimb, a stabilit o retea de banci "subterane", prin care trec zilnic miliarde de yeni. La
rata de schimb curenta (91,5 Y = 1,00 USD), se poate vedea ca sumele de bani care trec prin
mainile Yakuza sunt impresionante.
Criza economica a redus sursele de venituri si Yakuza a trebuit sa-si mute operatiunile in
afara tarii, inspecial in Europa de Est, pentru a-si putea mentine stilul de viata.
Sub influenta filmelor americane cu gangsteri, mafiotii Yakuza au ajuns sa poarte costume
negre si ochelari fumurii. Nu acestea sunt insa simbolurile traditionale ale legaturilor lor cu crima
organizata, ci elaboratele tatuaje corporale si practica Yubitsume, ceremoniala sectionare a
degetului mic. Dar nici pentru Yakuza vremurile nu mai sunt ce-au fost.
 Lui Mizuta inca nu-i vine a crede. Trecut de 70 de ani, bossul familiei mafiote Mizuta-
gumi marturiseste ca in 50 de ani de cariera n-a mai vazut asa ceva. "Este din ce in ce mai dificil
pentru noi sa angajam oameni." Si nici recuperarea datoriilor parca nu mai merge la fel de usor
precum mergea. "In loc sa plateasca, oamenii suna imediat la politie. Si, ce-i mai incredibil, in
cafeneaua de peste drum nici nu ne mai lasa sa intram."
Asezat confortabil in fotoliul de piele din biroul sau de la ultimul etaj al unei cladiri
anonime din Tokio, in districtul Shibuya, bossul Yakuza deplange si comertul cu armament,
devenit un soi de misiune imposibila. "Acum trebuie sa tinem cu dintii de ceea ce ne-a mai ramas
pentru razboaie." 20 de membri ai gruparii sale sunt la zdup, asistentul lui personal s-a ales cu o
condamnare de sapte ani pentru trafic de amfetamine, iar pe 13 dintre "fratii" cu state vechi, trecuti
de 60 de ani, a fost nevoit sa-i concedieze, pentru ca devenisera prea lacomi. Cei patru tineri
"locotenenti" aflati in jurul lui, toti cu functii de conducere in clan, par fiorosi, dar ce folos, ei nu
mai sperie cu adevarat pe nimeni.
Pentru prima oara in cinci secole, mafia japoneza trece printr-o reala criza de identitate. Pe
vremuri se bucura de un statut cvasioficial, dar, odata cu adoptarea legii impotriva crimei
organizate, in 1992, numeroase clanuri "cu traditie" (considerate oficial case de ajutor reciproc, cu
blazoane si carduri de vizitatori pentru membrii lor) au intrat in ilegalitate.
Deveniti din eroi nationali niste simpli criminali, membrilor Yakuza inca le place sa
spuna ca se trag din acei machi-yakko (un soi de functionari civili) care aparau orasele si
satele de temutii kabuki-mono; acestia din urma, cete de razboinici samurai aflati "la
pensie", care, dupa o lunga perioada de pace si prin urmare de "somaj", treceau prin foc si
sabie intreaga Japonie.
Machi-yakko nu erau in general la fel de bine antrenati si echipati precum kabuki-mono;
in timp, cei dintai au ajuns sa fie considerati un fel de Robin Hood ai Japoniei, multe legende si
istorii slavindu-le eroicele ispravi. Este insa mult mai probabil ca actualii Yakuza sa nu fie altceva
decat continuatorii acelor bakuto (jucatorii de jocuri de noroc) si tekiya (vanzatorii ambulanti) din
secolul al XVII-lea.
Desi legale, ocupatiile acestora iscau probleme teritoriale pe care, in decursul vremii,
Yakuza le-a transat prin formarea de clanuri. O lume mica, in care codul Otokogi al onoarei era
respectat cu sfintenie. Otokogi inseamna "spiritul omului" si este legat de responsabilitatea de a-l
proteja pe cel slab si intreaga societate impotriva tulburarilor civile.
Yakuza a luat in stapanire lumea entartainmentului, a controlat criminalitatea si i-a
primit in sanul sau pe toti inadaptatii si proscrisii, considerati un fel de rau necesar. Imaginea
evocata de un Yakuza tipic ramanea totusi aceea a unui gangster "sufletist". La sfarsitul celui de-
al doilea Razboi Mondial insa, lucrurile au inceput sa se schimbe.
Clanurile Tekyia si Bakuto s-au infratit pentru a-si extinde activitatile, care includeau
acordarea de protectie, prostitutia, comertul cu arme, tranzactiile de pe piata neagra, arbitrajul
conflictelor generate de disputele asupra mostenirilor ori titlurilor de proprietate si recuperarea de
debite.
Lasata dupa razboi in voia sortii, Japonia incepea sa simta nevoia unei forte politienesti.
Pentru ca le era la indemana, dar si gratie puterii lor financiare, membrii Yakuza s-au infiltrat in
cercurile politice si economice, implicandu-se in opere publice sau afaceri imobiliare si
devenind treptat indispensabili. In cele din urma, economia subterana administrata de Yakuza
prin santaj si violenta a paralizat lumea businessului.
Colapsul economic din 1990 a declansat o cascada de scandaluri, in urma carora influenta
mafiei li s-a dezvaluit japonezilor in adevarata sa amploare: existau 100.000 de membri afiliati la
24 de asociatii piramidale principale, fiecare construita de cate o familie dupa structurile ierarhice
proprii. Codul Otokogi fusese dat uitarii, iar in loc ramasesera doar droguri si gloante.
Inspirata de Legea Rico din Statele Unite, Legea impotriva criminalitatii organizate
din 1992 a declarat ilegale organizatiile Yakuza in functie de numarul fostilor condamnati
angajati in cadrul fiecareia. Legaturile cu politia au fost taiate.
Potrivit lui Masatoshi Kumagai, un lider aflat in plina afirmare al Inagawa-kai, grupare ce
"vegheaza" asupra jumatatii de sud a Tokio-ului, "vechile valori slabesc pe zi ce trece. Ele includ
Ninkyo, un cod cavaleresc al lumii interlope, inspirat de Bushido, codul samurailor, a carui
valoare centrala este Jingi - bunatatea si dreptatea -, obligatia morala de a-i proteja pe cei slabi,
opusul a ceea ce samuraii de azi profeseaza. Oamenii care fac parte acum din lumea interlopa
reprezinta tendinta generala intr-o societate care-si pierde valorile traditionale. Putem accepta
acest lucru pana la un punct. Ceea ce eu nu pot accepta este faptul ca oamenii se folosesc de
numele organizatiei fara a incerca sa devina barbati. 99% dintre Yakuza nu ar trebui sa fie numiti
astfel. Le lipseste autodisciplina. Acesti barbati nu au nimic pe dinauntru. Spiritul s-a pierdut."
In opinia redactorului-sef al Jitsawa Jidai, o revista dedicata organizatiei Yakuza, acest
fenomen a fost agravat de noua legislatie. "Noua lege nu aduce nici o schimbare, este ipocrita. In
loc sa-i opreasca pe Yakuza, le distruge activitatile traditionale si morala, deschizandu-le calea
catre traficul de droguri." Ca o completare adusa legislatiei, Ministerul Justitiei a nascocit un
program de reintegrare in societate a fostilor Yakuza.
Din 1995, cei aflati dupa gratii care promit ca-si vor parasi "familiile" sunt eliberati
conditionat. Mai intai trebuie sa fie cuminti in inchisoare, apoi trebuie ca o persoana sa
depuna o cautiune pentru ei, dar si ca organizatia mafiota sa autorizeze "demisia". "De fapt,
totul tine de vointa fiecaruia", a explicat Yoshida, persoana responsabila cu protectia judiciara si
eliberarile conditionate in minister. "Este imposibil pentru un Yakuza sa minta ca a parasit Mafia.
Acest lucru i-ar distruge orice sansa in cariera. Este o chestiune culturala, de onoare si de
integritate."
In Osaka Keimusho, cea de-a doua inchisoare ca marime din Japonia, 800 din 2.300 de
detinuti sunt Yakuza. Ei beneficiaza de facilitatile ultramoderne ale institutiei carcerare si au parte
de uniforme verzi obligatorii, disciplina militara si munca grea.Totusi, in pofida asprei rutine
zilnice, doar 18 fosti gangsteri urmeaza un program de reabilitare. Programul dureaza 5 luni
si este structurat in 10 pasi, adica in interviuri de cate o ora in care aspirantul la iesirea din Yakuza
(si din inchisoare) trebuie sa-si sustina dorinta de a se reabilita.
Trebuie sa te controlezi. Esti prea emotiv". Akira, 33 de ani, asteapta sa intre la cel de-al
doilea interviu. Asculta cu atentie sfatul dat de Ohata Kiyoshi, directorul programului. Vreme de
cinci ani a fost membru al Inagawa-kai, cea de-a doua organizatie mafiota japoneza ca marime,
insumand 10.000 de membri. A fost condamnat la doi ani pentru posesie de droguri. "Cand voi
iesi, voi incerca sa devin pescar. Viitorul ma sperie. Am o sotie si patru copii."
Initial, legea a provocat dezertari in masa, dar la ora actuala lucrurile stau exact invers.
Chiar daca situatia in interiorul organizatiilor Yakuza este mizerabila, alternativa li se pare
gangsterilor si mai rea. Avand in vedere varsta frageda la care acestia sunt "adoptati" de "familii"
(in jur de 16 ani), candidatii la reintegrare nu sunt "echipati" astfel incat ulterior sa-si poata gasi o
slujba si cu atat mai putin s-o faca in conditiile unei acute crize economice. Iar tatuajele si degetele
lor lipsa nu le confera vreun avantaj, ba chiar dimpotriva.
Traditia tatuarii cate unui inel negru in jurul antebratelor pentru fiecare crima
comisa a fost adoptata de Yakuza din Bakuto, treptat mafiotii tatuandu-si din cap pana-n
picioare simbolurile clanurilor respective - dovezi ale tariei de caracter. Tot din Bakuto,
gangsterii au "imprumutat" si practica taierii degetului mic, yubitsume, modalitate de ispasire a
unui "pacat" sau scuza pentru micile izbucniri de revolta in fata sefilor. De asemenea, in cazul
imposibilitatii de plata a unei datorii la joc, varful unuia dintre degetele datornicului trebuia retezat
drept pedeapsa, fapt ce ii stirbea din indemanarea manuirii sabiei.
Degete-lipsa? Kazushige a pierdut o gramada din cauza comportamentului sau
necorespunzator. "Un frate mai mare (un membru mai puternic al bandei) dorea ca fratele meu
mai mic sa-i dea bani. Cand am auzit m-am pierdut cu firea si l-am palit cu sabia in cap. Bossul
meu direct m-a turnat bossului cel mare al Inagawa-kai. Puteam fi dat afara, dar seful a acceptat
totusi sa raman.Nu puteam sa nu-i dau cadou degetul mic in semn de recunostinta. Cand mi-am
facut yubitsume, eram acasa de unul singur, cum o cere traditia. Am folosit un cutit triunghiular
de bucatarie pentru pesti mari si un ciocan. Apoi am mers la spital. Medicii mi-au pus sase copci.
Mi-am depozitat degetul in formol si i l-am oferit sefului. L-a pus in altarul shintoist din biroul lui.
I-am facut cadou un deget sefului direct si altul numarului 1 de la Inagawa."
La ceremonia budista de casatorie a surorii sale mai mici, in urma cu cativa ani, Kazushige
a fost nevoit sa poarte degete false. "La un asemenea eveniment, traditia cere ca oamenii sa bea
din aceeasi ceasca de ceai unul dupa celalalt. E stanjenitor sa-ti lipseasca degetele mici de la
maini..."Oshima, 27 de ani, a avut acelasi gen de probleme, dar din cauza tatuajelor sale. Dovezi
ale curajului, virilitatii si loialitatii fata de organizatie, ele stau marturie a schimbarilor survenite
in statutul purtatorului si implicit a faptului ca acesta va ramane un Yakuza pentru tot restul vietii.
Se transforma insa intr-o problema serioasa in cazul celor cu dor de duca.
Oshima a devenit Yakuza la 15 ani si a parasit organizatia doar patru ani mai tarziu. "Prea
multe constrangeri si reguli de respectat." Fiu de boxer, Oshima ar fi vrut sa calce pe urmele
tatalui. "Dar imi placea mai mult sa ma distrez, decat sa ma antrenez." Un mafiot in varsta l-a
angajat in cluburile pe care obisnuia sa le frecventeze. "Sa devii un yakuza este foarte dificil. Am
fost pus mai intai sa fac munca de birou. Inainte sa bei o ceasca de sake cu seful (oyabun), iar el
sa te considere fiul lui (kobun) si membru al bandei cu puteri depline, vreme de multe luni, uneori
chiar ani, trebuie sa faci comisioane si sa inveti de toate, de pilda cum sa multumesti pe toata
lumea si chiar cum sa gatesti orezul. Trebuie sa fii foarte atent. Daca un yakuza mai in etate vrea
sa fumeze, ai si sarit cu bricheta. Cand mananci, trebuie sa termini inaintea celorlalti. La
restaurant, trebuie sa comanzi numai ce comanda cei in varsta si nu poti iesi in oras niciodata,
decat in cazul in care il insotesti pe boss la ceremonii. E foarte diferit de ceea ce se vede in filme.
Eu credeam ca voi fi tipul acela cu masina tare si cu haine frumoase." Si-a facut tatuajele la varsta
de 16 ani, iar la putina vreme dupa aceea a ajuns la inchisoare pentru jaf armat. Dupa ce si-a
ispasit pedeapsa, la varsta de 19 ani, s-a intors la box, incurajat de fostul boss mafiot, un
impatimit al acestui sport.
Tanarul s-a antrenat serios pentru a trece la profesionisti, dar tatuajele reprezentau o
problema. "In 1996, comisia de box mi-a cerut sa le scot... E o lege nescrisa, ei nu vor sa fie in nici
un fel asociati cu Yakuza." Unele dintre tatuaje i-au fost indepartate cu laserul. Altele, de pe piept,
i-au fost camuflate prin grefe de piele prelevata de pe fese. In 1997, a devenit boxer profesionist,
la categoria usoara. Este cunoscut in ring sub numele de "Ucigasul platit", fiind in prezent unul
dintre cei mai populari boxeri din Japonia.
Pe Joji Abe nu regulile prea aspre l-au facut sa renunte la o cariera de gangster cladita pe
parcursul a 30 de ani, ci lipsa lui de... know-how. De familie buna, a studiat in Anglia si, inainte
sa serveasca Yakuza, a boxat in turnee din Franta. "Trecusem de 40 de ani cand mi-am dat seama
ca nu am vocatie de Yakuza. Am vazut niste studii ale politiei din care reiesea ca doar cinci lideri
mafioti nu au reusit sa-si castige statutul de boss dupa 30 de ani de activitate. Eu am fost unul
dintre acestia."
Pe Joji, educatia l-a ajutat sa-si gaseasca mai usor un nou drum. In 1986 a publicat o
autobiografie, vanduta in 350.000 de exemplare. Acum lucreaza la cea de-a 90-a carte. Pentru altii,
solutiile sunt insa limitate. Dintre cele 98 de centre de reconversie profesionala a fostilor
detinuti, subventionate de Ministerul Justitiei, doar doua accepta fosti Yakuza. "Managerii
nu-i vor. Sunt brutali, au alte valori, ii inspaimanta pe colegi si profita de ei", explica Takaya
Masaru, directorul centrului Shinsei-kai, aflat in vecinatatea inchisorii din Tokio. El le da o mana
de ajutor multor Yakuza.
In 2000, din 20 de fosti detinuti cu varsta medie de 40 de ani, opt au ramas la centru mai
putin de doua luni. Trei nu au venit niciodata, alti doi lucrau pe timpul zilei pentru respectivele
familii de Yakuza, iar unul si-a reluat sirul de crime. Singurul care a parasit centrul fara nici o
problema tot a omorat un membru al unei grupari rivale si a trebuit sa paraseasca tara. "Este dificil
pentru un Yakuza sa-si negocieze iesirea din banda de unul singur. In mod traditional, el trebuie
sa plateasca: ori cu bani, ori cu d Ryoji, 40 de ani, imparte o camaruta de la primul etaj al centrului
cu trei alti fosti detinuti. N-a fost nevoie sa ceara permisiunea bossului Inagawa pentru a pleca: a
fost dat afara de mai-marii organizatiei pentru care facea trafic de droguri. "S-a intamplat cand am
fost arestat. Avocatul angajat de Inagawa mi-a spus ca este ceva temporar, pentru protectia
organizatiei. Am crezut ca voi primi o compensatie baneasca cand ies, dar..." N-a primit nimic si,
ca atare, a demisionat in semn de protest fata de sistemul mafiot."Esti pedepsit atunci cand nu
respecti sistemul si-l ignori." Este exact ceea ce a facut Ryoji. Dar el nu trebuie sa-si ceara iertare,
intrucat oricum nici nu-i trece prin cap sa redevina membru al organizatiei. "E mai usor sa lucrezi
cu ei ca freelancer. Cand esti afiliat, trebuie sa respecti teritoriile, dar ca independent poti lucra
oriunde in Japonia. Este un rezultat al legii din 1992. Aceasta nu va face gruparile mafiote sa
dispara. Le va determina doar sa se organizeze diferit." egete."
Legea pune piedici activitatilor traditionale, motiv pentru care bandele independente
nu pot supravietui. In consecinta, ele fuzioneaza cu organizatii mai mari si acest lucru accelereaza
un proces inceput in urma cu 30 de ani. La ora actuala, peste 30% dintre fostii membri sunt afliati
la cate o organizatie mare. Si, in pofida greutatilor, numarul gangsterilor "rataciti", dar gata sa
revina pe drumul Yakuza este in crestere. "Se intorc in organizatii pentru ca nu se pot adapta la
viata in societate. Nu au nici un sentiment de vinovatie", spune directorul centrului de reabilitare.
Prea multe reguli, prea multe "cotizatii", nici o problema de constiinta. In Japonia, nu
parasesti Yakuza pentru ca simti remuscari. Iar cei care pleaca nu devin tradatori. Desi legea
impotriva organizatiilor criminale i-a accelerat declinul, sistemul s-a dezintegrat si din
interior. Pierderea valorilor, a traditiilor, regulile considerate prea stricte de cei tineri...
timpurile eroice s-au dus si Yakuza a incetat sa mai reprezinte un mit.
Pentru a-si regasi un pic din splendoarea pierduta si a-si tine membrii pe langa casa, cele
trei organizatii principale au acuzat legea ca fiind neconstitutionala in ceea ce priveste dreptul la
asociere si egalitatea de sanse in fata legii (un grup antisocial este definit in functie de numarul
criminalilor arondati, desi un condamnat care si-a ispasit pedeapsa se presupune ca este "curat").
Deocamdata, ei nu au inregsitrat nici o izbanda. Dar, in pofida "concurentei" facute de
gangsterii straini si a tinerilor Yakuza dornici sa-si afirme un soi de independenta, organizatia
mafiota este departe de a fi falimentara, iar acolitii nu se grabesc deloc sa plece. (Cifra de afaceri
inregistrata de Yakuza este inca de ordinul miliardelor.) Issei Mizuta, "nasul" sarit de 70 de ani, s-
a resemnat. "Majoritatea celor mai loiali oameni ai mei se afla la inchisoare, dar eu trebuie sa
merg mai departe. N-am muncit nici o zi in viata mea, daca nu pun la socoteala cele opt zile
petrecute in inchisoare, asadar nu ma pot bizui pe vreo pensie."

4. Marile familii.
Deşi numarul membrilor Yakuza a scazut ca urmare a promulgarii legii impotriva crimei
organizate, se estimeaza ca, la ora actuala, in Japonia, exista peste 87.000 de membri activi.
4.1. Yamaguchi-gumi
Infiintata in 1915, Yamaguchi-gumi este cea mai mare familie Yakuza, cu peste 39.000 de
membri, impartiti in 750 clanuri. In pofida a peste zece ani de represiune politieneasca, aceasta
familie a continuat sa creasca. De la cartierul sau general din Kobe, isi directioneaza activitatile
criminale pe tot teritoriul Japoniei. De asemenea, este implicata si in operatiuni in Asia si Statele
Unite. Seful actual al Yamaguchi-gumi este Shinobu Tsukasa, cunoscut si sub numele de Kenichi
Shinoda si vestit pentru politica lui expansionista.
4.2. Sumiyoshi-rengo
Este cea de-a doua familie Yakuza ca marime, cu 10.000 de membri, divizati in 177 clanuri.
Sumiyoshi-kai, cum mai este numita, e o confederatie de grupari yakuza mai mici. Structural,
difera de principala familie concurenta, Yamaguchi-gumi, prin faptul ca functioneaza ca o
federatie. Lantul ierarhic este mai lax si, cu toate ca Shigeo Nishiguchi este oyabunul suprem,
leadershipul este distribuit la mai multe persoane.
4.3. Inagawa-kai
Este cea de-a treia mare familie Yakuza din Japonia, cu aproximativ 7.400 de membri,
"arondati" la 313 clanuri. Cu sediul la Tokio, zona Yokohama, a fost una dintre primele familii
care si-a extins operatiunile si in strainatate. Kakuji Inagawa este seful cel mare.
4.4. Tao Yuai Jigyo Kummiai
Infiintata de Hisayuki Machii in 1948, a devenit rapid una dintre cele mai influente familii
de gangsteri din Tokio. In randurile ei se afla yakuza de origini coreene, peste 1.000 de persoane
impartite in 6 clanuri. In prezent, seful este Satoru Nomura.
Numărul membrilor yakuza a scăzut în ultimii ani, cu circa 7.000 anual, însă cifra lor totală
ajunge la peste 63.000 în arhipelag, potrivit cifrelor furnizate de poliţia naţională. Clanul
Yamaguchi a pierdut, de exemplu, 3.300 de membri în 2012, însă reprezintă încă 40% din crima
organizată din Japonia, potrivit poliţiei nipone.

5. Ritualurile.
Traditia Bakuto de tatuare a cate unui inel negru jur-imprejurul antebratului pentru fiecare
crima comisa a fost adoptata de membrii Yakuza, care treptat s-au acoperit din cap pana-n picioare
de simboluri ale diferitelor clanuri, ca dovezi de forta si neacceptare a regulilor societatii.
Membri Yakuza au mai adoptat din Bakuto si Yubitsume, practica retezarii unui
deget in semn de cainta pentru cate un act de nesupunere fata de sef. De asemenea, in caz de
neplata a unei datorii la joc, drept pedeapsa, varful unuia dintre degetele gangsterului este taiat,
ceea ce ulterior ii slabeste acestuia indemanarea la manuirea unei sabii.
Pe timpul detentiei, membrii Yakuza obisnuiesc sa practice un ritual care implica
perle: fiecarui an petrecut in inchisoare ii corespunde o perla introdusa sub pielea penisului.
In mod obisnuit, Yakuza isi tin tatuajele de pe corp ascunse de ochii celorlalti, o ocazie de a si le
arata unii altora fiind la jocul de carti Oicho-kabu, jucat la bustul gol. Alt ritual de seama este
ceremonia sake-ului, utilizata pentru a "uda" legaturile de fratie intre membrii Yakuza sau intre
grupari. In august 2005, "nasii" Kenichi Shinoda si Kazuyoshi Kudo au tinut o astfel de ceremonie
pentru a consfinti noul parteneriat intre bandele lor, Yamaguchi-gumi si Kokusai-kai.

6. Mantuirea.
Prea multe reguli, prea multe "cotizatii" datorate sefilor si nici un scrupul. In Japonia nu
remuscarile te fac să te laşi de Yakuza. Pleci, dar nu devii tradator. Incerci doar sa treci
neobservat. Despre o singura grupare Yakuza se spune ca s-ar fi cait in mod sincer: Barabbas.
Aceasta misiune protestanta a fost fondata in 1995 de opt fosti gangsteri, sub presedintia lui
Yoshiyuki Yoshida. In prezent, el are 58 de ani, lucreaza ca agent imobiliar si pastoreste alaturi de
fiul lui o biserica deschisa intr-o suburbie din Osaka.
Yoshida, liderul gruparii Dai-Nihon-Seigi-dan, a fost odata cel mai mare traficant de
droguri din Japonia. In 1978, in timpul Razboiului din Osaka, fratele i-a fost ucis de un membru
al Yamaguchi-gumi. Imediat si-a pus oamenii pe urma lui Taoka, nr. 1 de la Yamaguchi, bossul
bosilor. El s-a ales cu o rana la gat, dar Taoka a fost gasit decapitat pe o alee intunecoasa, o
saptamana mai tarziu. Yoshida a primit cinci ani de inchisoare. Cand a fost eliberat, una dintre
amante, o crestina originara din Coreea de Sud, il astepta alaturi de o fetita, a lui. I -a schimbat
viata. Si-a inchis organizatia mafiota si s-a dedicat misionariatului, alaturandu-se organizatiei
Barabbas.
Mesajul predicilor si conferintelor acesteia este ca oricine isi poate schimba viata, dar
ca numai Dumnezeu este capabil sa-l schimbe pe Om. Misiunea Barabbas a fost fondata de
Suzuki Hiroyuki, un fost Yakuza atat de inglodat in datorii, incat singura solutie a fost aceea de a
deveni predicator. Povestea lui a facut subiectul unui film intitulat Jesus Is My Boss, produs de un
coleg misionar, Tetsuo Nakajima, fost consultant financiar al organizatiei Sumiyoshi-kai. Dupa ce
a traficat mari sume de bani vreme de 20 de ani, într-o bună zi Tetsuo a luat-o razna sub influenta
amfetaminelor si aproape si-a omorat in bataie un coleg, convins ca este trădător.

Bibliografie:

1. Hill, Peter B. E., Heisei Yakuza: Burst Bubble and Botaiho, Sociology Working Papers,
Paper number 2002-10; Departament of Sociology; University of Oxford;

2. Hill, Peter B. E.; The Japanese Mafia: Yakuza, Law and the State; Oxford University Press,
2003;
 3. Ishino, Iwao, The Oyabun-Kobun: A Japanese Ritual Kinship Institution, American
Anthropologist, December, 1953, Vol. 55(5): 695-707;

4. Kaplan & Dubro; Yakuza: Expanded Edition; University of California Press, California,
2003;

5. Katzenstein, Peter J. (Editor), Shiraishi, Takashi (Editor), Beyond;

6. Japan: The Dynamics of East Asian Regionalism (Cornell Studies in Political Economy)
(Paperback);

7. Nitobe, Inazo, Bushido, 1900, traducere de Suchi, Takuhei, Bushido-The Soul of Japan,
Kodansha International Ltd., Tokyo, 1998;

8. Reischauer, Edwin O., Jansen, Marius B., The Japan Today: Change and Continuity,
Harvard University Press, 1988;

9. Saga, Junichi, Confessions of a Yakuza, 1991;

10. Tsunemoto, Yamamoto and Wilson, William Scott; Hagakure: Book of the Samurai;
Kodansha Intenational Ltd., Tokyo; 2000;

11. Yakuza - mafia japoneză - Documentar, 12 martie 2011, Julian Chitta, Ziare.com;

12. Yakuza – mafia japoneză cu o mie de feţe, 27.09.2009, Cecilia Stroe, Descoperă Yakuza,
sindicatul crimei organizate din Japonia, extins acum în întreaga lume, îşi are originile în
timpul Shogunatului Tokugawa (1603), o perioadă cunoscută în istoria niponă ca Perioada
Edo.

CURSUL NR. 9
CRIMA ORGANIZATĂ ÎN CHINIA.TRIADELE SAU MAFIA GALBENĂ

C UPRI NS

1. Aspecte generale privind crima organizată în China

2. Originile mafiei chinezeşti. Cei ce vin tocmai din Shaolin
3. Rascoale, capitalism, nationalism si comunism
4. Domenii de activitate. Preocupări
5. Triade si Tong-uri. Manual de functionare
6. Viitorul - între ritualuri şi tehnologizare

1. Aspecte generale privind crima organizată în China.

Mafia, Yakuza şi Triadele sunt tipuri tradiţionale de organizare şi manifestare a
criminalităţii ce s-au dovedit a fi longevive şi care au avut, iniţial, un rol pozitiv, dar au degenerat
abandonând scopul, menţinând însă principiile de luptă.
 La baza acestora, în procesul formării, au stat opresiunea externă asupra ţării, opresiunea
internă asupra unei pături sărace şi sărăcia generalizată demonstrând astfel că se poate forma crima
organizată oricând şi oriunde aceste condiţii vor exista.
Inspirate din aceste trei tipuri, într-o serie de alte ţări crima organizată se manifestă, de mai
mult sau de mai puţin timp, abordând aceleaşi infracţiuni sau altele moderne, noi, important fiind
câştigul. State sărace sau în proces de transformare politică şi socială, sunt victime atât ale
criminalităţii autohtone ce se cristalizează, cât şi pieţe ale criminalităţii externe, transnaţionale
existente deja.
Astfel au apărut organizaţii tip Mafia formate de către alte grupuri etnice – vietnamezi,
turci, kurzi, ţigani, ruşi, nigerieni (organizaţiile criminale nigeriene deţin locul doi, după chinezi,
în SUA pe piaţa drogurilor), columbieni, portoricani, etc. Triadele ori Yakuza servesc de model
popoarelor asiatice de care sunt legate prin obiceiuri şi tradiţii, constituind un real pericol pentru
ordinea planetară, avându-se în vedere că aceste popoare depăşesc cu mult jumătate din populaţia
globului.
Publicaţia britanică „Daily News” şi cotidianul spaniol „Diario” au întocmit un clasament
al celor mai puternice structuri mafiote din lume. Criteriile de evaluare au vizat implicarea în
acţiuni criminale pe teritoriul altor state, precum şi amploarea activităţilor ilegale: comerţul cu
arme, stupefiante, etc.
Mafia rusă numără 500.000 de oameni. Capii ei controlează 70% din economia ţării,
precum şi industria de prostituţie din Macao şi China, traficul ilegal de narcotice din Tadjikistan
şi Uzbekistan, spălarea de bani din Cipru, Israel, Belgia şi Marea Britanie. Ei se ocupă, totodată,
de furturi de maşini, comerţul cu materiale nucleare şi prostituţia din Germania. În plus, potrivit
presei occidentale, mafia rusă a pătruns puternic în sport. Potrivit unor date concordante, crima
organizată din Rusia este prezentă în peste 50 de ţări ale lumii. În ceea ce priveşte capitalul eva
cuat din Rusia începand cu 1991, unele surse indică 150 mld. $, altele numai 50 mld. $.
Cosa Nostra este formată din 181 de familii, care regrupează între 5.000 şi 6.000 de oameni.
Potrivit unor calcule aproximative, cifra de afaceri a mafiei siciliene se ridică la 13 mld. euro, din
care 8.005 mld. euro provin din trafic de droguri, 2.841 mld. din spălare de bani, comerţ ilegal cu
diferite produse, etc., traficul de arme aduce aproximativ 1,55 mld. euro, iar proxenetismul - 176
milioane. La sfârşitul secolului al XIX-lea, mii de sicilieni au plecat în America, fugind din calea
sărăciei şi a veşnicelor războaie dintre clanuri. Astfel, în marile oraşe ale SUA s-a creat o altă Cosa
Nostra - o reţea de „familii” siciliene care controlează cazinourile, contrabanda, prostituţia,
comerţul ilegal cu băuturi spirtoase, tutun şi arme. Pe ansamblul organizaţiilor mafiote italiene,
cifra de afaceri depăşeşte 90 mld. euro.
Mafia columbiană reprezintă unul dintre cei mai mari furnizori mondiali de cocaină. Toate
eforturile autorităţilor statului de a pune capăt acestei organizaţii rămân, deocamdată, fără rezultate
majore. Cartelurile de droguri au apărut în Columbia la mijlocul anilor 1960, iar câştigurile lor
sunt estimate la zeci de miliarde de dolari.
Mafia japoneză - yakuzza, cu un efectiv de peste 84.700 de oameni, este reprezentată de
patru principale sindicate, care-şi desfăşoară activitatea pe tot cuprinsul ţării şi posedă ramificaţii
în zona Pacific, precum şi în Germania, Statele Unite, Mexic şi Australia. Atenţia lor este
concentrată pe pariuri şi jocuri de noroc, pe afaceri în sectorul imobiliar, proxenetism, trafic de
droguri şi de arme.
Mafia mexicană este considerată una dintre cele mai puternice organizaţii de crimă
organizată din Statele Unite şi care s-a născut în lumea întunecată a închisorilor. A apărut în anii
1950, când s-a impus ca apărător al mexicanilor aflaţi după gratii în SUA de alţi infractori şi de
organele de pază ale penitenciarelor. Se ocupă de şantaj şi de comerţul cu narcotice.
Mafia israeliana este specializata in traficul de narcotice si in industria se xu lui. Pe masura
ce gruparile de crima or ga nizata din alte regiuni ale lumii au in ceput sa-si spuna cuvantul, re pre
zen tan tii mafiei israeliene se confrunta cu o concurenta acerba.
Mafia sarba lucreaza in zeci de tari ale lumii si se ocupa de contrabanda cu narcotice,
asasinate comandate, jafuri de locuinte, si con tro lul asupra jocurilor de noroc. Pe listele
Interpolului figureaza aproximativ 350 de cetateni sarbi, care sunt, in mare parte, colaboratori sau
capi ai diferitelor organizatii criminale.
Mafia chineză este constituită din două grupări separate. Pe de o parte sunt triadele, adică
organizaţii de origine nationalistă şi care datează din Evul Mediu. Sunt în jur de 50, stabilite cu
precădere în Macao, Hong Kong si Taiwan. Membrii acestor structuri se ocupa de rapiri de
persoane, trafic de carne vie, comert ilegal cu arme si stu pe fiante, etc. Potrivit expertilor, pe
masura ce economia Chinei se va transforma in lider mondial (ultimele prognoze in acest sens
sustin ca acest lucru se va in tampla in urmatorii 20 de ani), triadele isi vor extinde spatiul de
actiuni. Tria dele au declarat deja „razboi” con curentilor lor, ele reusind sa detroneze, in Japonia,
mafia locala in privinta numa rului de crime efectuate de straini. Pe de alta parte, sunt gangsterii
noii Chine prezenti in Franta, Olanda sau Belgia.
Conceptul de mafie chinezeasca s-a intiparit in ultimii ani in mentalitatea romanilor ca fiind
ceva profund negativ şi periculos, concretizat uneori prin inghesuirea de chinezi in gemantane si
genti de voiaj. Adevarul este cu totul altul. Imperiul galben de furie al infractionalitatii chinezesti
se lauda cu o vechime de sute de ani, presarati cu puternice izbucniri de patriotism si exacerbare a
mandriei nationale. Dincolo de hotarele primilor imparati, exista netulburat de nimeni si nimic un
univers subteran care se poate lauda printre altele cu "titlul" de cea mai numeroasa organizatie
criminala din lume. Astazi puterea lor este mai mare decat oricand, milioanele de furnici fanatice
luptand in liniste pentru supunerea intregii lumi sub Legea lui Trei.
La nivelul anului 1997 o serie de state prezentau la Colocviul pregătitor al AIDP, desfăşurat
la Alexandria, dimensiunile fenomenului în ţările lor. Astfel, în China, conform statisticilor
Securităţii Publice, între 1991-1995, Poliţia chineză a depistat mai mult de 700.000 de bande
criminale, a capturat peste 2.000.000 de autori şi 600.000 de persoane suspecte de a fi membrii
unor astfel de bande. S-au rezolvat peste 1.900.000 de cazuri cu o medie anuală de 140.000 de
bande descoperite şi 530.000 de membrii capturaţi. Numărul membrilor capturaţi reprezintă 37%
din numărul total al infractorilor.283
Motto-ul mafiei chineze este: Noi facem de toate. Şi încă la preţ mic!

2. Originile mafiei chinezeşti. Cei ce vin tocmai din Shaolin.

Triadele chinezeşti sunt considerate cele mai vechi societăţi criminale asiatice, formate
iniţial din grupuri de rezistenţă împotriva dinastiei chineze Manchu, ce a condus China de la
începutul secolului XVII, având iniţial scopul răsturnării acesteia 284 .
Cuvântul “triadă” este un termen englezesc, folosit încă de la începutul dominaţiei engleze
asupra unor porturi şi teritorii chineze, el reprezentând emblema sacră a organizaţiilor criminale
autohtone, respectiv triunghiul cu cele trei mari puteri de bază: cerul, pământul şi omul.

283 Ding Mu-Ying şi Shan Chang-zong – Pedepsirea şi prevenirea crimei organizate, Raport la Colocviul al XVI-AIDP
1997, RIDP, vol. 69, p. 264.
284 Ion Pitulescu – op. cit., p. 104.
 După formarea Republicii China în 1912, dezvoltarea acestor organizaţii s-a accentuat în
Taiwan şi Hong Kong – teritorii rămase sub tutela britanică. Se estimează că există 160.000
persoane în Hong Kong cuprinse în 50 de organizaţii diferite. 285
Cu toate că structura Triadelor de astăzi diferă de cea din trecut, ele au la bază în mare
măsură aceleaşi metode şi tradiţii. Aşa de exemplu, ceremonia de iniţiere, cunoscută sub
denumirea de “Atârnarea lanternei albastre” impune şi acum recruţilor să repete cele 36 de
jurăminte prin care îşi exprimă loialitatea şi frăţia cu ceilalţi membrii şi obligaţia sacră de a păstra
secretul absolut.
În opinia unor cercetători, la care ne raliem, originea, evoluţia, ritualurile şi chiar practicile
trecute sau prezente ale triadelor sunt, în mod surprinzător, foarte apropiate de cele ale Mafiei ca
urmare a similitudinilor condiţiilor în care au apărut.
Semnificativ este principiul “tăcerii” sancţionată de omerta în cazul mafiei, iar în cazul
Triadelor semnificativă este aplicarea unei vechi zicale chinezeşti ce spune “Când eşti viu nu te
duce la autorităţi, când eşti mort nu te duce în iad”.
Sub aspectul pedepsirii cu o mare cruzime a celor vinovaţi de încălcarea regulilor
organizaţiei există „suportul roşu” la Triade şi „locotenenţii” cu protecţia internă în cadrul Mafiei.
În prezent, triadele sunt compuse din două grupuri principale de persoane, primul şi cel
mai mare cuprinzând persoane ce au intrat în organizaţie din dorinţa de a evita să fie hărţuiţi,
tracasaţi, victimizaţi, iar cel de-al doilea este compus din cei care au aderat din dorinţa de a fi
temuţi, de a intra în lumea interlopă pentru a obţine câştiguri financiare.
Imperiul galben de furie al infractionalitatii chinezesti se lauda cu o vechime de sute de
ani, presarati cu puternice izbucniri de patriotism si exacerbare a mandriei nationale. Dincolo de
hotarele primilor imparati, exista netulburat de nimeni si nimic un univers subteran care se poate
lauda printre altele cu “titlul” de cea mai numeroasa organizatie criminala din lume.
Astazi puterea lor este mai mare decat oricand, milioanele de furnici fanatice luptand in
liniste pentru supunerea intregii lumi sub Legea lui Trei.
Cu siguranta, foarte putini oameni au s-au gandit vreodata ca ilustrul si celebru templu
Shaolin ar fi putut da nastere (in mod indirect, desigur) uneia dintre cele mai mari organizatii
mafiote din lume.
Adevarul este ca primii fondatori ai Triadelor nu erau nimic altceva decat calugari
luptatori exilati si vanati de autoritatile imperiale dupa momentul dramatic al incendierii
faimosului Templu Shaolin. Fenomenul mafiei chinezesti poate fi inteles numai prin prisma
examinarii bagajului cultural, al ezoterismului martial si chiar al unui patriotism exclusivist dus la
extrem de adeptii numeroaselor organizatii criminale chinezesti care se reunesc sub titulatura
generala de Mafie Chineză.
Termenul in sine, face referire la asa numitele Triade, organizatii cunoscute de chinezi
prin termenul de San He Hui. Denumirea are rezonante in daoismul milenar avand o conotatie
foarte eleganta. Tradusa mot a mot, semnifica "Cele Trei Societati Armonioase", concept ezoteric
stravechi care face trimiterea la armonia si unitatea primordiala dintre Cer, Pamant si Om. Numele
de Triade, sub care sunt cunoscute astazi in toata lumea, le-a fost dat de autoritatile britanice din
Hong Kong, pe baza simbolisticii chinezesti care continea imaginea unui triunghi inconjurat de
palose sau de Guan Yu, zeul chinez al loialitatii.
Ceea ce a sfarsit astazi intr-o organizatie atotputernica, capabila de acte de o cruzime
inimaginabila pentru un non-asiatic si stapana peste crima organizata din jumatate de Asie, a avut

285 Conferinţa ministerială mondială asupra crimei organizate – Napoli 21-23 nov. 1994. Raport.
la inceput o misiune exclusiv patriotist-haiduceasca, prin care se angaja sa apere etnicii chinezi de
atacurile si abuzurile dinastiei straine Qing, de sorginte manciuriana.
Din punct de vedere strict istoric, prima organizatie secretă care a organizat atacuri
impotriva administratiei manciuriene se numea Tian Di Hui (Societatea Cerului si
Pamantului). Sub acesta denumire elevata se ascundeau, de fapt renumiti luptatori de Kung Fu care
actionau aidoma unor haiduci locali, pedepsind mortal pe functionarii imperiali care abuzau taranii
si comerciantii chinezi.
Scopul lor suprem nu se limita la acte de razbunare, prima triada din istorie tintea mult mai
sus. Maestrii de Kung Fu complotau pentru daramarea dinastiei manciuriene Qing si restaurarea
unei dinastii pur chinezesti condusă de etnicii Han. Societatea Cerului si Pamantului avea un scop
eminamente politico-nationalist, nici un maestru luptator nu si-ar fi imaginat vreodata ca
organizatia lor se va ocupa peste ani de asasinate la comanda, prostitutie, trafic de droguri sau
jocuri de noroc.
Aceasta pentru ca Triada initiala a fost fondata de cinci maestri calugari scapati cu viata
dupa incendierea Templului Shaolin de Sud de catre armata imperiala Qing. Templul ajunsese o
adevarata scoala care forma luptatori periculosi pe banda rulanta.
Calugarii de aici luasera in prealabil decizia de a invata tainele artelor martiale pe orice
chinez dupa ce vazusera samavolniciile la care era supusa populatia Han. Speriate de posibilitatea
tot mai evidenta ca o adevarata armata populara antrenata la Shaolin sa treaca la fapte, autoritatile
au trimis toate unitatile armatei imperiale care intr-un atac de noapte au ucis majoritatea calugarilor
si au incendiat templul. Cei 18 care au scapat erau cei mai buni calugari luptatori Cinci dintre
acestia au decis sa creeze cinci noi Temple si cinci societati secrete invincibile care sa actioneze
de la adapostul anonimatului. Mottoul lor era: "Zdrobiti dinasita Qing, Reinviati dinastia Ming".
Vitregiile istoriei, aparitia erei tehnologice si globalizarea accelerata, au dus insa la
transformarea organizatiei patriotice initiale intr-una dintre cele mai temute mafii din intreaga
lume.

3. Rascoale, capitalism, nationalism si comunism.

Urmatoarele izbucniri violente ale Triadelor nu au intarziat sa se manifeste pe scena istoriei
Chinei. In anul 1790, Societatea Lotusului Alb a starnit o rebeliune presarata de atrocitati in
provinciile Sichuan, Hubei si Shaanxi.
Intre anii 1847-1850, provincia Kwantung a fost devastata de taranii antrenati sub
obladuirea Fratiei Ciomegelor.
Anii 1851-1865 aduc in scena figura lui Hung Hsiu Chuan, un exaltat conducator al
Triadelor care se credea nimeni altul decat fratele lui Iisus Christos. Fara a avea vreo trasatura
comuna cu Mantuitorul, Capetenia Hung declanseaza rascoala Tai Ping in care, din ordinul sau,
mor zeci de mii de oameni. Rascoala se apropia amenintator de Beijing, astfel incat autoritatile
manciuriene se vad nevoite sa ceara ajutorul Puterilor Occidentale care innabusa in sange, cu
tunurile, rascoala lui Hung.
Cum perseverenta si capacitatea de a nu se da batuti niciodata, sunt caracteristici nationale
ale poporului chinez, capii Societatii Lotusului Alb impreuna cu triadele "Marilor Sabii" si
"Pumnilor Rosii", au pus la cale sangeroasa Rascoala a Boxerilor. Yi He Tuan, cum o denumesc
chinezii, a fost cea mai mare rascoala populara din istoria moderna a Chinei. Rascoala Boxerilor
si-a primit numele de la atasatii militari occidentali care se confruntau prima oara cu practicantii
de arte martiale din sudul Chinei.
 Pentru ei, acesti luptatori erau "boxeri", negasind alt termen cu care sa-i descrie. Rascoala
a fost stopata doar de tunurile si armele de foc ale occidentalilor care conlucrau deschis cu dinastia
manciuriana, ambele parti jefuind poporul chinez dupa propriile interese. Cum ceea ce nu te
omoara, te face mai puternic, Triadele au iesit intarite din rascoale, avand de partea lor tot suportul
si ajutorul maselor populare care vedeau in ei singura pavaza care-i apara deopotriva de
manciurieni si de occidentali.
Puterea lor crestea zi de zi, odata cu ea se dezvolta si apetitul noilor conducatori pentru
activitati infractionale care aduceau insa sume imense de bani in visteriile triadelor. Odata cu
aparitia capitalismului si industrializarii in China, atentia triadelor s-a indreptat si spre scena
politica. Si nu oricum, ci spre cele mai inalte functii in stat.
Bunaoara, Sun Yat Sen, primul presedinte chinez si Fondatorul Republicii China de dupa
abolirea casei imperiale, a fost un membru marcant al triadelor, fiind sustinut de Societatea Hsing
Chun. Succesorul lui Sun Yat Sen, capetenia razboinica Yuan Shik Kai, a lucrat mana in mana cu
triadele pe toata durata de timp cat a fost la putere.
Guomindang-ul, sau Guvernul Nationalist, ajuns la putere in 1927, era condus de Chiang
Kai Shek, nimeni altul decat un membru al Bandei Verzi - Shang Hai. Triadele au luat in stapanire
intreaga parte de sud a Chinei si au luptat pentru putere cu armata comunista a lui Mao Ze Dong
timp de zeci de ani de zile pana cand au pierdut puterea oficiala.
Lupta dintre comunisti si mafioti a fost deosebit de sangeroasa, ambele tabere facandu-se
vinovate de scene de macel, indescriptibile pentru orice om normal. In timpul luptelor cu
comunistii chinezi, sediul armatei nationaliste a triadelor se afla in orasul Canton la adresa nr. 14
Po Wah. Acesta este originea triadei "14 K", care astazi numara doar in Hong Kong, peste 300.000
de membri.
După ce Mao a definitivat victoria in anul 1949, o parte din nationalistii din triade au fugit
in Hong Kong, Macao, Thailanda, Singapore, San Francisco, Vancouver si Australia. Ramasitele
armatei nationaliste a Guomindang-ului a gasit adapost in muntii impaduriti ai Birmaniei, unde
sub conducerea capeteniei Khun Sha, au pus bazele traficului de droguri spre Occident, via
Thailanda.
Am fi tentati să credem ca restul membrilor triadelor ramasi in China comunista au pierit
in anonimat in fata tavalugului nivelator al Revolutiei Culturale si megalomaniei lui Mao. De fapt
capii triadelor au intrat in Partidul Comunist, pozand ca secretari si subsecretari constiinciosi, in
timp ce subordonatii se ocupau cu micile infractiuni şi traficul de influenţă.

4. Domenii de activitate. Preocupări.

Imprastiati in lumea intreaga, membrii triadelor au inceput sa domine universul infractional
international, ajungand in prezent sa-şi imparta lumea doar cu durii reprezentanti ai mafiei ruse,
singurii care au reusit sa opuna o rezistenta serioasa in fata invaziei de criminali venita din Asia.
Majoritatea triadelor participă, într-o gamă foarte largă, la activităţi criminale obişnuite
îndeosebi la traficul cu droguri, jocurile de noroc, şantajul, traficul de carne vie, pornografia şi
spălarea banilor proveniţi din aceste activităţi ilegale.
Grupările cele mai sofisticate, mai moderne, se luptă să monopolizeze jocurile de noroc şi
piaţa de casete video din Hong Kong şi China. Triadele din SUA se ocupă îndeosebi cu traficul de
droguri, de arme de foc, emigraţie clandestină, iar în unele situaţii sunt buni executanţi de răpiri şi
asasinate.
 Acestea sunt active şi în Europa, în special la Amsterdam, Londra şi îndeosebi în Spania
unde contrabanda s-a intensificat în mod deosebit. Această activitate este controlată de ramura
SUNYET ON TRIAD.
Traficul de heroină este asigurat de ramurile CHINA WHITE şi 14K, în timp ce prostituţia,
pornografia şi traficul de copii sunt controlate în mod predominant de gruparea WO OM LOK.
În plus, există numeroase probe de împrumuturi pirat şi de jafuri pe scară largă, iniţiate de
ramura DAI HOOD care dispune de o bancă ilegală ce împrumută bani cu dobânzi foarte mari,
acordă credite pentru jocurile de noroc şi asigură bani pentru imigranţii ilegali.286
Astazi isi organizeaza si conduc activitatile din China continentala, Taiwan, Hong Kong,
Singapore, Macao, Malaezia. Practic, detin controlul asupra intregii lumi interlope transfrontaliere
din Asia de Sud. In tarile occidentale si-au facut aparitia odata cu dezvoltarea asa-ziselor Orase
Chinezesti, zone rezidentiale populate de imigranti chinezi. Infloresc in orase precum Los Angeles,
Londra, San Francisco, New York, precum si in toate capitalele europene sau in orasele importante
din restul lumii.
Domeniile lor de activitate includ orice faptă care i-ar face astazi pe cei cinci maestri
Shaolin fondatori sa paleasca de rusine! Trafic de droguri, asasinate la comanda, furturi de masini
luxoase, spalare de bani, prostitutie, jocuri de noroc, trafic de carne vie, orice forma de jaf si furt,
falsificare de bani, comercializare de tutun si bauturi alcoolice de contrabanda, vanzarea de haine
de marca, tigari, DVD-uri, CD-uri, produse electronice, softuri de computer, toate contrafacute.
Nici macar bietele animale si plante nu au scapat, triadele fiind implicate puternic si in traficul cu
animale rare.
Conform datelor remise publicitatii de Interpol, triadele fac cei mai multi bani de pe urma
activitatilor ilicite din lumea IT. După ce ca detin jumatarte din toate site-urile de video-chat porno
din lume, triadele sunt lideri mondiali in ceea ce priveste pirateria de pe Internet. In brigazile lor
lucreaza astazi cei mai dibaci si dedicati hackeri.

