Rasismul maghiar fata de ROMANI

Românii sunt o naţie inferioară

Ziua naţională a României aniversează Unirea Transilvaniei cu România – 1 decembrie
1918 momentul în care naţiunea română s-a unit într-un singur stat, după ce mai înainte
se relizase unirea cu Bucovina şi Basarabia. Dacă ziua unirii cu Basarabia este amplu
discutată în fiecare an, unirea cu Transilvania este cumva lăsată de o parte şi
semnificaţia ei este din ce în ce mai puţin înţeleasă.
Din manualele şcolare au început să dispară referirile la rasismul practicat de maghiari
împotriva românilor transilvăneni vreme de sute de ani, în numele unei concilieri prost
înţelese practicându-se o ştergere a memoriei istorice a poporului român. Marşul pe care
defilează Armata Română de 1 decembrie este „Treceţi batalioane române Carpaţii”,
însă puţini tineri mai ştiu de ce au trebuit batalioanele române să treacă peste Carpaţi în
urmă cu aproape 100 de ani. La Budapesta însă, memoria publică este cât se poate de vie
şi asumată la nivel guvernamental, dovadă anularea aniversării zilei de 1 decembrie la
Teatrul Naţional Maghiar de mai acum câteva săptămâni.
Palma aplicată pe obrazul României la Budapesta a rămas fără vreun răspuns coerent de
la Bucureşti. Poate şi din cauza faptului că politicienii români de azi cunosc prea puţină
istorie. Vreme de sute de ani românii din Transilvania au fost desemnaţi din punct de
vedere legal drept „naţiune tolerată” – un concept care permitea orice fel de abuzuri.
„Românii sunt o rasă inferioară” a fost multă vreme o afirmaţie care nu se mai cerea
demonstrată în cercurile diplomatice maghiare.

Diplomaţie bazată pe rasism

Delegaţia maghiară de la Paris din 1920 a încercat să amâne cât mai mult semnarea
tratatului de pace care ar fi dus la recunoaşterea Unirii Transilvaniei cu România. Şeful
delegaţiei de la Budapesta, contele Albert Apponyi a pus la dispoziţia marilor puteri
ample memorii în care apăra cauza Ungariei. Notele părţii maghiare au încercat în
permanenţă să inducă ideea că românii sunt o rasă inferioară, incapabilă să guverneze şi
greu guvernabilă. Rasismul notelor maghiare de la Conferinţa de la Paris este insinuat
treptat mai ales în cadrul demonstraţiilor şi argumentaţiilor istorice şi politice. Istoria
românilor din Transilvania este distorsionată în conformitate cu teoriile lui Roessler,
conform cărora românii au venit din Balcani în secolele XIV – XV şi s-au manifestat ca
un “factor perturbator” al ordinii maghiare, fiind envoie de eforturi pentru civilizarea
“păstorilor seminomazi”.
Notele maghiare mai susţin şi existenţa unei diferenţe majore între românii din interiorul
şi din afara arcului carpatic – primii fiind mult superiori în urma contactului cu
maghiarii. Ponegrirea românilor la Paris a rămas fără succes – însă afirmaţiile cuprinse
în notele diplomatice maghiare din anul 1920 cu privire la “inferioritatea rasei
româneşti” constituie şi acum o radiografie a unei concepţii politice extremiste.

Superioritate pe toată linia

Diverse paragrafe ale memoriilor maghiare ţin să sublinieze superioritatea maghiarilor
1
faţă de români: “Din punct de vedere intelectual şi economic Transilvania este cu o sută
de ani mai avansată decât România, de aceea alipirea ei la România va avea o influenţă
nefastă asupra dezvoltării sale şi poate provoca tulburări cât se poate de serioase”.
Diplomaţii de la Budapesta încercau să demonstreze că românii constituie o clasă
inferioară în Transilvania afirmând: “Majoritatea lor (a românilor n.red.) se recrutează
din clasa ţărănească, iar maghiarii a căror viaţă socială este mai dezvoltată şi care au
numeroase clase intelectuale sunt astfel mult mai mobili decât această masă de ţărani.
Viaţa socială a maghiarilor şi a saşilor este mult mai diferenţiată. Procentul lor în
profesiile calificate depăşeşte cu mult procentul populaţiei lor. Dimpotrivă, românii sunt
importanţi prin cifra de analfabeţi”.
Mai mult, presupusa inferioritate a românilor este considerată a fi de neevitat:
“Superioritatea maghiarilor şi a saşilor în discuţie nu se datorează nici protecţiei statului
maghiar, nici unui sistem de opresiune bazat pe violenţă. Aceasta este o presupunere
care este negată de datele statistice care demonstrează faptul că inferioritatea rasei
româneşti se manifestă într-o manieră frapantă ori de câte ori le este lăsat spaţiu liber
pentru iniţiativa privată”.
Argumentarea opresiunii

“Inferioritatea românilor din Transilvania, departe de a fi rezultatul unei opresiuni,

provine din două cauze distincte. În primul rând naţiunea română este una tânără,
căreia îi lipsesc tradiţiile şi care nu şi-a descoperit conştiinţa naţională decât la mijlocul
secolului al XIX lea. Religia sa este cea bizantină, limba ritului său este slavă, iar în
Transilvania biserica românească şi-a câştigat independenţa datorită principilor
maghiari protestanţi şi uniunii confesionale (crearea bisericii greco-catolice, n.red.) pe
care românii nu au putut-o realiza prin forţe proprii ci doar sub presiunea unei influenţe
exterioare. Literatura lor naţională este de origine recentă”, susţineau notele remise de
delegaţia maghiară marilor puteri.
“Poporul român nu a reuşit să scoată la lumină individualitatea rasei sale, nici să
imprime un specific naţional instituţiilor ţării sale. Nici instituţiile evului mediu, nici
puterea ideilor epocii contemporane nu au avut nici un fel de influenţă asupra politicii şi
civilizaţiei sale. Epoca cruciadelor, sistemul feudal, papalitatea, Sfântul Imperiu Roman,
Renaşterea şi Reforma, au trecut fără să lase urme asupra acestui popor. Dimpotrivă,
naţiunea maghiară a luat parte la toate aceste evenimente”, afirmau diplomaţii maghiari.

Incapacitate de dezvoltare

Memoriile citate susţin că românii sunt pur şi simplu incapabili de dezvoltare, fiind
parcă condamnaţi să rămână o rasă inferioară: “Înapoierea civilizaţiei şi dezvoltării
economice a românilor nu trebuie să surprindă pe nimeni, este o certitudine faptul că
trăind într-un stat, alături de alte popoare, românii nu reuşesc şi nu au reuşit de multă
vreme să egaleze acele popoare (…)“Însă inferioritatea românilor din Transilvania ţine
şi de istoria lor locală. Elementul românesc nu a fost unul autohton, nu a reuşit să-şi
fondeze un stat al său, ci s-a