5. Triade si Tong-uri. Manual de functionare.

O altă formă de organizare a emigranţilor chinezi în SUA 287 , este reprezentată de aşa zisele
tong-uri (în traducere, săli sau locuri de întâlnire), care sunt organizaţii de afaceri, cu sucursale în
marile oraşe americane şi care, prin modul de construire au tradiţii şi ceremonii identice.
Deşi, în principiu, nu sunt organizaţii criminale, tong-urile comunică tot mai mult cu
triadele, existând indicii că în ultima perioadă sunt implicate şi acestea în jocuri de noroc, şantaje,
prostituţie.
Destul de des auzim vehiculat termenul de Tong, alaturat de multe ori in contextul triadelor.
Tong-urile nu sunt altceva decat puii plecati de la sanul triadelor mame cu misiunea de a se stabili
in afara granitelor Chinei si a excela in arta tuturor infractiunilor posibile.
Tong-urile au fost fondate la ordinul capeteniilor razboinice din China continentala care au
dorit sa detina controlul primelor comunitati de imigranti chinezi de peste ocean. Astfel, primele
frăţii Tong s-au format la mijlocul secolului 19 in mijlocul celor mai saraci si marginalizati membri
ai diasporei chinezesti din S.U.A.

286 Emigraţia chineză în S.U.A. s-a produs în trei etape - prima în jurul anilor 1800, în perioada goanei după aur, a
doua în jurul anilor 1949, după victoria comunismului în China, iar a treia s-ar situa în jurul anilor 1970, după
izbucnirea marilor scandaluri de corupţie din Hong Kong, când autorităţile au declan şat o vânătoare aprigă împotriva
corupţilor şi corupătorilor (I. Pitulescu op. cit. p. 106.) ;
287 A se vedea Raportul Conferinţei ministeriale mondiale privind combaterea crimei organizate - Napoli – nov. 1994;
 Cum primii emigranti chinezi au avut de infruntat ura, dispretul, jafurile si umilintele la
care erau supusi de albii din America, au trebuit sa ceara ajutor si razbunare acasa, unde legea o
faceau maestrii luptatori si lorzii razboiului care patronau triadele. Acestia au fost mai mult decat
bucurosi sa-i sprijine cu bani, sfaturi, antrenamente si logistica pe fratii lor de peste Pacific, mai
ales datorita faptului ca-i urau de moarte pe occidentalii care le jefuiau tara.
Sub sfaturile si indrumarea lor, chinezii imigranti si-au facut rapid un renume sumbru
printre americani. Cruzimea era cuvantul de ordine. Daca un cow-boy sau fermier beat agresa sau
umilea un chinez, corpul sau era gasit purtand urmele unor torturi ingrozitoare. "Frica este un bun
ambasador", obisnuiau sa spuna capeteniile proaspetelor fratii Tong.
Cu toate ca primele Tong-uri erau alcatuite dupa modelul triadelor de acasa, lipsite de
idealul politic al acestora din urma, Tong-urile au pastrat structura clanica si ritualurile specifice,
axandu-se in scurt timp doar pe activitati infractionale. Cu o cruzime si inteligenta nemaiîntalnite
in cazul mafiilor concurente din America, Tong-urile si-au demonstrat succesul in extorcari de
sume de bani, jocuri de noroc, taxe de protectie, prostitutie, trafic de organe, crime.
In fata concurentei reprezentate de mafiile italiene, vietnameze, japoneze, a gastilor de
cartier de latinos portoricani si mexicani sau a fratiilor ariene, Tong-urile nu s-au lasat intimidate
trecand uneori la represalii a caror simpla relatare face sa paleasca orce povestire horror a lui
Stephen King din vremurile sale bune.
Afacerile terminate prost se sfarsesc deseori in asasinate si torturi. Razbunarile iau forma
atentatelor cu bombă, atacurilor cu cutitele sau executia rituala a "celor 100 de taieturi adanci".
Triadele de astazi din Hong Kong sunt mult mai puternice decat par la prima vedere.
Retrocedarea Hong Kong-ului din anul 1997, cand orasul a trecut de la administratia britanica la
cea numita de Republica Populara Chineza, nu a facut decat sa aduca triadelor un plus la capitolul
de imagine si bani. In plus, foarte multi chinezi de pe continent au venit in noul oras cu unicul scop
de a deveni soldati in imensa armata subterana organizata pe principii nationalist-infractionale.
Triadele de aici au propriile armate echipate cu orice arma posibila.
Aici nu exista figura unui "nas" omnipotent, cum gasim la mafiile italiene. Puterea este
impartita intre mai multe triade, iar in cazul unei triade exista un oficial denumit onorific, Bastonul
Rosu, in subordinea sa intrand de obicei 15 companii.
Triadele folosesc in mod traditional codurile numerice care desemneaza rangul si ocupatia
membrilor din clasa respectivă. De exemplu, clasa 426 este alcatuita din "luptatori", 489 grupeaza
"maestrii muntelui", 438 adaposteste "deputatii maestrilor muntelui", cei din clasa 415 reprezinta
"evantaiul alb de hartie" si cei din grupa 432 au numele de cod "paiele de santal ".
Odata cu boom-ul economic petrecut în Hong Kong, a crescut si influenta triadelor care au
inceput sa se faca cunoscute in ultimii ani prin numeroase acte de caritate si ajutor financiar pentru
defavorizatii sortii.
6. Viitorul - între ritualuri şi tehnologizare.
Astazi triadele isi intaresc puterea prin numarul imens de membri care il depaseşte pe cel
al tuturor mafiilor mondiale luate la un loc. Dusmanii lor traditionali, japonezii din Yakuza, au
inceput sa joace un rol secund pe scena interlopa din Asia.
Intr-un interviu acordat unui jurnalist chinez independent, un lider al triadelor aflat sub
protectia anonimatului declara nonsalant că:
"Astazi Yakuza traieste din mila noastra. Numai faptul ca ne vireaza sume imense de bani,
ne opreste sa-i zdrobim cu totul. Noi nu am uitat nici de atrocitatile pe care japonezii le-au comis
de-a lungul istoriei in China, nici faptul ca sunt dusmanii nostrii dintotdeauna. Astazi am crescut
in forta si putere datorita sfaturilor si principiilor intelepte ramase de la stramosii nostri. Yakuza
poate strange doar cateva mii de luptatori. Noi, in schimb avem cateva milioane. Forta stramosilor
ne sustine. Japonezii sunt umiliti si ne platesc tribut, nici nu indraznesc sa intarzie cu plata. I-am
putea zdrobi oricum. Dar este mai placut sa-ti umilesti dusmanul, decat sa-l ucizi dintr-o
data", incheie mandru, liderul triadei…
Juramintele si codul de onoare al triadelor enumera 36 de capete care cuprind toate
drepturile si indatoririle noului membru. 36 este un numar sacru in numerologia mistica chineza,
alegerea sa nu este intamplatoare.
Templul ars de la Shaolin avea 36 de camere pline de capcane si pericole care trebuiau
parcurse de viitorul calugar doritor sa devina un luptator absolut. Initierea unui nou membru are o
incarcatura de-a dreptul religioasa.
In ciuda deceniilor de ateism adus de comunismul lui Mao, viitoarea termita luptatoare este
introdusa intr-o camera de ceremonie unde troneaza altarul lui Guan Yu, zeul daoist al fratiei si
intrajutorarii. Acolo, neofitul trebuie sa aprinda betisoare parfumate ca ofranda stramosilor si sa
sacrifice un animal, de obicei o gaina, porc sau capra. Dupa ce bea o cupa care contine jumatate
vin, jumatae sangele animalului jertfit, viitorul membru trece peste doua sabii incrucisate in timp
ce recita cele 36 de versete ale triadelor. Hartia pe care sunt scrise versetele este apoi arsa la altar,
pentru a confirma zeilor angajamentul luat de noul frate.
Puterea lor sta şi in incarcatura ezoterica a ritualurilor si initierilor intestate cu practici
magico-religioase a caror semnificatie a ramas secreta pana in zilele noastre. Toate aceste atribute
par a duce la gandul ca mafia viitorului nu va avea decat o singura culoare. Galbenă.
Triadele chinezesti sunt formate din mai multe organizatii criminale din China, Malaiezia,
Hong Kong, Taiwan, Singapore, etc. Acestea sutn foarte active în New York, Los Angeles, Seattle,
Vancouver si San Francisco.
Crimele organizate cu care se ocupa acestea includ ucideri la comanda, trafic de droguri,
santaj, piraterie, etc. Aceasta organizatie mafiota si-a inceput activitatea in secolul al XVIII-lea
sub denumirea de Tian Di Hui. Cu toate ca puterea lor creste in mod constant, activitatile lor sunt
bine ascunse. Triadele pot avea intre 50 si 30.000 de membri si au de-a face si cu operatiunile de
falsificare ale monedei nationale chinezesti.

Membri ai Triadelor chinezeşti etalându-şi tatuajele

 BIBLIOGRAFIE:

1. Adamoli S., Dinicola A., Savona E. U., Zoffi P., Organized, Crime Around the World, Hecmi
pub., Italia, 1998.

2. Arlacchi Pino, Corupţia, crima organizată şi spălarea mondială a banilor, studiu, Conferinţa
internaţională anti-corupţie, Amsterdam, 1992.

3. Baciu Dan şi Rădulescu Sorin, Corupţia şi crima organizată în România, E. Continent XXI,
1994.

4. Cressey R. Donald, Theft of the Nation: The Structure and Operations of Organized Crime
in America, New York, Harper and Row.

5. Datta S. K., Le Crime Organise in Inde, Revue Internationale de Police Criminelle, nr.
443/1993.

6. Ezeldia A. G., Terrorism and Political Violence: An Egyptian Perspective? Office of

International Criminal Justice, The University of Illinois of Chicago, Chicago, 1987.

7. Falcone G., La criminalite organise: une probleme mondiale. La mafia italienne en fond que
modele pour la criminalite organise operant a niveau international, in Revue International de
Criminologie et de Police Technique, nr. 4/1992.
8. Heikinheimo Sanna, Organized Crime and Responses to It in Finland, Revue International
de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

9. Ianni F. A. J., The New Mafia, Ed. St. Martin’s Press, 1980.

10. Inciardi A. James, Carees in Crime, University of Miami, Chicago, 1975.

11. Jakulin Vid, Organized crime in the crimninal legislation of the Republic of Slovenia, Revue
International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

12. Koening Dorean Marguerite, The Criminal Justice, Facing the Organized Crime in the United
States Today.

13. La Mere J. M., La securite informatique – approche methodologique, Paris, Bordas, 1985.

14. Landesco J., Organized Crime in Chicago, Chicago, 1929.

15. Largnier J., Largnier A. M., Droit penal special, Dalloz, 1933.

16. Le Roux Renee, O femeie înfruntă Mafia, Ed. Valdo şi Savas Press, 1994.

17. Lilie Hans, Specific Offences of Organized Crime and German Criminal Law, Revue
International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

18. Messienne J., Bultot F., Les instruments juridiques belges de lutte contre la fraude aux
interets des comunites europeennes, Ed. Bruylant, Maklu, 1998.

19. Musil Yan, Le systeme penal a l’epreuve du crime organise dans Republique Tcheque, Revue
International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

20. Miclea Damian, Combaterea crimei organizate- curs , Editura MAI , 2005

21. Mu-Ying Ding and Chang-Zong Shan, The Punishment and Prevention of the Organized
Crime, Smugging Crime and Money Laudering Crime in China.

22. Negrier Dormont Lygia, Criminologie, Libraire de la Cour de Cassation 27, Place Dauphine,
Paris.

23. Olger Pinar, The Criminal Justice Systems Facing the Challange of Organized Crime in Pays
Bas, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

24. Sadeghi Hossein Mir Mohammad, The Approach of the Iranian Legal System to the
Approach of Organized Crime, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

25. Saeki Hitoshi, The Criminal Justice System Facing the Challange Organized Crime in Japan,
Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.
26. Salerno R., Tompkins J., The Crime Confrderation Cosa Nostra and Allied Operations in
Organized Crime, New York, Ed. Garden City, 1969.

27. Savona Ernest Ujo, Social Change Organisation of Crime and Criminal Justice Systems,
UNICRI, Roma, 36/1990.

28. Savona Ernest Ujo, La reglementation du marche de la criminalite, Revue International de

Criminologie et de Police Technique, nr, 4/1992.

29. Serrano-Piedecassas Jese Ramon, Reponse penale du crime organise en Espagne, Revue
International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

CURSUL NR. 10
CRIMA ORGANIZATĂ ÎN RUSIA

C UPRI NS

I. Crima organizată în fostele state totalitare din Europa. Trăsături generale

II. Rusia, de la stat totalitar la stat federal
II.1. Rusia - imperiu țarist
II.2. Trăsăturile caracteristice și dimensiunea activităților criminale
II.3. Factori care au favorizat apariția grupărilor criminale
II.4. Structura organizațiilor criminale ruse
II.5. Organizații criminale ruse pe plan intern
II.5.1. Vory V. Zakone - Legea tâlharilor
II.5.2. Azerii
II.5.3. Cecenii
II.5.4. Cimky
II.5.5. Tamboy
II.5.6. Dolgo Prudnesky
II.5.7. Rachmiel Brandwain
II.6. Organizații criminale ruse pe plan extern
II.6.1. Grupul criminal rus al ,,Coastei de Vest”
II.6.2. Organizația Mafia ,,ruso-americană”
II.6.3. MALINA sau ,,Mafia rusă”
III. Forme de manifestare a criminalității organizate ruse
III.1. Spălarea banilor
III.1.1. Concepul de spălare a banilor
III.1.2. Obiectivele urmărite prin spălarea banilor
III.1.3. Meode de spălare a banilor
III.1.4. Spălarea banilor în Rusia
III.2. Traficul și consumul de droguri
III.3. Traficul de autoturisme provenite din furt
III.4. Traficul de arme, muniție, explozivi, materiale nucleare, substanțe radioactive și
deșeuri toxice
III.5. Criminalitatea economico-financiară. Factorii economici
 III.6. Alte forme de manifestare
IV. Personalități controversate care se presupune că au avut legături cu crima organizată
IV.1. Stalin
IV.2. Nikita Hrusciov
IV.3. Mihail Gorbaciov
IV.4. Analiza grupării Vory. V. Zakone

Secțiunea I. Crima organizată în fostele state totalitare din Europa. Trăsături generale
Sistemul democratic pluralist de organizare, restructurarea economiilor naţionale pe baza
criteriilor rentabilităţii şi a eficienţei, eliminarea metodelor administrativ-birocratice, promovarea
liberei iniţiative şi competenţei în toate sectoarele economico-sociale au determinat procese şi
atitudini diferite la nivel macro-social, un proces de profunde mutaţii, mai ales la nivelul
mentalităţii.
După ani lungi de restricţii şi oprelişti, afirmarea mentalităţii democratice este anevoioasă
şi dificilă, pentru că aceasta presupune schimbări esenţiale.
Stângăciile, ezitările, lipsa de personalitate şi profesionalism a guvernelor din perioada de
tranziţie au însemnat tot atâtea condiţii propice pentru dezvoltarea marii criminalităţi, existentă în
stadiu incipient, dar cu puteri germinative deosebite încă din perioada totalitară. Am mai adăuga
aici: dezorientarea socială, timorarea, indecizia, lipsa de reacţie a opoziţiei şi a organismelor nou
înfiinţate pentru promovarea democraţiei şi apărarea drepturilor omului, implicarea în mică
măsură, ori incorectă uneori, a mass-mediei în acest amplu şi complicat proces de transformare,
care au constituit tot atâtea trepte de sprijin pentru elementele infractoare. Nu trebuie să uităm nici
lipsa unei reacţii adecvate a organelor abilitate cu instaurarea şi menţinerea ordinii de drept.
Acestea sunt doar câteva din împrejurările favorizante ale criminalităţii, în general şi ale crimei
organizate, în special.
Dintre multitudinea de cauze determinante pentru fenomenul studiat, atragem atenţia
asupra următoarelor:
Sărăcia este prima cauză a oricăror tipuri de infracţiuni.
Necunoaşterea constituie a doua cauză, aproape la fel de importantă, ca şi prima. În
ceea ce ne priveşte, dreptul penal, faptele antisociale au, lucru bine cunoscut, două forme de
manifestare a vinovăţiei: intenţia şi culpa. Nu ne dorim să teoretizăm acum aceste noţiuni, fiind
îndeobşte cunoscute, dar dorim să subliniem că de multe ori intenţia este greşit înţeleasă.
Dorinţa de câştig facil, lăcomia aşa cum este explicată în dicţionar, înseamnă în
accepţiunea figurativă „dorinţă necumpătată de câştig, de avere, aviditate.
Am ales aceste trei cauze principale ale genezei şi evoluţiei cel puţin îngrijorătoare a
fenomenului analizat, conştient fiind de multitudinea şi mai ales de complexitatea altor cauze,
printre care: instabilitatea politică şi administrativă, recesiunea economică, aceasta cu reverberaţii
în prima cauză, inflaţia galopantă, mersul extrem de greoi al privatizării şi trecerii la o economie
de piaţă reală, fragilitatea legislativului şi a jurisdicţiei etc., toate acestea constituind un teren
extrem de fertil pentru proliferarea, constituirea şi consolidarea marii criminalităţi în statele ex-
totalitare.
Fenomenul actual de crimă organizată din republicile ex-sovietice nu a apărut pe un teren
arid, el fiind rodul unei evoluţii în timp a activităţii grupărilor de contrabandişti, hoţi şi tâlhari care
au dominat lumea interlopă a regimurilor anterioare din Rusia.288

288 Cartea Albă a Crimei Organizate şi a Corupţiei, editată de Consiliul Suprem de Apărare al Ţării (C.S.A.T.), 1998,
p. 26 şi următoarele.
II. Rusia, de la stat totalitar la stat federal
II.1. Rusia - imperiu țarist
Căderea sistemului comunist totalitar a însemnat nu numai abandonarea rolului conducător
al unui partid ori înlăturarea dictaturii ca atare, ci şi începutul instaurării unor democraţii autentice.
După ani lungi de restricţii şi oprelişti, afirmarea mentalităţii democratice este anevoioasă şi
dificilă, pentru că aceasta presupune schimbări esenţiale în viaţa unui popor.
Exigenţele impuse de noile realităţi (economie de piaţă, reforme sociale care s-au vrut
radicale, câştig potrivit prestaţiei, acceptarea şi respectarea opiniei celorlalţi) au însemnat eforturi
în plan concepţional, dar şi neadaptări comportamentale ale unor indivizi la cerinţele unei societăţi
cu adevărat civilizate şi libere, mulţi dintre aceştia neînţelegând că funcţionarea democraţiei
autentice trebuie să se bazeze pe respectul legii, pe respectul unor norme prestabilite, impersonale
şi obligatorii.
Fenomenul actual de crimă organizată din republicile ex-sovietice nu a apărut pe un teren
arid, el fiind rodul unei evoluţii în timp a activităţii grupărilor de contrabandişti, hoţi şi tâlhari care
au dominat lumea interlopă a regimurilor anterioare din Rusia.
În regimul ţarist, bandele de proscrişi reprezentau un simbol al luptei împotriva forţelor
agresive. Acestea aveau o structură organizatorică bine conturată, coduri de onoare şi ritualuri de
aderare, asemănătoare în mare măsură cu cele ale organizaţiilor mafiote tradiţionale italiene, cu
păstrarea proporţiilor corespunzătoare.
Fondatorii viitorului stat sovietic nu numai că au admirat ethosul bandelor criminale
menţionate, dar s-au şi folosit de membrii unora dintre acestea în acţiunile lor revoluţionare.
Aceştia erau folosiţi pentru şantaje, răpiri, tâlhării şi alte acte şi fapte infracţionale, în scopul
strângerii de fonduri. Însuşi I.V. Stalin a acceptat şefi de bande criminale în rândul celor mai
apropiaţi colaboratori ai săi, unii dintre aceştia fiind cooptaţi ulterior în poliţia secretă rusă.
După instituirea puterii sovietice, o serie de elemente ale bandelor criminale au fost infiltrate şi
folosite ca surse de informare în rândul dizidenţilor politici şi în sistemul gulagurilor. Dar cea mai
profitabilă formă de cooperare a apărut în anii ’60, odată cu dezvoltarea fenomenului „pieţei
negre”. Gangsterii sovietici, acţionând ca intermediari în economiile „gri” sau „negre”, asigurau
circulaţia unor bunuri materiale în folosul propriu, contând pe cooperarea unor lideri din sistemul
aparatului de stat.
Pe măsură ce legile nescrise ale bandelor criminale, de neimplicare în treburile autorităţilor,
au devenit nefuncţionale şi nepractice, mulţi dintre şefii acestora au început să opereze în tandem
cu oficialii guvernului.
Economia planificată centralizată din republicile ex-sovietice, prin neajunsurile create în
aprovizionarea cu bunuri de strictă necesitate pentru populaţie, a favorizat dezvoltarea
fenomenului „pieţei negre” şi implicit a bandelor criminale.
La rândul său, „perestroika” iniţiată de ex-preşedintele Gorbaciov nu numai că nu a
estompat activitatea reţelelor criminale ci, din contră, prin distrugerea mecanismelor de control
politic, economic şi social, a facilitat asocierea exponenţilor lumii interlope a statelor sovietice.
Colapsul Partidului Comunist, şi o dată cu acesta a statelor sovietice, a afectat în egală măsură şi
sistemul justiţiei criminale.
În acelaşi timp, sfârşitul războiului rece a înlesnit posibilitatea organizaţiilor criminale din
republicile ex-sovietice de a se angaja în activităţi specifice transnaţionale, de mare amploare.
Fostele autorităţi sovietice au recunoscut oficial existenţa crimei organizate în timpul regimului
comunist numai la sfârşitul anului 1988, când au menţionat cele trei stadii ale acesteia, respectiv:
primitivă, de nivel mediu şi de tip mafiot. Categoria de „mafia”, în concepţia acestora, include
organizaţii criminale cu două sau mai multe niveluri de organizare şi funcţionare, acţionând
teritorial şi pe sfere de influenţă. Aceste trei stadii erau diferenţiate în funcţie de abilitatea coruperii
în aria guvernamentală.

II.2. Trăsăturile caracterisice și dimensiunea activităților criminale

În Rusia, organizațiile mafiote s-au dezvoltat cel mai rapid dintre toate țările esteuropene;
cu o populaţie de peste 145,5 milioane de locuitori şi un venit de 11.209 dolari pe cap de locuitor,
Rusia se situează în topul naţiunilor cu cel mai mare număr de grupări criminale.
După prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est, autoritățile din fostul lagăr
comunist au fost nevoite să se confrunte cu o escaladare a infracțiunilor fără precedent. Grupările
criminale, localizate în principal în Rusia, îşi fac simţită prezenţa în majoritatea republicilor ex-
sovietice, rata de proliferare şi expansiune a acestora fiind de-a dreptul impresionantă. Astfel,
potrivit aprecierilor unor experţi în domeniu, în 1994, existau în Rusia 5.691 de grupări criminale,
numărul lor ajungând la 9.500 în 2000, faţă de 750 în 1990. Însumând fiecare câteva sute de
membri, organizaţiile criminale ruse dispun de o adevărată „armată”, de peste 150.000 membri
pentru care lucrează circa 3 milioane de persoane.
Cunoscut şi sub denumirea de „revoluţia criminală”, fenomenul de crimă organizată,
considerat ca forţa cea mai explozivă rezultată din prăbuşirea sistemului comunist, un subprodus
al actualelor reaşezări şi prefaceri, acţionează practic în toate tinerele democraţii, în fiecare clasă,
pătură sau categorie socială, precum şi la nivelul întregii administraţii centrale şi locale a
republicilor ex-sovietice aflate în plin proces de restructurare.
Caracteristice pentru grupările criminale ruse şi euroasiatice sunt crearea sferelor de
influenţă pe arii geografice şi domenii de activităţi, în centre industriale şi zone de turism, posesia
şi folosirea armelor de foc, crearea mecanismelor de acţiune în sfera corupţiei, identificarea de
activităţi care asigură profituri ilegale mari, creşterea continuă a puterii şi influenţei, profitând de
schimbările politice, sociale şi economice din Federaţia Rusă şi celelalte republici ex-sovietice.289

II.3. Factori care au favorizat apariția grupărilor criminale

Dezvoltarea mafiei ruse, apreciată ca una dintre cele mai organizate, dinamice şi
periculoase organizaţii criminale din lume, este rezultatul interacţiunii unui complex de cauze şi
condiţii, unele comune ţărilor foste socialiste, altele specifice fostei Uniuni Sovietice, cum sunt :
desfiinţarea parţială a controalelor de frontieră între statele membre ale Uniunii
Europene, cu posibilităţi de extindere a acestei măsuri, creşterea valului migraţionist, multiplicarea
tensiunilor interetnice şi a conflictelor interstatale după căderea „cortinei de fier”;
valului migraţionist, multiplicarea tensiunilor interetnice şi a conflictelor interstatale
după căderea „cortinei de fier”;
criza economică şi instabilitatea socială, soldate cu deteriorarea substanţială a nivelului
de trai al majorităţii populaţiei şi creşterea numărului de şomeri, îndeosebi din rândul tineretului;
generalizarea corupţiei în mediile: politic, economic, social şi militar;
slăbirea considerabilă a autorităţii, prin erodarea statului ca instituţie;

289 Ion Pitulescu – Al 3-lea Război Mondial, Crima Organizată, Editura Naţional, 1996, p. 112 şi următoarele.
 desfiinţarea unor locuri de muncă, în special în armată, poliţie, serviciile speciale de
informaţii şi recrutarea de către mafia rusă a unei mari părţi din persoanele disponibilizate din
aceste organisme;
reduceri masive de personal la institutele de cercetări din domeniul nuclear, nivelul redus
de salarizare al fizicienilor atomişti, ceea ce i-a determinat pe unii dintre aceştia să-şi ofere
„serviciile”, prin intermediul mafiei ruse, organizaţiilor extremist-teroriste şi chiar unor state din
Orientul Mijlociu, care nutresc ambiţia de a deveni puteri nucleare şi de a domina lumea;
creşterea în intensitate a procesului de „interconectare” a afacerilor legale cu tranzacţii
ilegale;
abundenţa pe piaţa liberă a armelor şi muniţiilor, a substanţelor radioactive şi a unor
componente nucleare sustrase din depozite şi unităţi militare, de la institutele de cercetare şi agenţi
economici de profil sau achiziţionate prin coruperea personalului acestora etc.
II.4. Structura organizațiilor criminale
Caracteristica organizaţiilor criminale ruse constă în aceea că au o structură elastică de
funcţionare şi acţiune, de tip piramidal şi vertical, cu autonomie operaţională, fără a exista un corp
central de referinţă.
Structura consacrată de organizare, tipic rusă, o constituie cea a organizaţiilor criminale
cunoscute sub numele de „vory v. zakone”.
„Vory v. zakone” este o funcţie electivă, reprezentând şeful unei grupări criminale
constituită din infractori (tâlhari) aflaţi sub incidenţa legii. Şefii sunt aleşi de „fraternitatea” locală,
în concordanţă cu toate regulile de procedură stabilite de criminali şi ritualurile de rigoare. Între
şefii „vory v. zakone” există, de regulă, un lider care controlează o anumită regiune.
Şeful are un reprezentant (Smotriaski) în fiecare oraş al regiunii pe care o controlează.
Codul organizaţiei direcţionează comportamentul personal al şefului şi îi jalonează deciziile pe
care le ia cu privire la gruparea pe care o conduce.
Pentru a accede la rangurile înalte ale lumii interlope şi a primi titlul de „Blatnoi”, un
candidat trebuie să recunoască „legea hoţilor” şi să treacă cu succes un test de loialitate la care este
supus de comitetul „vory v. zakone”, constând de regulă în uciderea unui informator al poliţ iei
(Stukack) a unui renegat (Suka) sau a unui prieten apropiat al celui în cauză.
Încălcarea „legii hoţilor” de către „Blatnoi” este sancţionată, fără drept de apel, prin
pedeapsa capitală. În paralel cu organizaţiile „vory v. zakone” funcţionează şi alte structuri
criminale organizate pe trei niveluri.
La baza acestora se află „soldaţii” conduşi de şefi care impun o disciplină fermă, similară
celei dintr-o unitate militară aflată pe câmpul de luptă. Fiecare grupare îşi stabileşte un teritoriu de
acţiune şi se specializează în anumite activităţi. Numai în Moscova există peste 20 de „brigăzi
înarmate” cu un total de 6.000 de „luptători”, la care se adaugă „armata” cecenilor şi
narcotraficanţii din republicile Asiei Centrale. 290
Deciziile adoptate de „eşalonul superior” sunt transmise şi puse în aplicare de un „grup
intermediar” care, pe lângă „executanţi”, include şi „persoane respectabile” (jurnalişti, bancheri,
politicieni, jurişti, artişti etc.) cu rol de furnizori de informaţii, de protecţie şi sprijin legal, prestigiu
social şi acoperire politică.
În vârful ierarhiei se află şefii care dispun de o sferă de influenţă ce se ajustează periodic,
în înţelegere cu ceilalţi lideri, în sarcina cărora intră medierea conflictelor şi perfectarea de afaceri.
Un exemplu tipic de schemă piramidală îl oferă grupările mafiei ruse specializate în traficul de

290 http://www.descopera.ro/descopera -secretele-mafiei/4869872-crima-organizata-o-istorie-a-sangelui-si-amortii.

stupefiante. Aceste structuri au un şef la fiecare patru celule, pe care le controlează prin intermediul
unui brigadier şi a doi informatori plasaţi în fiecare celulă în parte. 291
Un studiu privind crima organizată rusă relevă faptul că majoritatea organizaţiilor sunt
constituite pe criterii etnice, care manifestă anumite preferinţe în ce priveşte activităţile criminale,
astfel: organizaţiile azere domină piaţa fructelor, cu metode similare celor folosite de Camorra
Napolitană; Mafia Cecenă, modelată după Cosa Nostra Siciliană, controlează cazinourile,
prostituţia şi furturile de automobile, membrii acesteia fiind cunoscuţi, în acelaşi timp, ca cei mai
cruzi asasini pe bază de contract, la nivel internaţional; georgienii şi-au căpătat reputaţia de
specialişti în furturi; armenii sunt implicaţi într-o serie de acţiuni de tip racket, vizând micii
comercianţi stradali apăruţi cu zecile de mii în ultimii ani, ş.a.m.d.

II.5. Organizații criminale ruse pe plan intern

Grupările crimei organizate de dincolo de Cortina de Fier au în spate o istorie, tradiție și
motivații cumva diferite de celelalte mafii care dobândesc peste Universul infracțional
internațional. Termenul în sine este cunoscut de populația rusă sub denumirile deja consacrate de
Russkaya mafiya, Krasnaya mafiya (Mafia Roșie) sau Bratva (Frăția).292
Într-un raport din anul 2000 al Departamentului pentru Controlul Crimei Organizate din
Ministerul de Interne al Federaţiei Ruse se arată că, în prezent, există peste 200 grupări implicate
în crima organizată formată din ruşi şi euroasiatici, care acţionează la nivel internaţional, cu
predilecţie în SUA, Germania şi unele ţări est-europene.
S-a menţionat, de asemenea, existenţa a 165 de grupări ale crimei organizate, având ca
specificitate orientări etnice, care includ cecenii, georgienii, azerii şi cetăţenii ruşi aparţinând etniei
coreene.
Autorităţile ruse declară existenţa unui număr de 180 ruşi, recunoscuţi în lumea criminală
autohtonă ca adevărate „personalităţi” şi care, parţial, se regăsesc şi în mafia internaţională, în
special cea nord-americană.
În acelaşi timp, peste 500 de „şefi organizatori” euroasiatici din domeniul crimei organizate
au fost identificaţi că operează în republicile ex-sovietice. Analiza faptelor cu caracter criminal
scoate în evidenţă patru categorii mari sau baze ale grupărilor crimei organizate, care operează în
fostele republici sovietice, după cum urmează:
grupările crimei organizate în stil tradiţional sovietic, care includ, deopotrivă, persoane
oficiale corupte de la nivel guvernamental, de partid, politicieni regionali, şefi pe diferite trepte
ierarhice din industrie şi agricultură, ş.a., alături de infractori asociaţi în bande criminale;
grupări organizate pe baze etnice, cum sunt cecenii, azerii, georgienii, armenii etc.;
şefii sau „autorităţile criminale” ruso-euroasiatice, după modelul „naşului” din mafia
tradiţională;
alte grupări criminale care au în componenţă, în principal, persoane ce aparţin celor mai
numeroase etnii din republica unde operează, organizate pe principii teritoriale sau în raport de
specificul activităţilor desfăşurate în trecut (militari, sportivi etc.).

II.5.1. Vory. V. Zakone - Legea tâlharilor

Spre surprinderea celor care credeau că Mafia Rusă este un fenomen apărut după 1990 -
momentul destrămării Uniunii Sovietice, originile crimei organizate ruse coboară până în vremea
Rusiei Imperiale și implicit a dinastiilor de țări.

291 Idem.
292 Ibidem
 Încă de pe atunci drojdia și scursoarea societății care parazita târgurile și orașele Maicii
Rusia s-a constituit într-o grupare de sine stătătoare cu legi si cutume proprii, hotărâtă să ducă la
perfecțiune traiul aflat în umbra legii, moralei și respectului față de semeni. Așa s-a născut Vory
V Zakone, adică Frăția și Legea Tâlharilor, o grupare obscură unde s-au unit toți hoții, criminalii,
tâlharii și escrocii din Rusia.
În acest adevărat sindicat al borfașilor, membrii se simțeau ocrotiți de raidurile poliției,
organizați și bine pregătiți pentru infama lor "meserie". Oricât de incredibil ar părea, în rândurile
Vory V Zakone funcționau adevărate "școli profesionale" unde tinerii ciraci erau invățați pas cu
pas "arta" jafului, a tâlhariei, furtului, înșelării, escrocării, totul culminând cu specializarea în
omorurile la comandă.

II.5.2. Azerii. Azerii sunt un grup etnic răspândit în special în Azerbaidjan și nordul Iranului. Sunt
o grupare care au în componenţă peste 500 de membri de etnie azeră, cu arie de operare în
Moscova.

II.5.3. Cecenii. Este o grupare structurată ierarhic, cu caracter închis, după modelul clanurilor
criminale italiene, ai cărei membri sunt recrutaţi numai din rândul etniei cecene. Această grupare
exercită o influenţă puternică pe tot teritoriul Federaţiei Ruse, dar în mod deosebit în Moscova şi
St. Petersburg. Caracteristic pentru această grupare criminală sunt asasinatele la comandă,
indiferent de zonă sau ţară.

II.5.4. Cimky. Este o grupare criminală cu sediul în suburbia cu acelaşi nume a Moscovei, care
controlează operaţiunile ilegale din zona Aeroportului Seremetyevo.

II.5.5. Tamboy. Denumirea vine de la numele localităţii de origine a şefului acesteia, Vladimir
Kumarin, considerat ca unul din cei patru şefi mafioţi de frunte din St. Petersburg, unde îşi are
stabilit „statul major”.

II.5.6. Dolgo Prudneski. Este o grupare criminală a cărei denumire vine de la un orăşel din
apropierea Moscovei, formată din foşti sportivi profesionişti, în special boxeri şi luptători, precum
şi persoane care au activat în diferite structuri publice, care şi-a făcut simţită prezenţa în zona
capitalei ruse începând cu anul 1980.

II.5.7. Rachmiel Brandwain. Este o organizaţie criminală ruso-euroasiatică, cu arie de acţiune în

Europa şi alte zone de pe glob, a cărei denumire vine de la numele şefului acesteia, cunoscut şi sub
apelativul „Aka Mike Sasha”.
La aceste grupări şi organizaţii se adaugă aşa-zisa „elită a lumii criminale
rusoeuroasiatică”, asimilată „naşilor” organizaţiilor mafiote tradiţionale.

II.6. Organzatii criminale ruse pe plan extern.

În plan extern, mafia rusă a fost semnalată în majoritatea ţărilor europene, dar în special în
Italia şi Germania (unde acţionează 60, respectiv 47 de grupări criminale), în SUA (unde există 24
clanuri ruse cu principalele baze operaţionale în San Francisco, Los Angeles, Miami, Chicago şi
New York), precum şi în ţările lumii a treia.
Conform unui raport – prezentat în faţa Congresului SUA în anul 1994, de către James
Woosley, directorul C.I.A. – şi a analizei privind fenomenul de crimă organizată –, efectuată în
cadrul comisiei de profil a Senatului american, de către Louis Freeh, directorul F.B.I., Hans
Ludwig Zachert, directorul Poliţiei Federale Germane şi generalul Mikail Iegorov, adjunct al
ministrului de interne rus, – activităţile ilegale coordonate de mafia rusă pe teritoriul SUA,
sporiseră în 1993, faţă de anii precedenţi cu 35%.
Comunităţile ruse din SUA, tot mai numeroase ca urmare a valului emigraţionist din fosta
Uniune Sovietică, se află practic sub controlul mafiei ruse, unul dintre şefii acesteia fiind Viaceslav
Ivancov, supranumit „Micul Japonez” sau „Yaponcic”, cu domiciliul în Brighton.
Grupurile şi organizaţiile criminale ruso-euroasiatice nu sunt structurate la nivelul celor de
tip mafiot tradiţional care operează în această ţară. O parte dintre ele sunt asociaţii de infractori de
tip clasic, având lideri necunoscuţi în mediul interlop, iar altele sunt organizate pe criterii etnice.
Dintre organizaţiile şi grupările criminale care operează în SUA, cele mai reprezentative sunt 293 :
Organizaţia Criminală „Ruşii”, cu centre de comandă în Vancouver, Columbia
Britanică şi Canada, ai cărei membri operaţionali au fost semnalaţi în Los Angeles, San Francisco,
California şi republicile ex-sovietice. Această organizaţie, cu o structură bine conturată, este
implicată în traficul cu cocaină şi heroină pe o zonă care se întinde de la Los Angeles până în
Vancouver şi regiunea Victoria din Columbia Britanică. Tot în sarcina acestei organizaţii criminale
se includ şi activităţi, cum sunt: spălarea banilor murdari, contrabanda cu arme şi muniţie,
extorcările, omuciderile şi prostituţia interstatală.
Grupul criminal rus al „Coastei de Vest”, cu o structură de tip asociaţie, numărând 10-
20 emigranţi ruşi, turişti sau vizitatori la rude, care are ca principală preocupare spălarea banilor
murdari. Membrii acestui grup deschid conturi la diferite bănci din zona San Francisco, după care
procedează la transferul de sume mari de bani în Germania, Rusia, New York, Finlanda, Singapore
etc. Există indicii că o parte din fondurile financiare ale fostului Partid Comunist al Uniunii
Sovietice fac obiectul unor transferuri dubioase în SUA, prin intermediul acestui grup.
Organizaţia „Mafia ruso-americană”, cu sediul în New York, dar foarte activă în
California, structurată după modelul confederaţiilor, cu fracţiuni criminale implicate în reţelele de
traficare a drogurilor, extorcări în afaceri, falsificarea cărţilor de credit, etc.
MALINA sau „Mafia Rusă”, organizaţie cu sediul în Brighton Beach, care include
grupări formate din ruşi, ucraineni, armeni şi georgieni, conduse de lideri puternici din rândul
euroasiaticilor, cum este generalul Viaceslav Ivancov. Membrii acestei organizaţii sunt în acelaşi
timp componenţi de bază ai unor grupări criminale care operează în Federaţia Rusă, în Germania,
Canada, Austria, Suedia, Finlanda şi ţările est-europene, având ca principale preocupări: traficul
de droguri, extorcările, tâlhăriile, omuciderile, fraudele la regimul taxelor şi cărţilor de credit.

III. Forme de organizare a criminalității organizate ruse

În Europa Centrală și de Est, criminalitatea a atins cote alarmante cu deosebire în spațiul
C.S.I.- Iugoslavia, Albania și Bulgaria (Comunitatea Statelor Independente). Forța crimei
organizate este pusă în evidență mai ales prin influența ei deosebită în planul destabilizării situației
interne care a cunoscut transformări esențiale : trecerea de la economia centralizată la cea de piață,
de la regimul politic autoritar la cel democratic și de la un sistem centralizat de securitate la un
sistem național de securitate independent.
Oficiul Federal Penal din Germania recunoștea în 1995 că: "o treime din totalul
infracțiunilor de crimă organizată aparține mafiei ruse". Specialiştii în domeniu apreciază că
sursele de provenienţă a fabuloaselor fonduri financiare de care dispun în prezent organizaţiile

293Petru Albu - Crima organizată în perioada de tranziţie - O ameninţare la adresa securităţii internaţionale, Editura
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, 2007, p. 198.
criminale ruse sunt, în general, aceleaşi ca ale bandelor mafiote tradiţionale, acestea fiind implicate
în tot spectrul de acte şi fapte specifice crimei organizate, de la proxenetism, extorcare, şantaj,
tâlhării şi atacuri comise de „rackeţi”, până la traficul de droguri, comerţul ilegal cu arme,
explozivi, muniţie, substanţe radioactive, falsificarea d e diverse documente şi mijloace de plată,
comercializarea de mărfuri contrafăcute, traficul de persoane pentru străinătate şi operaţiuni de
spălare a banilor murdari.
Mafia rusă numără 500.000 de oameni. Capii ei controlează 70% din economia țării,
precum și industria de prostituție din Macao si China, traficul ilegal de narcotice din Tadjikistan
si Uzbekistan, spălarea de bani din Cipru, Israel, Belgia si Marea Britanie. Ei se ocupă, totodată,
de furturi de mașini, comerțul cu materiale nucleare și prostituția din Germania. În plus, potrivit
presei occidentale, mafia rusă a pătruns puternic în sport.
În anul 1993 Boris Eltin afirma: "crima organizată a devenit amenințarea numărul 1
pentru interesele strategice ale Rusiei și pentru securitatea sa națională." Un an mai târziu, tot el
spunea: "crima organizată încearcă să strângă țara de gât și a devenit cu adevărat problema
numărul 1 a Rusiei de astăzi."

III.1. Spălarea banilor. Conceptul de spălare a banilor

Termenul de spălare a banilor murdari a fost folosit prima dată de autorităţile americane,
atunci când s-au referit la maşinile de spălat rufe aflate în proprietatea mafiei. Maşina de spălat
asigură schimbarea rufelor murdare în rufe curate. Similar spălarea banilor asigură transformarea
„banilor murdari” în „bani curaţi”294 . În perioada anilor 1920-1930, mafia şi-a legitimat profiturile
realizate din contrabandă, prostituţie şi jocuri de noroc prin afacerile cu automate de spălat rufe.
„Banii murdari” au fost mixaţi cu cei obţinuţi din plăţile efectuate de cei care foloseau automatele
de spălat rufe, asigurând mafioţilor acoperiri pentru profiturile realizate din afaceri veroase.
Spălarea banilor reprezintă o practică ce presupune două procese relaţionale. În primul
rând, oricine ascunde existenţa banilor este implicat în spălarea acestora. De exemplu, traficantul
de droguri care depune un venit ilicit într-o bancă elveţiană sau cel care eludează taxele
financiarfondurile fiind ulterior camuflate în investiţii legale cu statul, nu fac altceva decât să
recicleze banii murdari.
În al doilea rând, banii sunt „curăţaţi” sau supuşi operaţiunilor „sanitare” atunci când sursa
acestora sau uzul lor este mascat, ascuns, secretizat. Legitimitatea surselor de provenienţă asigură
calea pentru fructificarea banilor fără teama de a da socoteală cuiva.
Justificarea, prin posesia de resurse, bunuri, proprietăţi etc. reprezintă esenţa spălării
banilor murdari. Astfel: traficantul de droguri trebuie să se justifice faţă de organele de poliţie de
ce locuieşte într-o vilă luxoasă şi costisitoare sau foloseşte autoturisme de lux; persoana care
eludează legile privind plata taxelor financiare trebuie să motiveze autorităţilor fiscale investiţiile
realizate; funcţionarul corupt va trebui să explice comisiei anticorupţie de ce modul său de viaţă
depăşeşte veniturile financiare pe care le are.
Spălarea banilor se face în scopul împiedicării sau îngreunării operaţiilor de urmărire a
documentelor contabile, prin practica transferurilor de fonduri băneşti „cash” peste hotare, fără
plata taxelor corespunzătoare. Dacă banii nu pot fi urmăriţi, atunci acţiunile juridice pot fi blocate,
confiscările evitate, iar datoriile, taxele şi impozitele nu pot fi recuperate.

294 Ștefan Popa - Economia Subterană şi Spălarea Banilor, Editura Expert, Bucureşti, 2000 , p. 59.
 Nu există o definiţie universală pentru spălarea banilor murdari. Juriştii şi agenţiile de stat
însărcinate cu aplicarea legii, companiile şi oamenii de afaceri, fiecare ţară în parte sau pe blocuri
au propriile definiţii în funcţie de priorităţi şi perspective.
Într-adevăr, traficul cu droguri reprezintă activitatea ilegală cea mai profitabilă, dar la fel
de profitabilă poate fi şi traficul cu armament, materiale strategice, opere de artă etc. Gradul de
periculozitate socială este oarecum diferit, drogurile având implicaţii d irecte asupra sănătăţii
individului.

III.1.2. Obiectivele urmărite prin spălarea banilor

Spălarea banilor poate fi realizată pentru a se da un caracter legitim profiturilor.
Spălarea banilor se realizează pentru a se evita identificarea sursei ilegale din care provin, de către
autorităţile investigaţionale de stat sau agenţiile specializate pentru aplicarea normelor fiscale.
Există şi situaţii în care se procedează la ascunderea banilor faţă de public, concurenţi, instituţii
sociale, religioase etc., pentru a se asigura confidenţialitatea, avantajul competitiv, reputaţia sau
descurajarea solicitărilor pentru acţiuni de caritate, fără a se recurge la activităţi infracţionale.
Procesul de spălare a banilor este determinat – aşa cum s-a arătat – de activităţi ilegale şi el poate
avea motivaţii diferite. De exemplu, traficanţii de droguri acumulează uriaşe fonduri financiare
„cash”, care se impun a fi spălate pentru evitarea descoperirii sursei de provenienţă. Grupările
teroriste, la rândul lor, apelează la acest procedeu pentru a finanţa operaţiunile ilegale şi violenţele
specifice acestora.
Tehnicile de spălare a banilor sunt folosite de companiile multinaţionale pentru a masca
mita sau alte plăţi cu caracter confidenţial, în beneficiul unor personalităţi sau „agenţi”, având ca
obiectiv obţinerea de contracte care să le asigure profituri mari. Finanţarea secretă a partidelor
politice este uzitată, de asemenea, pentru a se asigura eludarea restricţiilor juridice asupra plăţilor
de către companii şi, respectiv, de a se garanta „neimplicarea” în cazul depistării.
Spălarea banilor este folosită şi în scopul ascunderii surselor fondurilor financiare pentru
preluarea unor active sau acţiuni sau pentru a masca profiturile proprietarilor de acţiuni din cadrul
unei companii. Prin tehnicile de spălare a banilor se poate masca, de asemenea, folosirea
împrumuturilor bancare pentru obiective neautorizate sau transferul de fonduri în conturi
personale.

III.1.3. Metode de spălare a banilor

Cea mai simplă şi obişnuită tehnică folosită este „rafinarea”, definită ca un proces de
convertire a bancnotelor de valoare mică în cele de valoare mare. Există cel puţin două motive
pentru care se recurge la această metodă:
1. în primul rând, „rafinarea” înlătură eventualele urme fizice, reziduuri sau mirosuri,
aspecte care conduc adesea la distingerea banilor cash folosiţi sau rezultaţi din tranzacţiile ilegale
cu droguri;
2. în al doilea rând, prin „rafinare” se reduce volumul şi greutatea banilor cash, uşurându-
se astfel operaţiunile de transport şi manipulare. De exemplu, un milion de bancnote de 1 dolar
schimbate în bancnote de 100 dolari cântăreşte circa 10 kg şi poate fi transportat într-o valiză, în
timp ce un milion de dolari în bancnote de 10 dolari cântăreşte 100 kg şi sunt necesare zece valize.
O altă metodă de spălare a banilor este deschiderea şi operarea cu un cont bancar sub nume fals.
Băncile care nu solicită datele de identitate ale clienţilor sunt cele mai pretabile pentru operaţiuni
de spălare a banilor murdari în acest mod.
 Cazinourile sunt locurile ideale pentru aranjamente, jocuri de noroc şi, respectiv, spălarea
banilor. Infractorii bogaţi, stigmatizaţi de societate, sunt aici bineveniţi. Având în vedere caracterul
activităţilor şi atmosfera propice cazinourilor, infractorii pot uşor să joace câştigurile ilicite, având
asigurat un relativ anonimat. Spălarea banilor în cazinouri se face uşor, cu sau fără sprijinul
managerilor acestora.
Cazinourile sunt, în primul rând, locuri ideale pentru „rafinarea” banilor. Obişnuiţii
cazinourilor depozitează fonduri financiare sub forma bancnotelor de mică valoare, iar la eliberare
primesc bancnote de 100 dolari sau cecuri cazino. Cazinourile, la rândul lor, depun bancnotele de
mică valoare în bănci şi primesc în schimb bancnote de 100 dolari.
Cazinourile se implică şi în alte genuri de operaţiuni, cum ar fi transferurile de bani cash
peste frontieră. De regulă, se cunoaşte că aceste stabilimente sunt destinate facilitării jocurilor de
noroc, iar faptul că pot fi pervertite la activităţi de spălare a banilor rămâne un aspect ascuns.
III.1.4. Spălarea banilor în Rusia
Un domeniu extrem de eficient pentru mafia rusă este spălarea banilor murdari. Spre
deosebire de Occident, unde această operaţiune presupune un sistem complicat şi metode
ultrasofisticate, în fostele republici sovietice banii obţinuţi din activităţi criminale pot fi folosiţi, în
circuitul legal, fără nici un fel de „rafinare”.
În cazul unor sume obişnuite, „banii murdari” sunt transferaţi dintr-un cont în altul, între
diverse bănci autohtone, sunt utilizaţi pentru achiziţionarea de imobile, terenuri sau firme, ori pot
fi investiţi în diferite afaceri, fără ca posesorii acestora să fie întrebaţi de sursa de provenienţă.
Necesitatea reciclării banilor apare numai când aceştia provin din acţiuni mafiote la scară
supradimesionată, caz în care este vorba de fonduri „invizibile”, de ordinul miliardelor, sustrase
din conturi bancare pe bază de documente false. În astfel de situaţii, „curăţirea” banilor furaţi se
desfăşoară după următoarea schemă: organizatorul afacerii îşi creează aşa-zisa „zonă tampon”,
formată din întreprinderi sau firme fictive (de fapt „fiicele” unor structuri comerciale principale,
răspândite pe spaţii cât mai întinse).
Transferul banilor către firmele „fiice” are loc pe baza unor contracte şi avize false pentru
o marfă inexistentă. Prin diverse maşinaţiuni subtile, realizate în mai multe etape, banii ce trebuie
reciclaţi sunt viraţi de firma „mamă” în conturile bancare ale societăţilor fictive. Sub pretextul unui
nou contract, evident tot fictiv, banii se reîntorc la organizatorul afacerii, de dat a aceasta
„legalizaţi”, după autodesfiinţarea, în prealabil, a firmei fictive.
O parte semnificativă din volumul operaţiunilor de spălare a banilor este realizată de
grupările care desfăşoară activităţi compatibile cu crima organizată. Spălarea banilor este vitală
pentru aceste grupări criminale, deoarece astfel pot evita identificarea şi tragerea la răspundere
penală pentru activităţile infracţionale desfăşurate. De regulă, persoanele aflate în topul
organizaţiilor
Exemple în acest context: asasinarea în 1998 la Sankt Petersburg a deputatei Galina
Saraitova dictată de mafia rusă, arestarea premierului ucrainean de poliția elvețiană în cadrul unei
anchete de spălare a banilor, implicarea lui Boris Eltin în afacerea AEROFLOT și a lui Primakov
în obținerea a 800.000 USD de la Saddam Husein, dau dimensiunea complexității fenomenului.

III.2. Traficul și consumul de droguri

Una din formele cele mai active de manifestare a crimei organizate naţionale şi
transnaţionale o reprezintă producţia şi traficul de droguri. Profiturile deosebite realizate din
această activitate, care devansează cu mult unele afaceri legale, inclusiv din domeniul industriei
petroliere, au făcut ca, pe lângă organizaţiile mafiote tradiţionale, să apară nenumărate grupări şi
bande criminale care pun în prim-planul preocupărilor lor producţia şi traficul de droguri.
Îngrijorător este faptul că în unele ţări, această activitate se desfăşoară sub privirile îngăduitoare
ale guvernanţilor şi şefilor de state care reacţionează tacit la preocupările de acest gen ale bandelor
criminale autohtone, motivul fiind uşor de dedus.
Organizaţiile criminale cu astfel de activităţi îşi permit să posede mii de hectare de pământ
arabil pentru culturile de plante opiacee, mii de angajaţi pentru întreg procesul de fabricare a
drogurilor, adevărate armate pentru asigurarea protecţiei, specialişti în domeniul chimiei,
informaticii, economico-financiar, etc., mijloace de transport de toate categoriile, inclusiv
minisubmarine, în general toată logistica de care au nevoie în desfăşurarea activităţii lor ilegale.
Orice încercare de a face o evaluare a profiturilor realizate ca urmare a acestui gen de activitate, la
nivel internaţional, este hazardată. Estimările efectuate, numai în baza confiscărilor anuale de
droguri, reliefează sume de ordinul miliardelor de dolari.
Câştigurile fabuloase ce se realizează ca urmare a traficului de droguri au determinat
organizaţiile criminale să declanşeze o adevărată ofensivă mondială pentru deschiderea şi
acapararea de noi pieţe de desfacere a acestor „produse”. Metoda transportului de droguri ingerate
de curieri sau ascunse pe corp ori în bagajele de mână, în cantităţi de ordinul sutelor de grame, nu
mai este de actualitate, în prezent fiind folosite mijloace de transport de mare tonaj, în care sunt
camuflate zeci şi sute de tone de astfel de substanţe.
După căderea „Cortinei de Fier”, ţările fostului bloc comunist au devenit segmente
principale ale rutelor de transport al drogurilor şi chiar veritabile pieţe de desfacere, existând
pericolul ca, în scurt timp, dacă nu se vor întreprinde măsurile care se impun, acestea să ajungă
din urmă şi chiar să devanseze statele occidentale cu tradiţie în consumul de stupefiante.
Traficul, consumul şi producerea celor două feluri de droguri, naturale şi sintetice, reprezintă, de
asemenea, o sursă importantă de venituri pentru organizaţiile mafiote ruse. Culturile de opiu şi alte
plante opiacee ocupă circa un milion de hectare de pământ arabil în fosta Uniune Sovietică.
Colapsul sistemului comunist din zona est-europeană a făcut ca ţările din acest perimetru
să intre în preocupările organizaţiilor criminale, fie ca principale tronsoane ale rutelor de transport
al drogurilor (se au în vedere, în principal, rutele balcanice şi cele baltice), fie ca potenţiale pieţe
de desfacere.
O sursă principală de venit sunt drogurile. Datorită războiului din Yugoslavia, celebra "rută
balcanică" trece prin Rusia și Ucraina și organizații ruse se ocupă acum de introducerea drogurilor
în occident.
Se estimează că în Federaţia Rusă există aproximativ un milion şi jumătate de consumatori
de droguri, iar potrivit unor surse neoficiale, numărul acestora s-ar ridica la circa 5 milioane. Au
fost identificate peste 3.500 bande criminale implicate în producţia, transportul şi comercializarea
substanţelor narcotice.
Există zone întinse în Rusia unde culturile de canabis și de mac sunt păzite de adevărate
armate de mercenari, majoritatea foști soldați în Europa de Est sau Afganistan. Cert și trist este că
drogul este deja fixat în aceste regiuni, iar lumea interlopă autohtonă este considerată aptă, oricând
din punct de vedere financiar, să participe intens la traficul de droguri.

III.3. Traficul de autoturisme provenite din furt

Furtul de autoturisme şi traficarea acestora a devenit una din formele cele mai active de
manifestare a crimei organizate în ultimii ani. Spre deosebire de anii anteriori, când autoturismele
furate erau de regulă depistate, deşi, deteriorate, cu rezervorul gol sau cu diverse componente lipsă,
în prezent acestea dispar cu desăvârşire. De cele mai multe ori, autoturismele furate ajung peste
graniţă înainte ca proprietarul să observe dispariţia. Sunt vizate în principal autoturismele de lux,
cum sunt: Mercedes, Alfa Romeo, B.M.W., Audi, Porsche şi Volkswagen.
Ca şi în cazul traficului cu droguri, există anumite rute create pentru transportul
autoturismelor furate, folosite de reţelele criminale internaţionale. Reţelele de traficanţi de
autoturisme furate sunt dotate cu mijloace de comunicaţii, de falsificare a unor componente, de
contrafacere a documentelor, etc.
Membrii unei reţele de acest gen se informează în permanenţă prin staţii radio cu privire la
fluenţa traficului şi controalelor care se efectuează pe rutele de transport, iar când situaţia impune,
recurg la diverse trucuri şi chiar la acte de violenţă pentru a scăpa de urmăritori. De exemplu, în
punctele vamale, recurg la următorul truc pentru a distrage atenţia vameşilor şi poliţiei de frontieră:
un autoturism cu acte în regulă, cu număr de înmatriculare murdar, cu parbrizul spart sau lovit
intenţionat intră în punctul vamal, atrăgând în mod normal atenţia organelor de control. Preocupate
de autoturismul respectiv, organele de control permit cu multă uşurinţă celorlalte autoturisme din
coloană să treacă prin vamă, între acestea aflându-se, desigur, şi cele care sunt furate.
Dacă organele de control suspectează autoturismul furat, cel aflat la volan forţează trecerea
frontierei, ieşind din coloană şi circulând cu viteză mare.
Bandele criminale pe acest segment infracţional, sunt bine ierarhizate. Cei care ,,procură”
autoturismele se numesc ,,curieri”, iar cei care le falsifică documentele şi unele componente sunt
denumiţi ,,frizeri”.
După furt, profesioniştii ,,aranjează” incredibil de repede autoturismele: numărul şasiului
este şters şi înlocuit cu unul de la un vehicul scos din uz, se acoperă cu zinc, se lustruieşte, se dă
cu ceară etc. Operaţiunea de falsificare se realizează atât de bine, încât nu se poate depista decât
prin folosirea unor mijloace şi metode speciale. În continuare, se montează numerele de
înmatriculare noi şi se completează documente corespunzătoare, evident fictive, după care se
introduce autoturismul în circuitul de traficare. Cei care comercializează autoturismele furate
lucrează ,,mână în mână”, fără a cunoaşte ceilalţi membri ai reţelei. Cei mai expuşi pericolului de
a fi prinşi sunt ,,curierii”, însă aceştia declară spre exemplu, în anchete că sunt angajaţi de un
oarecare cetăţean polonez Laszco şi nimic mai mult. Trădătorii sunt eliminaţi şi înlocuiţi cu
persoane de încredere. Furturile și tâlhariile reprezintă împreună aproximativ 60% din infracțiunile
înregistrate în Rusia.

III.4. Traficul de arme, muniție, explozivi, materiale nucleare, substanțe radioactive și

deșeuri toxice
Una din formele cele mai virulente de manifestare a crimei organizate care marchează
epoca contemporană o reprezintă traficul de arme, muniţie, explozivi, materiale nucleare, substanţe
radioactive şi deşeuri toxice.
Profiturile uriaşe ce se pot obţine din acest gen de activităţi, care rivalizează cu cele
rezultate din traficul de droguri, caracterul adesea semilegal al tranzacţiilor cu aceste tipuri de
mărfuri au făcut ca ele să intre în preocupările prioritare ale organizaţiilor criminale, îndeosebi a
aşa-ziselor ,,Gulere Albe”.
Regimul special acordat acestor produse a determinat implicarea în tranzacţiile ilegale a
unor înalte personalităţi de stat, cât şi a unor cadre de conducere din armată, ceea ce sporeşte gradul
de complexitate al acţiunilor întreprinse pentru depistarea, probarea şi tragerea la răspundere
penală a vinovaţilor.
Principala cauză care a determinat reorientarea şi restructurarea industriei de armament pe
plan mondial a constituit-o proliferarea conflictelor armate începând cu decada anilor ’70.
 O altă cauză care a încurajat piaţa neagră cu produse ale industriei militare a constituit -o
instabilitatea politică din unele ţări ale Lumii a treia.
Militarii ruşi retraşi din Germania s-au văzut în situaţia delicată de a nu mai avea un loc de
muncă asigurat şi locuinţe, iar în condiţiile lipsei totale de mijloace de subzistenţă au găsit ca sursă
compensatorie de venituri comercializarea pe piaţa neagră a echipamentului militar din dotare,
ceea ce a reprezentat un adevărat dezastru, estimat în bani la peste 60 milioane de dolari pierderi.
Tot în legătură cu Rusia, ar mai fi de reliefat şi permisivitatea de care beneficiază unii oameni de
afaceri şi din sistemul bancar în a-şi constitui structuri de pază şi apărare dotate cu armament, prilej
cu care obţin şi licenţe de import-export pentru unele categorii de armament pentru autoapărare,
ce sunt de multe ori dirijate către piaţa neagră.
Potrivit afirmaţiilor unor oficialităţi ruse, resursele materiale reduse şi fondurile foarte mici
alocate sectorului energiei nucleare şi cercetării pe profil, creează un adevărat pericol pentru
securitatea obiectivelor şi a societăţii omeneşti, în general. O serie de specialişti, cercetători şi
angajaţi în sectoarele energiei nucleare, văzându-şi periclitată situaţia materială datorită veniturilor
foarte mici, recurg la sustrageri de materiale strategice pe care le comercializează pe piaţa neagră,
multe din acestea, prin intermediul reţelelor criminale, ajungând în Germania şi de aici în S.U.A.,
Libia, Iran, Irak, Pakistan şi chiar Coreea de Nord.
Cel mai mare pericol îl reprezintă comerţul ilicit cu focoase nucleare. Un focos nuclear din
dotarea armatei ruse, spre exemplu, are o putere mult mai mare decât bomba atomică lansată asupra
Hiroşimei în 1945. Agenţia Centrală de Informaţii din S.U.A. estima că în 1992 Rusia dispunea de
circa 30.000 focoase nucleare pentru arme strategice şi tactice, cu o mică marjă de eroare. Rusia
dispune de sute de tone de plutoniu, uraniu îmbogăţit, mercur, osmiu, apă grea, de bombe atomice,
mine, torpiloare etc., a căror depozitare nu mai prezintă siguranţa necesară, depozitele fiind
vulnerabile furturilor ori sustragerilor de orice fel.
În legătură cu activitatea practicată tot mai intens, în ultimul timp, de organizaţiile
criminale ruse, comerţul ilegal cu arme, muniţie şi explozivi, se estimează că în prezent, în mâinile
criminalilor s-ar afla, în mod ilegal, circa 180.000 arme. Principalele surse de procurare a acestora
sunt următoarele:
• depozitele militare ale fostei armate ale URSS, situate în spaţiul CSI şi în republicile
baltice sau în statele în care au staţionat trupe sovietice;
• unităţile care au aparţinut vastului complex militar industrial sovietic, transformate
actualmente în firme particulare sau societăţi mixte, ai căror coproprietari sunt directori de
întreprinderi militare şi de bănci comerciale, lideri ai organizaţiilor criminale locale, ce acţionează
sub platoşa de cetăţeni „onorabili”;
• furturile masive din depozitele militare, cu complicitatea personalului acestora;
• traficul cu echipamente militare, prin canale şi reţele construite de mafia rusă, cu
complicitatea unor cadre de conducere ale armatei, care a condus la distribuirea de astfel de
materiale în toate statele fostei URSS, în special în zonele de conflict, precum şi în străinătate,
unde beneficiarii sunt atât state ce sprijină terorismul internaţional, cât şi organizaţii extremiste,
grupări paramilitare şi de guerilă, structuri ale crimei organizate.

III.5. Criminalitatea economico-financiară. Factorii economici

Criminalitatea economico-financiară este, în general, mai puţin urmărită decât cea
tradiţională, fiind mult mai complexă, mai greu de identificat şi de probat, deşi efectele sale sunt
deosebit de grave din punct de vedere al prejudiciilor cauzate şi al numărului persoanelor juridice
şi fizice afectate.
 Criminalitatea economico-financiară furnizează o mare parte din „numărul ocult” al
infracţiunilor semnalate sau insuficient semnalate. Infracţiunile din această sferă, cauzează
instituţiilor economice şi sociale, precum şi publicului, un prejudiciu mult mai mare decât cel
indicat de numărul cazurilor finalizate pozitiv şi care, de regulă, declanşează reacţii în lanţ.
Studiul victimologic comparat al criminalităţii în afaceri şi al celei tradiţionale relevă o
preponderenţă a celei dintâi, ale căror victime potenţiale sunt: statul (fraudele fiscale), societăţile
comerciale (lipsuri în gestiune, delapidări, conturi inexacte sau incomplete), comercianţii (atingeri
aduse liberei concurenţe prin înţelegeri ilicite, publicitate mincinoasă), funcţionarii (infracţiuni la
legislaţia muncii), consumatorii, micii depunători etc
Factorii economici pot fi:
starea de prosperitate, propice realizării de profituri mari în anumite ramuri ale vieţii
economice, conduce la formarea societăţilor fictive, a societăţilor imobiliare frauduloase. În
această conjunctură, speculanţii înfiinţează societăţi în nume colectiv sau fictive (în comand ită
simplă sau pe acţiuni) şi invită piaţa capitalurilor să participe la acestea, susţinând că sunt
deţinătorii unor fonduri importante, pe care în realitate nu le posedă, sau cointeresând prin
profiturile deosebite pe care contează să le obţină;
ituaţia financiară precară a anumitor sectoare ale vieţii economice poate sta la originea
delictelor în afaceri. Delictele de bancrută şi manopere frauduloase în materie de credit sunt
infracţiuni de afaceri tipice perioadelor de recesiune;
tarifele vamale protecţioniste care conduc, de regulă, la intensificarea contrabandei;
insuficienţa fondurilor unor întreprinderi care riscă falimentul, motiv pentru care recurg
la delicte economico-financiare pentru a subzista.
Sectorul bancar rus este considerat ca fiind cel mai penetrat de crima organizată,
estimându-se că aceasta controlează 35% din cele 2.300 bănci comerciale. Încercările unor
funcţionari bancari de a opune rezistenţă sau de a zădărnici acţiunile bandelor criminale ruseşti se
soldează adesea cu exterminarea lor fizică. Astfel, în 1993, un nr. de 120 bancheri au fost asasinaţi,
iar în primele 6 luni ale anului 1994, alţi doi funcţionari au constituit ţinta loviturilor ucigaşe ale
mafiei ruse, pe motiv că nu au acceptat să „coopereze”. Ilustrativ este cazul bancherului şi
publicistului Andrei Ayzderzis, ucis cu gloanţe de pistol în uşa apartamentului său, pe 26 aprilie
1994, pentru motivul că a publicat o listă cu 226 de nume de persoane suspecte a fi lideri ai unor
grupări criminale.

III.6. Alte forme de manifestare

Cea mai extinsă activitate mafiotă din Rusia este perceperea taxei de protectie în sectorul
privat al economiei. Racketii fortează patronii sau antreprenorii să plătească o anumită sumă pentru
a se "asigura" împotriva atacurilor altor bande mafiote. Suma percepută este un procent din
încasări, aceste încasări ale societătilor, altele decât cele din domeniul public, ar trebui sa fie
confidențiale, dar prin mituirea unor funcționari, mafia află cifra de afaceri a societăților. Este unul
din motivele pentru care societățile țin o evidență contabilă dublă.
Prin perceperea aşa-ziselor „taxe de protecţie” impuse unităţilor comerciale, care cuprind
aproximativ 70-80% din societăţile privatizate din Federaţia Rusă, în conturile grupărilor criminale
ajung sume echivalente cu jumătate din produsul brut al acestora.
În ultimul timp, se înregistrează o intensificare a acţiunilor bandelor criminale ruse
împotriva companiilor şi reprezentanţelor economice străine din Federaţia Rusă, care sunt obligate
să plătească comisioane substanţiale în schimbul „protecţiei” acordate.
 Dacă nu plătești riști ca localul sa îti ia foc de la o sticlă incendiară sau un membru al
familiei să îți fie schilodit sau omorât.
O altă activitate specifică mafiei ruse vizează locuințele aflate în sectorul particular,
constând în faptul că pensionarii bătrâni sau singuri sau persoanele sărace lipsite de apărare sunt
amenințate, tracasate, lovite, forțate să-și vândă apartamentele sau casele la prețuri derizorii, unor
mafioți, în special cazaci si armeni. În unele cazuri în care victimele au opus rezistență, acestea au
fost ucise.
Mafia controlează prostituția și traficul de carne vie din Rusia. Organizațiile mafiote vând
prostituate prin adevărate filiale care se întind pe aproape toată Europa, Turcia, Cipru, Grecia,
Italia, Franța, Germania și mai nou în Ucraina și România, sunt piețe de desfacere pentru proxenetii
ruși și ceceni.
Proxenetii ruși se remarcă prin cruzime și bestialitatea de care dau dovadă: o prostituată de
16 ani a fost torturată și apoi înecată într-o galeată cu apă pentru că a nesocotit ordinele unui
proxenet. Se remarcă creșterea alarmantă a prostituatelor de lux, prostituția de lux aflându-se
printre primele locuri în topul meseriilor preferate de adolescentele din fostele state sovietice.
Mafia rusă se ocupă și cu asasinatele la comandă. O parte dintre foștii combatanți din
Afganistan au devenit gărzi de corp, dar mai mulți au început să lucreze pentru mafie și să facă
ceea ce știu ei mai bine, să ucidă. Au devenit victime ale acestor ucigași plătiți mai mulți oameni
de afaceri, bancheri sau capi ai crimei organizate.
Pentru a scăpa de această amenințare, mai mulți bancheri și directori au emigrat în occident
și își conduc afacerile de acolo. În St. Petersburg de exemplu, costul unui "contract" este de cel
puțin 50000 de ruble.

IV. Personalități controversate care se presupune că au avut legături cu crima organizată

IV.1. Stalin: accesul la putere295
Stalin nu era numele său real ci doar ultimul din seria numelor de împrumut pe care Iosif
Vissarionovici Djugașvili le-a adoptat pentru a evita identificarea lui ca revoluționar în Rusia
imperială dinainte de 1917. Stalin înseamnă ,,om de oțelˮ în limba rusă.
Activitățile sale antiguvernamenale l-au condus spre Partidul Social Democrat al
Muncitorilor fiind condus de Lenin. Acesta l-a numit pe Stalin ,, minunatul georgianˮ.
Oricât de mult ar fi dorit Lenin să-l împiedice pe Stalin să-i urmeze la conducere era ușor
de anticipat că bazele puterii acestuia fuseseră trasate încă înainte de moartea lui Lenin. Lenin și
partidul, în mod neintenționat, îi oferiseră lui Stalin mijloacele de a prelua controlul.
Funcțiile lui Stalin, atât în posturi guvernamentale cât și în partid, și-au dovedit mare
importanță, respectiv:
comisar al poporului pentru naționalități în 1917;
ofițer de legătură între Poliburo și Orgburo în 1919;
director al Inspectoratului comunist în 1922.
Funcțiile pe care acestea le-a avut au făcut din acesta o verigă indispensabilă în lanțul
constituit de partidul comunist și conducerea guvernamentală sovietică, conferindu-i puterea de a
tutela, dreptul de a numi funcționari oficiali în partid și guvern inclusiv pentru a-și plasa proprii
susținători în poziții cheie.
Politica economică a lui Stalin avea ca scop esențial modernizarea Uniunii Sovietice și
două metode de bază, colectivizarea și industrializarea. La introducerea ei, colectivizarea a fost

295 Michael Lynch - Stalin și Hrusciov, Editura All, București, p. 21.

declarată ˮvoluntarăˮ. Stalin pretindea că aceasta era alegerea liberă a țăranilor, dar în practică a
fost impusă cu forța asupra unei țărănimi îndărătnice, el nefăcând decât să adopte ideile extremei
stângi.
Stalin și-a justificat măsurile împotriva țărănimii în termenii principiilor de partid dar
colectivizarea adusese tărănimea într-o stare de disperare atât de profundă încât pentru o perioada
cumplită a distrus stabilitatea, și asa precară, a agriculturii rusești, astfel aceștia ajungând să
mănânce cereale de sămânță și să își măcelarească vitele.
Văzând în ce stare se află populația, a încercat industrializarea Uniunii Sovietice precum
Europa occidentală și America de Nord. A venit cu 5 planuri cincinale, dar nefuncționale, dând cu
ușurință vina pentru eșecul lui pe oficialii mai mărunți.
Stalin a obținut puterea în Uniunea Sovietică în 1929, odată cu victoria lui asupra
bolșevicilor de stânga și de dreapta. În continuare el a trecut la consolidarea acestei puteri până la
absolutism, printr-o serie de epurări care au continuat până la moartea sa în 1953. În teorie,
epurările erau un mijloc de a conserva și purifica partidul comunist și statul sovietic, dar în practică
funcționau prin retrogradarea și înlocuirea membrilor de partid și oficialilor ale căror idei și
comportări erau considerate de Stalin o amenințare la adresa propriei lui autorități.
Controlul deținut de el asupra mașinăriei de partid și guvern și nu atât alte posturi deținute
în fruntea statului, i-a oferit lui Stalin posibilitatea să folosească epurările efectiv ca instrument
devastator al exercitării autorității publice.
Stalin a recurs la aceste epurări pentru a-și consolida puterea absolută, dar din cauza
excesului de zel s-a ajuns la următoarele statistici:
în 1934 au fost arestate și executate un milion de persoane iar până în 1937, 17-18
milioane de oameni au fost transportați în lagăre de muncă si 10 milioane au murit acolo;
până în 1939, alte 10 milioane au fost împușcaet sau au murit în lagăre;
în 1940 au fost deportate 2 milioane de oameni, majoritatea murind;
între 1944 și 1946, 10 milioane au fost transportate în lagăre la muncă forțată;
între 1947 și 1953 au murit un milion de persoane în diversele epurări și represiuni din
timpul ultimilor șase ani ai vieții lui Stalin.

IV.2. Nikita Hrusciov

Nikita Hrusciov s-a născut în 1894 în familia unui țăran sărac. Lui îi plăcea mai mult să
muncească astfel încât a abandonat școala de mic pentru aceasta și cu pași repezi s-a îndreptat către
Armata Roșie, unde a și devenit comisar, ulterior mutându-se la Moscova devenind secretar de
partid. El a avansat foarte repede în timpul epurărilor staliniste. Prețul supraviețuirii politice era
credința neclintită față de Stalin, domeniu în care Hrusciov s-a comportat exemplar.296
În 1956, Hrusciov s-a simțit suficent de stăpân pe situație pentru a lansa un atac ucigător
la adresa faptelor și caracterului lui Stalin. Distrugerea legendei lui Stalin a fost ca un cuțit în inima
activiștilor de partid. Procesul de distrugere a reputației lui Stalin a fost declanșat într-o maniera
dramatică de ˮraportul secretˮ citit de Hrusciov în Congres. Hrusciov nu s-a limitat doar la
denunțul epurărilor făcute de Stalin ci l-a atacat pe acesta și pentru greșelile făcute de în politica
externă, în special în legătură cu blocul țărilor estice.
Destalinizarea a avut trei scopuri principale: să justifice introducerea unor măsuri
economice progresiste în interiorul URSS, să ajute la instituirea coexistenței cu Occidentul și să-i
absolve pe Hrusciov și pe alți lideri sovietici ai momentului de complicitate la erorile lui Stalin.

296 Michael Lynch- Stalin și Hrusciov, Editura All, București, p. 121.

 Nu mult după moartea lui Stalin, liderii sovietici au început să recunoască faptul că nu
colectivizarea agriculturii rezolva problema producției alimentare și a rezervelor de hrană.
Strategia lui principală consta în susținerea procesului de luare a deciziilor la nivel local.
Problema principală a relațiilor dintre China Roșie și Uniunea Sovietică a constat în
competiția pentru poziția de lider a lumii comuniste. Afirmațiile sovietice privitoare la
inferioritatea modelului chinez au trezit mânia maoiștilor care, în replică, au acuzat URSS de
trădarea cauzei revoluției internaționale.
Anul 1963 a marcat un punct limită în relațiile dintre cele doua puteri comuniste; China a
refuzat să se alăture SUA și URSS în semnarea tratatului de interzicere a experiențelor nucleare.
Hrusciov, succesorul lui Stalin la conducerea partidului și guvernului între anii 19561964,
nu s-a aflat nicicând într-o poziție comparabilă. Deși a devenit și el atât secretar de stat cât și șef
al guvernului, puterea lui personală nu a atins proporțiile aceleia deținută de Stalin. Drept rezultat,
atunci când s-a văzut că a mers prea departe cu ajustarea politicilor lui Stalin, colegii lui Hrusciov
din conducerea de partid au fost suficient de puternici pentru a-l înlocui din funcție.
Concluzii:
figura lui Stalin a căpătat proporții eroice în ochii poporului sovietic, acesta
autoprezentându-se drept moștenitor al marelui Lenin, creatorul unei economii moderne, nimicitor
al dușmanilor interni ai patriei.
la 3 ani după moartea lui Stalin, reputația acestuia de zeu a început să fie distrusă de
succesorul său, Nikita Hrusciov, printr-un program de ,,destalinizareˮ căruia acesta i-a atribuit o
întreagă listă de crime, în principal, că s-a abătut de la calea adevăratului marxism-leninism
creându-și propriul cult al personalității.

IV.3. Mihail Gorbaciov

Cu siguranță, istoria ultimilor ani ar fi arătat cu totul altfel fără Gorbaciov. Desigur, chiar
și fără Gorbaciov, evoluția nu ar fi putut fi oprită, pentru că profunda criză a sistemului nu mai
putea fi tăinuită multă vreme, dar cu siguranță, schimbările ar fi mers într-un ritm mai lent. În
Uniunea Sovietică nimeni nu se mai îndoiește că el este motorul transformărilor, omul ale cărui
cuvântări au făcu familiar în toate limbile lumii sensul cuvintelor perestroika și glasnost.
El a avansat foarte repede, ajungând de la secretar de partid la secretar general, ulterior
chiar președinte, pentru aceasta fiind nevoit să se mute direct în Moscova. Începând cu 1987,
exprima mai limpede ideea că societatea sovietică nu poate fi scoasă din stagnare fără restructurări,
folosind noțiunea de reformă pe care în anii anteriori o evitase. Pentru perestroika, foarte hotârăți
erau oamenii muncii, clasa muncitoare și din această cauza el și-a creat adversari politici de
reformă.
Datorită lui Gorbaciov, s-a distrus o întreagă clasă de rachete atomice cu prilejul întâlnirii
acestuia cu Ronald Reagan la Casa Albă. Gorbaciov este figura care domină politica sovietică nu
datorită funcțiilor sale, ci datorită personalității sale. 297
Procesul controlat al schimbărilor sociale pe care l-a inițiat amenința prăbușirea și
dezmembrarea Uniunii Sovietice, intrând într-o criză profundă. Speranțele de îmbunătățire a
situației economice și a aprovizionării, care s-au pus la început în politica de perestroika, nu s-au
putut îndeplini.
Totuși, omul care gândea atât de departe era totodată un activist al aparatului, crescut ân
credința că schimbările nu pot fi inițiate decât din interiorul partidului. De aceea, în primul an după

297 Gerd Ruge - Mihail Gorbaciov, Editura Doina, București,1993, p. 242.

alegerea sa ca secretar general, a ezitat să-și introducă aceste idei într-un program politic. Aparatul
de partid nici nu le-ar fi înțeles sau acceptat.
Gorbaciov nu este un stăpânitor atotputernic și nici nu a dorit să fie așa ceva. Era însă prea
dinamic pentru a prezida doar decăderea Uniunii Sovietice. În conformitate cu natura sa și cu
experiențele sale, a încercat să-și impună politica pas cu pas pe calea compromisurilor cu diferiți
aliați. Așa a reușit la cinci ani după ocuparea funcției de secretar general să covingă P.C.U.S. să
renunțe la rolul conducător în toate domeniile de activitate și să accepte un transfer de putere în
favoarea unor reprezentanți aleși ai poporului.
Mihail Gorbaciov la vremea respectivă afirma: ,, Eu nu consider sistemul pluripartitist ca
o tragedie, nu trebuie însă nici să-l forțăm în mod artificial. Cel mai important lucru îl constituie
democrația și glasnost. Noi vom merge mai departe pe calea discuțiilor. Am ales singur această
cale și destinul meu este legat de această hotărâre.ˮ

IV.4. Analiza grupării Vory. V. Zakone. Istoric

Puterea lor a ajuns la apogeu în vremurile tulburi ale Revoluției Bolșevice din 1917 când,
pe fondul anarhiei generale care devasta țara, bande înarmate de hoți terorizau populația. Puterea
și influența lor creștea continuu până când au ajuns un factor hotărâtor în noua societate clădită
prin crima de comuniști.
Fenomenul a rămas cunoscut în istoria criminologiei ruse sub numele de Vorovskoy Mir (
Lumea Hoţilor). În fața tăvălugului bolșevic, lumea paralelă a tâlharilor nu s-a intimidat deloc. Ba
din contră, mulți membri ai Frăției Hoților s-au înscris cu frenezie în rândurile noului Partid
Comunist și activând mai apoi drept vajnici tovarăşi comisari în rândurile noii orânduiri sovietice.
După ce ordinea de stat și cea socială au fost stabilite în Uniunea Sovietică, după anul 1921,
NKVD-ul a distrus aproape în totalitate structurile si filialele Vory V Zakone. În ciuda t uturor
eforturilor, Monstrul Roșu nu a reușit, însă, să zdrobească Hidra Infracțională. Vory V Zakone a
prosperat în Gulagurile staliniste, revenind la viața mai puternică decât fusese anterior acestui
moment.
Frăția hoților continuase să existe sub forma unei societăți secrete al cărei scop principal
devenise la un moment dat acela de întrajutorare mutuală în rândul prizonierilor și pușcăriașilor
din lagăre și închisori. Membrii săi adoptaseră un sistem de reguli interne în care se detașa ideea
de supunere completă în fața legilor nescrise ale vieții de borfaș, incluzând aici adoptarea
infracționalității ca mod de viață și respingerea muncii cinstite sau amestecul în activități cu iz
politic.
Orice membru al Vor-ului căzut la închisoare refuza din start orice activitate sau muncă în
folosul comunității după cum poruncea una dintre legile Frăției. După căderea Uniunii Sovietice,
Vory-ii și-au asumat postul de lideri în cadrul tuturor grupărilor de crimă organizată care creșteau
ca ciupercile după ploaie în Rusia lui Eltin.
Tulpina mamă a vechii Vory V Zakone, alimentată de apele capitalismului sălbatic în care
se afunda Rusia, avea să ajungă la apogeu. Puterea delegaților săi era atât de mare încât aceștia
mediau conflictele și reglările de conturi între diversele mafii rusești locale. Codul lor era de temut
si respectat de oricine, fie el membru în Frăție, politician sau simplu cetățean. Orice încălcare a
codului ducea la pedepse crude care se concretizau întotdeauna în mutilări sau în cazurile mai
serioase, torturi care se sfârșeau cu viața nefericitei victime.
După căderea Cortinei de Fier, Mafia Rusă s-a emancipat cu o viteză fulgerătoare. În scurt
timp, liderii săi au stabilit contacte de colaborare cu triadele chinezești, mafia siciliană și cartelurile
sud-americane exportatoare de droguri. Sub președintele Boris Eltin, mulți lideri mafioți și-au
indreptat atenția spre lumea politicii, convinși fiind de avantajele unui post de parlamentar sau
consilier prezidențial. Se detașează în această direcție figura lui Vladimir Podaev care a fost numit
de Eltin în funcția de…membru al Comisiei pentru Drepturile Omului, cu toate că Podaev avea
trei condamnări anterioare, una pentru crimă, alta pentru jaf și ultima pentru viol în grup.
După anii '90, Vor-ul a început să recruteze în rândurile sale o serie de tineri educați, proaspeți
absolvenți ai prestigioaselor universități și instituții de cercetare ruse. Noii membri din "Divizia
Creierelor" au fost trimiși în lupta cu misiunea clară de a crea legături cu marii afaceriști și lumea
politică.
Pe de altă parte, disperați de sărăcia abrutizantă și lipsa oricărui orizont viabil care au urmat
destrămării U.R.S.S.-ului, mulți funcționari din guvernările anterioare s-au orientat spre rândurile
crimei organizate. Lângă ei s-au "înrolat" drept ucigași plătiți sau bodyguarzi ai noilor șefi de
filiale mafiote, un număr mare de veterani de război din perioada conflictelor armate din
Afganistan, Transnistria.
Creșterea nivelului corupției nu a făcut decât să alimenteze puterea noilor mafioți. Înainte
de căderea Cortinei de Fier, mulți etnici evrei cu cetățenie rusă au fost lăsati să imigreze în noul
stat Israel. Atenți la această portiță de scăpare din Paradisul Sovietelor, mulți membri ai Frățiilor
Vor șiau falsificat documentele pretinzând că sunt evrei oprimați de comunism.
O parte a capetelor și tentaculelor298
Astăzi, în subordinea grupării mamă a Vor-ului se află o serie de bande criminale care îsi
împart influența atât în Rusia cât și în lumea întreagă. În fruntea lor tronează niște personaje atât
de sinistre care l-ar face pe celebrul Don Corleone să pară un Ghandi comparativ cu acești lideri
ai lumii interlope.
Să-i cunoaștem îndeaproape:
Solntseva Bratva - A fost și a rămas în linii mari, cel mai puternic nucleu al crimei
organizate din lumea întreagă
Dolgoprudnenskaia - Este o organizație mafiotă pur rusească, care își etalează cu
mândrie titlul de una dintre cele mai mari grupări mafiote care activează în Moscova, numele său
derivând de la Dolgoprudnii, unul dintre cartierele rău famate din suburbiile capitalei rusești.
Organizația a fost fondată în anul 1988 si este incă foarte influentă…
Izmailovskaia Bratva- Derivă, la rândul său, din districtul Izmailovo si este una din cele
mai temute mafii din Moscova. Gruparea are filiale puternice și în Tel Aviv, Paris, Toronto, New
York și Miami. A fost fondată în anul 1980 sub conducerea lui Oleg Ivanov. Numără în rândurile
sale circa 300-500 membri activi, fiind divizată în două "companii" -Izmailovskaia si
Golianovskaia. Ambele secțiuni folosesc grade și ierarhii militare în rândul membrilor precum și
un regulament intern care trebuie respectat cu sfințenie. Gruparea se ocupă în principal cu asasinate
la comandă, extorcări și infiltrări în lumea afacerilor.
Tambov Bratva - este o organizație similară care activează însă exclusiv în orașul Sankt
Petersburg.
Obshina ( comunitate in lb. rusa) este de fapt o grupare alcătuită în exclusivitate din
ceceni. Obshina este probabil cea mai temută ramură a Mafiei Ruse, deoarece nu este doar o
formidabilă organizație criminală ci și o grupare paramilitară fără rival. Conform unor experți,
grupările criminale cecene au format cea mai d e temut mafie in rândul minorităților din fosta
U.R.S.S. Unii membri ai săi au legături strânse cu militanții și rebelii ceceni.

298 http://www.descopera.ro/descopera -secretele-mafiei/4916335-mafia-rusa-uniunea-sovietica -a-nelegiutilor

 Orekhovskaia Bratva - A fost, la rândul ei, o grupare din cartierul Orekhovo care a deținut
supremația în Moscova în perioada cuprinsă între anii 1980-1990.
Familia Apushkin - Această grupare mafiotă rusă a fost printre primele care și-au creat
filiale în afara Rusiei Sovietice. Din anii '80 până în prezent, stâpănește lumea interlopă din
Scandinavia și Franța. Este atât de puternică în Europa Occidentală, încât controlează însăși piața
europeană
Mafia rusă are în fruntea sa niște personaje a căror viață reală face să pălească orice
scenariu al vreunui film hollywoodian despre mafioți. O scurtă trecere în revistă a acestor
"porumbei ai păcii" este mai mult decât edificatoare: Evsei Agron - Considerat drept primul șef
al mafiei ruse din New York, Agron a fost un etnic evreu, membru al Vor-ului încă din copilărie,
care folosindu-se de faptul că era evreu, a reușit să emigreze în S.U.A. încă din anul 1975 în plin
Război Rece. Ajuns aici, Agron s-a impus repede în rândul comunității de evrei ruși din Brighton
Beach, New York. S-a făcut remarcat prin cruzimea neobișnuită și tendința de a folosi violența cu
orice ocazie. Printre aliații săi se numără familia Gambino, foarte puternică și influentă la acea
vreme. Evsei Agron a sfârșit ucis în anul 1985, titlul și puterea sa fiind preluate de adjunctul său
Marat Balagula și de fostul său șofer și bodyguard, evreul Boris Nayfeld.
Marat Balagula - Născut în Ucraina, Balagula a fost multă vreme suspectat că a ordonat
asasinarea șefului său, Evsei Agron. Printre afacerile sale se numără taxa de racket pusă unei
coducte de benzină, taxa care i-a adus în scurt timp suma de 1 miliard $. Din acest motiv, Balagula
era protejatul familiei de mafioți italieni Luchesse interesată, de asemenea, de banii proveniți din
taxele de racket. Balagula a fost eliberat din închisorile americane în anul 2004, iar de atunci nu
se mai știe nimic de el.
Victor Bout - Avem de-a face aici cu o figură extrem de interesantă, fost maior în cadrul
GRU, traficant internațional de armament, evadat din mai multe închisori, fost translator al
Armatei Roșii. În prezent este încarcerat în Rusia și așteaptă extrădarea în Statele Unite.
Hollywoodul a făcut un film despre viața sa, în rolul principal fiind distribuit actorul Nicholas
Cage. Conform experților și biografilor, filmul este o copie palidă a vieții și activității lui Bout.
Monya Elson - Născut în Chișinău, Republica Moldova, Monya a fost printre cei mai temuți
ucigași profesioniști din rândurile Mafiei Ruse. În afara orelor când asasina la comandă, Monya
era înnebunit de bijuteriile scumpe.
Monya jefuia magazinele de bijuterii din New York, împușcându-i fără milă pe bijutierii
care nu se conformau destul de repede ordinelor sale. Om cu mulți dușmani în facțiunile rivale,
Monya Elson a scăpat numeroaselor tentative de asasinat. Încă din anul 2005 se află într-o
închisoare americană. Monya a fost și a rămas mâna dreaptă a mafiotului Vladimir Zilber. Ludwig
"Tarzan" Fainberg -Ludwig (pe numele său Leonid) s-a născut în orașul Odessa din Ucraina.
La vârsta de 3 ani se mută cu familia în orașul Cernăuți, unde rămâne până în anul 1972,
moment în care emigreazî în Israel cu familia. Se înrolează în forțele armate israeliene unde nu
reușește să-și facă totuși o carieră militară. Dezamăgit, intră în contact cu vechii săi prieteni ruși
care-i încredințează misiunea de a intermedia transporturile de droguri dintre Cartelul Medellin și
Mafia Rusă. A fost arestat în mai multe rânduri, fiind extrădat în Israel. În prezent trăiește liber în
Canada alături de soția și fiica sa.
Viaceslav "Yaponcik" Ivankov - "Japonezul" căci așa se traduce Yaponcik din lb. rusă,
este cel mai puternic membru Vor V Zakone care a activat în Statele Unite. Porecla și-o datorează
atât staturii sale mici cât și interesului avid în ceea ce privește Artele Marțiale. Născut în Gruzia
din părinți ruși, a crescut pe străzile Moscovei formând o bandă care se folosea de acte false de
milițieni pentru a intra în casele oamenilor și a-i jefui. După ce ispășește 14 ani de închisoare, este
eliberat în anul 1991. Imediat se îndreaptă spre Statele Unite unde organizează o celula Vor V
Zakone. Este arestat de F.B.I care îl acuză de extorcarea a milioane de dolari din partea oamenilor
de afaceri onești de naționalitate rusă. În închisoare acuzî cu tupeu autoritățile americane că au
inventat deliberat mitul mafiei ruse cu unicul scop de a-și justifica salariile și activitatea. Gura sa
mare i-a adus doar necazuri, declarând în continuare că el nu este capul Mafiei Ruse, ci F.S.B.-ul
(Serviciile Secrete Ruse)… În anul 2004 este deportat în Rusia.
Japonezul nu se lasă, împușcând doi naționaliști turci în decursul unei discuții furtunoase
dintr-un luxos restaurant moscovit. Curios, juriul nu îl găsește vinovat, singurul martor, un polițist,
declarând că nu îl văzuse în viața sa pe Yaponcik. Larisa Klinskaia, expertă în studiul grupărilo r
infracționale ruse, amintește în cărțile sale că Yaponcik este autoritatea finală în sistemul
penitenciarelor, oricine cade după gratii trăiește sau moare doar din voia sa. Pe data de 28 iulie
2009, Japonezul scapă cu viață în urma unei încercări nereușite de asasinat… Semion Moghilevici
- Acesta este omul considerat de F.B.I. ca fiind adevăratul șef suprem al Mafiei Ruse. Moghilevici
s-a născut într-o familie din Kiev, extrem de inteligent, la vârsta de 22 ani termină Universitatea
din Lvov cu nota maximă din științele economice. Spre disperarea familiei sale, care-i prevedea
un viitor departe de crima organizată, Semion abandonează o posibilă carieră universitară și intră
în rândurile bandei Liubertskaia din Moscova. Profitând de zecile de mii de cetățeni ruși și etnici
evrei care emigrau în anii '80 în Israel, Moghilevici ajunge la rândul său în Tel Aviv. În prima sa
mare escrocherie, fură banii tuturor emigranților evrei proaspăt sosiți în Israel. Le promite acestora
că le va vinde obiectele de artă valoroase, cu banii obținuți urmând să le cumpere, case, mobile
sau bunuri casnice. Evident, emigranții păgubiți nu văd niciun ban, Moghilev fugind cu banii în
Europa. Suma strânsă a fost folosită la investiții în piața neagră și alte activități infracționale. În
anul 1990, Moghilev era deja milionar. Se mută în Israel odata cu locotenenții săi. În 1998 spală
bani în câteva bănci americane reușind să scoată un profit uluitor de 10 miliarde $. A fost arestat
în Moscova în ianuarie 2008 pentru evaziune fiscală, cu toate acestea a fost eliberat pe cauțiune pe
data de 24 iulie 2009.

Tatuaje
Pentru un neiniţiat, tatuajele mafioților ruși par o înlănțuire fără noimă unde tronează dea
valma biserici, diavoli, capete de lupi, fetițe, cruci, portrete, stele, pânze de păianjen, galoane
militare și multe alte astfel de simboluri. Cel mai pregnant simbol este cel al unei biserici sau
mănăstiri tatuate pe piept, umeri sau spate. Doar ocnașii îmbătrâniți în rele au dreptul să se tatueze
astfel.
Mafiotul care are tatuat un pirat a fost mai mult ca sigur un "soldat" care a comis un jaf
armat sau a încălcat articolul 167 din Codul Penal Rus. La fel cum cel care are pânză de păianjen
pe umăr nu este altceva decât un disprețuit dependent de droguri.
Cei care au stele sau galoane militare pe umeri se bucură de un respect nelimitat. Cei care
au stele tatuate pe genunchi așteaptă să fie promovați căpitani. Un "căpitan" nu poate fi umilit sau
pus să stea în genunchi de nimeni. Inconștientul care o face nu trăieşte mai mult de 3 zile, conform
codului nescris al ocnașilor ruși.
Aceia care poartă tatuaje false sau neconforme rangului lor sfârşesc în urma unei morți
lente și agonizante. Nimeni nu se joacă sau bravează cu simbolurile Vor-ului… Tatuajele pe
creștetul capului sunt aplicate cu forța și au scop dublu: de a-l umili pe posesor și de a-i avertiza
pe ceilalți deținuți în privința sa.
Etnia sau naționalitatea noului membru nu au nicio importanță, mulți membrii ai Vor-ului
fiind ucraineni, ceceni, armeni, georgieni, azeri sau baltici.
 Alexandr Gurov, un expert criminalist rus specializat pe studiul frăției Vor afirma: "Spre
deosebire de Cosa Nostra, Vor-ul are reguli mai puține dar mult mai severe. Niciun membru al
Frăției nu trebuie să aibă legături cu lumea oficială. Aceasta înseamnă că nu are voie să servească
în armată sau poliție, nu are voie să se căsătorească și trebuie să aibă ani buni de pușcărie în
pedigree înainte a de fi primit în rândurile Vor-ului".
Conform codului Vor, un frate trebuie să:
Uite toate legăturile și contactele cu rudele sale: mama, tata, frați, surori etc…
Nu i se permite să aibă propria familie. Fără soție, fără copii. Cu toate acestea, are voie
să aibă câte amante dorește.
Traficul de arme și droguri sunt și ele considerate o formă de comerț, prin urmare sunt
incompatibile cu statutul de Vor.
Trebuie să-și ajute frații prin orice mijloace: suport material sau moral.
Trebuie să țină secrete informațiile despre complici sau ascunzători, case conspirative
sau apartamente sigure, locuri de întâlnire sau depozite de arme și bani.
În cazul unui conflict cu un alt Vor, nu trebuie să-și facă dreptate singur ci să convoace
un consiliu al Frăției.
Ofensa unui Vor se spală cu sânge.
Nu trebuie să dea semne de slăbiciune dacă trebuie să pedepsească un alt Vor la ordinele
consiliului.
Nu trebuie să joace jocuri de noroc daca nu are bani să acopere pierderile.
Nu trebuie să aibă nici o legătură sau conexiune cu autoritățile.
Trebuie să-i invețe pe începători tainele "meseriei".
Nu trebuie să bea alcool până își întunecă rațiunea și judecata.
Trebuie să fie informat în privința rangului celorlalti Frați.
Nu trebuie să primeasca în mâini arme din partea autorităților; nu trebuie să servească
în armată, poliție sau trupele speciale.
În cazul unui conflict cu un alt Vor, nu trebuie să-și facă dreptate singur ci să convoace
un consiliu al Frației.
La astfel de consilii prezența este obligatorie.
Niciodată, sub niciun fel de circumstanță nu trebuie să muncească cinstit. Mai bine să
moară de foame decât să muncească. Abuzurile sexuale asupra copiilor sunt aspru pedepsite de
Frați, mult mai aspru decât legea statului.
Trebuie să fie informat în privința rangului celorlalti Frați.
Tatuaj specific Mafiei rusesti
Bibliografie:
 1. Mihail E. Ionescu - După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în
anii 1990, Bucureşti, Editura Scripta, 1993.
2. Ion Pitulescu - Al 3-lea Război Mondial, Crima Organizată, Editura Naţional, 1996.
3. Florin Sandu - Contrabanda, componentă a crimei organizate, Bucureşti, Editura Naţional,
1997.
4. Ştefan Popa - Economia subterană şi Spălarea Banilor, Bucureşti, Editura Expert, 2000.
5. Mocuţa Gheorghe - Criminalitatea organizată şi Spălarea Banilor, Bucureşti, Editura Noul
Orfeu, 2004.
6. Costică Voicu, Adriana Camelia Voicu, Ioan Geamănu - Criminalitatea organizată în
domeniul afacerilor, Târgovişte, 2006.
7. Aurelia Felea - Europa est centrală în secolele IX-XII, Cluj-Napoca, Editura Lines, 2007.
8. Petru Albu - Crima organizată în perioada de tranziţie- O ameninţare la adresa securităţii
internaţionale, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, 2007.
9. Stelian Tănase - Istoria căderii regimurilor comuniste: miracolul revoluţiei, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2009.
10. Gerd Ruge - Mihail Gorbaciov, Bucureşti, Editura Doina, 1993.
11. Lynch- Stalin şi Hrusciov, Bucureşti, Editura All, 1995.
12. Ministero dell Interne- Direzione, Investigativa Antimafia, 1999.
13. Nicholas V. Riasanovsky- O istorie a Rusiei, Iaşi, Institutul European, 2001.
14. Piotr Wandycz - Preţul libertăţii, Bucureşti, Editura All, 1998.
15. Richard Pipes - Scurtă istorie a Revoluţiei Ruse, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.
CURSUL NR. 11
CRIMA ORGANIZATĂ ÎN ROMÂNIA

C UPRI NS

I. România - placă turnantă a crimei organizate la nivel regional, european şi internaţional

I.1. Există crimă organizată în România?
I.2. Aspecte specifice crimei organizate în România
I.2.1. Grupuri, manifestări şi tipologii criminale autohtone
A. Criminalitatea „gulerelor albe”
B. Contrabanda şi evaziunea fiscală
C. Mafia ţigănească
II. Importul de crimă organizată
II.1. Rakeţii
II.2. Elementul chinezesc
II.3. România în lanţul internaţional al crimei organizate
II.4. Migraţia ilegală
II.5. Traficul cu armament, muniţii, explozivi, substanţe radioactive şi nucleare
II.6. Traficul ilegal cu autoturisme furate
II.7. Traficul cu fiinţe umane

I. România - placă turnantă a crimei organizate la nivel regional, european şi internaţional

I.1. Există crimă organizată în România?
România, ca şi celelalte ţări aflate sub regim totalitar, cunoaşte două perioade în evoluţ ia
fenomenului infracţional în sfera crimei organizate:
 a) Anterior instaurării regimului democratic exista un control aproape absolut în toate
sferele economico-sociale, control exercitat îndeosebi pentru menţinerea sistemului dictatorial, dar
şi pentru controlul permanent în interiorul ţării, în tranzit, sau în exterior, al cetăţenilor români.
Astfel, prin sistemele informative şi de supraveghere, se puteau identifica germenii creării unor
structuri infracţionale de anvergură şi legislaţia deosebit de represivă putea stopa orice evoluţie în
acest sens. Totodată, principalele condiţii favorabile dezvoltării crimei organizate lipseau: aproape
imposibilitatea circulaţiei transfrontaliere a cetăţenilor, cu atât mai puţin a infractorilor şi deci
dificultatea importului de tehnici şi tipologii criminale ori perfecţionarea sau extinderea celor
existente. Astfel, unele forme clasice ale crimei organizate, nu puteau pătrunde ori dezvolta
(traficul şi consumul de droguri, traficul de arme, carne vie, de autoturisme f urate, etc.).299
Acest lucru însă nu a făcut ca România să fie o zonă curată, fără infracţiuni şi infractori.
Dimpotrivă, infracţiuni deosebit de grave atingeau cote alarmante. De exemplu, rata criminalităţii
privind infracţiunile de corupţie în 1986, este superioară tuturor celorlalte infracţiuni.
În al doilea rând, datorită controlului extrem de scrupulos în sistemul financiar-bancar cât
şi limitarea la minimum a proprietăţii private, făcea imposibilă spălarea banilor murdari. Ori,
lipsind acest mecanism, profiturile mari nu puteau fi un scop al infracţiunilor, iar cotele de evoluţie
a crimei organizate erau minime.
În al treilea rând, lipsa pluralismului politic nu facilita existenţa unor structuri ale
criminalităţii gulerelor albe în sfera puterii politice aducătoare de fonduri ilicite uriaşe, prin
deturnări ori corupţie, necesară accesului ori menţinerii în structurile puterii.
Cu ce preţ nu au putut evolua structurile crimei organizate? Cu preţul îngrădirii de către
statul totalitar a unor drepturi fundamentale, cum au fost dreptul la liberă circulaţie, dreptul
prezumat de proprietate particulară, dreptul de asociere, dreptul la intimitate s.a.
b) Instaurarea regimului democratic în 1989 a făcut ca, pe lângă dobândirea tuturor
drepturilor democratice de către cetăţenii români, cât şi cei străini, veniţi în România, să se sfărâme
şi barierele existente ce împiedicau dezvoltarea crimei organizate. Astfel, o societate fragil
democratică, cu instituţii în formare sau reconstrucţie din temelii, cu legislaţie în contratimp cu
fenomenul social şi infracţional, cu frământări electorale exasperant de lungi, nu a putut face faţă
ritmului extrem de rapid al evoluţiei crimei organizate. Totodată au survenit schimbările în
comportamentul oamenilor. Aşa se face că pentru mulţi indivizi şi chiar categorii de persoane,
autentica libertate câştigată a însemnat, în fapt, conturarea unor posibilităţi facile de săvârşire a
unor infracţiuni, cu înalt grad de violenţă şi cu moduri de operare deosebit de grave, şi de
îmbogăţire rapidă prin comiterea de infracţiuni. Apar şi se consolidează astfel caracteristicile
crimei organizate: organizarea ierarhică a grupurilor, caracterul transfrontalier şi racordarea la
grupările criminale transnaţionale, folosirea violenţei, îndeosebi pentru reglarea unor conturi,
practicarea corupţiei şi a intimidării s.a. 300 Ca urmare, în România există în prezent crimă

299 Ion Pitulescu –op. cit., p. 167.

300 A se vedea cazul Zaher Iskandarani. Acesta, după 1990, a pus pe picioare o puternică organizaţie de tip mafiot,
recrutând o serie de asociaţi din lumea interlopă a mun. Timişoara şi a altor oraşe, cât şi afacerişti arabi, ce acţionau
în diverse localităţi din ţară. Prin coruperea unor funcţionari din conducerea Direcţiei Generale a Vămilor, începând
cu 1990, s-a ocupat cu traficul de maşini furate din Occident, contrabandă cu ţigări, cafea şi alcool, stupefiante, arme
şi muniţii, produse petroliere prejudiciind statul român prin evaziune fiscală, cu peste 100 miliarde lei. Grupul era
constituit din peste 400 persoane ce executau fără şovăire ordinele, cu structură internă şi diviziune clară a rolului
participanţilor cât şi peste 11 000 de devotaţi (asociaţi, protectori, etc.). I. Pitulescu – op. cit., p. 171-176.
organizată, opinie formulată si acceptată atât în mediile politice şi juridice, precum şi în cele
ştiinţifice şi de specialitate.301

I.2. Aspecte specifice crimei organizate în România

În perioada 1990-1999, prin particularităţile faptelor infracţionale comise şi a fenomenelor
ce au avut loc în societatea românească, se poate aprecia că evoluţia crimei organizate s-a produs
prin conturarea următoarelor direcţii:
- grupuri, manifestări şi tipologii criminale cu specific autohton sau care s-au dezvoltat fără
influenţe exterioare;
- grupuri, manifestări şi tipologii criminale de origine externă ce s-au implantat şi îşi
desfăşoară activitatea în spaţiul naţional românesc;
- grupuri criminale autohtone ce s-au racordat la activitatea unor vaste reţele criminale
transnaţionale.
I.2.1. Grupuri, manifestări şi tipologii criminale autohtone
Aceste structuri s-au putut forma ca urmare a existenţei unor condiţii economico-sociale
interne, fără a fi fost necesar împrumutul ori racordarea la alte structuri criminale. Timide la
început, oarecum favorizate de lipsa de cunoaştere dar şi de reacţie a autorităţilor, ele au evoluat
treptat, creând serioase probleme atât în planul ordinii de drept intern, cât şi imaginii ţării în
exterior. Grupurile acţionează de sine stătător, nefiind necesară dezvoltarea unor reţele vaste, fără
o colaborare deosebită pe plan intern sau internaţional.
Aceste tipologii ale crimei organizate sunt cunoscute cel mai frecvent sub forma:
criminalităţii „gulerelor albe”, contrabanda şi evaziunea fiscală, camăta, mafia „ţigănească” şi
„recuperatorii”.

A. Criminalitatea „gulerelor albe”

Dificultatea stabilirii barierei dintre infracţiunile comise în sistemul crimei organizate şi
cele cunoscute sub denumirea de criminalitatea “gulerelor albe” influenţează în mod considerabil
reacţia socială împotriva acestor fenomene antisociale302 .
Cert este că dominanta comportamentală a infractorilor români ce fac parte din categoria
“gulerelor albe” este atitudinea de dispreţ şi de indiferenţă faţă de societatea civilă, faţă de

301 Ion Pitulescu – op. cit., p. 169. Autorul după ce face o prezentare detaliată a diverselor grupuri criminale, conchide
că în România există crimă organizată. Gh. Nistoreanu şi C. Păun – op. cit., p. 292. Autorii după o analiză ştiinţifică
a fenomenului criminalităţii în România concid că dezintegrarea socio-culturală în ţările Europei-Centrale şi de Est
conduce la o escaladare masivă a criminalităţii. Desigur, această ipoteză este valabilă şi pentru România. La conferinţa
ministerială mondială asupra crimei organizate, ţinută la Neapole, nov. 19 94, preşedintele O.N.U. sublinia, în
intervenţia sa “nici o ţară şi nici un continent nu mai sunt ocoliţi de crima organizată, care a devenit un fenomen
mondial” – Cartea albă a crimei organizate şi a corupţiei 1998 editată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării
(C.S.A.T.) al României, p. 23.
302 Gh. Nistoreanu şi C. Păun op. cit. p. 237 ce preiau opiniile criminologilor Ernest Ugo Savona şi Edwin Sutherland,

plasând criminalitatea “gulerelor albe” într-un plan superior al crimei organizate, ce ţine de calif icarea subiecţilor.
Potrivit acestei opinii criminalitatea “gulerelor albe” se deosebeşte de crima organizată prin faptul că - structura
ierarhică este întocmită cu un sistem interrelaţional flexibil şi eficient, violenţa este aproape exclusă întrucât există
metode mai simple şi de catifea de înlăturare a unor persoane incomode, înfiltrarea sferelor decizionale nu este
necesară deoarece infractorii înşişi se află în aceste sfere, ori deţin conexiunile necesare, pericolul social este cu mult
mai mare cu cât afectează societatea în ansamblul său şi se răsfrânge asupra nivelului de trai. Într-o altă opinie,
oarecum neclară şi care de fapt, nu contrazice pe cealaltă se află I. Pitulescu în op. cit. p. 311 ce include în această
sferă, toate infracţiunile în sfera economică şi socială, preponderent cele de serviciu şi în legătură cu serviciul. Ne
raliem primei opinii, apreciind că este necesară o diferenţiere în primul rând după pericolul social şi obiectul juridic
general şi în subzidiar după calificarea subiectului activ.
proprietatea publică, faţă de lege, acţiunile lor constituind un “jaf” de mari proporţii, cu consecinţe
nefaste asupra nivelului de trai al majorităţii populaţiei.
Manifestarea acestei forme de criminalitate are loc în cele mai multe situaţii sub
“protecţia” autorităţilor publice, (administraţie centrală şi locală, justiţie, organisme de control şi
constatare, poliţie, gardă financiară, curtea şi camera de conturi, protecţia consumatorului,
inspecţia sanitară s.a.), precum şi a factorilor politici sau de decizie, inclusiv a parlamentarilor.
Asemenea activităţi se produc în majoritatea sferelor economico-sociale, cum ar fi:
- comerţul desfăşurat prin vânzarea de produse contrafăcute infestate, depreciate, expirate,
cu prejudicii mari sub aspectul protecţiei sănătăţii populaţiei, dar şi a evaziunii fiscale, societăţii
comerciale ilegal constituite, titluri de credit fără acoperire, contrabandă etc.;
- mediul prin traficul reziduurilor, amplasamente imobiliare şi edilitare cu nerespectarea
legii, defrişări, escavări etc.;
- domeniul învăţământului, sănătăţii, asigurărilor sociale, precum şi majorările
iraţionale ale preţului produselor de bază, instituirile de impozite şi taxe pentru menţinerea unor
sectoare nerentabile sau pentru acoperirea “găurilor negre” din sectorul industrial şi financiar,
jocuri piramidale tip Caritas, autorizări şi avizări contrare legii, licitaţii contrafăcute, mită în
instituţiile publice, justiţie etc.
- în industrie303 prin activitatea societăţilor “căpuşă”, direcţionarea fluxului de produse
spre societăţi private “recunoscătoare” de la firmele de stat ori achiziţii de produse ce nu sunt
necesare, ori slabe calitativ de la firme private, diminuarea artificială a valorii patrimoniului în
vederea privatizării, creditarea cu produse şi valori a firmelor particulare în condiţii nelegale,
facilităţi salariale, bonificaţii, diurne, premieri în scopul unor profituri uriaşe, privatizări ilegale
etc;
- In domeniul financiar - bancar304 prin acordarea de credite fără acoperire, cu facilităţi
nelegale, dobânzi preferenţiale, reeşalonări repetate, nerecuperarea debitelor, acceptarea de
garanţii supraevaluate, cheltuieli costisitoare în imobile şi mobile, sponsorizări costisitoare etc.

B. Contrabanda şi evaziunea fiscală

Contrabanda şi evaziunea fiscală sunt tipologii ale crimei organizate, cel mai bine
dezvoltată în România. S-au identificat bande cu activităţi programate în timp, bine documentate
şi pregătite logistic, în care autorii îşi au roluri prestabilite, urmărind profituri uriaşe şi putere prin
violenţă, fraudă şi corupţie.

303 Grupul de infractori format din conducerea S.C. ITLES S.A. Iaşi, unitate cu capital de stat printr-o serie de
manopere ilegale a vândut societatea unor S.R.L.-uri unde erau acţionari şi aveau interes. Existând o înţelegere
infracţională de la început, conducerea S.C. ITLES S.A. Iaşi a dat în locaţie de gestiune cele trei şantiere din Iaşi,
Suceava şi Botoşani, cu condiţia ca în 40 de zile să se transforme în S.R.L., lucru care s-a şi înfăptuit. Celor trei S.R.L.-
uri le-a virat apoi sume importante de bani ca avnsuri de lucrări, deşi acestea nu desfăşurau nici o activitate. După
aproximativ un an S.C. ITLES S.A. şi-a scos la vânzare activele care, fireşte au fost cumpărate de cele trei S.R.L.-uri
cu banii viraţi tot de S.C. ITLES S.A. drept avansuri pentru lucrări. După adjudecare S.C.ITLES S.A. îşi vinde şi
sediul societăţii, cumpărat evident de unul din cele trei S.R.L.-uri şi devine astfel chiriaş în propriul sediu.
304 Prejudiciile cauzate în domeniul financiar-bancar au fost de peste 10 000 miliarde lei, sume trecute pe datorie

publică. Este de notorietate împrumutul de 1 600 miliarde lei dat de S.C. BANCOREX S.A. societăţii Naţionale de
Petrol, credit nerambursat şi trecut prin H.G. ca datorie publică. Ulterior cu o balanţă financiară bună, SNP a depus
caietul de sarcini pentru privatizare.
 Prin contrabandă şi evaziune fiscală se întreţin şi se dezvoltă economia subterană 305 , fiind
atrase în asemenea activităţi ilicite personalităţi politice, guvernanţi, funcţionari publici cu putere
de decizie.
Din practica organelor vamale şi ale poliţiei rezultă că infracţiunile de contrabandă se
săvârşesc în forma clasică, respectiv prin trecerea unor bunuri peste frontieră, prin alte locuri decât
cele stabilite prin lege. Cazuistica în acest domeniu scoate în evidenţă faptul că zonele cele mai
afectate ale ţării au fost Portul Constanţa, Dunărea inferioară, Portul Giurgiu, frontiera de vest cu
Iugoslavia şi Ungaria. În aceste zone, grupurile de contrabandişti autohtoni şi străini au stabilit
legături infracţionale cu filiere internaţionale bine organizate ce sunt în complicitate cu lucrătorii
vamali şi căpităniile porturilor, dispun de mijloace financiare şi materiale deosebite, de relaţii în
rândul autorităţilor, astfel încât descoperirea şi documentarea activităţii lor infracţionale este
deosebit de dificilă306 .
Modalităţile de comitere cel mai des întâlnite sunt:
- prezentarea de documente de provenienţă a mărfii din Republica Moldova, deşi au altă
origine, pentru a beneficia de scutirea de taxe import, ca urmare a acordului economic existent
între cele două ţări;
- ambalaje false, pentru mărfuri de valoare scăzută (şerveţele, produse alimentare etc.) ce
ascund mărfuri cu taxă de import ridicată (cafea, alcool etc.);
- prezentarea de documente ce atestă că mărfurile au fost în tranzit şi au ieşit din ţară, deşi
au fost comercializate în interior;
- practicarea introducerii sau scoaterii din ţară de mărfuri, pe cale maritimă sau fluvială,
prin andosarea în fals a canosamentelor nominative şi mai recent pe cale aeriană.
C. Mafia ţigănească
Etnia ţigănească din România numără, după unii autori, peste 800.000 de persoane ce ar
reprezenta 3,5% din populaţia ţării în familii compuse din 7-8 persoane (45,8%), cifră pe care o
considerăm foarte aproape de realitate. Liderii acestei etnii prezintă o cifra superioara de
aproximativ 2 milioane de persoane, aceasta pentru a solicita unele drepturi sociale şi pentru a-şi
evidenţia poziţia lor în societatea românească.
Cert este că, într-un studiu făcut în 1994 – 1995, rezultă că din numărul învinuiţilor şi
inculpaţilor cercetaţi pentru diverse infracţiuni, aproximativ 10%, provin din rândul ţiganilor. De
asemenea, dacă rata generală a criminalităţii era de 766 la suta d e mii de locuitori, în mediul etniei
ţigăneşti aceasta se ridică la 4.377 la suta de mii.
Rata criminalităţii în rândul etniei ţigăneşti este ridicată şi în alte state europene, însă
organizarea fenomenului infracţional la nivelul crimei organizate în rând ul ţiganilor români s-a
desfăşurat cu mult mai mare rapiditate faţă de alte medii. Astfel, imediat după deschiderea
frontierelor în 1989, în Occident au fost identificate numeroase grupuri de ţigani români organizaţi
în sistem mafia ce au surprins autorităţile statale respective prin explozia infracţională a acestor
categorii deautori.
Astfel de grupuri au început cu cerşetoria organizată, au continuat cu furturile din buzunare,
jocurile de noroc, alba-neagra, apoi tâlhării şi furturi, fapte de tradiţie în mediul lor, adaptându-se

305 Activitatea economica subterana din Romania a reprezentata in 1998, 49% din economia oficiala, respectiv 1.202
miliarde de lei, ceea ce ar fi insemnat o crestere economica de 3,2%, respectiv sustinerea economica a circa 5 milioane
de salariati (“Dimensiunile si implicatiile ecomonicei subterane în Romania”), raport al Trezoreriei SUA, publicat în
ziarul « Ziua » din 18 nov. 1999, p. 12 ;
306 Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (C.S.A.T) – Cartea albă a criminalităţii şi a combaterii corupţiei. Raport,

Bucureşti, 1998, p. 77
ori specializându-se în tâlhărirea conaţionalilor (racket), prostituţie, trafic cu copii, trafic cu
autoturisme furate.
Organizarea acestor categorii de infractori s-a produs şi în interiorul ţării307 , cu comiterea,
în mod organizat, a aceloraşi genuri de fapte la care se adaugă într-un mod mult perfecţionat
“camăta”, “recuperatorii” şi “reglările de conturi”.
Modul de organizare este de tip mafiot. Familia, destul de numeroasă, reprezintă primul
pas în organizare. În principal, aceasta are la bază principiul rudeniei (prolificitatea rasei permiţând
acest lucru) şi legea tăcerii. În capul familiei se află şeful, ce conduce totul şi are drepturi depline
asupra celorlalţi. Specificul relaţiilor dintre şeful bandei şi executanţi nu este bazat numai pe profit
ori teamă, ci şi solidaritate de neam şi o admiraţie faţă de şef. Acesta este de obicei cel mai puternic,
fălos şi şiret. În relaţiile infracţionale se foloseşte violenţa fără reţinere, îndeosebi împotriva
autorităţilor308 când sunt surprinşi în flagrant.
De asemenea, şantajul şi corupţia sunt folosite cu mare măiestrie şi cu mult succes, fiind
arma de bază împotriva reacţiei autorităţilor.
Structura unui grup mafiot ţigănesc se prezintă ierarhic, după cum urmează: executanţii
(pe zone şi tipologii infracţionale), coordonatorii, şeful, protectorii (1-2 din instituţiile de bază –
poliţie, magistratură, control finanţe ori factori de decizie inclusiv din sfera politicului,
administraţie, foarte bine protejaţi şi sprijiniţi sub diverse forme – bani, case etc.). Din grup mai
fac parte membrii consiliului de judecată, membrii grupului protecţie şi reglări conturi şi tăinuitorii
(cel mai adesea sub forma legală a caselor de amanet).
Între grupuri au loc frecvent răfuieli deosebit de violente în care se folosesc arme albe şi
arme de foc, generate îndeosebi de nerespectarea teritoriului de influenţă. De asemenea, aceste
grupuri au legături transfrontaliere, îndeosebi în comiterea infracţiunilor de proxenetism şi
prostituţie, trafic cu autoturisme furate, contrabandă.
În afară de cauzele sociale ce au favorizat dezvoltarea crimei organizate, în general, la
formarea grupurilor ţigăneşti se adaugă lipsa de cultură, refulările etniei generate de agresiunea
socială din timpul regimului totalitar, înclinarea spre activităţi facile generatoare de profituri mari
şi spre violenţă.
O reuşită în activitatea acestora o reprezintă coruperea autorităţilor şi a factorilor de
decizie, îndeosebi din poliţie şi justiţie, fiecare grup plătindu-şi protectorii din rândul acestora.
Formele crimei organizate cele mai larg răspândite şi practicate de mafia ţigănească în
România sunt taxe de protecţie, camătă, escrocheriile de masă (ghicitul sub diverse forme),
cerşetoria, “recuperatorii”, furturile din buzunare, traficul de autoturisme furate, jocurile de noroc,
trafic valutar.
Profitul obţinut este investit în imobile şi autoturisme de lux, banii sunt spălaţi prin sistemul
financiar bancar, ca urmare a legislaţiei actuale permisive.

II. Importul de crimă organizată

După 1990 România, ca şi alte ţări din fostul bloc comunist, nu a fost ocolită de extinderea
formelor de crimă organizată provenită din exterior. Aceste forme infracţionale de import, ce nu

307 Vezi cazul Duduia lu Petrişor. Condamnatul D.P. capul unei familii ţigăneşti compusă din aprox. 100 persoa ne şi
organizată în sistem Mafia, au comis în perioada 1990-1992 peste 200 de infracţiuni grave îndeosebi cu violenţă şi în
mod organizaat – tâlhării, şantaj, lipsire de libertate, prostituţie, taxe de protecţie. Principalele sedii ale grupării erau
campingul din Sineşti şi Complexul Lebăda de unde copii bandei conduceau grupurile şi operaţiunile acestora,
împărţeau prada, judecau abaterile membrilor şi se întâlneau cu personalităţi şi funcţionari cărora le cumpărau servicii
şi facilităţi.
308 În 1995 12,98% din infracţiunile de ultraj comise de ţigani au avut drept victime cadre de poliţie.
urmăresc aderenţă la mediile infracţionale autohtone, sunt rakeţii şi organizaţiile infracţionale ale
imigranţilor309 .
II.1. Rakeţii
Rackeţii în accepţiunea iniţială, sunt grupări criminale specializate în obligarea patronilor
prosperi, prin mijloace deosebit de violente ori ameninţări grave, să accepte “protecţia” împotriva
altor bande de răufăcători sau infractori izolaţi, pretinzând în schimb, periodic, sume importante
de bani. Acest mod de criminalitate a apărut în America în perioada în care lumea interlopă era
dominată de celebrul Al Capone.
În contextul criminalităţii din România anilor ’90, primele manifestări ale crimei
organizate străine, pe teritoriul ţării, au aparţinut acestor grupuri originare din fostele state C.S.I..
Aceştia, înarmaţi cu arme de foc, au acţionat împotriva conaţionalilor aflaţi în România în interes
de afaceri sau ca turişti.
Structura reţelei este formată din conducătorul cel mare (“capul”), conducătorii de grupuri,
culegătorii de informaţii (cei ce culeg informaţiile şi le transmit, privind traseul şi locul unde
urmează a se acţiona), complicii (existenţi în societăţile de transport, şoferii autocarelor). Un grup
este format din 2-10 indivizi, conduşi de foşti luptători din fostele structuri militare ale statelor
C.S.I., bine antrenaţi şi gata oricând să folosească orice fel de arme.
Acţiunile sunt puse la punct în ţara de origine, în cele mai mici detalii şi urmăresc jefuirea
autoturismelor sau turiştilor din autocare în situaţia când nu plătesc taxa de protecţie solicitat ă.
Refuzul duce la violenţă, îndeosebi la revenirea în ţara de origine. Fenomenul Racket s-a
manifestat mai pregnant în 1992-1993, după care a scăzut din intensitate, ca urmare a eforturilor
poliţiilor naţionale din România, Moldova, Ucraina şi Ungaria 310 .

II.2. Elementul chinezesc

După 1990, România a devenit un veritabil cap de pod pentru grupările criminale chineze,
specializate în organizarea şi desfăşurarea de activităţi infracţionale specifice crimei organizate,
aspect rezultat din investigarea celor peste 150 de cauze penale, în care acestea au fost implicate.
Din analiza dosarelor rezultă că marea majoritate a chinezilor vin în România nu direct din China,
ci din alte state europene (Rusia, Portugalia, Ungaria, Spania etc.) încercând să articuleze reţele
infracţionale chinezeşti. Aceştia declară oficial, la venire, scopuri licite, comerciale. Pentru a-şi
masca adevăratele preocupări şi scopuri urmărite, înfiinţează firme comerciale, iar după obţinerea
dreptului de şedere îşi retrag capitalurile depuse în bănci (minim 100 dolari).
Profitând de lacunele legislaţiei în vigoare, o dată ajunşi în România se preocupă de
aducerea altor concetăţeni, o parte din ei fiind complici şi membrii ai grupurilor infracţionale
constituite, acţiune ce se realizează sub masca chemărilor oficiale, ca rude sau viitori angajaţi, la
societăţi reale sau fictive din diferite localităţi ale ţării.
Instrumentarea faptelor penale în care sunt implicaţi cetăţenii chinezi ridică probleme
deosebite, ce izvorăsc din particularităţile modurilor de comitere folosite în săvârşirea faptelor,
duritatea şi ermetismul grupurilor, lipsa de cooperare a martorilor sau rudelor celor implicaţi.
Totodată, aceştia îşi schimbă formal reşedinţa ori actele de identitate, fizionomia lor asiatică
favorizându-i, fiind dificilă identificarea ori stabilirea prezenţei într-un loc sau altul.

309 Aceste forme de pătrundere şi dezvoltare în România au fost denumite de unii autori „Mafia roşie sau Mareea roşie
şi Mafia galbenă. I. Pitulescu op. cit., p. 120 şi 200.
310 Ion Pitulescu – op. cit., p. 199. Potrivit statisticilor I.G.P. situaţia se prezintă astfel 1991 – 9 grupuri cu 31 persoane

ce au comis 9 atacuri. 1992 – 172 infractori Racket ce au comis 286 infracţiuni 1993 – 86 grupuri cu 216 atacuri 1994
– 16 grupuri cu 67 membrii cu 13 atacuri 1995 – 5 grupuri (14 membrii) cu 6 atacuri
 Din datele obţinute de oficialităţi, rezultă că se urmăreşte constituirea la Bucureşti a unei
comunităţi chinezeşti puternice, care să controleze activităţile ilicite din lumea interlopă, mai ales
a tranzacţiilor desfăşurate de oameni de afaceri din China, Taiwan, Hong Kong, în atenţia acestora
aflându-se şi marile municipii: Constanţa, Timişoara, Cluj-Napoca şi Iaşi.

II.3. România în lanţul internaţional al crimei organizate

România, prin poziţia sa geografică şi ca piaţă de desfacere cu o legislaţie permisivă, a
intrat în atenţia crimei organizate transnaţionale aproape sub toate formele de manifestare ale
acesteia. Folosind spaţiul românesc şi potenţialul criminologic autohton, multe tipologii ale crimei
organizate s-au articulat rapid, formând chiar un segment românesc destul de puternic.
Traficul şi consumul de droguri.
Traficul de droguri reprezintă o primă şi importantă articulare a crimei organizate în spaţiul
românesc. Această concluzie rezultă din datele statistice ale autorităţilor româneşti, care, în ultimii
8 ani, au confiscate peste 96 tone de asemenea substanţe 311 iar numai în anul 2003 au fost
identificate şi anihilate 236 grupuri şi reţele.
Din analiza acestor cazuri se desprinde concluzia că România prezintă un interes din ce în
ce mai mare pentru reţelele de traficare a haşişului din Africa şi a cocainei din America de sud spre
statele membre ale Uniunii Europene, mai ales Germania, Olanda, Belgia, Austria, Italia şi Spania,
cât şi faptul că numai o mică parte din drogurile care intră în România rămân în ţară pentru consum.
Ţara noastră, datorită poziţiei geografice şi a conflictelor militare din fosta Iugoslavie, a
devenit o veritabila placă turnantă a rutei balcanice de traficare a drogurilor.
Ruta balcanică este orientată pe două trasee principale, şi anume:
Prima rută: Turcia-Bulgaria-Rusia-Ungaria (variantă Turcia-Albania-Rusia) ocoleşte
România, dar oricând poate folosi spaţiul românesc.
A doua rută: Turcia-Bulgaria-România-Ungaria-Slovacia-Cehia-Germania (variante
Turcia-Constanţa-Bucureşti, pe cale maritimă - Ungaria şi România-Ucraina-Polonia-Germania).
Observăm că pe traseul celei de a doua rute, cu cele două variante, România ocupă un
tronson foarte important.
Drogurile pătrund în România, de regulă, prin frontiera din sud (Portul Constanţa şi cele
dunărene, punctele vamale Giurgiu şi Vama Veche), sunt stocate pentru anumite perioade de timp,
apoi redistribuite pe rutele amintite. Mijloacele de transport sau locurile de disimulare folosite sunt
containerele, TIR-urile, autoturisme, bagaje de mână. Un rol important în transportul drogurilor
spre România îl au firmele turceşti de transport persoane, cât şi cursele Ro-Ro din Portul
Constanţa. Acelaşi procedeu este folosit la redistribuirea drogurilor spre alte state europene.
Grupurile de traficanţi sunt formate din organizatori, curieri (de multe ori aceştia nu cunosc
ce transportă), şi destinatari.
Organizatorul şi destinatarul, fiind din afara României, în multe cazuri nu s-a reuşit
identificarea şi reţinerea acestora şi nici confiscarea sumelor rezultate din vânzări.
Sub aspectul consumului de droguri în România, în prezent se încearcă formarea unei pieţe,
îndeosebi în mediul tineretului aflat în licee, centre universitare etc., din rândul acestora
evidenţiându-se, mai ales, rockerii. Dacă iniţial se consumau droguri uşoare (ex: ţigări cu
marijuana), actualmente a crescut consumul drogurilor sintetice (pastile de amfetamină şi MDMA)
şi a heroinei.

311CSAT, op. cit., p. 92. Potrivit situaţiei statistice pe ani situaţia se prezintă astfel – 1991-35,82kg, 1992-30,52kg
1993 – 11380,83 kg, 1994 – 1928,65 kg, 1995 – 111,84 kg, 1996 – 5668,92 kg, 1997 – 1541,89 kg. 1998 – 714 kg.
1999 – 119 kg. 2000 – 407 kg. 2001 – 25199 kg. 2002 – 43764 kg. 2003 – 410 kg.
II.4. Migraţia ilegală
În cursul anilor 1990-2000, teritoriul României a fost tranzitat de peste 100 de milioane de
cetăţeni străini, perioadă în care unui număr de 145.248 nu li s-a permis intrarea în România pentru
diverse motive, 6.664 au fost returnaţi în ţările de origine, iar pentru 15.000 de cetăţeni de diferite
naţionalităţi s-a dispus măsura interdicţiei de intrare în România.
Reţelele de traficanţi descoperite s-au ocupat cu trecerea ilegală prin România a unor
imigranţi, de regulă din Sri Lanka, Pachistan, Iran şi Bangladesch, racolaţi din ţările lor de origine,
iar apoi transportaţi pe ruta Singapore-Moscova-Chişinău-România.312
Participanţii la filierele de trafic ale cetăţenilor străini pe relaţia Est-Vest, încasează sume
importante de bani care, nu în puţine cazuri, sunt spălate prin intermediul unor firme şi agenţii
particulare din ţara noastră. Pentru a preîntâmpina expulzarea din ţară, de către autorităţile române,
a imigranţilor ilegali în România, aceştia sunt sfătuiţi de către şefii de reţele şi călăuze să-şi
distrugă documentele de identitate, precum şi celelalte acte doveditoare eliberate în statele
tranzitate.
Imigrarea de persoane în Vest este o formă concretă de materializare a crimei organizate
de inspiraţie rusă, cu ample tendinţe de amplificare şi facilitată de vulnerabilitatea frontierei de stat
cu Republica Moldova, în special în Lunca Prutului. 313

II.5. Traficul cu armament, muniţii, explozivi, substanţe radioactive şi nucleare

Traficul cu asemenea materiale se desfăşoară pe axa Est-Vest şi a luat amploare în urma
desfiinţării fostei Uniuni Sovietice, pe fondul slăbirii excesive a mecanismelor de control într-o
serie de domenii de activitate, inclusiv cel nuclear.
În căutarea de cumpărători a unor astfel de produse, organizaţiile criminale ruse au sprijinit
constituirea, pe teritoriul României, a unor reţele de iniţiere a afacerilor pentru cumpărători pe
relaţia Germania, S.U.A., ţările islamice, îndeosebi Iran şi Libia.
În acelaşi timp, unii cetăţeni români, realizând ce câştiguri pot obţine din tranzacţiile ilegale
în acest domeniu, s-au integrat foarte repede în mediul comercianţilor de materiale strategice şi
substanţe radioactive, desfăşurând activităţi infracţionale în acest sens 314 .
În perioada 1990-1999 au fost depistate 53 grupuri organizate cu 120 de membrii care au
traficat: 11 focoase pentru rachete sol-aer şi 10 proiectile tip OFZ, 175 diferite arme de foc, 2.806
cartuşe, precum şi alte 14 grupări infracţionale din care făceau parte 34 membrii ce au traficat peste
340 kg de mercur şi peste 300 kg de combustibil nuclear.

II.6. Traficul ilegal cu autoturisme furate

312 În anul 2003 au fost cercetate 370 persoane pentru infracţiuni privind migraţia ilegală, fiind luate măsuri de trimitere
în judecată.
313 CSAT – op. cit., p. 108. În cursul anilor 1996 şi 1997 au fost :- 43 grupuri de persoane constituite din 366 cetăţeni

străini (turci, pakistanezi, sri-laukezi, indieni) ;- 31 călăuze dintre care 12 cetăţeni români şi 19 cetăţeni străini
(Republica Moldova, Turcia, Bosnia, Egipt).
314 În perioada 1991-1992 un grup organizat format din 34 cetăţeni români şi 12 străini, a sustras de la uzina de

preparate R-Feldioara, jud. Braşov, cantitatea de 6 650 kg combustibil nuclear destinat Centralei atomo -electrice
Cernavodă şi 8 500 kg combustibil nuclear de la Institutul de Reactori Nucleari Piteşti, fiind pregătit pentru sustragere
alte 208 kg din acest material, ascuns sub diverse ambalaje la uzina sus-menţionată. A se vedea CSAT – op. cit., p.
106
 Traficul ilegal cu autovehicule furate cu extensie internaţională a luat o amploare deosebită
şi vizează furtul autovehiculelor de lux din Occident ce sunt valorificate apoi pe diferite filiere 315 .
Acest fenomen a cuprins şi România, unde grupuri organizate de infractori autohtoni s-au
racordat reţelelor italiene, germane, poloneze, bulgare, ucrainiene şi din Republica Moldova. Se
constată existenţa unei colaborări infracţionale între diferite filiere de traficanţi, materializată
îndeosebi în valorificarea de maşini furate, acoperirea faptelor prin documente contrafăcute ori
falsificate, transportul autovehiculelor furate pe diverse rute pentru beneficiari prestabiliţi şi chiar
schimburi de asemenea autovehicule.
Înlesnirile vamale privind introducerea şi scoaterea din ţară a diverselor bunuri au fost
exploatate cu promptitudine de organizaţiile criminale interesate, care au plasat România în ruta
balcanică de tranzitare a autovehiculelor furate din Occident către Orient, folosind -o, totodată şi
ca o piaţă rentabilă de desfacere.316
În anul 2003 au fost descoperite peste 69 de reţele transnaţionale, compuse din 276
traficanţi (italieni, germani, polonezi, bulgari, ucrainieni, unguri, sârbi, arabi şi români), fiind
identificate şi indisponibilizate 178 auto de lux furate. Fenomenul este în scădere, urmare a
măsurilor preventive intreprinse dar şi a interzicerii introducerii în ţară a autoturismelor ce nu
corespund normelor “Euro 3„.

II.7. Traficul cu fiinţe umane

Pe fondul dezorganizării sociale, a şomajului şi a lipsei de perspectivă profesională a
multor tinere, îndeosebi minore, prostituţia a renăscut nu numai în ţară, dar s-a internaţionalizat
prin intermediul reţelelor de proxeneţi, îndeosebi din Turcia, Grecia, Cipru, Austria, Ungaria,
Italia, Germania s.a. Reţelele îşi au, de regulă, sediul în aceste ţări, iar prin membrii lor racolează
tinerele sub diverse forme (excursii, fotomodele, concursuri, angajări artistice etc.), le scot legal
sau ilegal din România, forţându-le, pe cele care nu vor, să practice prostituţia. Numai în 2003 au
fost descoperite 266 grupuri şi reţele constituite din 917 inculpaţi cu 77% mai mult faţă de 2002.
Cel mai îngrijorător fenomen după 1990 a fost traficul cu copii şi abuzul sexual efectuat
asupra acestora. Astfel, s-au identificat 128 de cazuri de trafic ilegal cu copii, în care sunt cuprinşi
152 de cetăţeni ce fac parte din mai multe reţele transnaţionale din Grecia, Italia, Anglia, Germania
şi Israel, prin care s-au traficat peste 1.600 de copii. Din cercetările efectuate rezultă că, în
majoritatea situaţiilor, reţelele de traficanţi s-au folosit de intermediari din rândul avocaţilor
români, directori de cămine de copii, asistente medicale.317 Este greu de crezut că părinţii pot

315 Concluziile specialiştilor în domeniu este că profitul obţinut prin valorificarea autoturismelor de lux furate este
mult mai substanţial decât traficul de droguri, mai rapid de obţinut şi mai puţin combătut de autorităţi, având în vedere
existenţa societăţilor de asigurări (concluziile reuniunii de lucru Interpol, iulie 1994, Lyon, privind combaterea furtului
de autovehicule).
316 A se vedea reţeaua de traficanţi condusă de sirianul M.B. Majid, patron al S.C. Majid Impex SRL. Acesta prelua

de la curieri autoturismele furate din Germania, Italia şi Ungaria, le introducea în containere şi cu complicitatea
vameşilor de la Vama Gară 16 Februarie Bucureşti, le expedia în portul Co nstanţa, de unde pe cale maritimă ajungeau
în diverse ţări arabe din Orientul Apropiat, unde sirianul avea comenzi sau reţele de tăinuitori şi valorificatori fiind
identificate 64 de astfel de autoturisme.
317 A se vedea cazul filierei condusă de cetăţenii italieni Serafino P. şi Zavorella F. care pe parcursul a 3 ani au scos

ilegal din ţară 30 de copii prin intermediul medicului Samoilă P ce identifica familiile ce acceptau înfierea, medicul
primind pentru fiecare caz 2000 dolari şi alte obiecte de valoare. Din grup faceau parte avocatul R.O. ce se ocupa de
întocmirea dosarelor ce se prezentau judecătorilor din Bucureşti, L.O. şi L. S. soţ şi soţie ce ridicau copii de la soţii
fireşti şi-i lăsau în îngrijire la femei complice pnă la scoaterea din ţară. De no torietate publică sunt şi cazurile în care
au fost implicaţi mai mulţi străini, aşa cum este cel al soţilor englezi Money şi a englezului John Boast, care numai în
adopta copii aduşi prin reţele de traficanţi, existând date şi informaţii că unii sunt folosiţi pe post
de cobai şi donatori de organe pentru transplant, iar alţii cad victime pedofiliei şi altor abuzuri
sexuale.
Din cuprinsul studiului făcut de Helena Karlea şi Christina Haprer, referitor la exploatarea
sexuală a copiilor în scop comercial, în unele ţări centrale şi est europene (Estonia, Letonia,
Lituania, Polonia, România, Rusia, Ungaria), rezultă că tinerii adolescenţi români constituie un
important segment al comerţului masculin în Europa, mulţi dintre ei fiind duşi în Berlin şi
Amsterdam. Conform datelor obţinute, coroborate cu cele elaborate de A.R.A.S. (organizaţie
privată ce activează pentru prevenirea SIDA), în Berlin sunt mai mult de 1000 de tineri români,
iar în Amsterdam pe puţin 200, care sunt dirijaţi de proxeneţi şi folosiţi în practicarea prostituţiei
şi a relaţiilor homosexuale, o situaţie asemănătoare întâlnindu-se şi în Budapesta. De asemenea,
reţelele de proxeneţi şi prostituţia au creat în plan regional o adevărată piaţă românească până în
Turcia şi Italia, frontiere care au început să fie depăşite în ultimii ani318 .

BIBLIOGRAFIE:

1. Abraham Pavel – Comunitatea, Poliţia şi Tranziţia, Bucureşti – Institutul Naţional pentru

Studiul Totalitarismului, 2011.
2. A.C., German – Law Enforcement and Criminal Justice, ediţia 31, 1988, cap. XIX – Crima
Organizată şi Corupţia – traducere, BCCOC.
3. Adamoli S., Dinicola A., Savona E.U., Zoffi, P.– Organized Crime Around the World,
Hecmi pub., Italia, 1998.
4. Ariacchi Pino – Corupţia, crima organizată şi spălarea mondială a banilor, studiu,
Conferinţa intenţională anticorupţie, Amsterdam, 2010.
5. Andreescu Anghel – Riscuri şi ameninţări neconvenţionale la adresa securităţii naţionale,
Editura M.A.I., Bucureşti, 2000.
6. Albu Petre, Crima organizată în perioada de tranziţie – o ameninţare majoră la adresa
securităţii naţionale , Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, 2007
7. Banciu Dan, Rădulescu Sorin – Corupţia şi crima organizată în România, Editura Continent
21, 2010.
8. Bercheşan V., Pletea C – Drogurile şi traficanţii de droguri, Editura Paralela 45, Ploieşti,
2011.
9. Borovicka V.P. – Mafia, Editura Opus-Arena, 1994.
10. Chiesa Dalla Nado – Crima imperfectă: generalul Mafia, societatea italiană, Editura
Mondatari, 1986.
11. Claude Lambois – „Droit penal Internationel” – Deuxieme edition, Dalloz, Paris, 1979.
12. „Confruntarea cu criminalitatea într-o societate liberă” – U.S. Printing Office, Washington
D.C. – sinteză BCCOC – fond documentar.

perioada 1991-1994, au înfiat şi scos din ţară 1616 copii români, cei mai mulţi pentru Italia (480), Franţa (156), SUA
(317), Canada (115) şi Spania (76). I. Pitulescu op. cit. p. 299, 300
318 A se vedea reţeaua de prostituate creată de chinezul Jiang Quang Ceng din Sanhai care începând cu august 1995 a

aprovizionat piaţa prostituţiei din Taiwan, cu predilecţie oraşul Gaoxiong cu prostituate din România.
13. Corklin J. – The Crime Estabilisment: Organized Crime and American Society, New York,
Editura Practice-Hall, 1973.
14. Chiribucă Dan – Tranziţia Postcomunistă şi Reconstrucţia Modernităţii în România,
Editura Dacia Eikon, 2010
15. Dabu Valerică – Poliţişti, Procurori, Judecători. Între lege şi fărădelege. Bucureşti, Editura
Monitorul Oficial, 2010
16. Drăgan Jenică – Drogurile în viaţa românilor, Editura Magicart Design, 2012.
17. Duculescu Victor – Protecţia juridică a drepturilor omului – mijloace interne şi
internaţionale, Ediţie nou revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2011.
18. Dix E. George, Sharlot Michael – Criminal Law – Cases and Materials, West Publishing,
Co., New York, 1988.
19. Janet Reno, Combaterea traficului şi abuzului de droguri – Raport comun, Ministrul
Justiţiei şi Eric H.Holder, Tr., Adjunctul Ministrului Justiţiei – Audieri în Congres-SUA,
2010.
20. Kees Zijlstra - Raportul U.E. pe domeniul crimei organizate pe anul 2010.
21. Langa Nicolae – Crima organizată în România, M.I., 1997, Bucureşti.
22. Miclea Damian – Combaterea crimei organizate , Editura Ministerului Administraţiei şi
Internelor, 2004.
23. Mocuţa Gheorghe – Criminalitatea Organizată şi Spălarea Banilor, Editura Noul Orfeu,
Bucureşti, 2004.
24. Păun Costică – Crima Organizată sau Organizarea Crimei? Analele Academiei de Poliţie
„Alexandru Ioan Cuza”, anul. I, Bucureşti, 2010.
25. Pitulescu, Ion, Al treilea război mondial: Crima organizată, Editura Naţional ,1996
26. Pitulescu Ion, Albu Petru – Crima Organizată, I.G.P.,1993.
27. Ortwin Shuster – „Crima organizată şi combaterea acestui fenomen” – comunicare la
Simpozionul de la Mangalia, iulie 1996.
28. Richard Chetterbuck – Terrorism, drugs and crime in Europe after 1992. Edited Routledge,
London, 1993.
29. Roibu Ioan şi Mircea Alexandru – Flagelul drogurilor la nivel mondial şi naţional, Editura
Mirton, Timişoara, 2012.
30. Sandu Florin – Stop drogurilor, Editura Syilvi, Bucureşti, 2002.
31. Simona Popica, Christian Levant, Florin Baltaretu, Mihai Soica - Clanuri Mafiote in
Romania – Editura Lumina Lex, Bucuresti 2010.

32. Stanciu Rodica Mihaela, Brezeanu Ortansa, Dianu Tiberiu – Tranziţia şi Criminalitatea,
Editura Oscar Print, 2011.

33. Serghei A.Obrezanov – Crima organizată în Rusia (Referat susţinut la „Security and
Inteligence Training Course”, organizat la Cannes, Franţa, 12-19 martie 2011).
34. Stephane Glaser – Droit international penal Conventionnel, 1970, vol. 2, Bruxelles;
 35. Tom Donely – Les triades chinoises, Revue Internationale de Police Criminelle, nr.
338/2010.
36. Ţical George – Marius – Combaterea Crimei Organizate – antidrog, curs, Vol. 2, Editura
M.A.I., 2003.
37. Voicu Costică – Banii Murdari şi Crima Organizată , Editura Artprint, 1995.
38. Voicu Costică, Sandu Florin, Dascălu Ioan – Frauda în domeniul financiarbancar şi al pieţei
de capital, Editura Trei, Bucureşti, 2009.

Site-uri web
1. www.wikipedia.org
2. www.ziare.com
3. www.diicot.ro
4. www.sri.ro
5. http:// legislatie.just.ro/
6. www.politiaromana.ro
CURSUL NR. 12
CRIMA ORGANIZATĂ ÎN STATELE DEMOCRATICE

CUPRINS
I. Germania
II. Franţa
III. Spania
IV. Marea Britanie
IV.1. Preocupări ale organizaţiilor criminale
IV.2. Măsuri de combatere a crimei organizate
V. Austria
VI. Elveţia
VII. Olanda
VIII. Grecia

I. Germania:
Germania, cu o populaţie de 81.300.000 locuitori, un P.I.B. de 2.200 miliarde euro şi un
venit naţional pe cap de locuitor de 28.700 euro, este ţara care, dată fiind poziţia sa geografică, cu
graniţa estică ce acţionează ca o linie de demarcaţie între bogăţie şi sărăcie pe vechiul continent şi
cu un standard de viaţă ce a atins cel mai înalt nivel din Europa, asigură terenul ideal pentru
organizaţiile criminale.319
După reunificarea celor două state germane, situaţia criminalităţii s-a schimbat
fundamental, Berlinul devenind o componentă nu numai a criminalităţii naţionale, ci şi una din
capitolele crimei organizate internaţionale. În contextul marilor transformări politice din Europa

319 Crima Organizată Transnaţională, Fenomen de Destabilizare a Securităţii Internaţionale, op. cit., p. 55 şi
următoarele; Voicu Costică, op. cit., p. 166 şi următoarele; Mocuţa Gheorghe, op. cit., p. 103 şi următoarele.
de Est, Berlinul a devenit un centru geografic, politic şi economic puternic, situaţie nouă ce se
reflectă şi într-o intensă creştere, specializare şi diversificare a criminalităţii.
Dezvoltarea sa ca centru financiar cu legături în lumea finanţelor internaţionale a creat
posibilitatea spălării câştigurilor ilegale, reinvestirii lor în noi afaceri şi constituirii unei economii
subterane care concurează serios economia subterană. În 1993, câştigurile din activităţile ilegale
desfăşurate de organizaţiile de tip mafiot au fost estimate la 770 milioane de mărci germane, iar
pagubele pentru stat s-au ridicat la 1,87 miliarde DM.
Majoritatea rutelor de transport al drogurilor intră în Europa Occidentală prin Germania.
Criminalitatea organizată a fost prezentă în Germania şi înainte de căderea Zidului Berlinului şi a
Cortinei de Fier. În prezent aceasta cunoaşte o recrudescentă îngrijorătoare întrucât pe lângă
factorii arătaţi, diferenţele de nivel de trai între Est şi Vest au constituit baza unor migrări masive
a cetăţenilor de diferite naţionalităţi, care a condus la creşterea densităţii populaţiei, cu un procentaj
de străini de peste 10%. Dintre grupările etnice care acţionează în această ţară, cea italiană este cea
mai proeminentă pe scena crimei organizate.
Potrivit investigatorilor germani, cea mai mare concentrare a criminalilor de tip mafiot se
află în Baden-Wurttemberg, în sud-est şi la graniţa cu Elveţia şi Franţa, unde există mari comunităţi
de imigranţi sicilieni. În Jungbusch, un district din Manheim, locuiesc circa 500 de italieni din
Palma di Montechiaro, oraşul de origine a doi ucigaşi care l-au asasinat pe magistratul italian
Rosario Livatino şi care au fost capturaţi într-o pizzerie din Leverkusen de către poliţia germană.
Activităţile preferate de organizaţiile criminale sunt cele tradiţionale, respectiv: traficul cu droguri
şi arme, falsificarea de valută, frauda fiscală, spălarea banilor murdari, furtul de autovehicule,
tâlhăriile, specula, camăta, controlul prostituţiei, la care s-a adăugat, în ultimul timp, traficul cu
materiale şi echipamente nucleare provenite, în special, din ţările ex-sovietice. Cele mai predilecte
infracţiuni comise sunt furturile de automobile, cifrate anual la zeci de mii, comise îndeosebi în
Berlin, Hamburg şi Saxonia. Criminalitatea pe timp de noapte vizează cu precădere practicarea
prostituţiei şi a jocurilor de noroc ilegale.
În Berlin, atât ziua, cât şi noaptea, străzile sunt pline de tinere, chiar sub 18 ani, aduse din
Europa de Est, care practică prostituţia sub controlul strict al proxeneţilor, în sectoare delimitate,
iar încălcarea acestor reguli duce deseori la conflicte violente. Din cazuistica aflată în preocupările
organelor de poliţie germane, pe acelaşi an 1993, a rezultat că în cele 42.246 infracţiuni
înregistrate, au fost implicate 9.884 de persoane suspecte de legături cu organizaţiile criminale.
Din cazurile cercetate, reprezentând 91 naţionalităţi, cetăţenii germani reprezintă mai puţin de
jumătate, respectiv 45%, turcii 15%, ex-iugoslavii 8,8%, italienii 5,2%, polonezii 2,8% etc.
Şeful Biroului Federal de Combatere a Criminalităţii din Germania aprecia că odată cu
colapsul politic şi economic al statelor din centrul şi estul Europei, presiunea crimei organizate în
această zonă a lumii a crescut în mod considerabil. Referitor la grupurile de infractori ce provin
din ţările Europei de Est, care acţionează pe teritoriul Germaniei, se deţin date că sunt formate în
principal din ruşi, polonezi şi iugoslavi. Infractorii ruşi provin în special din rândurile vechilor
emigranţi, ale soldaţilor şi cadrelor militare din fosta Armată Roşie, precum şi ale turiştilor şi noilor
emigranţi economici. Ei comit, în principal, infracţiuni de fraudă, fals, trafic de arme şi autoturisme
furate, tăinuire de bunuri furate şi trafic de droguri.
Cu privire la Mafia Rusă, statisticile nu sunt încă finalizate, dar, potrivit oficialităţilor
germane, aceasta va deveni foarte repede lidera lumii crimei organizate. Între grupările de
infractori de origine asiatică, se remarcă triadele chinezeşti, infiltrate în Germania, îndeosebi în
Bavaria, acestea reprezentând un potenţial pericol, date fiind dificultăţile întâmpinate de poliţie în
descifrarea activităţii lor. Dintre organizaţiile criminale chineze, 14K şi Wo Shing Wo sunt cele
mai active în Germania. Cantonate în Anglia, aceste organizaţii acţionează deopotrivă în
Germania, Olanda, Franţa, Spania etc. Principala bază de sprijin pentru acestea o constituie
comunitatea chineză formată din rezidenţi legali şi un număr foarte mare de imigranţi clandestini.
Cu sprijinul celor două organizaţii, contra unor sume care se ridică până la 25.000 dolari de
persoană, emigranţii chinezi sunt transportaţi la Moscova şi Praga de unde sunt preluaţi de
„călăuze” şi introduşi fraudulos în Germania. Triadele chinezeşti introduc în Germania pistoale şi
heroină adusă din Triunghiul de Aur (Burma, Thailanda, Laos), practică şantajul asupra oamenilor
de afaceri sau proprietarilor de magazine şi restaurante de origine chineză, desfăşoară alte activităţi
compatibile cu crima organizată.
Circa 90% din oamenii de afaceri chinezi sunt şantajaţi de triade, iar în situaţia în care nu
se supun solicitărilor acestora, riscă să fie lichidaţi sau să li se distrugă bunurile din proprietatea
privată. Controlul organelor de poliţie germane asupra triadelor chinezeşti se realizează foarte
greu, în special datorită barierelor lingvistice şi a fricii pe care acestea o insuflă eventualilor
martori. În scopul acoperirii varietăţii activităţilor ilegale, organizaţiile criminale recurg la metode
şi mijloace dintre cele mai sofisticate.
Astfel, potrivit statisticilor autorităţilor germane, organizaţiile criminale îşi derulează
afacerile ilegale prin intermediul unor firme acoperite, cum ar fi companiile de importexport,
agenţiile de turism, companiile de transport, cele din structura serviciilor, precum şi prin
intermediul restaurantelor, magazinelor de textile etc. Structurile legale de afaceri reprezintă
mijloacele ideale pentru tranzacţiile ilegale, inclusiv spălarea banilor murdari. Pentru camuflarea
transporturilor de heroină provenită din Turcia, „afaceriştii kurzi” folosesc agenţiile de turism,
companiile producătoare de subansamble pentru autoturisme, cele de transport mărfuri şi pasageri
etc. O grupare de proxeneţi a folosit o idee originală expediindu-şi „imperiul comercial” în
Germania printr-o companie de securitate.
În Germania, restaurantele, spălătoriile, asociaţiile culturale, lăcaşele de cult sunt
principalele puncte de contact între membrii organizaţiilor criminale. Poliţia germană acuză faptul
că prevederile constituţionale îi îngrădeşte mult puterile în ceea ce priveşte iniţierea unor măsuri
mai energice de combatere a activităţii organizaţiilor criminale.
În Codul penal german, art.129 este aplicat strict infracţiunilor legate de crima organizată.
Acest capitol a fost în întregime rescris în 1951 şi modificat, în mai multe rânduri de atunci. 320
Articolul menţionat precizează:
“Oricine formează o asociaţie ale cărei obiective sau activităţi sunt îndreptate către
comiterea de acte criminale, sau oricine participă la o astfel de asociaţie ca membru, cotizează
pentru ea sau o sprijină, va fi pedepsit cu închisoare de până la 5 ani sau amendă”.
Conform doctrinei penale germane, organizaţia trebuie să cuprindă cel puţin trei persoane,
să desfăşoare o activitate criminală continuă, fiecare membru să se supună voinţei asociaţiei, să
existe o legătură între aceştia, o parte din cartierul general să se afle în Germania 321 .
In situaţia infracţiunilor grave (omucideri, răpiri, luarea de ostatici etc.), prevăzute separat
în Codul penal sau legi speciale, comiterea lor de către organizaţie constituie circumstanţă
agravantă322 şi pedeapsa este mărită.
Referitor la confiscare, în Germania operează principiul de nevinovăţie, dreptul la
proprietate fiind apărat şi garantat de Constituţie. Totuşi, legiuitorul a introdus, pe lângă “amendă”,

320 Hans Lilie, op.cit.p.142,

321 Idem “O singură excepţie, conform art.30b a Legii drogurilor se aplică în cazul în care scopul asociaţiei este
distribuirea ilegală de droguri în Germania, iar cartierul general se află în afara acesteia” .
322 Codul penal german - art.129 “a”.
ca pedeapsă complementară, o formă originală “amenda pe proprietate”323 . Aceasta se aplică pe
lângă pedeapsa închisorii până la 2 ani pentru anumite infracţiuni. Cuantumul amenzii pe
proprietate se stabileşte avându-se în vedere valoarea averii acuzatului, valoare cunoscută sau
estimată de instanţă. Această estimare făcută de instanţă obligă acuzatul să facă dovada realităţii
valorii şi implicit să-şi dovedească provenienţa licită324 .
Codul penal a fost completat prin incriminarea unor infracţiuni din sfera crimei organizate
comise de organizaţii criminale325 .
De asemenea, sistemul penal german în vederea combaterii crimei organizate a adoptat o
serie de legi speciale ce prevăd infracţiuni a căror comitere de către organizaţie constituie o
agravantă326 .
Legile speciale, pentru a sublinia caracterul agravant al unor infracţiuni, în afara comiterii
de către organizaţie, sancţionează şi modul “profesionist” de săvârşire a acestora.
În opinia penaliştilor germani, problema combaterii crimei organizate în Germania încă nu
este rezolvată şi se consideră a fi mult mai eficientă introducerea unor prevederi penale în legi
speciale, cu pedepse drastice, decât o eventuală modificare a Codului penal.327

II. Franţa:
Franţa, cu o populaţie de circa 62.662.842 locuitori, un P.I.B. de 1.661 miliarde dolari şi
un venit pe cap de locuitor de 27.600 dolari, este ţara europeană unde nu există organizaţii
veritabile, de tip mafiot.
Cu toate acestea, în Franţa s-au înregistrat fenomene sporadice de manifestare a activităţilor
de tip mafiot în jurul Marsiliei, Parisului şi în Insula Corsica, iar într-o măsură mai mică în
Bordeaux. Familia instalată în Grenoble, unde există o comunitate siciliană, este semnalată cu
legături strânse cu familia Sommatino din Sicilia. Michele Zaza, cunoscut şi sub apelativul de
O’Pazza sau Nebunul, a început să înfiinţeze un sindicat al crimei organizate pe Coasta de Azur,
prin coruperea autorităţilor şi instituirea controlului asupra companiilor care acţionează ca
intermediari financiari. La sfârşitul anilor ’80, Cosa Nostra a intrat în alianţă cu lumea interlopă
corsicană, care avea legături cu producătorii de morfină turci şi era implicată în operaţiunea de
rafinare a heroinei.

323 Codul penal german - art.43 G.C.C.

324 Hans Lilie, op.cit.,pag.147.Potrivit opiniei autorului “amenda pe proprietate” nu este o măsură eficientă de
combatere a veniturilor ilicite, pentru că se aplică infracţiunilor cu până la 2 ani închisoare ori, potrivit principiulu i
răspunderii pentru vinovăţia faptei comise aceste sancţiuni nu sunt prea mari.
325 Art.326, par.2, privind traficul deşeurilor (transportul ilegal în, din şi înspre Germania, depozitare ori procurarea
documentelor în mod ilegal), introdus în 1994; art.1804,181,237,236, privind traficul uman (femei, copii, imigranţi).
326 Legea privitoare la spălarea banilor (băncile şi instituţiile similare sunt obligate să identifice clienţii ce fac
tranzacţii mai mari de 20.000DM şi de a comunica poliţiei orice bănuială de spălare a banilor şi să oprească orice fel
de tranzacţii timp de 2 zile); Legea de control a armelor de război (A.C.W); Legea comerţului şi plăţilor stră ine (export
ilegal de bunuri, tehnologii, documente; plăţi străine prin mijloace necinstite; contrabanda organizată); Legea
narcoticelor (producerea, comercializarea, traficul în trei spre Germania); Legea străinilor (contrabanda cu străini);
Legea transportului de organe (trafic, efectuarea de transplante sau acceptarea neautorizată a unui organ);
327 Hans Lilie, op.cit.p.153. In opinia autorului sunt necesare revederea prevederilor privind cuantumul pedepselor,
care nu întotdeauna sunt drastice, dar şi optica legiuitorului privind proprietatea, acestea fiind bariere în combaterea
crimei organizate prin mijloace de drept penal.Totodată, este fără eficienţă extinderea legală a metodelor de investigare
a organizaţiilor criminale, dacă acestea nu conduc şi la incriminarea faptelor (Altfel spus, în dreptul penal german,
procedura penală este extrem de permisivă în strângerea probelor, însă dreptul penal – partea generală şi specială, este
extrem de sărac şi mult limitat în combaterea crimei organizate).
 Camorra Napolitană este, la rândul său, semnalată în Franţa, fiind angrenată în contrabanda
cu ţigări, carne şi produse agroindustriale. În acelaşi timp, Franţa serveşte drept ţară de tranzit
pentru cocaina adusă în Italia din America de Sud. Marea criminalitate se orientează în prezent
către delincvenţa economico-financiară, abandonând formele violente şi periculoase, cum ar fi
spargerile de bănci. Numerarul este forma de acumulare şi schimb a sumelor ilicite de prim-nivel.
Organizaţiile mafiote se folosesc de casele de schimb valutar, depozitele nocturne pentru plăţi
cash, cazinouri, în operaţiunile lor de spălare a banilor murdari.
Investiţiile organizaţiilor mafiote sunt disipate în construcţiile de locuinţe, zonele de
recreare, cazinouri. Nu există o legislaţie specială pe linia combaterii crimei organizate în Franţa,
exceptând articolul 4501 din Codul penal, care se referă, în mare, la asociaţiile de acest fel. Intrarea
în vigoare a Legii privind combaterea operaţiunilor de spălare a banilor murdari, la începutul
anului 1991, nu a dat rezultatele scontate. Biroul Central pentru Combaterea Criminalităţii
Financiare, din cadrul Ministerului de Interne, nu a înregistrat decât câteva cazuri de instrumentare
a infracţiunii de spălare a banilor murdari prezentate justiţiei.
Comisarul Patrick Clorieux, un fost angajat al Serviciului Francez de Informaţii, a întocmit
un raport în care arăta că băncile permit circuitul banilor murdari prin filialele lor, deoarece obţin
profituri substanţiale, iar şansele depistării acestor operaţiuni rămân de domeniul teoreticului.
Pentru obţinerea de probe judiciare, în cazul infracţiunilor de spălare a banilor murdari, poliţia
trebuie să stabilească două elemente esenţiale, respectiv: sursa fondurilor ilicite şi intenţia celui
care spală bani (să fie în cunoştinţă de cauză că banii provin din afaceri ilicite). Textul de lege
clarifică expresia de „în cunoştinţă de cauză”, care este invocată în prezent de spălătorii de bani
murdari în apărarea lor. Practic, în prezent, instituţiile financiare nu sunt interesate de cunoaşterea
originii banilor care circulă prin filialele lor, interesându-le numai profiturile pe care le realizează.
Legea penală franceză privind combaterea crimei organizate prevede, ca şi alte sisteme de
drept, o infracţiune distinctă, sancţionată separat, denumită asocierea de răufăcători (association
de malfaiteures) pentru anumite infracţiuni specifice crimei organizate, forme agravante, în cazul
comiterii în “bandă”.
Asociaţia de răufăcători328 este reglementată în art.450 -1 la 450 – 3 din Codul penal
francez.329
Art.450 – 1 prevede că “constituie o asociere de răufăcători orice grupare constituită sau
în curs de constituire, caracterizată prin unul sau mai multe fapte materiale, în vederea comiterii
unei infracţiuni sau delict pentru care este prevăzută închisoarea. de 10 ani”.
Asociaţia de răufăcători este o infracţiune autonomă, creată pentru a combate mai eficient
crima organizată şi care completează dreptul comun.
“Infracţiunea se consumă în momentul în care asociaţia intenţionează să comită orice fel
de infracţiune, pentru care este prevăzută închisoarea de 10 ani330 , fie că este vorba de infracţiuni
contra persoanei, contra bunurilor sau contra naţiunii, statului şi păcii publice” 331 .

328 Această infracţiune era deja prevăzută în Codul penal francez din 1810 (art.265 şi urm.). După tulburările provocate
de Revoluţia din 1799, bandele de tâlhari au infestat anumite regiuni şi legiuitorul napoleonian le -a păstrat amintirea.
Aceste texte au fost modificate în puncte minore, în 1893 şi 1981. A se vedea în acest sens Jean Cedras “Sistemele
penale şi crima organizată”, colocviul A.I.D.P. Alexandria, 1977, Revista I.D.P., vol. 69, p. 348; J.P.Delmas Saint -
Hilaire, Revista sc. crim. 1997, p.115;
329 Actualul cod penal a fost adoptat în 1994;
330 A se vedea Cristopher Blakesley, op . cit., p. 50;
331 Codul penal francez – Cartea a IV-a;
 In această formulare, incriminarea “asociaţiei de răufăcători”332 nu mai poate fi un
instrument puternic de combatere a crimei organizate, ca urmare a faptului că infracţiunile cuprinse
în această categorie trebuie să aibă sancţiuni de peste 10 ani închisoare.333
“Banda organizată”334 nu este o infracţiune separată, autonomă, este o circumstanţă
agravantă a infracţiunilor deja comise335 , fapt ce o deosebeşte de asociaţiile de răufăcători.
In cazul infracţiunilor continuate, comise în banda organizată, banda organizată poate fi
calificată ca o asociaţie de răufăcători, considerându-se că ea a fost înfiinţată special pentru
comiterea acelor infracţiuni.336
Specific Codului penal francez, pe linia combaterii crimei organizate, este problema
răspunderii penale a persoanelor juridice, atunci când sunt comise infracţiuni pe seama lor de
organele sau reprezentanţii acestora.337
Persoana juridică poate fi veşmântul juridic al unei grupări de crimă organizată, fiind o
fiinţă socială creată sau folosită pentru a comite infracţiuni.338
Răspunderea persoanei juridice nu poate fi antrenată decât pentru infracţiunile pentru care
legea prevede expres acest tip de răspundere, ca o sancţiune complementară obligatorie: traficul
de droguri, în bandă organizată, proxenetismul, în bandă organizată; extorcarea, în bandă
organizată; escrocheria, în bandă organizată; tăinuirea, în bandă organizată; distrugerile în bandă
organizată; transportul, punerea în circulaţie sau deţinerea de monedă falsă în bandă organizată;
spălarea banilor.339
Pedepsele complementare340 ce se aplică sunt:
- dizolvarea (dacă persoana juridică a fost creată sau deturnată de la obiectul său pentru a
comite faptele incriminate);
- interdicţia profesională (a obiectului de activitate);

332 J. Cedras, op.cit., p.349. Autorul apreciază că “Această generalizare a textului, această banalizare a incriminării, a
fîcut de prisos infracţiunea de asociere în vederea comiterii unui trafic de stupefiante, care a fost suprimată”.Deci,
pentru infracţiunea pentru care legea prevede sancţiunea închisorii de “asociere de răufacători”, nu subzistă;
333 Codul penal francez are sancţiuni foarte severe în cazul infracţiunilor din sfera crimei organizate:traficul de
droguri, art.222+24 C.p.f., închisoare pe viaţă şi 50 milioane franci amendă;proxenetismul, art.132+71 C.p.f., se
sancţionează cu 20 ani închisoare şi 20 milioane franci amendă penală;răpirea şi sechestrarea de persoane, art.224+1
C.p.f. se sancţionează cu 20 ani închisoare;furtul, art.311 -9 se sancţionează cu 15 ani închisoare şi 1 milion franci
amendă penală;transportul, punerea în circulaţie sau deţinerea de monedă falsă, 30 ani închisoare şi 3 milioane franci
amendă.
334 Art. 132-71 C.p.f.
335 Infracţiunile incriminate în forma agravantă a bandei organizate sunt: traficul de droguri, proxenetismul, răpierea
şi sechestrarea, extorcarea, escrocheria, tăinuirea, distrugerile, transportul, punerea în circulaţie sau deţinerea de
monedă falsă, spălarea banilor;
336 J. Cedras, op.cit. p.15+16. Opinia autorului comportă comentarii. A proceda astfel, înseamnă a nu ţine cont de
voinţa legiuitorului, ce a hotărât o singură sancţiune, în formă agravantă, destul de aspră ce absoarebe infracţiunea de
“asociere de răufăcători”.
337 Art. 121-2 C.p.f.;
338 J.Cedras, op.cit.p.343;
339 A se vedea în acest sens şi La Cannu A.- Dissolution, feemeture d!etoblissement, Rev,Soc.1993.,pag.341-343;
Buffelan-Lonore I. Procedura aplicabilă infracţiunilor comise de către persoanele juridice, Rev.soc.1995, pag.315; D
Haeanus J., Sancţiunile penale şi persoanele judiciare, Rev.D.P.C. (Revista de Drept Penal Comparat), p.738, 1990,
Corporaţiile şi răspunderea penală , Clavendar Oxford Press, 1993, pag.166.
340 C.P.F., art.131-39;
 - închiderea stabilimentului (societăţi, întreprinderi);
- confiscarea instrumentelor (ustensile, instalaţii, fabrici, etc.);
- confiscarea produsului infracţiunii.
Sub aspectul confiscării, Codul penal francez menţine prezumţia de vinovăţie atât pentru
persoanele fizice, cât şi juridice, numai în situaţia comiterii infracţiunilor de proxenetism în bandă
şi spălarea banilor.341
“Faptul de a nu justifica resursele corespunzând felului său de viaţă, în acelaşi timp trăind
în mod obişnuit” pune, deci, o prezumţie de vinovăţie a proxenetului sau a persoanei care spală
banii. Această prezumţie a fost recunoscută odinioară conform Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului, cu condiţia de nu depăşi limitele rezonabile. 342 Sarcina dovezii revine învinuitului,
variantă pe care dreptul penal clasic nu o acceptă decât cu circumspecţie.
Sistemul penal francez, pe linia combaterii crimei organizate, este în plină reformă.343 In
ianuarie 1996, Comisia Legislativă a Adunării Naţionale a votat, după o lungă dezbatere, următorul
text pentru definirea organizaţiei criminale:
“Orice grup, inclusiv pe cele în formare, constituie o organizaţie criminală, dacă
urmăreşte:
- constituirea de bande organizate;
- obţinerea, transportul, vinderea bunurilor ilicite, deţinerea de arme, explozivi sau
droguri;
- traficul de influenţă, influenţarea votului sau a autorităţilor publice şi au ca scop:
- comiterea de infracţiuni;
- sau realizarea pentru ei sau pentru alţii a controlului, în tot sau în parte, a unor activităţi
economico-financiare, comerciale sau civile, ori a unor bunuri, a pieţelor publice la nivel
naţional, regional sau internaţional, a ajutoarelor, subvenţiilor sau regulilor contractuale
publice”.
Aceste schimbări legislative modifică substanţial art. 450 – 1 – privind “asociaţia de
răufăcători”, abrogă art.132/71 şi aduce câteva elemente noi ce privesc realizarea controlului unor
activităţi economice ilicite în plan transnaţional.

III. Spania:
Aşezată la confluenţa dintre Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic, pe culoarul creat de
Strâmtoarea Gibraltar, Spania (40.220.000 locuitori), ca şi Portugalia, nu putea să rămână în afara
preocupărilor organizaţiilor criminale transnaţionale. 344 13 Fiind o preţioasă punte maritimă între
Europa şi celelalte continente, Spania a devenit un important centru unde se interferează interesele
principalelor sindicate criminale de pe mapamond. Numai măsurile severe întreprinse de

341 Prin legea din 13 mai 1996 privind spălarea banilor s-a introdus un nou articol în Codul penal, art.222-39-1, privind
infracţiunea de spălare;
342 J.Cedras, op.cit. p.363;
343 Mohamed Zaid, op. cit., p.526;
344 Ibidem, p. 24 şi următoarele.
autorităţile spaniole, în ultimii ani, au făcut ca această ţară să nu se transforme într-un fief al
traficanţilor de droguri şi de arme, aşa cum este, de pildă, Portugalia sau Turcia.
Dintre organizaţiile criminale care în prezent ridică serioase probleme autorităţilor
spaniole, cele mai virulente sunt triadele chinezeşti, care şi-au concentrat activitatea în patru
direcţii principale:
• traficul de heroină;
• exploatarea muncii „sclavilor” din rândul imigranţilor ilegali;
• prostituţia;
• extorcarea rezidenţilor din rândul comunităţii chineze. Triadele sunt bine structurate şi
deosebit de abile în afaceri, fapt ce le-a permis să scoată de pe piaţa subterană alte organizaţii
criminale rivale. Declinul activităţii bandelor turceşti, care au d eţinut mulţi ani supremaţia pieţei
drogurilor în Spania, s-a datorat nu numai măsurilor întreprinse de autorităţi, ci şi triadelor
chinezeşti care au penetrat cu o heroină mult mai bună calitativ, cunoscută sub denumirea de „albul
de China” şi la un preţ mai mic decât cea comercializată de organizaţiile concurente turce. Triadele
chinezeşti şi-au creat în Spania patru „tentacule”, respectiv:
• Sap Sie Kee (14K), specializată în traficul de heroină. În Spania, uzitează două „modus
operandi”: în primul rând, acţionează sub acoperirea a diverşi oameni de afaceri specializaţi în
importul de produse alimentare orientale; în al doilea rând, racolează imigranţi africani pe care îi
trimit în Thailanda, pentru a servi drept cărăuşi în transportul ilegal al drogurilor.
• Yee On, specializată în imigrările ilegale. Această organizaţie recrutează conaţionali din
China, care doresc să emigreze în Europa sau SUA; îi îmbarcă pe vapoare în apele internaţionale
din zona Hong Kong şi-i debarcă ascunşi în lăzi de mărfuri în porturile europene din Spania, Franţa
sau Italia. Au fost situaţii când emigranţii chinezi au stat luni de zile închişi în containerele cu
mărfuri, aşteptând momentul prielnic pentru a fi debarcaţi pe uscat. Folosindu-se de paşapoarte
mexicane, germane şi boliviene, pe care erau aplicate vize false de intrare în Spania, triadele
chinezeşti au facilitat pătrunderea clandestină în această ţară a unui mare număr de chinezi. Odată
ajunşi în Aeroportul Barajas, imigranţii chinezi sunt ascunşi pentru un timp, iar după ce li se
procură documente de călătorie, sunt trimişi în S.U.A., Spania servind doar ca ţară de tranzit.
• Wo On Lok, specializată în traficul de casete video porno, cu copii, pentru pedofilie şi
prostituţie. Aceasta racolează femei din Manila şi Bangkok, pe care le folosesc ca prostituate în
Spania. Într-unul din ultimele cazuri instrumentate de poliţie a rezultat că prostituatele percepeau
de la „clienţi” 15.000 pesetas, din care le reveneau 1.500 de pesetas, restul intrând în buzunarele
proxeneţilor.
• Dai Hoon, a patra principală organizaţie criminală chineză din Spania, este specializată
în acordarea de împrumuturi oneroase imigranţilor ilegali. Aceasta acţionează ca o bancă ilegală
care ţinteşte în final aducerea în stare de „sclavie” a clienţilor săi. Nereuşind să ramburseze
creditele primite, imigranţii chinezi devin „sclavii” acestei organizaţii, fiind folosiţi la muncile cele
mai grele posibile. Organizaţia Dai Hoon se implică, de asemenea, în protecţia tip „racket”, ţintind
în acest sens proprietarii restaurantelor chineze şi stabilimentele de derulare a afacerilor.
Specializarea organizaţiilor menţionate mai sus într-un anumit domeniu de activitate nu înseamnă
limitarea preocupărilor lor criminale, adesea acestea interferându-se pe alte segmente infracţionale
din sfera crimei organizate.
Legislaţia penală spaniolă nu dă o definire a formelor organizate de comitere a
infracţiunilor, nici în Codul penal şi nici în legi speciale 345 . Comiterea însă a infracţiunilor comune

345 Jose Ramon Serrano-Piedecasas “Răspuns penal la crima organizată în Spania”, Colocviu AIDP, Alexandria, 1977,
RIDP, vol.69, p. 295-3303.
sau specifice crimei organizate, cum sunt: terorismul, distrugerile, trafic de droguri, trafic de arme,
spălarea banilor, contrabandă, în bandă, organizaţie sau grup sunt forme agravante, ce se
sancţionează cu pedepse foarte mari.
In situaţia traficului de droguri, autoritatea judiciară poate hotărî una din următoarele
măsuri împotriva persoanei juridice:
a) “Dizolvarea organizaţiei sau asocierii sau închiderea definitivă a localurilor sale şi
a stabilimentelor deschise publicului;
b) Suspendarea activităţilor organizaţiei, asociaţiei sau a localurilor deschise publicului
pentru o durată de până la 5 ani;
c) Interzicerea acelor organizaţii sau asociaţii comerciale ori de afaceri care în cursul
exerciţiului lor ar fi facilitat sau protejat infracţiunea pentru o durată nu mai mare de 5 ani”. 346

IV. Marea Britanie

Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, cu o populaţie de 60.090.000 locuitori,
un P.I.B. de 1.825 miliarde dolari şi un venit pe cap de locuitor de 30.600 dolari este locul unde
acţionează, deopotrivă, mafia italiană, triadele chinezeşti, bandele criminale ruseşti, jamaicane,
turceşti şi alte structuri ale crimei organizate cunoscute pe plan internaţional. Nu există date clare
privind zonele teritoriale de acţiune ale organizaţiilor criminale, motiv pentru care nici nu s-au
făcut estimări privind numărul membrilor afiliaţi la acestea sau referitoare la profiturile rezultate
din activităţile specifice lor.
IV.1. Preocupări ale organizaţiilor criminale:
Mafia italiană s-a implicat în traficul de droguri, spălarea banilor murdari, frauda, în special
în domeniul bancar, specula, şantajarea patronilor unor localuri din sud -estul Londrei. Triadele
chinezeşti – 14K, Wo-shing, Wo-on-lok şi San-yee-on se ocupă cu comercializarea de droguri,
speculă, camăta cu dobândă de 3-10% pe zi, controlul prostituţiei şi al cazinourilor ilegale. Bandele
criminale ruse sunt implicate, în special, în operaţiunile de spălare a banilor murdari prin
intermediul băncilor orăşeneşti. Grupările criminale jamaicane şi, în general, sud -americane,
precum şi cele turceşti, se ocupă, în principal, cu traficul de droguri.
Londra a fost şi a rămas principalul centru european de spălare a banilor proveniţi din
afaceri ilicite. S-a schimbat între timp ierarhia organizaţiilor criminale implicate în astfel de
operaţiuni, în prezent, în top situându-se mafia rusească. Sumele reciclate de aceasta la Londra
ajung la mai multe milioane de dolari anual.
Potrivit afirmaţiilor şefului Serviciului Naţional de Informaţii Criminalistice (NCIS) din
Anglia, prin instituţiile financiare din această ţară, se reciclează sute de milioane de dolari iar
posibilitatea de depistare şi instrumentare a unor astfel de cazuri este foarte redusă. În cazul mafiei
ruseşti, se impune obţinerea unor probe în Rusia privind provenienţa banilor reciclaţi în Anglia,
ceea ce este practic imposibil. Englezii care intră în contact cu ruşii implicaţi în spălarea banilor
murdari, pentru diverse afaceri, evită categoric să vorbească despre aceştia, fiindu-le teamă. Un
avocat, de exemplu, relata că unii din clienţii săi ruşi veneau la întâlnire înarmaţi cu pistoale.
O modalitate de spălare a banilor murdari, uzitată frecvent de mafia rusă în Anglia, o
constituie achiziţionarea de imobile al căror preţ se ridică, de regulă, în jurul a un milion de dolari.
Cumpărarea şi vânzarea de proprietăţi comerciale reprezintă o altă modalitate folosită de mafia
rusească pentru spălarea banilor murdari. Banii sunt depozitaţi de obicei în băncile din insulele

346 C.P.S.,adoptat în 1995, cap.III – “Delicte împotriva sănătăţii publice”, titlul XVII “Protecţia securităţii publice”,
art.368-369.
dispuse de-a lungul coastelor Angliei, care nu au legi ferme privind provenienţa şi deţinătorul
acestora.
IV.2. Măsuri de combatere a crimei organizate:
Pe frontul de luptă împotriva crimei organizate, în Regatul unit se află:
• Secţia pentru Crimă Organizată a Scotland Yard -ului;
• Serviciul Naţional de Informaţii Criminalistice. Acest serviciu adună informaţii de interes
operativ şi cooperează, în acţiunile de combatere a crimei organizate cu forţele de poliţie
specializate, cuprinzând 43 de formaţiuni în Anglia şi Wales, şi câte una în Scoţia şi Irlanda de
Nord (Rue).
Investigaţiile privind crima organizată se desfăşoară în mare secret, iar numele suspecţilor
arestaţi devin publice numai după ce sunt judecaţi. Numele şefilor organizaţiilor criminale nu sunt
cunoscute publicului larg. În acelaşi timp, poliţia evită să facă referiri la instituţiile de combatere
a crimei organizate şi personalul acestora.

V. Austria
Codul penal austriac nu dă o definire a crimei organizate şi nici a asociaţiei, enumerând
doar elementele acesteia:
a)structura - un grup de peste 10 persoane angajate în asociaţie, ca un fel de întreprindere;
b) continuitate347 - pentru o perioadă mai lungă de timp;
c) activităţi infracţionale – desfăşurate în mod organizat.
Acestea se regăsesc în textul adoptat de Codul penal.
“O persoană este pedepsită dacă formează o asociaţie similară cu o întreprindere , cu un
număr considerabil de persoane pentru o perioadă mai lungă de timp, sau o persoană care
participă ca membru.
1. dacă intenţia grupului este, chiar dacă nu exclusiv, orientată către comiterea repetată
şi planificată a infracţiunilor grave împotriva vieţii, libertăţii sau proprietăţii sau a infracţiunilor
grave referitoare la prostituţie, traficul cu imigranţi, traficul ilegal de arme, material nuclear şi
radioactiv, deşeuri toxice, falsificarea banilor sau droguri;
2. dacă grupul ţinteşte profiturile pe scară înaltă sau să devină foarte puternic din punct
de vedere politic sau economic;
3. dacă grupul încearcă aceasta prin metodele corupţiei, terorismului sau printr-o
disciplină specială de protecţie împotriva acuzării.
In aceste cazuri pedeapsa va fi între 6 luni şi 5 ani”.
Infracţiunea este autonomă, dar, în situaţia unor infracţiuni apare ca o formă agravantă.
Asociaţia cunoaşte două tipuri de organizare în codul penal tradiţional: conspiraţia
(Komplott) şi bandă (Bande) organizată.
Conspiraţia presupune o înţelegere între cel puţin două persoane pentru a comite un delict,
ce se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Este infracţiune autonomă, iar tentativa se
pedepseşte.
Banda348 este o înţelegere între trei sau mai multe persoane care se hotărăsc să comită
infracţiuni împreună, dar infracţiunile nu sunt planificate în detaliu de la început, se pedepseşte cu
închisoare de maximum 3 ani.

347 C.P.A.,art.278 a, adoptat în 1996.

348 Infracţiunea este diferită faţă de versiunea franceză, unde constituirea în bandă nu este infracţiune de sine
stătătoare, dar ca şi la aceasta faptele comise în bandă sunt nominalizate de legiuitor în mod special: omorul, răpirea
de persoane, incendierea voluntară, furtul cu violenţă (tâlhăria),etc.
 Prin incriminare separată, legiuitorul sancţionează formele participative – instigarea,
complicitatea, tăinuirea şi favorizarea:
“Oricine cu bună ştiinţă acţionează spre binele sau în interesul unei organizaţii criminale,
deţine obiecte aparţinând acelei organizaţii în custodie, investeşte, administrează, converteşte,
rulează sau le transferă unei terţe părţi, va fi pasibil de închisoare pe un termen de maximum 3
ani; oricine comite infracţiunea de deţinere a obiectelor cu valoare mai mare de 500.000 şilingi
austrieci va fi pasibil cu închisoarea pe un termen de la 6 luni la 5 ani”.349
Infracţiunile tipice, comise frecvent de crima organizată, sunt: spălarea banilor, traficul cu
femei (infracţiunea are două variante: aducerea de femei în Austria şi, a doua varianta, exploatarea
sexuală a acestora) traficul ilegal cu imigranţi. 350

VI. Elveţia
Codul penal elveţian din 1994 foloseşte termenul “organizaţie” fără a o defini, precizându-
i însă trăsăturile:
“1. Oricare participă la o organizaţie care îşi ţine structura şi efectivele secrete; oricine
comite infracţiuni violente sau dobândeşte profituri pentru comiterea de infracţiuni, oricine
susţine astfel de organizaţii în activitatea lor infracţională va fi pedepsit cu închisoare sau
detenţie pentru o perioadă maximă de până la 5 ani;
2. Din oficiu, judecătorul poate micşora pedeapsa oricui încearcă să împiedice
desfăşurarea activităţilor ilicite ale organizaţiei;
3. Oricine comite infracţiuni în afara graniţelor statului este de asemenea pedepsit, dacă
organizaţia din care face parte execută sau se presupune că execută activităţile ilegale în totalitate
sau în parte în Elveţia”.351
Procuratura Federală Elveţiană face unele precizări privind modul de interpretare al
structurii şi caracteristicilor organizaţiei. Astfel:
- termenul de “secret”352 este considerat ca o activitate sistematică de disimulare, superfluă
şi neîntreruptă;
- organizaţiile să fie compuse din cel puţin trei persoane, o structură solidă şi o existenţă
permanentă;
- simpla participaţie este considerată infracţiune fără a fi necesară comiterea altor fapte şi
nici existenţa unui scop ilegal;

- “obţinerea de profit” având o interpretare suficient de clasică presupune atât activităţi

ilicite cât şi licite.353
Legiuitorul lasă o marjă considerabilă instanţelor de judecată în fixarea sancţiunilor, în
concordanţă cu gravitatea faptelor, dar fără a se putea depăşi termenul de 5 ani de închisoare.

349 C.P.A.,art.278,a, abs.2

350 C. Mayerhofer, op.cit.p.160.
351 Codul penal elveţian, art. 260-Ter. Introdus în codul penal în 1996;
352 Se consideră a fi introdus din considerente politice. A se vedea în acest sens Mohamed Zaid, op.cit.pag.524, Jean
Luis Herail / Patrick Rameol “Spălarea banilor şi crima organizată, dimensiuni juridice” PUF-Pris, 1996, p.25;
353 Mohamed Zaid, op.cit.,p525.
 Deşi nu se face nici o referire cu privire la confiscare, în art.260-1 se precizează că, în acest
sens, se aplică prevederile generale prevăzute în Codul penal. 354
“Judecătorul va dispune confiscarea tuturor mijloacelor asupra cărora organizaţia
criminală îşi exercită posesia. Bunurile oricărei persoane care participă sau susţine organizaţia
criminală sunt considerate ca fiind la dispoziţia acelei organizaţii, dacă nu se dovedeşte
contrariul”.
Din perspectiva legiuitorului, prezumţia de vinovăţie este mult accentuată, iar instituţia
confiscării apare ca fiind deosebit de dură şi mult mai eficientă din toate sistemele penale
contemporane.

VII. Olanda
Sistemul penal olandez cuprinde prevederi pe linia combaterii crimei organizate atât în
Codul penal, cât şi în legi speciale.
În acest sens, Codul penal prevede355 următoarele:
„1. Participarea într-o organizaţie care intenţionează să comită delicte va fi pedepsită cu
închisoare de maxim 5 ani sau o amendă de categoria 4;
2. Participarea la funcţionarea continuă a unei persoane juridice care a fost declarată
irevocabil ilegală şi de aceea dizolvată va fi pedepsită cu închisoarea de maxim l an, sau amendă
categoria 3;
3. Referitor la fondatori sau manageri, termenele de închisoare pot creşte cu o treime”.
Incriminarea este autonomă şi nu are în vedere participarea într-o organizaţie în scopul
comiterii anumitor infracţiuni. Potrivit doctrinei penale olandeze 356 , infracţiunea prevăzută de
art.140 din cod este o infracţiune primară, iar faptele de crimă organizată prevăzute în legile
speciale357 sunt infracţiuni secundare.
Deşi legiuitorul nu face precizări privind “organizaţia”, în doctrina penală olandeză sunt
evidenţiate caracteristicile acesteia:
a) Structura grupului este ierarhică, având lideri şi subordonaţi cu sarcini stabilite.
b) Grupul are un sistem de sancţiuni interne pentru păstrarea ordinii în organizaţii.
c) Este orientat să comită în principal infracţiuni de acelaşi tip.
d) Grupul are legături infracţionale cu înalta societate.
e) Grupul investeşte în înalta societate.
f) Întreprinderile cinstite sunt folosite ca paravane.
g) Principalii membrii lucrează împreună de mai bine de 3 ani.
h) Grupul foloseşte sancţiuni extreme în cazul intruşilor.

354 Codul penal elveţian, art.39, par.3.

355 Codul penal olandez, art.140 C. C. Acest articol cuprinde una dintre cele mai vechi infracţiuni din codul penal şi
nu a fost în nici un fel modificat pentru a creşte în timp puterea împotriva crimei organizate. Pinar Olger, op.cit., p.447.
356 Pinar Olger, op cit., p. 451.
357 Legile speciale incriminează traficul de droguri, de arme şi muniţii, frauda fiscală şi vamală, spălarea banilor, fără
a se face referire la forme de organizare în planul crimei organizate. Aplicarea acestor dispoziţii se complementează
cu prev.art.140 C.C.
VIII. GRECIA
Prevederile legale specifice crimei organizate în sistemul penal grec au fost cuprinse în
legile speciale adoptate în vederea combaterii crimei organizate, în general, şi a terorismului, în
particular358 , legi ce au fost abrogate ulterior.
Codul penal grec, intrat în vigoare în 1990, încearcă să dea totuşi un contur legal formelor
crimei organizate359 .
În art.187 , intitulat “Organizaţia şi conspiraţia”, se prevede:
“1.Orice persoană care se înţelege cu o alta pentru comiterea unei anumite infracţiuni
sau se alătură altora pentru comiterea mai multor infracţiuni nespecificate încă, va fi pedepsită
cu închisoarea de minimum 6 luni.
2.Orice persoană care se înţelege cu o alta sau se alătură alteia pentru comiterea uneia
sau mai multor infracţiuni pentru care pedeapsa stipulată este închisoarea de minimum un an, se
pedepseşte cu închisoare.
3. Un făptuitor va fi scutit de pedeapsa prevăzută în paragrafele precedente dacă prin
informarea autorităţilor face posibilă împiedicarea produceri infracţiunii.”

BIBLIOGRAFIE:

1. Arlacchi Pino, Corupţia, crima organizată şi spălarea mondială a banilor, studiu, Conferinţa
internaţională anti-corupţie, Amsterdam, 1992.
2. Adamoli S., Dinicola A., Savona E. U., Zoffi P., Organized, Crime Around the World, Hecmi
pub., Italia, 1998.
3. Blakesley L. Cristopher, Les systems de justice criminelle face au defi du crime organise,
Raport general A.I.D.P., Alexandria, 1996 Revue Internationale de Droite Penal, Ed. Eres,
Paris, 1998.
4. Blombecker B., Spectacular Computer Crimes, Homewood, Bow Jones, Irwin, 1980.
5. Borovicka V. P., Mafia, Ed. Opus-Arena, 1994.
6. Bruth B. M., An Assessement of Narcotics Related Money Landering, Fincen-S.U.A., 1992.
7. Bruth B. M., Hovak David, Le Fincen-Reseau Americain de lutte contre les delits financiers,
„Revue Internationale de Police Criminelle”, nr. 447/1994.
8. Baciu Dan şi Rădulescu Sorin, Corupţia şi crima organizată în România, E. Continent XXI,
1994.
9. Bodunescu I., Flagelul terorismului internaţional, Bucureşti, Ed. Militară, 1978.

358 Terorismul în Grecia, ca şi în alte ţări, cum sunt: Spania, Tările Arabe,ş.a., a constituit preocuparea principală a
legiuitorului. Astfel, în Grecia, au fost adoptate legile antiteroriste 774 /1978 şi Legea 1916/1990, ambele abrogate
din considerente politice. De altfel, schimbarea sistemului politic, succesiv a dus la abrogări ori promulgări de legi. A
se vedea în acest sens Nestor Courakis, op.cit.p.378.
359 C.P.G. art.187. Legiuitorul încearcă să-şi facă o similitudine de enunţare cu “asociaţia de răufăcători” din sistemul
penal francez şi “asocierea în vederea comiterii de infracţiuni” din cel italian.
10. Cedras Jean, Les systemes penaux a l’epreuve du crime organise au France, Revue
International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.
11. Chiesa Nado Dala, Crima imperfectă: generalul, mafia şi societatea italiană, Ed. Mandadari,
1986.
12. Corklin J., The Crime Estabilishment: Organized Crime and American Society, New York,
Ed. Practice-Hall, 1973.

13. Courakis Nestor, Organized Crime in Greece, Revue Internationale de Droit Penal, Ed. Eres,
Paris, 1998.

14. Cressey R. Donald, Theft of the Nation: The Structure and Operations of Organized Crime in
America, New York, Harper and Row.
15. Dincu Aurel, Bazele Criminologiei, vol. I, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993.
16. Dobrinoiu Vasile, Corupţia în Dreptul Penal, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1995.
17. Datta S. K., Le Crime Organise in Inde, Revue Internationale de Police Criminelle, nr.
443/1993.
18. Falcone G., La criminalite organise: une probleme mondiale. La mafia italienne en fond que
modele pour la criminalite organise operant a niveau international, in Revue International de
Criminologie et de Police Technique, nr. 4/1992.

19. Falcone Giorgio şi Padovani Marcelo, Mafia – Judecătorul şi oamenii de onoare, Ed.
Danubius, 1993.

20. Heikinheimo Sanna, Organized Crime and Responses to It in Finland, Revue International de
Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.
21. Ianni F. A. J., The New Mafia, Ed. St. Martin’s Press, 1980.
22. Inciardi A. James, Carees in Crime, University of Miami, Chicago, 1975.
23. Jakulin Vid, Organized crime in the crimninal legislation of the Republic of Slovenia, Revue
International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.
24. Kunicka-Michalaka Barbara, Les Systems de justice penale a l’epreuve du crime organise
dans Pologne.
25. Korten David C, Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet, 1998.
26. Landesco J., Organized Crime in Chicago, Chicago, 1929.
27. Le Roux Renee, O femeie înfruntă Mafia, Ed. Valdo şi Savas Press, 1994.

28. Lilie Hans, Specific Offences of Organized Crime and German Criminal Law, Revue
International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.
29. Miclea Damian, Combaterea crimei organizate- curs , Editura MAI, 2005.
30. Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică, Criminologie, Editura didactică şi pedagogică R.A.
Bucureşti, 1995.
31. Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică, Criminalitatea financiar-bancară, „spălarea” banilor,
studiu prezentat cu prilejul simpozionului intitulat „Noi forme de criminalitate”, organizat de
Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, Bucureşti, 1993.
32. Păun Costică, Crima organizată sau organizarea crimei?, Analele Academiei de Poliţie
„Alexandru Ioan Cuza” anul I, Bucureşti, 1993.
33. Pitulescu Ioan, Al treilea război mondial, crima organizată, Editura Naţional, Bucureşti, 1996.
34. Pedleton Don, Război contra Mafiei, Ed. Ulise, 1994.
35. Plywaczewski Emil, Spălarea banilor murdari, Torna, Polonia, 1993.
36. Rein Edwards, The Grim Reapers: The Anatomy of Organized Crime in America, Chicago,
Ed. Regnery, 1969.
37. Rizvi Iqbql Hussain, Le trafic de droque au Moyen-Orient, Revue Internationale de Police
Criminelle, nr. 443/1993.
38. Stănoiu Rodica Mihaela, Brezeanu Ortansa şi Dianu Tiberiu, Tranziţia şi criminalitatea,
Editura Oscar, 1994.
39. Voicu Costică, Criminalitatea afacerilor, Tipografia I.G.P., 1997.
40. Voicu Costică, Banii murdari şi crima organizată, Editura Artprint, Bucureşti, 1995.

41. Voicu Costică, Sandu Florin, Dascălu Ioan, Frauda în domeniul financiar-bancar şi al pieţei
de capital, Editura Trei, Bucureşti, 1998.
CURSUL NR. 13
ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CU ATRIBUŢII ÎN COMBATEREA
CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE

C UPRI NS

I.1. Preocupări ale Organizaţiei Naţiunilor Unite

I.2. Preocupări ale Consiliului Europei
I.2.1. Adunarea Parlamentară
I.2.2. Comitetul Miniştrilor
I.2.3. Secretariatul Consiliului Europei
I.2.4. Comitetul Mixt
I.2.5. Autorităţile specializate
I.3. Structuri ale Consiliului Europei cu atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii.
I.3.1. Comitetul European pentru Probleme Criminale
I.4. Asistenţă juridică internaţională în materie penală
I.4.1. Convenţia europeană privind asistenţa juridică în materie penală
 I.4.2. Protocolul adiţional la Convenţia europeană privind asistenţa juridică în materie
penală
I.4.3. Protocolul adiţional la Convenţia europeană privind informaţia asupra dreptului
străin
I.5. Extrădarea
I.6. Supravegherea şi executarea hotărârilor judecătoreşti
I.6.1. Convenţia europeană pentru supravegherea persoanelor condamnate sau eliberate
condiţionat
I.6.2. Convenţia Europeană asupra valorii internaţionale a sentinţelor represive
I.6.3. Transferarea persoanelor condamnate
I.6.4. Transmiterea procedurilor represive
I.7. Reguli speciale şi metode ale cooperării interstatale referitoare la anumite infracţiuni şi
persoane
I.7.1. Combaterea terorismului internaţional
I.7.2. Protecţia patrimoniului cultural al popoarelor
I.7.3. Confiscarea produsului criminalităţii
I.7.4. Acordul referitor la combaterea traficului ilicit de droguri desfăşurat în marea liberă
I.7.5. Reglementări specifice privind cooperarea referitoare la armele de foc şi la
despăgubirea victimelor unor infracţiuni violente
I.8. Noi demersuri vizând perfecţionarea cooperării interstatale în materie penală şi armonizarea
legislaţiilor statelor membre ale Consiliului Europei
I.9. Alte preocupări ale organismelor internaţionale pe linia prevenirii şi combaterii crimei
organizate
I.9.1. Obiective
I.9.2. Strategii preventive
I.9.3. Strategiile de reprimare
I.9.4. Legislaţia procedurală
I.9.5. Programe speciale
I.9.6. Penetrarea informativă a organizaţiilor criminale
Pe măsură ce crima organizată a câştigat şi câştigă tot mai mult teren, a fost şi este imperios
necesară intervenţia tot mai hotărâtă a statelor de drept pentru contracararea acestui fenomen
periculos, care tinde din ce în ce mai serios să devină un mod de viaţă, în anumite condiţii şi pentru
anumite categorii de persoane. Orice intervenţie eficientă în condiţiile date presupune crearea unui
cadru juridic corespunzător şi a unui cadru instituţional adecvat. Acestea sunt de altfel, şi motivele
pentru care, în cele ce urmează, ne vom ocupa de aceste probleme.
Ca mijloace juridice, statele au la dispoziţie convenţiile sau tratatele bilaterale, zonale sau
multilaterale cu caracter de reciprocitate.

I.1. Preocupări ale Organizaţiei Naţiunilor Unite

Combaterea crimei organizate a preocupat comunitatea internaţională pe măsură ce
fenomenul a fost perceput în diferitele sale forme de manifestare. Sesizând pericolul social ce-l
reprezintă, statele lumii, la nivel global, continental şi regional, au căutat diverse formule de
combatere. Dacă iniţial sfera acestor acţiuni s-a regăsit în principal în mijloace naţionale de
combatere, extinderea fenomenului a făcut ca organisme guvernamentale şi neguvernamentale să
îşi dea mâna până la cel mai înalt nivel pentru cunoaşterea în primul rând a fenomenului şi apoi
pentru găsirea căilor şi mijloacelor de contracarare.
 Dacă la început au existat reţineri legate de regimul politic al unor state, de sfera
frontierelor, de principiile din dreptul penal naţional, acestea, prin voinţă politică, au fost înlăturate
pe rând, pentru găsirea unor soluţii optime privind conceptul general de combatere şi pentru
crearea de organism internaţionale, continentale şi regionale, apte să pună în practică măsurile
adoptate.
Amploarea fenomenului a făcut ca, sub egida O.N.U., preşedinţii de state să se întâlnească
la cel mai înalt nivel şi să-şi exprime poziţia faţă de pericolul social ce ameninţă siguranţa
naţională. Dintre multiplele reuniuni ce s-au desfăşurat, se evidenţiază Reuniunea Ministerială de
la Napoli din 1994, unde a fost adoptat Planul Mondial de Acţiune contra Criminalităţii
Transfrontaliere Organizate, din ale cărui prevederi se impun a fi reţinute următoarele:
a) Comunitatea internaţională trebuie să se pună de acord asupra unei definiţii comune a
conceptului de criminalitate organizată pentru a face mai omogene măsurile luate la nivel naţional
şi mai eficace cooperarea internaţională.
b) Pentru combaterea efectivă a criminalităţii organizate, comunitatea internaţională
trebuie să ţină cont de caracteristicile sale structurale şi metodele specifice pentru a elabora
strategii, politici, legi sau alte măsuri. Deşi nu se constituie într-o definiţie juridică sau exhaustivă
a fenomenului, elementele următoare permit a caracteriza crima organizată:
• organizare de grupuri cu scopuri de activităţi criminale;
• legături ierarhice sau relaţii personale care permit anumitor indivizi să conducă grupul;
• recurgerea la violenţă;
• intimidare şi corupţie în vederea realizării de profituri sau pentru a obţine sechestru pe
teritorii sau pieţe;
• spălarea profiturilor ilicite atât în sensul unei activităţi criminale cât şi pentru infiltrarea
economiei legale;
• potenţial de expansiune în orice nouă activitate şi dincolo de frontierele naţionale;
• cooperarea cu alte grupuri criminale organizate transnaţional.
c) Pentru a detecta, preveni şi combate într-o manieră judicioasă activităţile criminale
transnaţionale organizate, comunitatea internaţională trebuie să întărească cunoaşterea
organizaţiilor criminale şi a dinamicii lor. Statele trebuie să strângă, să analizeze şi să difuzeze
statistici şi informaţii viabile asupra acestui fenomen.
d) Fiecare stat trebuie să studieze experienţa statelor care au fost obligate să facă faţă
criminalităţii organizate şi să interpreteze informaţiile reieşite din studiul şi analiza structurii şi
activităţilor criminale ale acesteia pentru a încerca să elaboreze principii directoare care i-ar putea
fi utile pentru determinarea măsurilor legislative în materie de drept penal şi procedură
penală, dispoziţii regulamentare şi structuri organizatorice care sunt necesare pentru a preveni şi
combate acest fenomen.
e) Statele trebuie să examineze, dacă este cazul, posibilitatea de a adopta reglementări
legislative care să consacre ca infracţiune „participarea la o organizaţie criminală sau o asociaţie
de răufăcători” şi să instaureze o responsabilitate penală pentru persoanele fizice implicate în
astfel de structuri, pentru a întări capacitatea de luptă contra criminalităţii organizate în interiorul
frontierelor lor şi pentru a îmbunătăţi cooperarea internaţională.
 f) Statele trebuie să asigure condiţiile ca justiţia penală să dispună de structuri şi mijloace
suficiente pentru a face faţă activităţilor complexe ale criminalităţii organizate, în primul rând
garanţii contra corupţiei, intimidării şi violenţei.
g) Pentru combaterea eficace a criminalităţii organizate, statele trebuie să depăşească
codul de tăcere şi intimidare. Ele trebuie să examineze posibilitatea recurgerii la tehnici viabile de
strângere de probe, cum ar fi: supravegherea electronică; operaţiunile clandestine şi livrările
supravegheate, când aceasta este prevăzută în legislaţia naţională şi cu respectarea deplină a
drepturilor individuale şi, în special, a dreptului la respectul vieţii private şi sub rezerva, dacă este
cazul, a unei supervizări judiciare. Importante sunt şi măsurile vizate să încurajeze membrii
organizaţiilor criminale să coopereze şi să depună mărturie, în special, programele de protecţie a
martorilor şi familiilor, iar în limitele impuse de legislaţia naţională, de un tratament mai favorabil,
ca recompensă pentru colaborarea în derularea cercetărilor şi judecăţii.
h) Statele trebuie să se străduiască, atunci când este justificat, să creeze celule speciale de
cercetare şi să le doteze pentru cunoaşterea aprofundată a caracteristicilor structurale şi a metodelor
de funcţionare a grupurilor criminale organizate. Statele trebuie, de asemenea, să se străduiască să
asigure membrilor acestor celule formarea şi resursele necesare, în scopul ca aceştia să-şi poată
concentra eforturile asupra strângerii şi analizei informaţiilor asupra criminalităţii transnaţionale
organizate.
i) Statele trebuie să pună la punct programe educative pentru crearea unei culturi de
moralitate, legalitate şi să elaboreze şi să aplice măsuri destinate să aducă la cunoştinţa publicului
efectele nefaste ale criminalităţii organizate şi să obţină ataşamentul comunităţii în sprijinirea
eforturilor naţionale şi internaţionale de luptă contra criminalităţii organizate.
j) Statele trebuie să examineze posibilitatea adaptării măsurilor de restituire sau de
indemnizaţie adecvate în favoarea victimelor criminalităţii organizate, în conformitate cu
dispoziţiile Declaraţiei de principii fundamentale de justiţie, referitoare la victimele criminalităţii
şi victimele abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală prin rezoluţia sa nr. 40/30 din 29
noiembrie 1985.
k) O.N.U. şi organizaţiile mondiale şi regionale competente trebuie, dacă este necesar, să
pună la punct modele şi directive practice în materie de drept material şi de drept procesual
bazându-se pe experienţa şi cunoştinţele specializate ale statelor şi pe contribuţiile organizaţiilor
interesate. O.N.U. şi aceste organizaţii trebuie, de asemenea, să ajute statele, la cererea lor, să
examineze şi să evalueze legislaţia lor, să planifice şi să întreprindă reforme, ţinând cont de
practicile existente şi tradiţiile culturale, juridice şi sociale.
Din însuşi textul documentului prezentat mai sus, ca de altfel şi din cel al Convenţiei
Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate – care a fost deschisă, spre
semnarea, tuturor statelor, din 12 până în 15 decembrie 2000 la Palermo şi, în continuare, la sediul
O.N.U., până la 12 decembrie 2002 –, rezultă necesitatea armonizării legislaţiilor naţionale în
materie de drept penal şi procedural, ca o garanţie viabilă în lupta comună împotriva flagelului
comun.
Anvergura şi pericolul social deosebit al actelor de crimă organizată şi de corupţie (ca
factor favorizant al acestora) au determinat reacţii preventive adecvate şi extinderea preocupărilor
organismelor abilitate de a contracara în plan naţional şi internaţional acest adevărat flagel.
Datele şi informaţiile transmise pe diferite canale atestă adevăratele dimensiuni ale
preocupării organismelor politice şi economice internaţionale, create între anii ’50-’60 pe bătrânul
continent, de a propaga apărarea valorilor reale ale democraţiei, statului de drept şi drepturilor
omului.
I.2. Preocupări ale Consiliului Europei
În mod cu totul deosebit, Consiliul Europei şi-a asumat responsabilitatea acordării de
asistenţă democraţiilor în formare apărute în spaţiul Central şi Est-European în urma abolirii
sistemelor totalitare, susţinând coerenţa proceselor de construcţie a unor democraţii autentice şi a
unor justiţii independente, de armonizare a legislaţiei penale şi cooperare interstatală în domeniul
combaterii criminalităţii, ajungând să reunească majoritatea statelor europene, precum şi Statele
Unite ale Americii, Israelul şi Japonia ca observatori.
Consiliul Europei militează pentru realizarea unităţii regionale, prin întărirea democraţiilor
pluraliste şi apărarea drepturilor individului, căutarea unor soluţii comune pentru problematici cu
care se confruntă societatea contemporană, cultivarea şi accentuarea conştiinţei identităţii valorilor
culturale.
Devenit astăzi un adevărat „laborator de idei” european şi una dintre principalele
„întreprinderi de acorduri internaţionale”, Consiliul Europei a elaborat şi adoptat convenţii şi
acorduri precum şi numeroase alte recomandări360 . Ea realizează o imagine tonifiantă prin
progresele înregistrate în domeniile respectării drepturilor omului, securităţii sociale, protecţiei
mediului ambiant, dezvoltării conştiinţei culturale europene, promovării şi coordonării luptei
împotriva criminalităţii transfrontaliere.
Consiliul Europei militează pentru făurirea unui continent al libertăţii şi cooperării între
toate naţiunile, apărând democraţia şi calitatea vieţii europenilor, contribuind la edificarea unei
Europe mai umane şi mai juste. Înainte de a ne referi la structurile Consiliului Europei cu
atribuţiuni în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii, consideram că este util să reamintim
structura acestui organism politic European.

I.2.1. Adunarea Parlamentară

Adunarea Parlamentară (denumită până în anul 1974 Adunarea Consultativă) a reprezentat
prima adunare europeană din istoria Europei, fiind cel mai larg forum, în care se exprimă, în toată
libertatea sa, pluralismul politic al continentului nostru. 361
Potrivit prevederilor art. 25 din Statutul Consiliului Europei, Adunarea Parlamentară se
compune din 286 parlamentari (deputaţi sau senatori) şi din tot atâţia supleanţi, aleşi sau desemnaţi
de parlamentele naţionale. Drept urmare, în adunare sunt reflectate toate curentele politice,
proporţional cu încrederea acordată de cetăţenii fiecărui stat membru, iar numărul de locuri de care
dispune fiecare ţară este în raport de populaţia sa.
Dezbaterile Adunării Parlamentare sunt, de regulă, publice desfăşurându-se în sesiuni
ordinare şi extraordinare.

I.2.2. Comitetul Miniştrilor362

Comitetul Miniştrilor este un organism diplomatic format din miniştrii de externe ai statelor
membre ale Consiliului Europei care adoptă, de regulă, în unanimitate, recomandări fără valoare
obligatorie. Fiecare ţară membră are câte un reprezentant în Comitetul Miniştrilor şi fiecare
dispune de un vot.

360 Hurdubaie, Ioan – Spaţiul Penal Paneuropean din perspectiva Consiliului Europei, Editura Universal Plan,
Bucureşti, 1999, p. 49.
361 Hurdubaie, Ioan – Cooperarea Judiciară Europeană, Cadrul convenţional penal, vol. 1, Editura M.A.I., Bucureşti,

1999, p. 49.
362 Statutul Consiliului Europei, cap. 4.
 Comitetul Miniştrilor examinează din proprie iniţiativă sau la recomandarea Adunării
Parlamentare măsurile necesare realizării obiectivelor Consiliului Europei, inclusiv încheierea de
acorduri şi convenţii şi adoptarea de către guverne a unei politici comune în chestiuni specifice.

I.2.3. Secretariatul Consiliului Europei

Secretariatul Consiliului Europei este un organism tehnic, constituit din secretarul general,
un secretar general adjunct şi din personalul necesar punerii în aplicare a deciziilor Adunării
Parlamentare şi ale Comitetului Miniştrilor. Funcţiile de secretar general, secretar general adjunct
şi de membru al secretariatului au un caracter exclusiv internaţional, cei ce le ocupă fiind obligaţi
prin statut să-şi afirme ataşamentul deplin faţă de Consiliul Europei, nelăsându-se influenţaţi de
sentimente şi considerente de ordin naţional.

I.2.4. Comitetul Mixt

Comitetul Mixt este organismul de coordonare al Consiliului Europei care este format, în
principiu, din 12 membri, 5 reprezentând Comitetul Miniştrilor, şi 7 Adunarea Parlamentară, între
care Preşedintele Adunării, în calitate de preşedinte al comitetului.
Comitetul este învestit cu atributul de a examina problemele comune ale celor două organe
ale Consiliului Europei; să atragă atenţia acestora asupra problemelor ce prezintă un interes
special; să facă propuneri pentru proiectele ordinii de zi a Comitetului Miniştrilor şi a Adunării
Parlamentare; să examineze şi să propună măsurile susceptibile de a da un curs şi un efect practice
recomandărilor formulate şi adoptate de cele două organe mai sus menţionate.

I.2.5. Autorităţile specializate

Autorităţile specializate sunt create ca urmare a negocierilor dintre membrii Consiliului
Europei, cu competenţe specializate în domeniile economic, social, cultural, juridic, administrativ
şi alte domenii conexe. Fiecare ţară membră este liberă să adere sau nu la o asemenea autoritate
specializată europeană, cunoscută şi sub denumirea de comitet director european, formată din
experţi guvernamentali într-un anumit sector de activitate. Activitatea acestor autorităţi este
coordonată de Consiliul Europei, care le adresează recomandări, se consultă cu ele iar când este
cazul adresează recomandări statelor membre, în vederea sprijinirii activităţii lor. În acest context,
la 10 iunie 1956, Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia (56)13 privind
prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor, ca urmare a propunerii guvernului turc de stabilire
a unei cooperări în materie între Consiliul Europei şi Grupul consultativ european al Naţiunilor
Unite. Drept urmare, în
cursul celei de-a 52-a reuniuni desfăşurată în luna septembrie 1957, Comitetul Miniştrilor a
aprobat un plan de acţiune în domeniul politicii criminale şi a hotărât ca, pentru îndeplinirea sa, să
fie creat un comitet de experţi, respectiv, Comitetul European pentru Probleme Criminale.

I.3. Structuri ale Consiliului Europei cu atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii

criminalităţii.
I.3.1. Comitetul European pentru Probleme Criminale
Comitetul European pentru Probleme Criminale (prescurtat C.D.P.C. sau C.E.P.C.), creat
în 1957, îşi bazează activitatea pe subcomitete şi grupuri de lucru şi acţionează pentru realizarea
unor proiecte de convenţii şi de rezoluţii, transmise spre adoptare Comitetului Miniştrilor
Activitatea C.E.P.C. (şi implicit a Consiliului Europei) vizează două aspecte de mare importanţă:
armonizarea legislaţiilor ţărilor membre şi asistenţa juridică în materie penală. În acest ultim
domeniu, C.E.P.C. a creat o operă importantă, constând în elaborarea a 16 convenţii şi 4 protocoale
care depăşesc principiile tradiţionale ale dreptului penal; prin intermediul lor, justiţia penală
încetează de a se mai opri la frontierele naţionale; este pe cale de a fi creat un spaţiu judiciar
european.
De asemenea, C.E.P.C. s-a implicat în cercetarea criminologică şi studierea repercusiunii
acesteia asupra politicii criminale. În anul 1963, a fost creat Consiliul Ştiinţific Criminologic.
Anual, începând din 1963, sunt organizate conferinţe şi colocvii de cercetări criminologice.
Concomitent, C.E.P.C. acordă o atenţie deosebită evoluţiei ideilor privitoare la justiţia
penală şi tratamentul delincvenţilor, acordând prioritate mijloacelor preventive şi demersurilor
pentru evitarea intervenţiei sistemului justiţiei penale în cazuri individuale minore, prin măsuri de
dejudiciarizare, conciliere şi mediere, precum şi prin promovarea unor măsuri de înlocuire a
pedepselor privative de libertate.
Din anul 1980, Grupul de cooperare în materia luptei împotriva abuzului şi traficului ilicit
de droguri (grupul Pompidou), constituit în 1971, la iniţiativa fostului preşedinte francez Georges
Pompidou, şi-a continuat activitatea în cadrul Consiliului Europei; în baza unor programe de lucru,
stabilite pentru perioade de patru ani, aprobate de Conferinţa ministerială.
În ultimii ani, Grupul a organizat conferinţe ministeriale paneuropene asupra cooperării în
problemele abuzului şi traficului ilicit de droguri, la care au luat parte şi reprezentanţi ai unor
importante organizaţii internaţionale (O.N.U.; O.I.P.C. – Interpol, O.M.S., O.M.V.), soldate cu
adoptarea unor Declaraţii Finale prin care sunt reiterate angajamentele statelor participante de a
susţine cooperarea europeană în domeniu, în cadrul unei strategii globale, echilibrate şi
multidisciplinare.
C.E.P.C. a jucat un rol important şi în adoptarea Rezoluţiei privind Ansamblul de reguli
minime pentru tratamentul deţinuţilor şi a Recomandărilor privind Regulile penitenciare europene,
în stabilirea unei poziţii comune a statelor membre în problematica protecţiei victimei, în
organizarea şi desfăşurarea conferinţelor miniştrilor europeni ai justiţiei şi, de curând, ai celor de
interne.

I.4. Asistenţă juridică internaţională în materie penală

Opera Consiliului Europei, în acest domeniu, s-a materializat prin elaborarea următoarelor
documente cadru:

I.4.1. Convenţia europeană privind asistenţa juridică în materie penală

În anul 1953, Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei a dispus convocarea unui comitet
de experţi guvernamentali pentru a stabili principiile necesare procedurii de extrădare, în scopul
de a fi cuprinse într-o convenţie europeană. Experţii au ajuns la concluzia că problema asistenţei
judiciare în materie penală poate fi reglementată ca o chestiune conexă extrădării, propunând
încheierea unei convenţii europene pe această problematică deosebit de importantă, cu şanse de
izbândă mult mai mari decât cea privind instituţia extrădării. După trei reuniuni ale Comitetului de
experţi, proiectul Convenţiei europene privind asistenţa juridică în materie penală a căpătat
susţinerea necesară din partea statelor membre ale Consiliului Europei.
Deschisă spre semnare la 20 aprilie 1959 şi intrată în vigoare la 12 iunie 1962, Convenţia
stipulează că asistenţa judiciară penală este independentă de instituţia extrădării, putând interveni
chiar în cazurile în care extrădarea ar fi refuzată. În acelaşi timp, asistenţa judiciară poate fi
furnizată chiar şi pentru delicte şi, de regulă, dubla incriminare nu este cerută, cu excepţia
comisiilor rogatorii, în scop de percheziţie şi confiscare, când părţile pot deroga de la aceste reguli.
 Potrivit Convenţiei, asistenţa judiciară se acordă în orice procedură care vizează infracţiuni
a căror reprimare este, în momentul solicitării, de competenţa autorităţilor judiciare ale părţii
solicitate, cu excepţia hotărârilor de arestare în cazul condamnărilor şi infracţiunilor care îmbracă
un character militar. De asemenea, asistenţa judiciară poate fi refuzată pentru infracţiuni politice
sau conexe unor infracţiuni politice sau fiscale.
Concomitent, un alt motiv de refuz al asistenţei judiciare îl poate constitui aprecierea părţii
solicitate că executarea cererii este de natură să aducă atingere suveranităţii, securităţii, ordinii
publice sau altor interese esenţiale ale ţării sale (ale statului, evident), incluzând şi interese de ordin
economic.
Convenţia reglementează modul de executare a comisiilor rogatorii care vizează audierea
de martori, experţi şi învinuiţi, cercetarea la faţa locului, percheziţiile şi confiscările de obiecte,
instituie reguli privind transmiterea de obiecte, remiterea actelor de procedură şi a hotărârilor
judiciare, prevede o serie de imunităţi pentru martorii şi experţii citaţi să compară în faţa
autorităţilor judiciare ale Părţii solicitante şi, de asemenea, statuează asupra modului de
comunicare a datelor din cazierul judiciar şi a schimbului de informaţii privind condamnările.
Totodată, Convenţia conţine prevederi referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
cererile de asistenţă judiciară, căile de transmitere a comisiilor rogatorii internaţionale, denunţarea
în scop de urmărire şi comunicarea condamnărilor.
După intrarea în vigoare a Convenţiei, practica judiciară a statelor semnatare a impus
adoptarea unor rezoluţii şi recomandări ale instanţelor Consiliului Europei menite să favorizeze
aplicarea uniformă a prevederilor acesteia, respectiv: Rezoluţia (71) 43 din 14 decembrie 1971,
Rezoluţia (77) 36 din 2 decembrie 1977, Recomandarea R (80) 8 din 27 iunie 1980, Recomandarea
R (83) 12 din 23 septembrie 1983 şi Recomandarea R (85) 10 din 28 iunie 1985, toate adoptate de
Comitetul Miniştrilor.363

I.4.2. Protocolul adiţional la Convenţia europeană privind asistenţa juridică în materie

penală
Conştiente de slăbiciunile de ordin practic ale Convenţiei menţionate, în privinţa reprimării
infracţiunilor fiscale ce provoacă daune însemnate economiilor naţionale, statele membre ale
Consiliului Europei au considerat necesară completarea prevederilor Convenţiei printr-un Protocol
adiţional, elaborat de un comitet de experţi şi adoptat de Comitetul Miniştrilor la 14 martie 1978364 .
Acesta prevede că asistenţa judiciară nu poate fi refuzată pentru simplul motiv că cererea priveşte
o infracţiune pe care partea solicitată o consideră drept o infracţiune fiscală, modificând pe fond
conţinutul Convenţiei.
Totuşi, dat fiind că legile interne ale statelor membre diferă în ceea ce priveşte elementele
constitutive ale infracţiunilor fiscale, protocolul precizează că dubla incriminare va fi considerată
îndeplinită dacă infracţiunea corespunde unei infracţiuni de aceeaşi natură, conform legislaţiei
statului solicitat. Completată cu Protocolul său adiţional, Convenţia reprezintă un model în
domeniu, motiv pentru care a servit de referinţă la pregătirea proiectului Tratatului Tip Universal
de asistenţă judiciară în materie penală, care a fost adoptat de cel de-al VIII-lea Congres al
Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor din 1990.

I.4.3.Protocolul adiţional la Convenţia europeană privind informaţia asupra dreptului străin

363 Ioan Hurdubaie, Spaţiul Penal Paneuropean din perspectiva Consiliului Europei, Editura Universal Pan, Bucur eşti,
1999, capitolul 7.
364 Ioan Hurdubaie – Cooperarea Judiciară Europeană, op. cit., p. 107 şi următoarele.
 La 17 iunie 1968, statele membre ale Consiliului Europei au semnat Convenţia europeană
în domeniul informaţiei asupra dreptului străin, prin care a stabilit sistemul de asistenţă şi
consultare juridică în materie civilă şi comercială, în domeniul procedurii civile şi comerciale şi al
organizării juridice. Ţările semnatare au devenit conştiente de faptul că, pentru a uşura accesul la
justiţie şi al unor persoane defavorizate din punct de vedere economic, în scopul de a-şi susţine
mai bine drepturile lor, era necesară extinderea sistemului de asistenţă internaţională în domeniul
penal şi procesual penal. De aceea, la 15 martie 1978, a fost deschis spre semnare Protocolul
adiţional la Convenţia europeană privind informaţia asupra dreptului străin, prin care Părţile
Contractante se angajează să-şi furnizeze informaţii privind dreptul lor material şi procedural,
organizarea juridică în domeniul penal, inclusiv date privind Ministerul Public, precum şi
informaţii referitoare la executarea măsurilor penale. Cererile de informaţii pot proveni de la orice
autoritate juridică competentă în materie de urmărire penală sau de executare a sentinţelor
definitive, nu numai în cursul unei proceduri de urmărire, dar chiar şi atunci când se are în vedere
declanşarea unei astfel de proceduri.
Protocolul prevede şi posibilitatea formulării unei cereri de informaţii în contul unor
persoane defavorizate din punct de vedere economic, de către orice autoritate sau persoană care
acţionează în cadrul unui sistem oficial de asistenţă juridică sau de consultaţie juridică.

I.5. Extrădarea
Problema extrădării s-a situat în atenţia forului internaţional şi în special a Consiliului
Europei încă de la începutul existenţei acestuia. Astfel, prin Recomandarea 16 din 8 decembrie
1951, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a sugerat măsurile pregătitoare ce trebuie luate
în vederea încheierii unei Convenţii europene de extrădare. Comitetul Miniştrilor a însărcinat un
comitet de experţi să examineze această recomandare, precum şi Recomandarea 66 (1954) care i-
a urmat, astfel încât în cursul lunii septembrie 1957, Convenţia europeană de extrădare era deschisă
spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei. Semnată la Paris, la 13 decembrie 1957,
Convenţia a intrat în vigoare la 18 aprilie 1960 şi a fost semnată de un număr de 36 ţări printer
care şi România.365
Convenţia reglementează obligaţia de extrădare, faptele pasibile de extrădare, cu excepţia
infracţiunilor politice, militare şi fiscale, problema extrădării resortisanţilor proprii, cazurile în care
extrădarea poate fi refuzată sau nu este acord ată, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o
cerere de extrădare, instituie regula specialităţii extrădării, ordinea de preferinţă în cazul
concursului de cereri de extrădare, modalitatea de predare a extrădatului şi a obiectelor, problema
tranzitării persoanei pe teritoriul unui stat terţ, precum şi o serie de reguli procedurale. Convenţia
a fost completată cu două protocoale adiţionale.
În vederea aplicării unitare a prevederilor Convenţiei şi a protocoalelor sale adiţionale,
Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei a adoptat o serie de recomandări şi rezoluţii, dintre care
menţionăm Rezoluţia (75) 12, Rezoluţia (78) 43, Recomandarea R (80) 7, Recomandarea R (80)
9 şi Recomandarea R (86) 13.
Cu ocazia semnării convenţiei şi a depunerii instrumentelor de ratificare, un număr de 22
ţări, printre care şi România, au formulat declaraţii şi reserve privind unele prevederi ale acestora.
Prin Legea 80 din 9 mai 1997, ţara noastră a ratificat Convenţia Europeană de extrădare şi
cele două protocoale, prilej cu care a făcut următoarele declaraţii şi rezerve:

365 Ibidem, p. 55 şi următoarele.

 • cetăţeanul român şi persoana căreia i s-a acordat drept de azil în România nu pot fi
extrădaţi;
• prin termenul „resortisant” se înţelege cetăţeanul român sau persoana care a obţinut
dreptul de azil în România;
• în cazul în care se va solicita tranzitarea teritoriului României, pentru un cetăţean român
sau pentru o persoană care a obţinut drept de azil în România, cererea de tranzit va fi
refuzată;
• extrădarea va fi cerută şi, respectiv, acordată de România, în vederea urmăririi şi judecării,
numai pentru fapte a căror săvârşire atrage, potrivit legislaţiei părţii solicitante, o pedeapsă
privativă de libertate mai mare de 2 ani sau o pedeapsă mai severă, iar în vederea executării
pedepsei, numai dacă pedeapsa privativă de libertate este mai mare de un an sau mai severe.

I.6. Supravegherea şi executarea hotărârilor judecătoreşti

În acest domeniu deosebit de important al aplicării în practică a hotărârilor judecătoreşti,
prin organismele sale specializate, Consiliul Europei a adoptat trei convenţii având ca obiect
supravegherea persoanelor condamnate sau liberate condiţionat, valoarea internaţională a
sentinţelor de condamnare şi transferarea persoanelor condamnate.

I.6.1. Convenţia europeană pentru supravegherea persoanelor condamnate sau eliberate

condiţionat
Elaborată de C.E.P.C. şi deschisă spre semnare la 30 mai 1964, Convenţia urmăreşte
instituirea unui sistem de cooperare internaţională, susceptibil de a permite, pe teritoriul statului
semnatar, punerea în aplicarea a măsurilor condiţionale (suspendare, probare, eliberare anticipată
sau măsuri analoge), concomitent sau posterior condamnărilor pronunţate într-un stat-parte la
Convenţie.
Asistenţa internaţională pe care această Convenţie o reglementează facilitează prevenirea
recidivei criminale, prin promovarea, dincolo de frontiere, a metodelor de amendament individual
şi de reclasare socială în cadrul naţional. Prin elaborarea acestei Convenţii, statele membre ale
Consiliului Europei, afirmând voinţa lor de cooperare în lupta împotriva criminalităţii, consideră
că sunt obligate, pentru orice decizie care emană de la unul din ele, să asigure, pe teritoriul
celorlalte, reabilitarea socială a delincvenţilor condamnaţi sau puşi în libertate condiţionată,
respectiv punerea în executare a sancţiunilor penale, în cazul în care condiţiile prescrise nu sunt
satisfăcute.
Cele 40 de articole ale Convenţiei, după ce enunţă principiile fundamentale care stau la
baza ei, prevăd că autorităţile Statului în care delincventul a fost condamnat sau liberat condiţionat
vor dispune de trei posibilităţi de acţiune: supravegherea, executarea condamnării şi desistarea în
favoarea statului solicitat, şi enumără situaţiile în care măsurile prevăzute de Convenţie nu pot fi
refuzate. Sunt reglementate o serie de reguli comune şitipuri de procedurireferitoare la cererea de
supraveghere, cererea de executare, suportarea cheltuielilor de urmărire şi de judecată, precum şi
la cele legate de realizarea supravegherii şi executării.
Prevederile Convenţiei au fost completate cu o serie de recomandări ale Comitetului
Miniştrilor menite să faciliteze aplicarea acesteia, respectiv: Rezoluţia (70) 1 din 26 ianuarie 1970
privind organizarea practică a măsurilor de supraveghere, de asistenţă şi de ajutor penitenciar şi
Recomandarea R (79) 14 din 14 iunie 1979.
Prin prevederile sale Convenţia formează un ansamblu de mare supleţe, care lasă statelor
interesate largi posibilităţi de alegere în privinţa procedurilor şi în adaptarea măsurilor atât la
exigenţele legilor lor naţionale, cât şi la cele ale practicii lor penale. Cu ocazia semnării sau
depunerii instrumentelor de ratificare, au fost ţări care au formulat unele declaraţii şi rezerve faţa
de textul Convenţiei.

I.6.2. Convenţia Europeană asupra valorii internaţionale a sentinţelor represive

Deschisă spre semnare la 28 mai 1970, la Haga, cu ocazia celei de-a VI-a Conferinţe a
miniştrilor de justiţie ai statelor membre ale Consiliului Europei, Convenţia Europeană asupra
valorii internaţionale a sentinţelor represive consacră o serie de principii fundamentale şi anume:
recunoaşterea, ca regulă generală, a sentinţelor represive străine; considerarea în concreto a dublei
incriminări a faptelor în cele două state; prescripţia sancţiunii să nu fie împlinită; amnistia
împiedică, în anumite condiţii, recunoaşterea sentinţelor pronunţate în străinătate; procedura
utilizată în statul solicitant trebuie să fie conformă cu dispoziţiile Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului.
Convenţia cuprinde dispoziţii generale privind executarea sentinţelor represive, condiţiile
în care poate fi cerută executarea unei sancţiunii, efectele transmiterii executării şi condiţiile pe
care trebuie să le îndeplinească cererile de executare a sentinţelor. Pentru sentinţele pronunţate în
lipsa inculpatului, Convenţia prevede o cale de recurs deosebită şi anume opoziţia declarată în
statul solicitat şi depusă fie în acest stat, fie în statul solicitant, care înlocuieşte căile de recurs
obişnuite şi naţionale. Această cale de recurs reprezintă o dispoziţie specifică dreptului european,
întemeiată exclusiv pe prevederileacestei Convenţii.
Sunt reglementate, de asemenea, problemele măsurilor provizorii, procedura de
„exequatur”, situaţia cererilor de executare în cazul unor amenzisau confiscării unor sume de bani
ori a unui obiect, efectele internaţionale ale sentinţelor represive europene, mai precis ale
principiului „non bis in idem”, precum şi luarea în considerare a sentinţelor represive europene.

I.6.3. Transferarea persoanelor condamnate

Convenţia asupra transferării persoanelor condamnate, deschisă spre semnare la 21 martie
1983, are ca obiect facilitarea transferului deţinuţilor străini către ţărilor lor de origine, creând o
procedură simplă, rapidă şi suplă. Titulatura Convenţiei nu include şi adjectivul „europeană”,
tocmai pentru a permite ratificarea ei şi de către statele democratice neeuropene, dintre care două
(Canada şi S.U.A.) au participat activ la elaborarea textului.
Convenţia defineşte termenii fundamentali pentru mecanismul de transfer şi principiile
generale pe care se bazează şi prevede condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească transferarea,
documentele necesare şi consimţământul condamnatului, consecinţele transferării, procedura
„exequaturului”, reglementarea tranzitului condamnatului şi suportarea
cheltuielilor legate de transferare. Convenţia a fost semnată şi de România, iar unele ţări au
formulat şi o serie de declaraţii şi rezerve.

I.6.4. Transmiterea procedurilor represive

Urmare Recomandării Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 22 ianuarie 1965
privind reglementarea conflictelor de competenţă în materie represivă, Comitetul Miniştrilor a
însărcinat C.E.P.C. cu elaborarea unui proiect de convenţie europeană în acest domeniu. La 15 mai
1970, Convenţia europeană asupra transmiterii procedurilor represive a fost deschisă spre semnare
statelor membre366 .
Convenţia defineşte termenii de infracţiune şi sancţiune, stabileşte condiţiile transmiterii
hotărârilor, competenţa judiciară şi dreptul aplicabil, efectul cererii de urmărire asupra statului
solicitant şi cele ale statului solicitat, valoarea cercetării şi instrucţiei (a probelor administrate),
probleme legate de prescripţie, situaţia infracţiunilor în statul solicitat, pluritatea procedurilor
represive şi principiul „non bis in idem”.
În cele trei anexe, Convenţia enumără opt rezerve de care Statele Contractante pot face uz
la depunerea instrumentelor de ratificare, aderare sau acceptare, cele două declaraţii pe care Statele
Contractante le pot face în aplicarea articolului 41.1, respectiv lista infracţiunilor asimilate şi a
infracţiunilor penale, astfel cum sunt prevăzute în Franţa, Germania şi Italia.
Convenţia a fost semnată până acum de 19 ţări, din care 8 au şi ratificat-o, iar 7 dintre ele
au exprimat şi unele rezerve cu ocazia depunerii instrumentelor de ratificare. România nu a semnat
încă această convenţie.

I.7. Reguli speciale şi metode ale cooperării interstatale referitoare la anumite infracţiuni şi
persoane
I.7.1. Combaterea terorismului internaţional
Izvorâtă din necesitatea luptei împotriva actelor teroriste tot mai frecvente şi tot mai
violente, Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului a fost deschisă spre semnare
statelor membre ale Consiliului Europei la 27 ianuarie 1977.
Convenţia modifică şi completează convenţiile de extrădare care permiteau, limitat şi
lacunar, luarea unor măsuri concrete împotriva criminalităţii de mare violenţă. Considerând că
gravitatea şi consecinţele actelorteroriste sunt de aşa natură încât elementul lor penal primează
asupra eventualelor aspecte politice ale acestora, Convenţia permite ca teroriştii să fie urmăriţi şi
pedepsiţi atât timp cât se află pe teritoriul statelor membre ale Consiliului Europei. Pentru a
cuprinde o arie cât mai largă de infracţiuni grave, Convenţia enumără infracţiunile care nu sunt
considerate ca infracţiuni politice în vederea acceptării extrădării, precum şi infracţiunile conexe
infracţiunilor politice şi cele inspirate de mobiluri politice.
Pentru facilitarea cooperării internaţionale în materie antiteroristă, Convenţia conţine o
clauză deosebit de importantă, în sensul că prevederile oricăror tratate şi acorduri de extrădare
aplicabile între statele contractante, inclusiv Convenţia europeană de extrădare, sunt modificate,
în ceea ce priveşte relaţiile între statele contractante, în măsura în care ele nu sunt compatibile cu
Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului. Totodată, infracţiunile menţionate sunt
considerate a face parte de drept de pe lista de cazuri de extrădare a unui tratat sau convenţie, aflată
în vigoare între părţile contractante.
Comitetul Miniştrilor a elaborat, anterior adoptării Convenţiei, o serie de recomandări prin
Rezoluţia (70) 23 din 22 iunie 1970 referitoare la pirateria aeriană, Rezoluţia (70) 51 din 11
decembrie 1970 referitoare la protecţia membrilor misiunilor diplomatice şi consulare şi Rezoluţia
(74) 3 din 24 ianuarie 1974, prin care se recomandă statelor membre principiile din care să se
inspire în combaterea terorismului internaţional. De asemenea, la 15 ianuarie 1982, Comitetul
Miniştrilor a adoptat Recomandarea (82) 1 privind cooperarea internaţională în materie de
urmărire şi reprimare a actelor de terorism.

366 Ibidem, p. 185 şi următoarele.

 Convenţia a fost ratificată de 29 ţări membre ale Consiliului Europei, între care si România,
17 dintre acestea formulând declaraţii sau exprimând unele rezerve cu ocazia depunerii
instrumentelor de ratificare.

I.7.2. Protecţia patrimoniului cultural al popoarelor

În conformitate cu programul definit prin Convenţia culturală europeană care consacră
existenţa unui patrimoniu cultural comun al Europei şi angajamentul statelor membre ale
Consiliului Europei de a-l salvgarda, C.E.P.C. a pregătit un proiect de convenţie europeană privind
infracţiunile ce vizează bunurile culturale, care a fost adoptat de Consiliul Miniştrilor şi deschis
spre semnare la 23 iunie 1985.367
Convenţia are ca obiectiv prezervarea bunurilor culturale de principalul pericol care le
ameninţă: criminalitatea. Definind infracţiunea, urmărirea, sentinţa şi sancţiunea, ca termeni
utilizaţi în cuprinsul său, convenţia denumeşte categoriile de bunuri culturale şi infracţiunile avute
în vedere, instituie obligaţia statelor de-a lua măsurile necesare pentru a promova în rândul
publicului conştiinţa necesităţii protecţiei bunurilor culturale (de altfel cele mai importante probe
care le determină şi atestă identitatea – n.n.), precum şi angajamentul general de a colabora pentru
prevenirea infracţiunilor ce vizează bunuri culturale şi descoperirea bunurilor culturale sustrase ca
urmare a acestora. Ea clarifică problema restituirii bunurilor culturale prin două forme de
cooperare: avizarea unui stat semnatar în legătură cu bunurile culturale sustrase ori găsite pentru a
facilita descoperirea acestora, sau instituirea unei proceduri în vederea restituirii şi executarea
comisiilor rogatorii. De asemenea, sunt reglementate, în ordine, reprimarea actelor care aduc
atingere patrimoniului cultural, regulile de competenţă internaţională pentru urmărirea şi judecarea
infracţiunilor vizând bunuri culturale, conflictelor de competenţă şi principiul „non bis in idem”.
Îmi permit să fac o scurtă apreciere asupra acestui subiect. Bunurile (operele, valorile) de
patrimoniu cultural naţional sunt actele autentice pentru dovedirea identităţii unui popor, ele
exprimând în forme şi imagini sufletul acestuia; este şi raţiunea pentru care ele trebuie apărate ca
şi ochii din cap, întrucât nu au numai valoare culturală, artistică, sentimentală, dar şi istorică. Iar
această ultimă valoare le transcende pe toate celelalte, sub semnul etern al „EULUI” inalienabil şi
indestructibil.
Conservarea acestor valori inestimabile este raţiunea supremă pentru care Convenţia
militează dar, din păcate ea nu a fost foarte agreată, motivul principal fiind lesne de înţeles:
dominaţia sentimentului mercantil, în faţa celui normal, de respect faţă de veridic şi peren. În mod
probabil numai astfel ar putea fi explicat gestul statului român, după victoria Revoluţiei din
Decembrie 1989, de a abroga printre primele, Legea privind patrimoniul cultural naţional – una
dintre cele mai bine închegate şi formulate legi din lume în domeniu – care ne apără cel mai bine
valorile naţionale, care de altfel sunt inestimabile. A fost o greşeală şi va fi probabil imposibil de
aflat cu exactitate cui a folosit această greşeală şi câte dintre valorile culturale naţionale, de altfel
patrimoniul cel mai valoros al acestui popor, au fost înstrăinate în acest fel.

I.7.3. Confiscarea produsului criminalităţii

Importanţa acestei probleme a fost evidenţiată cu ocazia multor reuniuni internaţionale, la
cel mai înalt nivel, îndeosebi în ceea ce priveşte combaterea unor forme grave ale criminalităţii
transnaţionale organizate, cum ar fi: traficul cu droguri, arme şi explozivi, terorismul internaţional
ş.a. Având în vedere activitatea desfăşurată în acelaşi scop de alte organism internaţionale, în

367Ioan Hurdubaie – Spaţiul Penal Paneuropean din perspectiva Consiliului Europei, Editura Universal Plan,
Bucureşti, 1999, p. 245 şi următoarele.
special O.N.U., Consiliul Europei a adoptat în această materie două importante instrumente
juridice internaţionale:
Proiectul unei convenţii pe această temă a fost elaborat în cursul a nouă reuniuni ale unui
comitet de experţi al C.E.P.C. astfel că, la reuniunea din septembrie 1990, Comitetul Miniştrilor a
aprobat textul propus şi a decis să-l deschidă spre semnare la 8 noiembrie 1990.368
Convenţia defineşte termenii care constituie baza mecanismului de cooperare
internaţională în materie, respectiv „produs”, „bun”, „instrumente”, „confiscare” şi „infracţiune
principală”. În al doilea rând, Convenţia stabileşte măsurile ce trebuie luate la nivel naţional de
statele membre: confiscarea, măsuri de investigaţie şi măsuri provizorii. Ea impune părţilor
semnatare să adopte prerogative şi tehnici speciale de investigaţie şi instituie obligaţia pentru părţi
de a conferi caracter de infracţiune unor acte care constituie activităţi de spălare. Convenţia
reglementează totodată principiile generale şi măsurile de cooperare internaţională, asistenţă în
scop de investigaţii, măsurile provizorii ce trebuie dispuse la cererea altei părţi, confiscarea şi
modul de executare a acesteia în cazul instrumentelor sau produselor, motivele de refuz şi de
amânare a confiscării. Convenţia tratează, de asemenea, procedura în lipsa inculpatului, notificarea
unor documente şi protejarea drepturilor terţilor, problema sechestrului bancar, recunoaşterea
hotărârilor străine, regulile de procedură şi de cooperare în această materie. Nu sunt omise nici alte
două aspect importante ale luptei împotriva criminalităţii: problema confidenţialităţii şi problema
despăgubirilor în caz de responsabilitate pentru daune provocate unei persoane.

I.7.4. Acordul referitor la combaterea traficului ilicit de droguri desfăşurat în marea liberă
Convenţia Naţiunilor Unite, din 1988, de la Viena, împotriva traficului ilicit de stupefiante
şi de substanţe psihotrope conţine în articolul 17 dispoziţii referitoare la traficul pe mare, însă tace
sau omite să dea orientări suficiente pentru a asigura aplicarea sa practică în condiţii optime. În
acest scop, la paragraful 9, art. 17 se prevede că părţile vor încheia acorduri sau aranjamente
bilaterale ori regionale pentru a face aplicabile dispoziţiile articolului sau pentru a-i întări
eficacitatea. Este exact ceea ce urmăreşte şi realizează Acordul referitor la traficul ilicit pe mare,
pentru punerea în aplicare a art. 17 din Convenţia Naţiunilor Unite şi care a fost deschis spre
semnare pentru statele membre ale Consiliului Europei la 31 ianuarie 1995.
Acordul defineşte în capitolul I termenii utilizaţi în cuprinsul textului: „statul care
intervine”, „competenţa preferenţială”, „infracţiune pertinentă” şi „navă”. Capitolul II tratează,
în cele cinci secţiuni ale sale, problemele esenţiale ale cooperării internaţionale în scopul reprimării
traficului de stupefiante în marea liberă: principii generale, procedurile navelor şi executarea
acestora, dispoziţii privind exercitarea competenţei de către statul care intervineşi statul
pavilionului, precum şi o serie de reguli generale de procedură, respectiv: autorităţile competente,
forma cererilor şi limba în care sunt redactate, conţinutul cererilor, informarea proprietarilor şi
căpitanilor de navă, utilizarea restrânsă a informaţiilor, suportarea cheltuielilor şi a
daunelorinterese.
Pentru verificarea aplicării Acordului şi rezolvarea diferendelor este instituit un Comitet de
supraveghere, format din experţi ai tuturor părţilor, având ca sarcină examinarea aplicării
Acordului şi propunerea unor măsuri menite să asigure eficacitatea funcţionării acestuia.
Acordul a fost semnat de cinci ţări, însă nu a intrat încă în vigoare.

I.7.5. Reglementări specifice privind cooperarea referitoare la armele de foc şi la

despăgubirea victimelor unor infracţiuni violente

368 Ibidem, p. 257 şi următoarele.

 Controlul achiziţionării şi deţinerii armelor de foc de către persoane particulare
Importanţa unei asemenea măsuri împotriva violenţei criminale a determinat Consiliul
Europei să elaboreze Convenţia europeană asupra controlului dobândirii şi deţinerii armelor de
foc de către particulari, deschisă spre semnare statelor membre la 28 iunie 1978 369 .
Convenţia defineşte termenii utilizaţi în text, respectiv: „armă de foc”, „persoană”,
„armurier” şi „rezident”, stabileşte obligaţiile părţilor în reprimarea traficului ilicit cu arme de
foc, acestea având libertatea deplină de a elabora reglementările legale necesare. Potrivit
articolului 5 din Convenţie, notificarea tranzacţiilor cu arme de foc este obligatorie. Statul
Contractant pe teritoriul căruia o armă este vândută, transferată sau cedată cu orice titlu unei
persoane cu reşedinţa pe teritoriul altei Părţi Contractante trebuie să notifice acest lucru acelei
părţi.
Convenţia instituie şi un alt sistem de control internaţional, cel al dublei autorizări, conform
căreia fiecare parte contractantă ia măsurile potrivite pentru a se asigura că nicio armă de foc aflată
pe teritoriul său nu va fi vândută, transferată sau cedată sub orice titlu unei persoane care nu este
rezidentă acolo şi care nu a obţinut, în prealabil, autorizarea autorităţilor competente ale părţii
contractante respective.
Convenţia prevede şi posibilitatea ca aceste autorizaţii să fie înlocuite printr-un permis
internaţional. Convenţia are două anexe: Anexa I defineşte în detaliu ce se înţelege prin „armă de
foc”, iar Anexa II prevede rezervele care pot fi făcute de părţi cu ocazia semnării, ratificării,
aprobării sau acceptării Convenţiei. Completând prevederile Convenţiei, la 7 decembrie 1984,
Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea (84) 23 care sugerează
statelor o serie de măsuri ce vizează ţinerea sub control, la nivelul naţional, sub toate aspectele, a
problemei armelor de foc.
Convenţia a fost semnată şi de România. Cu ocazia semnării sau depunerii instrumentelor
de ratificare, unele state au făcut declaraţii sau au formulat rezerve.

Despăgubirea victimelor unor infracţiuni violente

O atenţie deosebită a acordat-o şi o acordă Consiliul Europei poziţiei victimei în cadrul
infracţiunii şi protecţiei intereselor sale. Deşi, de principiu, despăgubirea victimei ar trebui să cadă
în sarcina infractorului, în practică acest lucru se întâmplă foarte rar, mai ales că de multe ori
infractorul nu este descoperit ori este insolvabil.
Ca atare, începând din 1970, această problemă a făcut obiectul unor studii şi lucrări ale
C.E.P.C., ale căror concluzii s-au materializat în Convenţia europeană relativă la despăgubirea
victimelor unor infracţiuni violente, deschisă spre semnare statelor membre ale Consiliului
Europei la 24 noiembrie 1983.
Scopurile Convenţiei sunt:
• armonizarea pe plan european a principiilor d irectoare (dispoziţii minimale) relative la
despăgubirea victimelor infracţiunilor violente:
• asigurarea cooperării între părţile contractante în acest domeniu, includerea despăgubirii
victimelor străine de către statul pe teritoriul căruia s-a comis infracţiunea şi asistenţa
mutuală asupra tuturor problemelor referitoare la această despăgubire.
Specific acestei Convenţii este faptul că ea nu se aplică direct de către state, ci că părţile se
angajează să-şi adapteze legislaţia prezentă şi viitoare, precum şi practica administrativă la

369 Ibidem, p. 202 şi următoarele.

principiile enunţate de Convenţie. Convenţia conţine prevederi referitoare la angajamentul statelor
de a asigura aplicarea principiilor Convenţiei, persoanele cărora li se acordă despăgubiri şi
condiţiile acordării acestora, respectiv cooperarea internaţională în domeniu, fiecare stat
desemnând o autoritate centrală însărcinată să primească cereri de asistenţă şi să le dea curs.
În completarea dispoziţiilor acestei Convenţii, Comitetul Miniştrilor a adoptat
Recomandarea (85) 11 din 28 iunie 1985, în legătură cu poziţia victimei în cadrul dreptului penal
şi procedurii penale.

I.8. Noi demersuri vizând perfecţionarea cooperării interstatale în materie penală şi

armonizarea legislaţiilor statelor membre ale Consiliului Europei
Preocupat să contracareze sfidarea pe care criminalitatea organizată o reprezintă pentru societăţile
democratice, Consiliul Europei a întreprins în ultima perioadă noi demersuri în acest sens 370 :
• Recomandarea (87) 1 din 19 ianuarie 1987, prin care statele member sunt invitate să
ratifice, într-un număr cât mai mare, şase dintre cele mai importante convenţii europene în
materie penală şi patru protocoale adiţionale, despre care se face vorbire în cuprinsul
lucrării.
• Proiectul Convenţiei europene generale asupra cooperării interstatale în domeniul penal,
al cărui text definitiv a fost aprobat de Comitetul de experţi ai C.E.P.C. cu ocazia reuniunii
sale din 21-25 martie 1994, care conţine dispoziţiile comune aplicabile celor patru metode
specifice ale cooperării interstatale în domeniul penal (extrădarea, asistenţa judiciară,
supravegherea şi executarea sancţiunilor), normele relative privind coexistenţa între
tratatele deja existente în acest domeniu şi tratatul multilateral propus, precum şi la
ratificarea şi intrarea în vigoare a acestuia din urmă.
• Programul de acţiune împotriva corupţiei Cea de-a XIX-a Conferinţă a miniştrilor europeni
de justiţie a recomandat Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei crearea unui Grup
multidisciplinar asupra corupţiei care, potrivit mandatului încredinţat, şi-a alcătuit un
Program de lucru detaliat, format din patru capitole:
✓ distincţia între ce este permis şi ce este interzis în materie de corupţie;
✓ instituţii şi categorii de persoane cu roluri şi responsabilităţi specific în raport cu
corupţia;
✓ prevenirea, investigarea, sancţionarea corupţiei şi cooperarea internaţională;
✓ subiecte cu caracter general, importante pentru lupta împotriva corupţiei, între
care finanţarea partidelor politice, rolul grupurilor de presiune, mass-media şi
lupta împotriva corupţiei.
✓ în cadrul aceluiaşi program, Grupul multidisciplinar asupra corupţiei şi-a propus
şi realizarea unor cercetări criminologice asupra corupţiei.

I.9. Alte preocupări ale organismelor internaţionale pe linia prevenirii şi combaterii crimei
organizate

370 Ibidem, p. 301 şi următoarele.

 În aproape 44 de ani, Consiliul Europei a elaborat un întreg ansamblu de convenţii privind
cooperarea internaţională în materie penală care, completate printr-un mare număr de recomandări,
constituie un adevărat corp de drept european în domeniul care ne preocupă.
Prezentat pentru prima dată în 1977, de către fostul preşedinte francez Valery Giscard
d’Estaing, proiectul „Spaţiul judiciar penal european” şi-a găsit materializarea în activitatea
normativă a Consiliului Europei, concepută astfel încât să nu afecteze atributele suveranităţii
naţionale a statelor membre, majoritatea convenţiilor penale conţinând prevederi în acest sens.
Dacă în domeniul clasic al asistenţei judiciare penale internaţionale, reglementată prin convenţiile
amintite mai sus, uniformizarea legislaţiilor penale ale ţărilor membre ale Consiliului Europei
întâmpină inerente dificultăţi, cauzate de specificul naţional tradiţional al acestora, se apreciază că
în privinţa noilor forme ale crimei organizate transnaţionale, cum ar fi criminalitatea informatică,
ambientală, nucleară etc., această uniformizare va fi mult mai uşor de realizat, întrucât experienţa
în materie a ţărilor europene este încă în suferinţă, iar o reglementare unitară la nivel continental
va fi convenabilă tuturor, uşor de pus în aplicare la nivel naţional şi internaţional.
Acest lucru nu va face decât să întărească cuvintele vizionarului politician francez Robert
Schumann, care în 1950 spunea: „Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o construcţie de
ansamblu, ci prin realizări concrete care să creeze mai întâi solidaritate de fapt”.
Caracterul tot mai cuprinzător al crimei organizate, diversitatea formelor sale de manifestare, aria
largă de extindere în domeniile economice, sociale şi politice impun cu necesitate conceperea şi
elaborarea unor strategii adecvate pentru prevenirea şi combaterea acestui fenomen.
Abordarea sistematică a acestei problematici implică în mod obligatoriu luarea în calcul a
două elemente principale, respectiv: obiectivele urmărite şi metodele folosite. Aceasta cu atât mai
mult cu cât o comunitate sau o anumită ţară vor trebui să-şi determine priorităţile ţinând seama de
obiectivele urmărite, fiind gata în acelaşi timp să accepte anumite concesii şi să opteze pentru
metodele cel mai puţin costisitoare, implicând constrângeri politice şi legale minime. Aşadar, în
cele ce urmează, vom face referirile necesare la obiectivele ce trebuie avute în vedere şi la
strategiile necesare realizării lor.

I.9.1. Obiective
În general obiectivele ce se au în vedere la elaborarea strategiilor de prevenire şi reprimare
a crimei organizate sunt:
a) reducerea vulnerabilităţii societăţii la infiltrarea organizaţiilor criminale;
b) reducerea posibilităţilor de acumulare şi folosire a profiturilor obţinute din activităţi
ilicite;
c) identificarea, dezmembrarea şi lichidarea organizaţiilor criminale prin urmărirea şi
condamnarea membrilor acestora, confiscarea bunurilor obţinute din infracţiuni şi a celor folosite
în astfel de scopuri.
În esenţă, acestea sunt obiectivele, iar pentru realizarea lor este nevoie de elaborarea,
adoptarea şi aplicarea unor strategii de prevenire şi reprimare adecvate, prin metode şi mijloace
eficiente. În acest sens, o importanţă deosebită în elaborarea strategiilor de combatere a
fenomenului crimei organizate o are luarea în calcul a elementelor obiective şi subiective care
caracterizează teritoriul, ţara, regiunea respectivă.
Astfel, ca elemente obiective se pot menţiona:
• nivelul resurselor disponibile;
• calificarea şi competenţa cadrelor, în special a celor care îşi desfăşoară activitatea în
sistemul justiţiei penale şi în structurile de reprimare a crimei organizate.
 Ca elemente subiective, se pot avea în vedere:
• nivelul corupţiei şi vulnerabilitatea faţă de acest fenomen;
• legăturile de complicitate existente între grupările criminale organizate şi anumite elemente
ale sistemului politic, economic şi administrativ.
Având în vedere aceste elemente, în cele ce urmează vom aborda strategiile de prevenire şi
reprimare, precum şi metodele de ordin juridic şipractic pentru atinerea scopului propus, întrucât
un rol primordial în elaborarea acestor strategii îl are identificarea celor mai eficiente metode ce
vor fi folosite în prevenirea şi reprimarea, respectiv combaterea fenomenului crimei organizate.

I.9.2. Strategii preventive

Strategiile preventive pun accent pe următoarele obiective:
• reducerea posibilităţilor organizaţiilor criminale de a desfăşura activităţi infracţionale;
• reducerea vulnerabilităţii sectoarelor economice legale.
Strategiile care vizează reducerea posibilităţilor organizaţiilor criminale de a desfăşura
activităţi compatibile cu crima organizată integrează ca metode 371 :
• diminuarea cererii de bunuri şi servicii ilicite;
• recuperarea bunurilor şi serviciilor monopolizate de către organizaţiile criminale;
• consolidarea valorilor moralităţii şi ale legalităţii;
• conştientizarea populaţiei asupra pericolului pe care crima organizată îl reprezintă pentru
societate.
Strategiile care urmăresc reducerea vulnerabilităţii economiei legale pun un accent
deosebit pe transparenţă cât mai mare sectoarelor economicofinanciare, întrucât organizaţiile
criminale sunt interesate să penetreze în economia legală pentru:
• spălarea şi investirea veniturilor ilicite;
• asigurarea unei poziţii respectabile în societate pentru membrii acestora;
• exercitarea unui control mai riguros asupra ariei de acţiune în scopul obţinerii de profituri
maxime;
• diminuarea, pe cât posibil, a riscurilor acţiunilor represive din partea autorităţilor statale.
Sporirea transparenţei în sectoarele economiei legale, printr-o mai bună monitorizare a
activităţilor ce se desfăşoară în cadrul acestora, creşte posibilitatea de depistare a acţiunilor de
penetrare din partea organizaţiilor criminale şi, implicit, de prevenire a acestora.
Reducerea vulnerabilităţii economiei legale trebuie să se facă în mod echilibrat, prin mecanisme
economico-financiare de reglare, care să favorizeze concurenţa şi să evite riscul ca organizaţiile
criminale să recurgă la violenţă ori la acte de corupţie pentru a obţine monopolul în anumite
domenii.

371 Damian Miclea – Combaterea Crimei Organizate – Evoluţie, tipologii, legislaţie, particularităţi – Curs, vol. 1,
Editura M.A.I., 2004, p. 72.
 Strategiile de prevenire a crimei organizate diferă, în anumite privinţe de cele de prevenire
a criminalităţii în general. Potrivit raportului întocmit de Secretariatul Naţiunilor Unite şi prezentat
la cel de-al VIII-lea Congres, ţinut la Havana, în 1990, strategiile de prevenire a criminalităţii sunt
categorisite în strategii directe şi strategii indirecte.
Strategiile directe
Strategiile directe cumulează, în special, categoria măsurilor preventive cu un pronunţat
caracter practic-aplicativ, ce urmăresc restrângerea posibilităţilor de comitere a faptelor
infracţionale.372
În categoria strategiilor şi măsurilor preventive directe se include cele vizând:
• reducerea potenţialului de comitere a infracţiunilor;
• protecţia fizică împotriva furturilor;
• marcarea obiectelor de valoare pentru o identificare individuală;
• patrularea preventivă stradală şi zonală;
• supravegherea transportului public;
• înfiinţarea de asociaţii cetăţeneşti cu atribuţii pe linia prevenirii criminalităţii;
• asigurarea de către organele de poliţie a unor servicii de consultanţă antiinfracţională;
• desfăşurarea de campanii publicitare antiinfracţionale, cu implicarea mass-mediei etc.
Acestea au ca finalitate, pe de o parte, identificarea, structurarea şi influenţarea
posibilităţilor societăţii pentru îmbunătăţirea calităţii generale a vieţii, iar pe de altă parte,
restrângerea câmpului de acţiune a criminalităţii. În categoria măsurilor ce pot face obiectul
strategiilor indirecte intră:
• promovarea de programe de măsuri pentru îmbunătăţirea sistemului de învăţământ şi al
protecţiei sociale;
• elaborarea unor programe de măsuri specifice, bine concepute şi susţinute material sau
organizate de poliţie, împreună cu alte structuri ale justiţiei, administraţiei, pentru ocuparea
timpului liber al adolescenţilor într-un mod cât mai plăcut şi util;
• ridicarea standardului de viaţă al comunităţilor, pornindu-se de la premisa că sărăcia este o
componentă esenţială a cauzalităţii creşterii ratei criminalităţii.
Este lesne de înţeles că paleta strategiilor de prevenire a fenomenului infracţional este mult
mai largă, aceasta variind de la o ţară la alta, în funcţie de nivelul general de dezvoltare, gradul de
educaţie a populaţiei, rata criminalităţii, situaţia operativă etc.

I.9.3. Strategiile de reprimare

Evoluţia globală a fenomenului crimei organizate şi tendinţele prognozate de
internaţionalizare a acestuia a determinat şi determină statele lumii să reacţioneze în consecinţă,
cu mijloacele necesare pentru stoparea şi reducerea treptată a acestuia, având în vedere atât
periculozitatea deosebită a acestuia, cât şi tendinţa sa tot mai crescândă de a subsuma şi subjuga
puterea de stat şi, implicit, siguranţa naţională.

372 Ibidem, p. 73.

 Pe cale de consecinţă, strategiile represive vizează în primul rând măsuri de restructurare,
adaptare şi completare a legislaţiei, ţinând cont atât de particularităţile tradiţionale proprii, dar şi
de evoluţia şi conotaţiile pe care le-a căpătat fenomenul infracţional contemporan.
Principalele modificări şi completări ale legislaţiilor naţionale, recomandate prin
convenţiile, acordurile sau recomandările elaborate şi furnizate de organismele internaţionale, au
în vedere următoarele:
• armonizarea legislaţiilor penale, prin incriminarea activităţilor compatibile cu crima
organizată;
• incriminarea apartenenţei la organizaţiile criminale;
• confiscarea bunurilor dobândite pe căi ilegale de către grupurile sau organizaţiile criminale
şi a celor folosite de acestea pentru comiterea de infracţiuni.
Cu unele excepţii, majoritatea ţărilor grav afectate de fenomenul crimei organizate şi-au
adaptat şi completat legislaţiile naţionale, incriminând ca activităţi criminale organizate: traficul
ilicit cu stupefiante; contrabanda cu opere de artă şi alte valori din patrimoniul naţional şi universal;
comerţul illicit cu arme de foc, muniţie şi explozivi; extorcarea de fonduri; valorificarea bunurilor
provenite din furt; manoperele frauduloase şi falsificarea de monedă sau alte valori; răpirea de
persoane în scopul obţinerii de avantaje băneşti; falsul în evidenţele contabile şi alte forme de
fraude financiare; proxenetismul şi prostituţia; jocurile ilicite de noroc ş.a.
De la o ţară la alta, în funcţie de impactul pe care îl au, mai sunt incriminate ca activităţi
criminale organizate şi alte fapte cum ar fi: traficul cu hormoni, organe umane, persoane, substanţe
radioactive, nucleare şi deşeuri toxice etc. Nu toate ţările se confruntă cu astfel de activităţi
criminale organizate şi, drept urmare, nici nu consideră necesar să le incrimineze prin lege. Am
arătat în capitolul anterior varietatea incriminării apartenenţei la grupările criminale, aceasta fiind
percepută în mod diferit de la o ţară la altă şi, de aici, şi varietatea sancţiunilor aplicate. Pentru
combaterea eficientă a crimei organizate, este necesară instituirea unor sancţiuni suplimentare faţă
de cele aplicate în mod curent vinovaţilor.
Astfel, unele ţări impun restricţii asupra proprietăţii, asocierii şi activităţilor cotidiene ale
unor persoane considerate periculoase, ţinând cont de antecedentele lor penale.
Înainte de a încredinţa unei persoane o licenţă sau un contract public se poate verifica dacă
aceasta a avut relaţii cu organizaţiile criminale, luându-se astfel măsurile de precauţie necesare
privind buna sa reputaţie. Persoanele fizice şi juridice care desfăşoară activităţi economice şi
financiare ce pot expune publicul unor neajunsuri vor trebui verificate atent pentru a se preveni
comiterea unor infracţiuni, cu atât mai mult cu cât sancţiunile penale nu asigură, în mod obişnuit,
o despăgubire suficientă a victimelor. O deosebită atenţie va trebui acordată prevenirii şi
sancţionării infracţiunilor comise de către persoanele juridice, în special societăţile multinaţionale,
întrucât acţiunile acestora ies adesea din sfera de competenţă a jurisd icţiei naţionale, iar probarea
responsabilităţii lor poate fi extrem de dificilă.
Responsabilitatea penală a unei persoane juridice constituie o adevărată forţă de
descurajare, întrucât aplicarea unor sancţiuni aduce prejudicii reputaţiei acesteia. Este şi motivul
pentru care unele jurisdicţii prevăd sancţionarea infracţiunilor comise de persoane juridice prin
aplicarea de amenzi, confiscarea bunurilor sau drepturilor deţinute de acestea etc.
În cadrul legislaţiei privind confiscarea, se impune protejarea libertăţii şi dreptului de proprietate
ale individului, conform principiilor ce stau la baza constituţiei naţionale şi a documentelor
internaţionale în vigoare.
 Practica a dovedit că, în condiţiile internaţionalizării crimei organizate, legislaţia naţională
nu este suficientă. Pentru a face posibilă confiscarea profiturilor din activităţile ilicite pe plan
mondial, au fost încheiate o serie de acorduri internaţionale, care vor constitui documente de
referinţă pentru restructurarea, adoptarea şi completarea legislaţiilor naţionale privind confiscarea
bunurilor dobândite pe căi ilicite de către grupurile şi organizaţiile criminale sau folosite de acestea
pentru comiterea de infracţiuni.
Există o dificultate în formularea unei definiţii internaţionale acceptate a confiscării,
întrucât există mai multe metode de confiscare şi cele mai multe ţări consideră că procedeele
proprii sunt cele mai bune.
Se disting două forme principale de confiscare, respectiv:
• Confiscarea proprietăţii, aceasta presupunând confiscarea proprietăţii propriu-zise,
respectiv obiectul material al infracţiunii în sine sau echipamentul folosit la comiterea
acesteia. Proprietatea se confiscă de la proprietarul său ilegal şi este trecută în proprietatea
statului.
• Confiscarea valorii. În acest caz, delincventul trebuie să plătească o sumă de bani statului,
pe baza unei estimări a valorii câştigurilor rezultate în mod direct sau indirect din
infracţiuni sau a echivalentului acestora. În caz de neplată, statul are dreptul de a confisca
orice bun aparţinând infractorului, în valoare de până la suma pe care o are de plătit.
În Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit cu narcotice şi substanţe psihotrope
de la Viena (1988), confiscarea este denumită ca definitivă privare de proprietate, pe baza unei
decizii a instanţei de judecată sau a unei alte autorităţi competente.
• Privarea de proprietate se referă la orice fel de bunuri. Fiecare ţară, parte la Convenţie,
trebuie să adopte măsuri care să dea posibilitatea confiscării drepturilor, precum şi a câştigurilor
rezultate din infracţiunile cu droguri sau a proprietăţii a cărei valoare corespunde unor astfel de
câştiguri. În plus, autorităţile legale trebuie să fie în măsură să identifice, urmărească, blocheze sau
să sechestreze câştigurile sau proprietăţile în scopul unei confiscări finale. Evidenţele bancare,
financiare sau comerciale trebuie să fie accesibile la nevoie, iar în acest sens, secretul bancar nu
poate fi invocat ca motivaţie pentru un posibil refuz. De asemenea, urmare a solicitării unei alte
părţi, ţara pe al cărui teritoriu se află profiturile „pătate” sau proprietatea poate fi obligată să
procedeze la confiscarea acestora luând toate măsurile ce se impun în acest sens.
În concluzie, conform prevederilor Convenţiei mai sus citate, este posibilă atât confiscarea
proprietăţii, cât şi a valorii acesteia, evident, în cazul traficului ilicit de droguri.
În Convenţia cu privire la spălarea banilor, cercetarea, sechestrarea şi confiscarea profiturilor
rezultate din infracţiuni (Strassbourg 1990), confiscarea este definită drept o măsură ordonată de
autorităţile abilitate ca urmare a unui proces privitor la o infracţiune sau la mai multe infracţiuni
care au drept consecinţă privarea definitivă de proprietate.
Conform prevederilor acestei convenţii, toate părţile sunt obligate să coopereze pentru
buna desfăşurare a investigaţiilor şi procedurilor ce vizează confiscarea. Fiecare parte trebuie să
respecte solicitările celorlalte părţi cu privire la confiscarea unor anumite părţi ale proprietăţii ce
reprezintă mijloace sau rezultate financiare, precum şi a profiturilor, prin solicitarea plăţii unei
sume de bani ce corespunde valorii acestora. Secretul bancar nu poate fi invocate drept motiv al
refuzului cooperării.
Spre deosebire de Convenţia de la Viena, limitată doar la infracţiunile de trafic ilicit de
droguri, Convenţia de la Strassbourg are o sferă mult mai largă şi conţine o serie de obligaţii stricte.
Articolul 72 din Acordul şi Convenţia de la Schengen (1985-1990) stipulează faptul că părţile
trebuie să adopte acele măsuri care să le dea posibilitatea de a sechestra şi confisca profiturile de
ordin financiar ce derivă din traficul cu droguri, în conformitate cu legile lor interne.
Din acordurile şi convenţiile menţionate mai sus, precum şi din Directiva Comunităţii
Europene (Luxembourg, 1991), rezultă că problematica ridicată de crima organizată trebuie
soluţionată în forţă, în special prin mijloacele legii penale.

I.9.4. Legislaţia procedurală

Începerea şi încetarea urmăririi penale
În materie de procedură penală, legislaţiile naţionale tratează în mod diferit problema
începerii, încetării sau reluării urmăririi penale. Astfel, în Brazilia, Poliţia poate aprecia
oportunitatea declanşării unei anchete sau arestarea unei persoane suspecte de comiterea unei
infracţiuni373 . Conform legislaţiei germane, Poliţia şi Ministerul Public au obligaţia să dispună
începerea urmăririi penale dacă dispun de suficiente probe pentru a inculpa o persoană.
În Italia, Poliţia are obligaţia ca în interval de 48 de ore să prezinte procurorului situaţia
infracţiunilor constatate. Dacă probele sunt concludente, acesta dispune începerea urmăririi penale.
Ministerul Public poate cere autorităţilor judiciare competente schimbarea încadrării juridice sau
micşorarea pedepsei, în cazul în care acuzatul a cooperat cu organele de anchetă.
Poliţia din Jamaica dispune de o anumită marjă de manevră, având posibilitatea legală să
„închidă ochii” în cazurile privind mica delincvenţă, dacă aceasta se face în avantajul
investigaţiilor sale asupra activităţilor ilicite ale membrilor importanţi ai crimei organizate.
În Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, abilitarea de a instrumenta un dosar
penal aparţine exclusiv unui responsabil al serviciului însărcinat să conducă ancheta. Decizia de
încetare a urmăririi penale sau de a se lua o dispoziţie este lăsată exclusiv la aprecierea procurorilor
Coroanei.
În S.U.A., comisiile de anchetă pot să ancheteze sau să sesizeze Parchetul ori judecătorul.
Ele utilizează în mod frecvent această posibilitate în scopul completării surselor de informare
privind activitatea infractorului. Procurorul are posibilitatea de a nu inculpa un arestat şi de a
solicita tribunalului reducerea pedepsei în schimbul cooperării celui în cauză.
În România, organul de urmărire penală sesizat din oficiu, prin plângere sau denunţ,
dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, dacă nu există vreunul din cazurile de
împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 (exceptând pe cel de la lit.
b1) din Codul de procedură penală.
Când organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, încheie un proces-verbal ce
constituie actul de începere a urmăririi penale. Dacă din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor
premergătoare, efectuate după primirea plângerii sau denunţului, rezultă vreunul din cazurile de
împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în acelaşi art. 10 (ex. lit. b1) Cod de
procedură penală, organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu
propunerea de a nu se începe urmărirea penală. În situaţia în care organul de cercetare penală
consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest sens
pe care le înaintează procurorului. Dacă procurorul, după examinarea dosarului, este de acord cu
propunerea formulată, dispune prin ordonanţă punerea în mişcare a
acţiunii penale. Încetarea urmăririi penale are loc când se constată existenţa vreunuia din cazurile
prevăzute în art. 10 lit. f-h şi j şi există învinuit sau inculpat în cauză.
Procurorul, la propunerea organului de cercetare penală, se pronunţă, prin ordonanţă,
asupra încetării urmăririi penale.

373 Cartea Albă a Crimei Organizate şi a Corupţiei, op. cit., p. 170.

 Probe şi mijloace de probă
În cadrul acestui subpunct nu vor fi tratate probele şi mijloacele de probă clasice, ci unele
dintre cele relativ recente şi totodată controversate, astfel:
a) Supravegherea electronică374
Date fiind implicaţiile sale asupra vieţii private a persoanei, supravegherea electronică este
percepută în mod diferit de legislaţiile naţionale ale statelor.
Autorizarea sau interzicerea utilizării acestui mijloc ţine seama de echilibrul delicat între
dreptul la protecţia vieţii private şi necesitatea serviciilor de represiune de a obţine probe
concludente în cazurile pe care le cercetează.
În Germania, legislaţia permite utilizarea supravegherii electronice, dar stipulează că
elementele de probaţiune astfel obţinute sunt admisibile numai cu anumite rezerve, impuse de
respectarea riguroasă a normelor de drept constituţional. Metodele de anchetă ce aduc prejudicii
deosebite vieţii private sau mijloacele folosite în secret nu sunt admisibile decât pentru probarea
comiterii unor infracţiuni grave. În plus, guvernul trebuie să stabilească ce alte metode de
investigare, mai puţin prejudiciabile faţă de persoanele investigate, au fost luate în considerare.
În Italia, la cererea procurorului, judecătorul de instrucţie poate da ordin de interceptare a
convorbirilor telefonice dacă această măsură este considerată necesară pentru probarea unor
infracţiuni grave. În cazuri urgente, procurorul poate ordona interceptarea convorbirilor, având
însă obligaţia de a solicita, în termen de 24 de ore, autorizarea judecătorului de instrucţie. Legea
antimafiaprevede posibilitatea ascultării preventive a unor posturi telefonice. Această operaţiune
trebuie să fie autorizată de către Procurorul Republicii. Informaţiile obţinute în virtutea acestei legi
pot fi utilizate pentru completarea unor măsuri, dar nu pot fi propuse ca probe de sine stătătoare
într-un proces.
Legea braziliană autorizează supravegherea electronică numai cu aprobarea expresă a
autorităţilor judiciare.
În Jamaica, legea nu permite utilizarea supravegherii pentru obţinerea de mijloace de
probă.
În Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, supravegherea electronică se
realizează, de asemenea, cu autorizarea prealabilă a autorităţilor competente.
În S.U.A., acest mijloc de obţinere a probelor judiciare este utilizat numai dacă un judecător
dă ordin în acest sens.
În România, înregistrarea pe bandă magnetică a unor convorbiri se realizează cu
autorizarea motivată a procurorului desemnat în acest sens, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru
care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea este utilă aflării adevărului.
b) Utilizarea agenţilor secreţi (acoperiţi)
Utilizarea agenţilor secreţi în acţiunile de prevenire şi combatere a activităţilor compatibile
cu crima organizată reprezintă o problem controversată, unele ţări interpretând această metodă ca
„instigare la crimă”.
Agenţii secreţi sunt utilizaţi, de regulă, în formele de criminalitate cu un conţinut deosebit
de grav, cum ar fi traficul cu droguri, în special în livrările supravegheate şi vânzarea de
stupefiante. Agentul secret, în viziunea specialiştilor în domeniu din majoritatea ţărilor, este un
cadru activ de poliţie, deplin acoperit, infiltrat într-o reţea criminală pentru a-i controla activitatea,
cu scopul final de a o demasca şi lichida. În unele ţări, agentul secret poate fi şi un rezervist sau un

374 Ibidem, p. 172 şi următoarele.

colaborator al poliţiei, cu o anumită pregătire şi experienţă, prezentând garanţii că, odată infiltrat
în reţeaua criminală, nu se deconspiră.
Având în vedere riscurile deosebite la care se expun agenţii secreţi, în condiţiile în care
sunt deconspiraţi, aprobarea folosirii acestora se dă, de regulă, numai de către anumiţi factori de
comandă, în baza unui raport bine motivat, justificând pe deplin asemenea iniţiativă.
c) Mărturia complicilor
Mărturia complicilor la comiterea de infracţiuni este admisă de majoritatea sistemelor
legislative naţionale, însă tribunalele manifestă o oarecare rezervă faţă de aceste probe. Practica
judiciară a demonstrat că, de regulă, complicii încearcă să ascundă adevărul, în timp ce martorii
sunt mult mai corecţi şi mai cinstiţi în declaraţiile lor.
d) Mărturia informatorilor
În principiu, documentele care conţin declaraţii nesemnate nu sunt admise în justiţie. A
admite ca un informator să depună mărturie într-o cauză penală înseamnă a-l deconspira şi a-l
expune riscului ameninţărilor şi şantajelor din partea acuzatului. Prejudiciile cauzate prin
deconspirarea unui informator sunt uneori mai mari decât cele presupuse de cauza penală în care
s-ar impune audierea sa. Informaţiile provenite din surse confidenţiale sunt admise ca probe în
tribunal.
e) Mărturia obţinută prin constrângere
Conform legislaţiei germane, dacă un martor refuză, fără a avea un motiv întemeiat, să
depună mărturie, tribunalul poate să-l oblige, sancţionându-l cu plata unei amenzi pentru ofensă
adusă magistratului.
În Italia, martorul este obligat să se prezinte în faţa judecătorului, să se conformeze
ordinelor acestuia privind cercetarea judiciară şi să răspundă cu sinceritate întrebărilor care i se
pun. Dacă martorul citat refuză în mod nejustificat să se prezinte la tribunal pentru a depune
mărturie, judecătorul poate ordona să fie adus în faţa completului de judecată cu forţa.
În Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, martorii pot fi obligaţi să se prezinte
la tribunal, dar nu pot fi constrânşi să dea declaraţii anticipate.
În S.U.A., conform prevederilor constituţionale, nimeni nu poate fi constrâns să depună
mărturie împotriva voinţei sale.
În România, potrivit art. 38 din Codul de procedură penală, persoana chemată ca martor
este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie şi are datoria să declare tot ce ştie
cu privire la faptele cauzei.

I.9.5. Programe speciale

Anumite sisteme naţionale de justiţie penală acordă o importanţă deosebită protecţiei
martorilor, ca parte integrantă a strategiei de luptă împotriva crimei organizate. Conform
legislaţiei în vigoare din unele ţări, în sprijinul asigurării securităţii martorilor, acestora li se
permite să-şi schimbe domiciliul şi identitatea. Organele de poliţie au, de asemenea, obligaţie
de a le asigura martorilor protecţia fizică, dacă aceştia sunt ameninţaţi de către acuzaţi sau
complicii lor. Pentru protecţia martorilor încarceraţi se ia măsura izolării lor în celule separate.
Astfel de măsuri sunt prevăzute şi pentru protecţia surselor de confidenţialitate care acceptă
să depună mărturie în instanţă.
Legislaţia germană permite organelor de poliţie să asigure securitatea martorilor în cadrul
activităţii lor cotidiene. Nu se prevăd astfel de măsuri cu privire la informatorii din lumea interlopă,
care nu acceptă să depună mărturie în instanţă.
 În Italia a fost promulgată o legislaţie care vizează protecţia martorilor precum şi a
informatorilor poliţiei.
Deşi în Marea Britanie nu există o legislaţie specială în domeniu, Poliţia poate asigura
protecţia martorilor care au depus mărturie în cazurile penale şi sunt consideraţi în pericol.375 De
asemenea, complicii la o infracţiune care depun mărturie împotriva acuzatului pot beneficia de
astfel de măsuri, însă nu şi informatorii poliţiei.
Statele Unite ale Americii dispun de un program federal de protecţie a martorilor şi
familiilor acestora. Acest program prevede reguli şi procedure concrete pentru asigurarea escortei
şi securităţii martorului şi familiei sale, mutarea într-o locuinţă temporară, stabilirea unui alt loc
de muncă, plata unei alocaţii şi alte servicii. Există, de asemenea, proceduri pentru protejarea
informatorilor care nu depun mărturie în instanţă. Informatorul are un statul special faţa de martor.
Acesta nu trebuie să compară în faţa instanţei decât în situaţii cu totul excepţionale, când nu există
alte probe pentru soluţionarea cauzei. Odată ce depune mărturie în instanţă nu este indicat să se
mai recurgă la serviciile sale în calitate de informator. Singurul în măsură să hotărască dacă un
informator poate depune mărturie în faţa instanţei este ofiţerul de poliţie ce-lare în legătură. Acesta
trebuie să-şi ia toate măsurile necesare pentru protecţia informatorului şi asigurarea
conspirativităţii acestuia.
Programul de protecţie a martorilor joacă un rol deosebit de important în lupta împotriva
criminalităţii organizate, în toate ţările unde această problem este acută. Practica a demonstrat că
valoarea contribuţiei martorilor în probarea activităţilor infracţionale depinde în mare măsură de
calitatea protecţiei care le este asigurată.

I.9.6. Penetrarea informativă a organizaţiilor criminale

Cea mai eficientă armă de luptă împotriva crimei organizate o reprezintă informaţia cu
privire la activitatea grupărilor criminale. Activitatea de culegere, prelucrare şi exploatare a
informaţiilor trebuie să se desfăşoare însă într-un cadru strict legal şi să se afle în permanenţă sub
controlul instituţiilor abilitate.
O deosebită importanţă trebuie acordată informaţiilor pe baza cărora se poate realiza
planificarea operaţiunilor specifice de represiune şi identificarea surselor de unde se pot obţine
probele ori mijloacele de probă. Informaţii importante se pot obţine prin intermediul surselor
confidenţiale ale Poliţiei, de la serviciile financiare şi fiscale, din documente oficiale sau cercetarea
legislaţiei în vigoare. Culegerea informaţiilor despre bunurile susceptibile a fi confiscate poate fi,
de asemenea, deosebit de utilă pentru punerea în aplicare a unei astfel de măsuri. Pentru a pătrunde
în intimitatea mecanismelor de funcţionare a crimei organizate şi a obţine probele necesare
inculpării liderilor organizaţiilor criminale, adesea se recurge la infiltrarea informatorilor şi
agenţilor secreţi.
În Italia, activitatea de culegere a informaţiilor despre crima organizată se desfăşoară de
către Direcţia de Investigaţii Antimafia, Carabinieri şi Poliţia de Frontieră. Datele obţinute de
aceste instituţii sunt stocate la Centrul de Prelucrare a Datelor aparţinând Oficiului de Coordonare
şi Planificare al Poliţiei din cadrul Ministerului de Interne.
În China, se execută o supraveghere atentă a elementelor susceptibile desfăşurării activităţi
ilicite la nivelul întreprinderilor, instituţiilor de învăţământ şi organizaţiilor de cartier, punându-se
un accent deosebit pe metodele educaţionale de prevenire.
Pentru obţinerea informaţiilor şi a mijloacelor de probă necesare în lupta contra crimei
organizate se foloseşte o gamă largă de metode şi tehnici cum arfi: anchetele judiciare,

375 Ibidem, p. 175.

percheziţiile, supravegherea fizică, interceptarea convorbirilor şi a corespondenţei, operaţiuni de
infiltrare, folosirea depoziţiilor făcute de către deţinuţi, arestaţi etc.
Se folosesc, de asemenea, ca surse de informaţii, înregistrările publice, mass-media,
declaraţiile făcute de cei intervievaţi cu ocazia unor anchete de rutină ş.a. Legat de nevoia
imperioasă a penetrării informative a organizaţiilor criminale reţin atenţia pentru unele aspecte
relevante prezentate cu prilejul Reuniunii Grupului de experţi în probleme de crimă organizată,
desfăşurată la 25 noiembrie 1998 la Bruxelles. Experţii în materie au concluzionat că fără întărirea
cooperării internaţionale combaterea fenomenului este ineficientă, iar serviciile naţionale de
informaţii trebuie să se simtă datoare şi să sprijine efectiv organismele abilitate cu combaterea
criminalităţii organizate.
Germania a propus şi susţine controlarea canalelor de comunicaţii ale persoanelor suspecte
şi confiscarea averilor celor găsiţi vinovaţi de apartenenţa la o organizaţie criminală. De exemplu,
Gerhard Forster, preşedintele Oficiului pentru Apărarea Constituţiei din Landul Bavaria apreciază
că „fenomenul crimei organizate nu poate fi combătut cu succes decât folosind mijloacele muncii
de informaţii”. În acest sens concludent este faptul că poliţia bavareză a devenit cea mai eficientă
din Germania, cu 64,3% din cazuri rezolvate, întrucât a fost sprijinită de serviciul de informaţii
din land.
Italia a cerut dotarea forţelor abilitate să combată fenomenul de crimă organizată cu sisteme
ultramoderne de comunicare criptată, supravegherea cu „camere tv inteligente” a autostrăzilor şi
sisteme de vizualizare optică la mare distanţă, precum şi radare performante pentru controlul
apelor maritime teritoriale. De altfel, Uniunea Europeană a alocat 560 miliarde lire italiene pentru
lupta împotriva criminalităţii din sudul Italiei, regiune rămasă în urmă din punct de vedere
economic şi cu cea mai mare rată a criminalităţii. 376
Elveţia susţine utilitatea acordurilor de readmisie între toate statele Uniunii Europene,
precum şi extinderea cazurilor în care se poate uza de măsura interceptării telefonice chiar dacă
aplicarea ei va genera reacţii negative din partea organismelor de apărare a drepturilor omului.
Pentru limitarea escaladării narcotraficului, autorităţile britanice au înăsprit controlul la
punctele de frontieră, fiind supravegheate şi verificate, cupredilecţie persoanele şi mijloacele de
transport originare din Europa Centrală şi de Est, în special cele din Turcia, Albania, Bulgaria şi
Cehia.
Unul dintre experţii englezi a prezentat în aprilie 1998, Strategia guvernului britanic, pe 10
ani, pentru combaterea abuzului de droguri, strategie avizată de primul-ministru Tonny Blair şi
prezentată Parlamentului de la Londra, care cuprinde viziunea autorităţilor asupra acestui flagel,
obiectivele instituţiilor implicate, resursele financiare (circa 1,5 miliarde lire sterline anual) şi
modalităţile de coordonare a activităţii în acest domeniu. Această strategie este implementată
efectiv de Grupul strategic de îndrumare a activităţii antidrug din Marea Britanie, format din
oficialităţi guvernamentale, reprezentanţi ai organismelor naţionale de specialitate, ai autorităţilor
locale, ai oamenilor de afaceri precum şi ai echipelor de acţiune împotriva drogurilor 377 .
Pentru limitarea migraţiei ilegale autorităţile bulgare au decis să fixeze trasee obligatorii
pentru autobuzele care transportă persoane din Turcia către celelalte state din zonă, iar
nerespectarea acestora atrage după sine anularea dreptului de circulaţie în Bulgaria pent ru şoferul
aflat în culpă şi pentru autovehiculul respectiv.

Reuniunea Grupului de Experţi în Probleme de Crimă Organizată, Bruxe lles, 25.11.1998, Sinteză DGCCOA.
376
377Preşedinţia României – Secretariatul Consiliului Naţional de Acţiune Împotriva Corupţiei şi Crimei Organizate –
„Consideraţii asupra fenomenului crimei organizate internaţionale şi corupţiei”, nr. CN/183/26.03.1999, p. 1 5.
 Serviciul de Informaţii Externe din România a propus realizarea unei „centuri de
siguranţă”, pe flancul sudic european, prin realizarea unei structure („club”) multilaterale a şefilor
serviciilor de informaţii din zonă, care să vizeze combaterea crimei organizate şi terorismului.
S-a apreciat că acest proiect iniţiat de România în 1998, creează premisele unei cooperări
eficiente şi necesare, iar includerea în „club” a şefilor serviciilor de informaţii externe din ţările
interesate de prevenirea extinderii fenomenului crimei organizate şi terorismului ca şi utilizarea
potenţialului acestora, constituie o modalitate concretă de promovare, la modul cel mai deschis şi
pragmatic, a unui parteneriat avantajos tuturor parţilor în stăvilirea factorilor destabilizatori.
În finalul reuniunii s-a subliniat un aspect deosebit de important, şi anume, faptul că după
consultări derulate pe parcursul a patru ani, experţii comunitari şi, implicit, Uniunea Europeana au
ajuns la un acord de principiuasupra realizării unui sistem integrat de control al mijloacelor de
comunicare utilizate în Europa, codificat „ENFOPOL”.
Proiectul „ENFOPOL” a fost definitivat la începutul anului 1999 de miniştrii de interne şi
ai justiţiei din cele 15 ţări membre ale U.E., iar în anul 2000 a fost armonizată legislaţia internă a
acestora.
Obiectivul principal al „ENFOPOL” îl constituie „interceptarea totală şi accesul
instantaneu la informaţiile transmise prin telefonie clasică şi mobilă, fax, pager, e-mail, cablu şi
prin reţele de calculator”. În acest scop au fost constituite centre speciale de ascultare, înregistrare
şi triere a transmisiilor, amplasate în locuri secrete. Tehnic vorbind, interceptările sunt efectuate
de sisteme ultramoderne, capabile să înregistreze o convorbire în acelaşi timp şi
prin mai multe modalităţi. Se are în vedere, inclusiv, „marcarea” utilizatorilor de mijloace de
comunicare, identificarea şi localizarea acestora, precum şi implementarea datelor de interes
privind fenomenul crimei organizate, într-o bancă de date de dimensiuni considerabile. Alături de
ţările comunitare, la acest sistem integrat mai participă S.U.A., Canada, Australia.
Pe fondul săvârşirii unor infracţiuni grave şi al dispariţiei şi asasinării unor martori
importanţi, cu puţin timp înainte de a fi declanşate procesele penale împotriva unor grupuri
criminale puternice din Estonia, Letonia, Lituania şi Polonia, la reuniunea Consiliului Baltic s-a
decis ca „Grupul de acţiune împotriva crimei organizate în regiunea Marii Baltice” să pună în
practică un „Program de protecţie a martorilor şi a surselor de informare”.

BIBLIOGRAFIE

21. Barbarakunika Michalsca – Sistemele penale de justiţie în comiterea crimei organizate,

Colocviul AIDP 1997, Alexandria, RIDP vol. 69;
22. Ding Mu-Ying şi Shan Chang-Zong – Pedepsirea şi prevenirea crimei organizate, in
Raportul la Colocviul al XVI-lea AIDP 1997, RIDP, vol. 69;
23. Falcone G. - Crima organizată o problemă mondială, în Revista Internaţională de
Poliţie Tehnică şi Criminologie nr. 4/1992;
24. Hitoshi Saeki – Sistemul de justiţie înfruntând crima organizată, în Raportul la
colocviul AIDP, Alexandria 1997, RIDP vol. 69;
25. Hurdubaie Ioan - Cooperarea judiciară europeană, Cadrul convenţional penal, Editura
M.A.I. 2003;
26. Hurdubaie Ioan - Spaţiul Penal Paneuropean din perspectiva Consiliului Europei, Ed.
Universal Pan, Bucureşti, 1999;
 27. Iacob Adrian, Drăghici Constantin-Victor - Crima organizată. Trecut şi viitor,
Ed.Tritonic, Bucureşti, 2000;
28. Jura Cristian - Rolul organizatiilor nonguvernamentale pe plan international, Ed.
Chbech aprilie 2003;
29. Jean Claude Monet – Criminalitatea organizată, Paris, 1996;
30. Keer P.- Mafia Rusească, Ed. Aldo Press 1997;
31. Lascu Ioan - Prevenirea si combaterea criminaliţtii, Ed. Omnia 2000;
32. Medeanu Tiberiu Constantin - Crima organizată şi metode specifice de cercetare, Ed.
Infomin, Deva, 2007;
33. Miclea Damian – Combaterea crimei organizate, vol.I, Ed. M.A.I. Bucuresti 2004;
34. Miclea, Damian – Combaterea Crimei Organizate – Evoluţie, tipologii, legislaţie,
particularităţi, Curs, vol. 1, Ed. M.A.I., 2004;
35. Mohamed Zaid – Particularităţi ale cunoaşterii crimei organizate, în Congresul
Internaţional de Drept Penal 1977, Alexandria, RIDP, vol.69;
36. Nistoreanu Gheorghe, Păun Costica – Criminologia, Ed. Europa Nova, Bucureşti,
1996;
37. Palmieri Luigi – Crima organizată în Italia. Revista Interpol nr. 435/1992;
38. Pitulescu Ion – Al treilea război mondial, crima organizată – Ed. Naţional, 1996;
39. Robert J. Kelly – Natura crimei organizate şi operaţiunile ei specifice Probleme majore
ale controlului crimei organizate (Herbert Edelbertz, Ed. V.S. Departamentul Justiţiei,
1987);
40. Salvatore Lupo – Istoria mafiei – de la inceputuri pana in zilele noastre, Ed. Polirom
1999;
41. Suceava Ion, Coman Florian – Criminalitatea şi organizaţiile internaţional, Ed.
Romcartecsim Bucureşti 2007;
42. Voicu Costicã– Banii murdari şi crima organizatã, Ed. Artprint 1995;
43. Mijloace specifice de investigare al infracţiunilor de criminalitate organizatã,
Biblioteca, Ed. Juridică ianuarie 2014;
44. Crima organizatã în America Latină în Raportul Mondial 2013 privind drogurile -
Biroul Naţunilor Unite pentru Droguri si Crimã (UNODC).

CURSUL NR. 14
ASPECTE LEGISLATIVE PRIVIND COMBATEREA CRIMINALITĂŢII
ORGANIZATE ÎN LEGISLAŢIA ALTOR STATE

C UPRI NS

1. S.U.A.
2. CANADA
3. ITALIA
4. JAPONIA
5. ŢĂRILE ARABE
6. STATELE FOST COMUNISTE

1. S.U.A.
Sistemul penal american incriminează infracţiunile din sfera crimei organizate la nivel de
stat, cât şi federal, fără a fi definită denumirea juridică a acesteia.
Pentru a lupta împotriva fenomenului prin mijloace de drept penal, legiuitorul pune la
dispoziţie precizări, privind instituţia “conspiraţiei” şi condiţiile R.I.C.O.
1.1. Conspiraţia (conspiracy) este acordul între cel puţin doi indivizi pentru a comite sau
a pune să se comită un act legal prin mijloace ilegale378 .
Acordul are în vedere atât actele preparatorii, tentativa, acestea fiind separate în timp, cât
şi realizarea conspiraţiei. Actele preparatorii sunt pedepsite prin ele însele, dacă sunt de natură a fi
interzise într-un anume fel.
Conspiraţia nu se absoarbe cu infracţiunea principală, iar părţile participante la conspiraţie
pot fi pedepsite atât pentru conspiraţie, cât şi pentru infracţiunea principală 379 .
1.2. Legea americană R.I.C.O (The Racketeer Influenced and Corrupt Organizations –
Statutul privitor la influenţa gangsterilor şi organizaţiilor complete)380 a fost promulgată ca o armă
contra crimei organizate, având atât prevederi penale, cât şi civile 381 .
R.I.C.O. este una din cele mai controversate legi, promulgată în acest secol şi, în acelaşi
timp, una dintre cele mai eficiente.382 Ea intenţionează să “eradicheze în Statele Unite crima
organizată prin întărirea instrumentelor juridice de strângere a probelor, prin stabilirea de noi
interdicţii penale şi prin stabilirea de noi pedepse, mai severe, şi a unor remedii noi pentru a face
faţă activităţilor ilegale ale celor care fac parte din crima organizată” 383 .
S-a considerat că, pentru încălcarea R.I.C.O., sunt necesare întrunirea a cinci elemente 384 :
a) în cauză trebuie să fie o “întreprindere”;
b) să fi comis cel puţin două infracţiuni prealabile de racket în zece ani precedenţi;
c) trebuie demonstrată obişnuinţa unei asemenea activităţi;
d) trebuie demonstrată atingerea adusă circuitului interstatal sau internaţional;
e) trebuie să se fi comis un act ilegal.
Legea R.I.C.O. cere ca acuzarea să dovedească atât existenţa unei “întreprinderi”, cât şi
asistenţa conexă a unei activităţi de racket. 385
O “ întreprindere”386 este definită ca fiind “orice individ, societate, asociaţie sau o altă
entitate legală şi orice uniune sau grup de indivizi asociaţi în fapt sau de drept”.

378 Cristopher Blakesley, op.cit.,p.55

379 Aceiaşi formă a incriminării a cuprins şi alte sisteme penale. De exemplu, Codul penal austriac. Art.278”a”.Codul
penal român,Art.323.
380 Promulgat de legea de control a crimei organizate din 1970 (ACCA),titlul IX, 18 USC,art.1961 -1968.Dispoziţiile

cele mai importante sunt art.1961 la 1964.

381 Gleen Beard, “Influenţa gansterilor şi a organizaţiilor corupte”; 33 Revista Americană de Drept 929(1966).
382 Barbara Sicolides, R.I.C.O., C.E.E.şi Extrădarea internaţională nr.62, Revista de drept 1281,1285 (1989); Bradley-

Racketeers , Congresul şi Tribunalele nr.65, Revista de drept din Iawa 837, 892-893 (l980).
383 Legea de control a crimei organizate din 1970, 84, 922, 923 (1970).
384 Dorean Koening- “Confruntarea dintre sistemul justiţiei penasle şi crima organizată” RIDP,vol.69,p.310.
385 Codul Statelor Unite – U.S.C.,art.1962 © şi (d);Procesul Turkette, 452, U.S.576,582 (1981);
386 U.S.C.,art.196l(4).Cuvântul “întreprindere” nu se aplică din punct de vedere juridic, decât Legii RICO.Procesul

Turkette.Procesul Williams-Davis, 490,502 (D.C.Circ.1996).

 Deşi cercurile federale au păreri împărţite cu privire la natura exactă a cerinţelor unei
“întreprinderi”, se pare că o întreprindere R.I.C.O. trebuie să aibă o structură, uşor de recunoscut
şi diferită de cea inerentă unei activităţi obişnuite de racket. 387
Pe de altă parte, chiar dacă se admite existenţa unei anumite “structuri”, aceasta este
importantă pentru a o deosebi de conspiraţie şi nu are o semnificaţie prea mare. 388
Practica Curţii Supreme a Statelor Unite, referitor la structură, concluzionează că aceasta
ar putea fi “o structură durabilă formată din indivizi asociaţi în timp, uniţi de acelaşi scop şi
organizaţi, fie după un model ierarhic, fie consensual”. 389
Pentru a proba elementul de “întreprindere”, sunt discuţii privind legătura cu activitatea
de racket, în sensul că cele două sunt separate şi trebuie probat acest lucru. Unele curţi declară “că
nu este necesar să se arate că “întreprinderea” are doar câteva funcţii total independente de
activitatea de racket”390 . Alţii susţin că, pentru a stabili existenţa de fapt a unei “întreprinderi”,
acuzarea trebuie să prezinte probe suficiente pentru a demonstra că întreprinderea este o entitate
separată de practica de racket căreia i s-a dedicat.391 Este foarte important de demonstrat existenţa
separată a celor două componente pentru a fi aplicabilă Legea R.I.C.O.
Activitatea de racket 392 enumeră anumite acte sau infracţiuni locale sau federale prealabile
care trebuiesc probate de procurorul federal. Aceste infracţiuni prealabile sunt: acte sau ameninţări
cu moartea; răpirea; jocurile de noroc; incendierea voluntară; furtul cu violenţă; furtul prin efracţie;
extorcarea; corupţie; falsificarea; frauda poştală sau telegrafică; obstrucţionarea justiţiei;
gangsterismul; prostituţia; producţia sau traficul de droguri. 393
Obişnuinţa activităţii ilicite desfăşurate şi atingerea adusă comerţului interstatal sau
internaţional (punctele 3 şi 4 din Legea RICO) trebuiesc demonstrate de procurorul federal.
Actul ilegal comis (pct.5 din Legea RICO) e reprezentat de activităţile de racket interzise
în art.1962, acestea fiind:
a) folosirea sau investirea fondurilor sau produselor fondurilor care derivă dintr-un mod
obişnuit de activitate de racket pentru a achiziţiona sau a înfiinţa o întreprindere angajată în
comerţul interstatal sau care poate să-l afecteze;394
b) de a deţine un interes într-o asemenea întreprindere prin mijloacele unei activităţi de
racket în mod obişnuit 395 ;
c) să angajezi sau să te asociezi cu o întreprindere care face uz în mod obişnuit de activitate
de racket.
O conspiraţie de tip RICO cere să se probeze că părţile au căzut de acord să participe în
mod direct sau indirect la afacerile unei întreprinderi prin practica obişnuită a unei activităţi de
racket 396 .

387 U.S.Procesul Chang-Cheng,80 F3 d.1293,1295,1300 (9 Circ.1996).

388 U.S.C.,art.196l(4),Procesul Rodgers,1326,1337.
389 U.S.Procesul Rodgers,Circ.7,1996,89,3 Ed.1326,1377
390 U.S.Procesul Chang-Cheng, Procesul Rodgers (“ar fi absurd să cerem dovada că “întreprinderea” urmărea scopuri
separate de practica obişnuită a unei activităţi de racket”.
391 U.S.Procesul Chang-Cheng, Procesul Turquette,452,pag.583.
392 U.S.C.,art.1961(1). A se vedea şi Comentariu RICO,art.1961(1).Revista de drept 1884 -1286; Peter Burke,

Note:Aplicarea RICO la activitatea de proteste politice: O analogie cu legile antitrust, 12 J.L.&Pol.573,578 -82 (1966).
393 U.S.C.art.1961.51 (A)-(D).
394 U.S.C. art.1962 (a)
395 U.S.C. art.1962 (b)
396 U.S.C. art.1962 (c) şi (d); Procesul SUA contra Castro, 89 F citează procesul Reeves contra Erast / Zong, 507 U.S.,

p. 176-179.
 Legea RICO este aplicabilă atât întreprinderilor constituite legal, dar care îşi împletesc
activităţile cu cele de racket, cât şi organizaţiilor (întreprinderilor) criminale397 . Curtea Supremă a
Statelor Unite declară că “nici textul, nici structura RICO nu limitează aplicarea sa la
întreprinderile legale. Aplicarea legii RICO şi la organizaţiile criminale nu duce la nici o
incompatibilitate structurală cu nici o parte a textului de lege…” 398 . Domeniul de aplicare a RICO
include, aşadar, nu numai operaţiunile de comerţ legitim împletite cu o conduită ilegală, dar şi
activităţile grupurilor ilegale sau criminale399 .Comiterea a două sau mai multe acte de racket
constituie “activitate de racket”.400
RICO – partea civilă. “Orice persoană căreia i se aduce atingere în ceea ce priveşte
proprietatea sau afacerile prin încălcarea art.1962, poate intenta proces în orice instanţă
districtuală competentă din Statele Unite, putând cere întreit recuperarea prejudiciului reclamat,
costurile legale de proces, incluzând şi o plată rezonabilă pentru prestaţia procurorului” 401 .
Acţiunea civilă, prin Legea R.I.C.O, are un câmp foarte larg de aplicare, iar cei chemaţi în
instanţă să răspundă civil, nu trebuie neapărat să fie inculpaţi penal R.I.C.O 402 .
Este ceea ce în unele sisteme de drept, printre care şi cel român, se cheamă “persoana
responsabilă civilmente”.
Acest fapt a dus la o interpretare destul de largă a legii, agreată de instanţe, inclusiv de
Curtea Supremă, folosirea acesteia luând amploare 403 . Există totuşi teama că acest tip de
răspundere civilă va acţiona asupra dreptului la libertatea expresiei şi va determina o nesiguranţă
în aprecierea limitelor dintre conduita protejată (legală) şi cea neprotejată prin lege 404 .
C.C.E. – Statutul întreprinderilor criminale (Continuing Criminal Enterprise Statute) a
fost adoptat în 1988 şi este un RICO ce se aplică numai în domeniul drogurilor, cuprinzând numai
o singură prevedere penală “o activitate (întreprindere) criminală cu caracter continuu este
comiterea continuă de infracţiuni privind drogurile de către o persoană în concurs cu alte cinci
sau mai multe, în care o persoană ocupă loc de conducere şi din care o persoană obţine venituri
substanţiale” 405 .
2. CANADA
Parlamentul a adoptat Legea canadiană 95, denumită Legea Anti-bandă,406 ce completează
Codul penal canadian. Prin această lege nu se defineşte crima organizată, dar se defineşte

397 U.S.C. art. 1962 (d);

398 U.S.contra Turkette, p.576-587 (1981)
399 Comentariu: RICO, CCE, p.1288.

400 U.S.contra Turkette, p.580-583.

401 U.S.C. art.1964 (a), amendată de Legea publică nr.lo4-67, sec.107,109,stat 737,758, Dorean Koenig, op.cit.,p.312.
402 Donglas E.Asochans, Legislaţia penală şi interesul public. Revista de drept 33, 56-57 (1966)
403 Id.; Mathew C.Blickennsderfev, Unleashing RICO, 17 Hary J&L PUB.Policy 867,869,1994.
404 Id. la 890; Dorean Koening, op.cit.p.312 (când avocaţii anti-avort au protestat, au fost daţi în judecată de cei ce apărau dreptul la avort, cerându-li-se despăgubiri, pe motiv că
avocaţii anti-avort au realizat o conspiraţie prin comiterea unor acte de santaj (boicot) cu scopul de a închide clinicile de avorturi, ast fel, astfel coalizarea lor constituind sus-numita
“întreprindere”).
405 C.C.E. art.253.
406 Adoptarea L.C.95 în 1997 - este o lege extrem de complexă cu peste 50 de pagini, ce cuprinde amendamente detaliate cuprinse în Codul penal canadian. A fost determinată de
atacurile violente efectuate de grupurile “Ingerii Iadului“ şi Rock-Machine. Ea este extrem de controversată de penaliştii canadieni, în primul rând prin procedura de adaptare (a fost
adoptată într-o singură zi de cele două camere ale Parlamentului, în ultima zi de activitate a acestuia, înaintea dizolvării). In al doilea rând este considerată ca fiind o lege deosebit
de dură (s-a dorit a fi o replică a R.I.C.O. American) prin faptul că având unele prevederi ambigue şi nelimitate, contrar principiilor “Cartei drepturilor şi libertăţilor canadiene”,
cap.7 dă o putere nelimitată Poliţiei, cu încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.A se vedea Donald Stuard “Avantajul poliţiei, dar posibila legislaţie penală incorectă, împotriva
bandelor”. Raport la Colectivul preparator ce a avut loc la Alexandria, 1997, în vederea Congresului al XVI-lea al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal – AIDP – Budapesta,
septembrie 1999, R.I.D.R.p.22/6, vol.69.
organizaţia criminală, ca fiind „orice grup, asociaţie sau organ public, alcătuit din 5 sau mai
multe persoane, organizate oficial sau neoficial:
a) având ca activitate principală comiterea unei infracţiuni penale cuprinsă în această
definire sau altă lege a Parlamentului pentru care pedeapsa maximă este de peste 5 ani;
b) oricare sau toţi membrii sunt implicaţi sau au fost angajaţi în ultimii 5 ani în comiterea
unor astfel de infracţiuni”407 .
Această definiţie se întinde dincolo de o bandă organizată implicată în acte de violenţă,
cuprinzând atât bandele structurale, dar şi pe acelea cu o legătură temporară, fără a exista o cerinţă
privind continuitatea.
Adoptarea acestei definiri şi incriminări în partea generală a Codului penal a făcut ca să fie
incriminată în partea specială infracţiunea de “participare la o organizaţie criminală” 408 , care
constă în:
a) participarea sau contribuţia substanţială la activitatea unor organizaţii criminale,
ştiind că unul sau toţi membrii organizaţiei au fost implicaţi în ultimii 5 ani în
comiterea unor infracţiuni grave cuprinse în această lege, sau oricare altă lege a
Parlamentului, pedeapsa maximă fiind de peste 5 ani pentru fiecare;
b) participarea la comiterea unei infracţiuni în beneficiul personal la ordinul sau în
asociere cu o organizaţie criminală, va fi pedepsită cu închisoare de peste 5 ani ori
se face vinovat de un delict federal grav şi este pasibil cu închisoare până la 14 ani.
Textul adoptat de legiuitor în această formă face ca, potrivit legislaţiei penale canadiene,
unde cuantumul pedepsei aplicate pentru două sau mai multe sancţiuni este consecutiv (se
însumează) şi nu cumulativ, să aibă serioase critici409 .
Astfel, se încalcă principiul proporţionalităţii (al totalităţii) vinovăţiei cu pedeapsa aplicată,
promovându-se o pedeapsă dură şi neobişnuită410 . Principiul totalităţii cere unui judecător, ce
condamnă un infractor la executarea de sentinţe consecutive, să se asigure că sentinţa cumulată
pronunţată nu depăşeşte întreaga vină a infractorului411 .
Legea Canadiană 95 introduce, pentru infracţiunea de “asociere la o organizaţie
criminală”, la art.467.1(1)(b):“…în beneficiul personal, la ordinul sau în asociere cu o
organizaţie” măsura confiscării speciale a profitului rezultat din infracţiune.
De asemenea, Legea 95 aduce excepţii principiului cardinal stabilit prin Legea Cauţiunii
din 1971, potrivit căreia “statul trebuie să prezinte un motiv pentru arestarea dinaintea
procesului”. Astfel, se adaugă la lista excepţiilor de liberare condiţionată, noua infracţiune
prevăzută în art.467.1.C.P.C 412 .
Deşi criticată sever, fiind considerată o lege puţin productivă şi fără a putea rezolva
problemele bandelor de motociclişti, îndeosebi413 , prin caracterul său extrem de general, ambiguu

407 Codul Penal Canadian, cap.2.

408 Codul Penal Canadian, art.467.1(1) şi (2).
409 Donald Stuard, Avantaj politic, dar posibila legislaţie penală incorectă împotriva bandelor.Raport A.I.D.P., Alexandria, 1997, vol. 69, R.I.D.P.,p.262.
410 “Carta drepturilor şi libertăţilor canadiene”, cap. 12;
411 Donald Stuard, op. cit., p. 262;
412 Codul penal canadian, art. 515 (6) (a)
413 Donald Stuard, op.cit., p. 264;
şi nelimitat, totuşi aceasta în plan internaţional, în opinia specialiştilor, este considerată un model
legislativ prin largheţea dar şi severitatea sa. 414

3. ITALIA
Dreptul penal italian este considerat un important model european în combaterea crimei
organizate415 .In partea specială a Codului penal italian 416 , Capitolul “Delicte împotriva ordinii
publice”, există două articole care definesc cele două forme de asociaţii: „asociaţii în vederea
comiterii de infracţiuni” (Associazione per delinquere), art.416 şi „asociaţiile de tip mafiot”
(Associazione di tipo mafioso), art.416 bis.
Primul articol menţine o legătură istorică cu codul penal anterior417 , ca urmare a influenţei
şcolii pozitiviste prin care se introduce noţiunea de “pericol social” pentru activităţile
infracţionale comise de indivizi izolaţi sau în asociere (participaţie). Al doilea articol a fost
introdus după promulgarea Legii controlului organizaţiilor criminale, Mafia şi Casa Nostra din
America (1975)418 .
Menţinerea art.416, începând cu 1982 a declanşat o adevărată furtună din partea partidelor
politice, care doreau o nouă reformă penală, în lupta împotriva crimei organizate. 419
Associazione per delinquere – Art.416 din Codul penal italian prevede că, atunci „Când
trei sau mai multe persoane se asociază în scopul comiterii de infracţiuni, acela sau aceea care
promovează sau angajează asocierea vor fi pedepsiţi numai pentru acest act cu închisoarea de la
3 la 7 ani. Simplul act de apartenenţă la asociere va fi pedepsit cu închisoare de la l la 5 ani.
Conducătorii vor fi pedepsiţi cu aceiaşi pedeapsă ca şi organizatorii.
Dacă membrii folosesc arme în oraşe, în afara acestora sau pe drumurile publice,
pedeapsa aplicată este închisoarea de la 5 la l5 ani.
Pedeapsa creşte dacă numărul membrilor asociaţiei este de zece sau mai mulţi” 420 .
Asociaţii de tip mafiot – Art.416 bis stipulează că:
- „oricine devine membru al unei asociaţii de tip mafiot, compuse din 3 sau mai multe
persoane, va fi pedepsit cu închisoare de la 3 la 6 ani;

414 “Christopher Polakeley Sistemele dreptului penal în confruntarea cu provocarea reprezentată de crima organizată”.
Raport general la reuniunea de lucru de la Alexandria, 1977 a A.I.D.P., publicat in Revista Internaţională de Drept
Penal, vol.69-1997;
415 Mohamed Zaid – “Particularităţi ale cunoaşterii crimei organizate” Colectivul de la Alexandria al A.I.D.P., 1977,

R.I.D.P.,vol.69, p.519.
416 Codul Penal Italian, cap.V, art.416 şi 416 Bis.
417 Zonardelli / Rocco – 1930;
418 Art.416 Bis a intrat în vigoare după lungi dispute şi conflicte între jurişti şi autorităţile judiciare.Opozanţii criticau

noua strategie adoptată în politia penală italiană, susţinând următoarele argumente:a) noua strategie va duce la un
impas, în special în corelarea dintre art.416 şi 416 Bis; b) noul articol are o funcţie simbolică în ceea ce priveşte
procedura de urgenţă, ceea ce arată clar tendinţa de utilizare a instrumentului penal pentru satisfacerea intereselor
forţelor politice; c) interpretarea aduce cele două articole la acelaşi nivel în ceea ce priveşte protecţia asigurată,
considerând Mafia şi organizaţiile de tip mafiot simple organizaţii criminale;A se vedea în acest sens G.Isolerra
“Dreptul penal şi crima organizată”. I.C.Mulino, 1966, p.11; Mohamed Zaid, op.cit.,p.522.
419 Idem. O parte a doctrinei a justificat că necesitatea art.416 rezidă din participarea membrilor Mafiei alături de

trupele americane în cel de al II-lea Război Mondial, în campania de eliberare a Italiei, din conflictul politic între
partide şi din binecunoscuta “sinusioza” dintre mafie şi politicienii de toate culorile. A se vedea în acest sens şi
Mohamed Zaid, op.cit.p.520.
420 Codul Penal Italian, art.416 Bis, a fost completat în 1990 şi 1992. Legislaţia penală italiană este singura care

consfiinţeşte juridic organizaţiile criminale de tip mafiot. A se vedea în acest sens şi Mohamed Zaid – op. cit., p. 520.
 - oricine promovează, conduce sau organizează o astfel de asociere va fi, numai pentru acest
act, pedepsit cu închisoare de la 4 la 9 ani;
- asociaţia va fi considerată de tip mafiot când membrii acesteia folosesc forţa sau
intimidarea asociaţilor, constrângerea sau legea tăcerii (omerta) pentru comiterea de infracţiuni
şi încearcă să dobândească direct sau indirect controlul unor activităţi economice prin funcţiile
de conducere pe care le îndeplinesc, concesiuni, autorizări, contracte sau servicii publice,
realizarea de profituri sau foloase necuvenite pentru ei sau pentru alţii, împiedicarea exprimării
libere a votului sau cumpărarea de voturi pentru ei sau pentru alţii în timpul alegerilor;
- dacă asociaţia devine paramilitară, sancţiunea este închisoarea de la 4 la l0 ani pentru
cazurile de la primul paragraf sau de la 5 la 15 ani, în condiţiile enumerate la al doilea paragraf;
- asociaţia va fi considerată paramilitară atunci când membrii deţin sau dispun de arme şi
substanţe explozive, atât în cazul deţinerii fără drept, cât şi în cazul procurării în vederea atingerii
scopurilor ilicite ale asociaţiei;
- atunci când activităţile economice pe care membrii asociaţiei le controlează sau
intenţionează să le controleze sunt finanţate total sau parţial cu preţul, produsul sau profitul
obţinut din activităţi ilicite, sancţiunile arătate în paragrafele precedente cresc cu 1/3 din
jumătatea pedepsei;
- în ceea ce-l priveşte pe cel implicat în activităţile enumerate mai sus, va opera confiscarea
obligatorie a tuturor mijloacelor sau a obiectelor care au folosit la comiterea infracţiunii sau care
au rezultat din comiterea infracţiunii, precum şi a tuturor profiturilor realizate din comiterea
infracţiunilor;
- paragrafele de mai sus se aplică şi împotriva Camorrei sau a altor asociaţii cu altă
denumire care folosesc intimidarea pentru realizarea unor scopuri similare cu cele specifice
asociaţiilor de tip mafiot”.
Referitor la confiscare, prevăzută în art.413 bis alin.7, legea italiană prevede două
modalităţi de confiscare. Prima cu caracter preventiv, pentru care tribunalul este autorizat să
dispună sechestrarea bunurilor ce aparţin unei persoane, dacă modul de viaţă al acesteia nu
corespunde venitului său nominal sau declarat. In cazul în care persoana în cauză poate dovedi că
bunurile au fost dobândite pe căi legale va fi autorizat să le păstreze 421 . Cea de a doua modalitate
de confiscare se referă la bunuri ce au fost utilizate pentru comiterea unei infracţiuni sau care
reprezintă beneficiul acesteia. Confiscarea în ambele cazuri este imperativă din momentul în care
acuzatul este inculpat pentru săvârşirea unei infracţiuni ce are legătură cu utilizarea sau dobândirea
proprietăţii în cauză.

421 Sarcina dovedirii proprietăţii aparţin proprietarului şi nu magistratului. Sub această f ormă această prevedre legală
se aseamănă cu Legea 18/1968 din legislaţia românească , lege abrogată în urma adoptării Constituţiei României din
1991, însă se deosebeşte de aceasta prin măsura sechestrării bunurilor, luată anterior confiscării şi prin faptu l că se
aplică numai în sfera răspunderii penale, în situaţia comiterii unor infracţiuni.Apreciem că este poate cel mai eficient
mijloc de combatere a câştigului ilicit obţinut prin crima organizată din toate legislaţiile penale actuale, adoptat fără
teama încălcării unor drepturi universale.
4. JAPONIA
În codul penal japonez, nu există nici o reglementare care să trateze în mod special crima
organizată, exceptând cazurile de agravarea pedepsei persoanelor care comit acte de intimidare,
atac sau distrugere a proprietăţii sau prin impunerea forţei unei întreprinderi sau grup, ce se
pedepsesc cu o amendă de până la 300.000 yeni sau închisoare de până la 3 ani422 .
In aceste împrejurări, crima organizată a captat atenţia la nivel naţional423 şi a obligat
Guvernul să gândească la o serioasă revizuire a legii penale, să întocmească un proiect de
modificare a acesteia, cu pedepse aspre, sub următoarele aspecte:
- crearea unui nou delict care să interzică infiltrarea într-o afacere legală prin investirea de
bani murdari proveniţi din escrocherii şi spălarea banilor;
- modificarea procedurii penale prin permiterea folosirii legale a interceptărilor
convorbirilor ca probă de investigare criminală şi o nouă prevedere privind protecţia martorilor;
- definirea juridică a conceptelor cheie “întreprindere” şi „puterea legală a
“întreprinderii” pentru a se defini crima organizată”. 424
Comitetul, constituit din experţi ai Ministerului Justiţiei, defineşte “întreprinderea” ca
fiind “o unitate permanentă” a mai multor indivizi, cu scop comun, care se angajează în activitatea
ei prin grupul ce o conţine. Membrii grupului trebuie să fie uniţi, conform rolului lor încredinţat
de superiori, pe baza unei structuri ierarhice.
Comitetul defineşte “puterea legală a întreprinderii” ca puterea necesară pentru
întreprindere şi membrii săi de a acumula venituri continuu prin infracţiuni sau activităţi ilegale.
Infracţiunile specifice crimei organizate sunt considerate ca fiind omorul, sechestrarea, răpirea în
vederea răscumpărării, constrângerea, fraudele, escrocheria, distrugerea unei clădiri, jocurile de
noroc, faţă de care se propun sancţiuni grave425 .
Deşi în fapt se doreşte o reformă a sistemului penal în lupta cu crima organizată, specialiştii
sunt sceptici privind succesul acesteia426 .

5. ŢĂRILE ARABE
Legislaţia penală din unele ţări arabe incriminează „conspiraţia” şi „bandele criminale” 427 .

5.1. EGIPT

422 Hitoshi Saeki, op.cit.p.-419,”Legea Anti-Boryokudan – este o schemă reglementativă pentru a încerca stabilizeze
zona gri (suspectă). Nu are nimic de a face cu pedepsirea crimelor serioase comise de membrii crimei organizate”.
423 A se vedea atacul comis de membrii cultului “Adevărul Suprem” (AUM SHINRIKYO) folosind gazul sarin în

metroul din Tokio, la data de 20 martie 1995, ce a dus la moartea a 12 persoane şi rănirea a 5500.
424 Hitaschi Saeki, op.cit.,p.430.
425 Sancţiunile grave propuse sunt:- omucidere şi răpire în scopul răscumpărării, pedeapsa minimă creşte de la 3 la 5

ani;- frauda şi extorcare, pedeapsa minimă va fi de l an;- sechestrarea, distrugerea unei clădiri şi practicarea ilegală a
jocurilor de noroc pedeapsa maximă creşte de la 5 la 7 ani;- constrângerea, obstrucţionarea justiţiei, jucătorii de noroc,
împătimiţi, pedeapsa maximă creşte de la 3 la 5 ani.
426 Hitaschi Saeki, op.cit.p.421, “Nimeni nu crede că noua lege va fi capabilă să elimine crima organizată d in societatea

japoneză. Atât timp cât există cerere pentru bunuri şi servicii ilegale se vor găsi bande care vor satisface astfel de
bunuri şi servicii. Acest proiect de lege va duce la accentuarea a două probleme existente deja. In priml rând al crizei
justiţiei, finalitatea procesului nefiind un succes. In al doilea rând această deficienţă conduce pe unii oameni să se
bazeze nu pe sistemul juridic , pentru a -şi obţine drepturile, ci pe Boryokudon”
427 Mohamed Zaid, op.cit.p.528.
Referitor la „conspiraţie” şi la „bandele criminale”, legislaţia penală egipteană cuprinde mai
multe reglementări:
“a) Conspiraţie există atunci când două sau mai multe persoane se pun de acord să comită
o infracţiune ori efectuează acte premergătoare sau acte ce facilitează comiterea infracţiunii.
Există conspiraţie şi în cazul urmăririi unor scopuri legale sau ilegale, dacă infracţiunea este
considerată un mijloc de realizare a acestui scop” 428 .
“Oricine, chiar şi în afara Egiptului, care formează o bandă sau o dirijează, participă, o
conduce sau o organizează, o subvenţionează sau se asociază, comiţând una din infracţiunile
stabilite în acest articol, pe teritoriul statului” 429 .
“Oricine constituie, conduce sau administrează o societate, organizaţie, grup sau bandă
cu încălcarea normelor legale care are ca scop împiedicarea realizării prevederilor
constituţionale sau legale, sau obturarea activităţii instituţiilor statului, serviciilor publice sau
aduce atingere drepturilor şi libertăţilor garantate prin Constituţie şi legi sau atentează la
unitatea naţională şi pacea socială”430 .
b) “Constituie infracţiune contra securităţii publice constituirea în bande, compuse din
mai multe persoane, indiferent de durata existenţei acestora, de asemenea, orice iniţiativă în
vederea comiterii oricărei infracţiuni îndreptate împotriva persoanei sau a proprietăţii”431 .
“Orice persoană implicată într-o bandă sau asociaţie care are ca scop comiterea unor
fapte indicate în articolul precedent va fi pedepsită cu închisoare de 6 ani. Pentru persoanele care
conduc astfel de grupuri, sancţiunea este închisoarea de 12 ani”432 .
“Pedeapsa amintită la primul paragraf al articolului precedent se va aplica şi oricărei
persoane, care, voluntar asigură loc de întrunire sau sume de bani membrilor, sau dobândesc
profituri de pe urma activităţilor ilegale sau le asigură adăpost” 433 .
“Oricine comite infracţiunile prevăzute la articolele precedente va fi exceptat de la
pedeapsă dacă informează instanţa despre înţelegerea în vederea comiterii de infracţiuni, înainte
de pronunţarea sentinţei”434 .

5.2. MAROC
O abordare asemănătoare este instituită şi în legislaţia penală marocană435 , termenul folosit
de legislator fiind de “bande criminale” şi „cooperarea cu infractorii”.
“O bandă criminala există şi este incriminată atunci când, ca urmare a unui acord comun
între membrii acesteia există intenţia comiterii unei agresiuni, indiferent de numărul membrilor
bandei şi timpul de existenţă al asociaţiei; scopurile specifice fiind comiterea de infracţiuni
împotriva persoanei şi proprietăţii”436 .

428 Codul Penal Egiptean, art.48

429 Art.33/D din Legea 122/1989 (Protecţia împotriva drogurilor şi prevenirea folosirii de către organizaţii criminale
a drogurilor în scopuri comerciale”.
430 Art.86 Bis , C. P. Egiptean. Acest articol priveşte şi incriminarea terorismului, care prin art.86 Bis-A (modificat

prin Legea 97/1997 este sancţionat cu pedeapsa capitală sau detenţia pe viaţă).
431 Art.131 Codul Penal Tunisian (în acest sens s-a adoptat Legea 29/1989 pentru completarea Codului penal.
432 Art.132 Codul. penal tunisian.
433 Art.133, Codul penal tunisian.
434 Art.134 Codul penal tunisian.
435 Codul penal marocan, adoptat în 1914, cap.V intitula t”Infracţiuni contra securităţii pubice”.
436 Art.293 Codul penal marocan
 “Membrii bandei sau actul de înţelegere în vederea comiterii de infracţiuni va fi pedepsită
cu închisoare de la 5 la 10 ani” 437 .
“Orice persoană care ajută voluntar cu orice mijloc organizaţia, explozivi sau alte
instrumente, pentru comiterea infracţiunii, bani, mijloace de comunicare, transport, locuri de
întrunire, ascunzători sau locuri de refugiu şi oricine ajută în orice mod la comiterea activităţii
infracţionale, va fi pedepsit cu închisoare de la 5 la 10 ani” 438 .

5.3. ALGERIA
Sub acelaşi titlu, ”Infracţiuni contra securităţii publice”439 legiuitorul algerian
incriminează „bandele criminale” şi „ajutorul acordat infractorilor”.
“Este incriminată calitatea de răufăcător a oricărei persoane care cu intenţie participă la
activităţile oricărei asocieri sau înţelegeri, indiferent de numărul membrilor şi durata în timp şi
a căror scop este comiterea de infracţiuni contra persoanelor şi proprietăţii” 440 .
“Orice persoană care participă la asocierile sau înţelegerile enunţate la art.176, va fi
pedepsită cu închisoare de la 5 la 10 ani. Pedeapsa este de la 10 la 20 ani pentru organizatorii
acestor asociaţii sau pentru cei care exercită orice tip de rol conducător” 441 .
“Oricine ajută, în orice mod, persoanele prevăzute la art.176 prin procurarea de
instrumente necesare comiterii de infracţiuni sau mijloace de comunicare, acordarea de refugiu
sau asigurarea de ascunzători, va fi pedepsit cu închisoare de la 5 la 10 ani” 442 .
“Oricare dintre făptuitori, dacă informează autorităţile despre înţelegerea sau asociaţia
criminală înainte de comiterea infracţiunii sau înainte ca informaţii despre asociaţie sau faptele
comise să parvină autorităţilor va fi exceptat de la pedeapsă în condiţiile art.52” 443 .

5.4. Emiratele Arabe Unite

Legiuitorul din Emiratele Arabe Unite444 incriminează înţelegerea privind săvârşirea de
infracţiuni în trei articole:
“Va fi pedepsit ca participant pentru comiterea uneia din infracţiunile prevăzute la acest
445
capitol :
1. Oricine are cunoştinţă despre intenţia unor persoane de a comite infracţiuni şi le ajută
prin furnizarea de: mijloace de supravieţuire, ascunzători, refugii, locuri de întâlnire sau alte
facilităţi; de asemenea, oricine înlesneşte comunicarea unor astfel de persoane sau le facilitează
acestora accesul la obiectul activităţii lor infracţionale sau ascunde ori transportă bunuri ce fac
obiectul unor astfel de activităţi sau dă informaţii despre aceste bunuri;
2. Orice persoană care, cu ştiinţă, ascunde orice obiect folosit sau ce trebuia folosit la
comiterea infracţiunii sau care constituie produs al infracţiunii;
3. Orice persoană care, cu ştiinţă distruge, reţine, ascunde sau falsifică un document care
facilitează descoperirea infracţiunii sau orice altă probă necesară condamnării infractorilor.”

437 Art.294 Codul penal marocan.

438 Art.295&1 Codul penal marocan.
439 Codul penal algerian din 1966, partea specială, Titlul III, Secţiunea a VI -a, cap.1
440 Art.176 Cod penal algerian
441 Art.177 Cod penal algerian
442 Art.178 Cod penal algerian
443 Art.179 Cod penal algerian.
444 Codul penal al E.A.U., cap. I, Secţiunea I-a “Infracţiuni contra intereselor şi securităţii statelor”.

445 Art.171 Codul Penal E.A.U. ”Participaţia penală”, Cap. I;

 “Oricine participă la o înţelegere prevăzută în acest capitol sau foloseşte diverse mijloace
pentru comiterea acestor infracţiuni va fi pedepsit cu închisoare sau detenţie.
Orice persoană care instigă pe alţii de a participa la o astfel de asociere sau întreţine
relaţii de colaborare cu conducătorii unor astfel de asocieri va fi pedepsită cu închisoare.
Dacă scopul asocierii este comiterea unei anumite infracţiuni sau dacă infracţiunea
respectivă este comisă în scopul îndeplinirii planurilor asociaţiei, pedeapsa va fi cea prevăzută
pentru respectiva infracţiune.
Oricine instigă pe alta să adere la o astfel de asociere va fi pedepsit cu detenţie” 446 .
Oricine informează autorităţile judiciare despre persoanele ce au de gând să comită
infracţiuni sau despre pregătirea comiterii infracţiunii, înainte de comiterea ei sau înainte de
demararea investigaţiilor va fi exceptat de la sancţiunile prevăzute pentru infracţiunile indicate
în acest capitol” 447 .

5.5. IRAK
Legiuitorul irakian incriminează “conspiraţia criminală”448 : “conspiraţia criminală există
atunci când două sau mai multe persoane se înţeleg să comită furturi, falsuri ori acte preparatorii
sau favorizează comiterea de astfel de infracţiuni, iar înţelegerea lor, cel puţin la început durează
chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp”.
Mult mai detaliat este incriminată “asocierea în vederea comiterii de infracţiuni contra
siguranţei statului”449 aceasta şi ca urmare a sistemului politic dictatorial actual din Irak.

6. STATELE FOST COMUNISTE

Caracteristic statelor fost comuniste este sistemul închis în care viaţa socio-economică a
trebuit să se desfăşoare şi, evident, şi sistemul penal a fost adoptat pentru combaterea faptelor
penale specifice perioadei respective. Ca urmare, fenomenul crimei organizate est e relativ nou,
exploziv şi evident mai rapid decât mijloacele de combatere penale. Totuşi, considerând perioada
totalitarismului o tranziţie în evoluţia dreptului penal, legiuitorii statelor respective, inspiraţi din
legislaţiile penale proprii, anterioare comunismului, şi-au menţinut atât în partea generală, cât şi
în partea specială a dreptului penal unele instituţii pretabile incriminării penale a manifestărilor
crimei organizate ori agravării sancţiunii în cazul comiterii unor fapte, nominalizate ca atare de
legiuitor.
Desigur, nu există un cadru legislativ penal comun tuturor statelor din fostul bloc comunist,
astfel că, fiecare dintre acestea, potrivit realităţilor infracţionale proprii, a anticipării unor

446 Art.172 Cod penal E.A.U. ”Asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni”.

447 Art.173 Cod penal E.A.U. ”Înlăturarea răspunderii”.
448 Art.155 Cod penal irakian, adoptat în 1969.
449 Art.175 şi art.183 Cod Penal Irakian. Aceiaşi politică penală este adoptată şi de legiuitorul iranian. Codul penal

iranian nu prevede reglementări privind crima organizată. Incriminează însă asocierile în vederea comiterii de
infracţiuni contra siguranţei statului (art.186,498 şi 499 din Legea Pedepsirii Islamice), deosebit de sever, chiar dacă
infracţiunea este comisă în Iran sau în străinătate.Anumite infracţiuni comune sunt incriminate în forma agravată dacă
sunt comise de două sau mai multe persoane. (A se vedea în acest sens “Abordarea conceptului de crimă organizată
în sistemul lega l iranian” – Dr.Hossein Mio Mohammad Sadeghi. Colectivul AIDP, Alexandria, 1997. RIDP,vol.69,
p.405-411).Această abordare o face şi legiuitorul Kuweitian în Codul penal din 1960, modificat prin Legea nr.31/1970
privind infracţiunile contra securităţii sta tului, în care sunt incriminate “conspiraţia” şi “asocierile criminale”
constituite în acest scop. (A se vedea Mohamed Zaid, op.cit.,p.532). Totuşi, Codul penal Kuweitian incriminează în
art.58/1”asocierea în vederea comiterii de infracţiuni” ca fiind :“Dacă două sau mai multe persoane se înţeleg să comită
o infracţiune, efectuând şi acte premergătoare şi fără probabilitatea de a renunţa la înţelegerea lor, vor fi pedepsite
numai pentru acest act” (art.58/3 Q8 P.C.)
fenomene ale crimei organizate ce s-a comis ori se comite în statele democratice, sau în dorinţa
alinierii legislaţiei penale la cadrul Unitar European, sistemele penale au început un proces de
reformă legislativă, unele cu elemente de oportunitate în combaterea fenomenului crimei
organizate.
6.1. POLONIA
Soluţiile Codului penal polonez450 pe linia combaterii crimei organizate sunt fondate pe
următoarele postulate451 :
1. Potrivit principiului formulat în partea generală a Codului penal452 , comiterea unui delict
într-un grup organizat este o circumstanţă agravantă a responsabilităţii penale, independent de
genul infracţiunii comise.
2. Specificarea în partea generală, la unele infracţiuni, a desfăşurării acţiunii - sub aspectul
elementului material în mod “organizat” sau în “comun”, ori în “înţelegere”.453
3. Partea specială a Codului penal prevede participarea unui grup organizat sau a unei
asociaţii cu scopul comiterii de infracţiuni.
4. Dezvoltarea instituţiei martorului “anonim”, a martorului “pocăit”; a “târguielii”
controlate454 ; confiscarea avantajelor materiale, chiar şi indirecte;
5. Problema criminalităţii organizate a fost luată în considerare în formularea definiţiei
“avantajului patrimonial”, a faptului că actul infracţional este comis cu scopul de a obţine un
asemenea avantaj pentru sine sau pentru altul.455
6. Deşi dreptul polonez nu cunoaşte responsabilitatea penală a persoanelor juridice,
conţine totuşi o dispoziţie, conform căreia dacă infracţiunea a fost comisă de autor acţionând în
numele său, în interesul unei persoane juridice sau organizaţii fără personalitate juridică şi dacă
această infracţiune a adus un avantaj patrimoniului acestei persoane sau organizaţie, acestea sunt
obligate să restituie în întregime sau în parte profitul obţinut.
7. Responsabil de comiterea infracţiunii este nu numai cel care comite singur actul
(comitere autonomă), dar şi cel care conduce executarea acţiunii ilicite (comiterea direcţională)
sau abuzând de dependenţa unei persoane faţă de el (comiterea mandatată) 456 .

450 Codul penal polonez a fost adoptat la 6.VI.1997, fiind principalul mijloc de combatere a crimei organizate,
neexistând legi speciale ca în sistemul american, de pildă, de combatere a fenomenului.
451 Barbara Cunica -Michalska, op.cit.,p.467.
452 Art.65 Codul penal polonez
453 Art.254 Codul penal polonez.
454 Este o formă de provocare poliţienească, considerată “licită” prin Legea asupra Poliţiei.
455 In accepţia dreptului polonez este avantaj patrimonial între altele “avantajul pentru grupul de persoane care exercită

o activitate de crimă organizată” (art.115 C. pen.): - organizarea adopţiei copiilor împotriva dispoziţiilor legii, în
vederea obţinerii unui avantaj material (art.253 C. pen.); - organizarea obţinerii profitului din trecerea ilegală a
frontierei (art.264 C. pen.); - traficul cu stupefiante, în vederea obţinerii unui avantaj patrimonial (art.40 al.2 din Legea
24/1997); - spălarea banilor în complicitate cu alte persoane, în scopul obţinerii unui avantaj patrimonial (art.299,
cap.l,2 C. pen.); - complicitatea cu o persoană în dauna proprietarului de bunuri, al persoanei sau instituţiei în folosul
căreia are loc adjudecarea, dacă autorul acţionează în vederea obţinerii unui avantaj patrimonial (art.305, cap.1,2 C.
pen.) ş.a.
456 Art.20 Codul penal polonez.
6.2. CEHIA
Codul penal ceh457 diferenţiază sub aspectul sancţiunii mai severe, infracţiunile comise în
mod organizat, de cele comise neorganizat 458 .
Totodată, consideră ca “circumstanţa agravantă” faptul de a fi comis o infracţiune atât ca
organizator, cât şi ca membru al bandei organizate ori a asociaţiei459 .
Prin modificarea Codului penal, survenită în 1995, în Cehia au fost adoptate noi formulări
şi incriminări, dintre care amintim:
Participarea la asociaţia de răufăcători: “oricine va constitui asociaţia de răufăcători sau
oricine va participa la o asemenea asociaţie, oricine va susţine asociaţia de răufăcători va fi
pedepsit cu pedeapsa privării de libertate de la 2 ani la 10 ani sau cu confiscarea proprietăţii” 460 .
“Oricine va comite actul delictuos participând la asociaţia de răufăcători, va fi absolvit
de pedeapsă, dacă declară la timp, la Poliţie sau procurorului Republicii, date cu privire la
asociaţia de răufăcători”461 .
“Impunitatea agentului secret al Poliţiei” care participă la activitatea asociaţiei
răufăcătorilor sau care îi susţine pe aceştia 462 . Impunitatea nu se referă decât la infracţiunea
distinctă, prevăzută la art.163 lit. a şi nu la alte delicte, condiţionate de mediu, la care agentul ar
participa pentru a nu se demasca.
Infracţiunile tipice crimei organizate sunt legate de: criminalitatea drogurilor 463 , trecerea
ilegală a frontierei 464 ; comerţul ilegal de arme, substanţe explozive şi de material nuclear 465 ;
rackeţii; prostituţia şi comerţul cu femei 466 ; comerţul cu copii 467 ; spălarea banilor 468 ; trafic în
dauna mediului înconjurător469 .
Alte infracţiuni care sunt considerate ca fiind comise uneori în cadrul crimei organizate;
furtul de maşini terestre cu motor; corupţia; furtul de bunuri culturale şi opere de artă; falsificarea
banilor; criminalitatea financiară, ş.a.470

6.3. UNGARIA
Codul penal ungar471 cuprinde reglementări privind combaterea crimei organizate, atât în
Partea generală, cât şi în Partea specială.

457 Codul penal ceh, a fost adoptat prin Legea nr.140/1961 şi modificat succesiv, ultima modificare fiind făcută în
1995, prin Legea nr.152/1995.
458 Jan Musil – Sistemul penal în combaterea crimei organizate. Colocviul A.I.D.P., Alexandria, 1997, R.I.D.P., p.

487.
459 Art.34 lit. ”g” Codul penal ceh.
460 Art.163 “a”(1) Codul penal ceh.
461 Art.163”b” Codul penal ceh
462 Art.163 “c” Codul penal ceh.
463 Art.187,188 Codul penal ceh.
464 Art.171”a” şi “b”, 176 Codul penal ceh.
465 Art.185,186 Codul penal ceh.
466 Art.204,246 Codul penal ceh
467 Art.216”a”, 231, 241, 242 Codul penal ceh.
468 Art.251 “a” Codul penal ceh.
469 Art.181 “a”, 181 “b” Codul penal ceh. Alte forme de trafic pot fi sancţionate ca infracţiuni dacă contravin regulilor

legale comerciale: “întreprinderi ilegale” (art.118 Codul Penal Ceh); “infracţiunea regulilor obligatorii ale raportorilor
economici(art.127 Codul Penal Ceh).
470 Jan Musil, op.cit.,p.499.
471 în vederea cuprinderii de mijloace penale în combaterea crimei organizate, Codul penal ungar a fost modificat în

1997.
 In primul rând, Partea generală a definit două forme de participare multiplă la comiterea
unei infracţiuni.
Art.137, pct.6, precizează că există o “alianţă criminală” dacă două sau mai multe
persoane comit delicte, într-un mod organizat sau cad de acord asupra acestui lucru. Punctul 11 al
aceluiaşi articol prezintă condiţiile ca grupul să fie autor al infracţiunii: “un delict este săvârşit în
grup dacă cel puţin 3 persoane participă la comiterea acestuia” 472 .
Alianţa criminală nu este o infracţiune de sine stătătoare, ci o circumstanţă agravantă
calificată ce agravează sancţiunea aplicată 473 .
Tot o circumstanţă calificată o reprezintă definirea altui concept, şi anume “organizaţie
criminală”, aceasta fiind: “o alianţă criminală bazată pe diviziunea muncii şi formată pentru
comiterea permanentă de infracţiuni, scopul ei fiind câştigurile financiare obişnuite” 474 .
În plus, Partea generală defineşte şi conceptul pregătirii delictului, acesta fiind
condamnabil numai dacă în definirea infracţiunii este prevăzut în mod expres acest lucru.
“ (1) Unde Legea Specială specifică acest lucru, oricine, în scopul comiterii unei
infracţiuni creează condiţiile necesare sau le facilitează, invită, se oferă voluntar, preia sau
aprobă comiterea delictului în grup, este pedepsit pentru aceasta.
(2) Nu este vinovat de comitere:
- persoana a cărei retragere voluntară asigură eşuarea delictului;
- oricine, pentru a evita eşuarea actului îşi retrage invitaţia, oferta, preluarea sau se străduieşte
să convingă pe alţi participanţi să se sustragă de la comiterea delictului, cu condiţia ca delictul,
pentru orice motiv, să nu mai aibă loc.
- oricine raportează delictul autorităţilor;
(3) Dacă în cazul paragrafului (2) pregătirea infracţiunii este ea însăşi un delict, autorul
este pedepsit pentru această infracţiune.” 475
În Partea specială a Codului penal ungar întâlnim o infracţiune distinctă ”crearea unei
organizaţii criminale”476 , care are următorul conţinut:
“ (1) Oricine conduce o organizaţie criminală ai cărei membrii comit: crimă (art.166 (1)-
(2); asalt (art.170 (1)-(2); reţinere ilegală (art.175);răpirea (art.175/A (1)-(4); act terorist
(art.261 (1)(2); îşi fac dreptate singuri (art.273(1); folosirea de droguri (art.282); spălarea
banilor (art.303(1)(2); jaf (art.321); extorcare (art.323), va fi pedepsit pentru delict cu închisoare
de la l la 5 ani;
(2) Oricine conduce o organizaţie criminală creată pentru activităţi de fotografierea
pornografică interzisă (art.195/A); asistarea prostituţiei (art.205); procurarea de prostituate
(art.207(1)-(3); traficul cu persoane (art.218); contrabanda cu arme (art.263/B); falsificarea
(art.304 (1)-(2); furtul (art.316); indiferent dacă membrii organizaţiei criminale au comis
asemenea delicte împotriva persoanei, va fi pedepsit conform părţii (1);

472 Dr. Balozs J. Geller şi Dr. L.Feher, op.cit.p.392;

473 În Codul penal ungar 24 de infracţiuni prevăzute în Partea Specială prezintă alianţa criminală ca o împrejurare
calificată şi prevede o pedeapsă ridicată la acestea.
474 Acest concept a fost introdus în Codul penal, partea generală şi definit prin Legea L.XXIII/1997, fiin d o

circumstanţă calificată a 13 agentului exploziv şi de distrugere (art.263); folosirea de arme de foc şi muniţie
(art.263/A); folosirea infracţiuni prevăzute în Partea Specială, traficul cu persoane (art.218): folosirea narcoticelor
(art.282); spălarea banilor (art.303); încălcarea administrării dovezilor (art.309); frauda impozitelor şi securităţii
sociale (art.310); contrabanda şi primirea bunurile traficate (art.312); furtul (art.316); frauda (art.318); jaf (art.321);
extorcare (art.328) şi primirea şi manevrarea bunurilor furate (art.326).
475 Art.18 Cod penal ungar
476 Art.263/C(1) C.P.U. introdus prin Legea L XXIII/1997
 (3) Oricine creează o organizaţie criminală definită în părţile (1)-(2) va fi pedepsit pentru
delict cu închisoare de la 1 la 5 ani;
(4) Oricine este membru al organizaţiei criminale definită în partea (1) sau pune la
dispoziţie mijloace financiare pentru activităţile unei astfel de organizaţia va fi pedepsit pentru
delict cu 3 ani închisoare;
(5) Membrul unei organizaţii criminale nu poate fi pedepsit dacă, înainte ca autorităţile
să cunoască existenţa acestei organizaţii criminale, părăseşte organizaţie criminală, o demască
în faţa autorităţilor şi face posibilă stabilirea identităţii altor participanţi la organizaţia
criminală.”
De asemenea, legiuitorul incriminează infracţiunea de “conspiraţie” împotriva ordinii
constituţionale477
“ (1) Oricine creează sau conduce o organizaţie în scopul aducerii unei schimbări în
ordinea constituţională a Republicii Ungaria, prin violenţă sau prin ameninţare, comite o
infracţiune şi va fi pedepsit cu închisoare de la 2 la 8 ani; persoana care participă într-o astfel de
organizaţie va fi pedepsită cu închisoare de la l la 5 ani.
(2) O persoană nu poate fi pedepsită de conspiraţie împotriva ordinii constituţionale dacă
datorită retragerii sale benevole, conspiraţia eşuează sau dacă ea previne benevol continuarea
acesteia”.

6.4. SLOVENIA
Codul Penal Sloven defineşte următoarele situaţii de asociere într-o activitate criminală478 :
1. Asocierea criminală479
Oricine înfiinţează un grup în scopul săvârşirii de fapte penale, pentru care poate fi aplicată
o pedeapsă de peste 5 ani, va fi condamnat la închisoare de maximum 3 ani;
“Oricine se alătură grupului, conform articolului precedent va fi condamnat la închisoare
de maximum 1 an;
Dacă autorul infracţiunii, conform paragrafului (1) şi (2), a prevenit comiterea infracţiunii
penale, conform paragrafului (1) sau a furnizat informaţii despre aceasta, astfel prevenind
comiterea infracţiunii, pedeapsa va fi anulată.”
Infracţiunea de asociere criminală este o faptă incriminată autonom. Dacă infracţiunile,
pentru comiterea cărora s-a înfiinţat grupul, sunt comise ulterior, asociaţia criminală îşi pierde
caracterul autonom, fiind considerat în astfel de cazuri un act preliminar nepedepsit, autorul fiind
pedepsit pentru infracţiunea comisă de grup, nu şi pentru alăturarea sau formarea unui grup
(infracţiunea de asociere criminală este absorbită)480 .
Cât priveşte sancţiunea prevăzută de art.297 alin.(1) şi (2) Codul penal sloven nu face
diferenţiere privitor la forma de participaţie (autor, instigator, complice) 481 .
2. Conspiraţia criminală482 :
“Oricine este de acord cu comiterea de altcineva a unei infracţiuni pentru care poate fi
aplicată o pedeapsă de peste 5 ani închisoare, va fi pedepsită cu închisoare de maximum 1 an”

477 Art.139/A Codul penal ungar.

478 Vid Jakulin – “Crima organizată în Legea penală a Republicii Slovenia,” RIDP vol.69/78, p.502.
479 Art.297 al CC, Cod penal sloven, Partea specială.
480 Vid Jakulin – op.cit.,p.503;
481 Art.26 al CC Codul penal sloven
482 Art.298 al CC din Codul penal sloven;
 Aceasta este o infracţiune autonomă care însă este absorbită în situaţia comiterii infracţiunii
pentru care poate fi aplicată o pedeapsă de peste 5 ani. Acordul trebuie să existe între cel puţin 2
persoane şi trebuie să cuprindă definirea infracţiunii şi nu orice acord general privind comiterea
de infracţiuni. 483
Alte incriminări ale asocierii se regăsesc în Codul penal sloven în cuprinsul unor
infracţiuni:
“Oricine transportă astfel de bunuri într-un grup”; “Oricine formează o asociaţie cu
scopul de a săvârşi…”; “Oricine se alătură asociaţiei” (infracţiunea de contrabandă). 484
“Oricine formează o asociaţie…”; “Oricine se alătură asociaţiei…”; “Oricine formează
o asociaţie…”(infracţiunea de fabricare şi comerţ ilegal de arme sau materiale explozive) 485
ş.a.486
Codul penal sloven conţine, de asemenea, şi infracţiuni ce sunt comise ca regulă de grupuri
ale crimei organizate de exemplu, spălarea banilor.487

6.5. CHINA
Sistemul penal chinez actual 488 cuprinde referiri atât în Partea generală, cât şi în cea
specială în vederea combaterii crimei organizate 489 .
“Organizatorii, conducătorii şi participanţii activi la organizaţii cu caracter criminal,
care comit infracţiuni specifice crimei organizate, domină anumite regiuni, exercită presiuni
asupra maselor şi comit fărădelegi sau sabotează ordinea socială şi economică prin mijloace
violente, ameninţări sau orice altă modalitate, vor fi pedepsiţi cu închisoare de la 3 la 10 ani. Cei
ce săvârşesc infracţiunile arătate în modalităţile de mai sus, care comit şi alte infracţiuni, vor fi
pedepsiţi conform prevederilor referitoare la aplicarea pedepsei concurente pentru comiterea mai
multor infracţiuni”490 .
De asemenea, comiterea unor infracţiuni491 de către asociaţiile de infractori constituie o
formă agravantă, fiind incriminate ca atare.

483 Art.198 al CC din Codul Penal sloven;

484 Art.255 Codul Penal Sloven;
485 Art.310 Codul Penal Sloven;
486 Codul Penal Sloven prevede forme agravante la următoarele infracţiuni: omor (art.127 par.4,2); falsificarea şi

comercializarea ilegală de droguri (art.196 par.2); furt major (art.212 par.12,2); jaf (art.213 par.3); extorcare şi şantaj
(art.218 par.3); comportament violent (art.299 par.2).
487 Art.252 Cod Penal Sloven. In 1994 în Slovenia s-a adoptat Legea de Prevenire a Spălării Banilor ce completează

Codul penal.
488 Codul Penal Chinez a intrat în vigoare la 1 octombrie 1997 ca urmare a amendă rilor făcute la 6 martie 1997 de

către Consiliul Naţional al Poporului.

489 Anterior actualului Cod penal, singura prevedere de combatere prin mijloace de drept penal erau infracţiunile de:

contrabandă, sub toate aspectele (incriminată în 1979, prin art.116,118 şi 119, sancţiunea fiind până la pedeapsa cu
moartea) şi spălarea banilor murdari (incriminată în urma adoptării “Deciziei de interzicere a narcoticelor” în 1988 de
către Congresul Naţional al Poporului.
Existenţa sistemului centralizat şi totalitar a făcut ca manifestările crimei organizate să fie în are parte controlate, însă
actualmente fenomenul este în dezvoltare, aceasta ca umare a politicii “uşilor deschise” , prin care s -a trecut de la
sistemul planificat la cel de economie socialistă de piaţă (a se vedea în acest sens Ding Mu-Ying şi Shan Chang-Zong
“Pedepsirea şi prevenirea crimei organizate în China”. RIDP, vol.69, p.266 -277.
490 Art.294 Cod penal chinez.
491 Art.191 Cod penal chinez, incriminează infracţiunea de spălare a banilor: “făptuitorul care în mod deliberat comite

unul din actele enumerate mai jos, în scopul acoperirii sau ascunderii surselor sau naturii veniturilor şi profiturilor
obţinute din infracţiuni cu narcotice, infracţiunea săvârşită de organizaţii criminale sau contrabandă, va fi pedepsit:-
asigurarea unor conturi de capital;- asistenţă acordată pentru transferarea bunurilor în bani sau alte instrumente
 În rândurile anterioare am trecut in revistă doar câteva din cele mai semnificative
reglementări existente în diverse colţuri ale lumii pe linia definirii juridico-penale a crimei
organizate.
BIBLIOGRAFIE:

42. Arlacchi Pino, Corupţia, crima organizată şi spălarea mondială a banilor, studiu, Conferinţa
internaţională anti-corupţie, Amsterdam, 1992.
43. Adamoli S., Dinicola A., Savona E. U., Zoffi P., Organized, Crime Around the World, Hecmi
pub., Italia, 1998.
44. Blakesley L. Cristopher, Les systems de justice criminelle face au defi du crime organise,
Raport general A.I.D.P., Alexandria, 1996 Revue Internationale de Droite Penal, Ed. Eres,
Paris, 1998.
45. Blombecker B., Spectacular Computer Crimes, Homewood, Bow Jones, Irwin, 1980.
46. Borovicka V. P., Mafia, Ed. Opus-Arena, 1994.
47. Bruth B. M., An Assessement of Narcotics Related Money Landering, Fincen-S.U.A., 1992.
48. Bruth B. M., Hovak David, Le Fincen-Reseau Americain de lutte contre les delits financiers,
„Revue Internationale de Police Criminelle”, nr. 447/1994.
49. Baciu Dan şi Rădulescu Sorin, Corupţia şi crima organizată în România, E. Continent XXI,
1994.
50. Bodunescu I., Flagelul terorismului internaţional, Bucureşti, Ed. Militară, 1978.
51. Cedras Jean, Les systemes penaux a l’epreuve du crime organise au France, Revue
International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.
52. Chiesa Nado Dala, Crima imperfectă: generalul, mafia şi societatea italiană, Ed. Mandadari,
1986.
53. Corklin J., The Crime Estabilishment: Organized Crime and American Society, New York,
Ed. Practice-Hall, 1973.
54. Courakis Nestor, Organized Crime in Greece, Revue Internationale de Droit Penal, Ed. Eres,
Paris, 1998.
55. Cressey R. Donald, Theft of the Nation: The Structure and Operations of Organized Crime in
America, New York, Harper and Row.
56. Dincu Aurel, Bazele Criminologiei, vol. I, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993.

financiare;- asistenţă la transferarea capitalului prin transferul de conturi în alte părţi; - asistenţă acordată pentru
facilitarea transferului de capital în străinătate;- acoperirea sau ascunderea surselor şi naturii profiturilor ilicite prin
alte mijloace”. Asociaţiile de infractori care comit una din infracţiunile arătate mai sus, vor fi pedepsite cu aprecierea
unei amenzi penale, iar persoanele implicate direct şi alte persoane responsabile, vor fi pedepsite cu până la 5 ani
închisoare sau detenţie.
57. Dobrinoiu Vasile, Corupţia în Dreptul Penal, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1995.
58. Datta S. K., Le Crime Organise in Inde, Revue Internationale de Police Criminelle, nr.
443/1993.
59. Falcone G., La criminalite organise: une probleme mondiale. La mafia italienne en fond que
modele pour la criminalite organise operant a niveau international, in Revue International de
Criminologie et de Police Technique, nr. 4/1992.
60. Falcone Giorgio şi Padovani Marcelo, Mafia – Judecătorul şi oamenii de onoare, Ed.
Danubius, 1993.
61. Heikinheimo Sanna, Organized Crime and Responses to It in Finland, Revue International de
Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.
62. Ianni F. A. J., The New Mafia, Ed. St. Martin’s Press, 1980.
63. Inciardi A. James, Carees in Crime, University of Miami, Chicago, 1975.
64. Jakulin Vid, Organized crime in the crimninal legislation of the Republic of Slovenia, Revue
International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.
65. Kunicka-Michalaka Barbara, Les Systems de justice penale a l’epreuve du crime organise
dans Pologne.
66. Korten David C, Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet, 1998.
67. Landesco J., Organized Crime in Chicago, Chicago, 1929.
68. Le Roux Renee, O femeie înfruntă Mafia, Ed. Valdo şi Savas Press, 1994.
69. Lilie Hans, Specific Offences of Organized Crime and German Criminal Law, Revue
International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.
70. Miclea Damian, Combaterea crimei organizate- curs , Editura MAI, 2005.
71. Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică, Criminologie, Editura didactică şi pedagogică R.A.
Bucureşti, 1995.
72. Nistoreanu Gheorghe, Prevenirea criminalităţii prin măsuri de siguranţă, Editura M.I.,
Bucureşti, 1991.
73. Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică, Criminalitatea financiar-bancară, „spălarea” banilor,
studiu prezentat cu prilejul simpozionului intitulat „Noi forme de criminalitate”, organizat de
Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, Bucureşti, 1993.
74. Păun Costică, Crima organizată sau organizarea crimei?, Analele Academiei de Poliţie
„Alexandru Ioan Cuza” anul I, Bucureşti, 1993.
75. Pitulescu Ioan, Al treilea război mondial, crima organizată, Editura Naţional, Bucureşti, 1996.
76. Pedleton Don, Război contra Mafiei, Ed. Ulise, 1994.
77. Plywaczewski Emil, Spălarea banilor murdari, Torna, Polonia, 1993.
78. Rein Edwards, The Grim Reapers: The Anatomy of Organized Crime in America, Chicago,
Ed. Regnery, 1969.
79. Rizvi Iqbql Hussain, Le trafic de droque au Moyen-Orient, Revue Internationale de Police
Criminelle, nr. 443/1993.
80. Stănoiu Rodica Mihaela, Brezeanu Ortansa şi Dianu Tiberiu, Tranziţia şi criminalitatea,
Editura Oscar, 1994.
81. Voicu Costică, Banii murdari şi crima organizată.
82. Voicu Costică, Criminalitatea afacerilor, Tipografia I.G.P., 1997.
83. Voicu Costică, Banii murdari şi crima organizată, Editura Artprint, Bucureşti, 1995.
84. Voicu Costică, Sandu Florin, Dascălu Ioan, Frauda în domeniul financiar-bancar şi al pieţei
de capital, Editura Trei, Bucureşti, 1998.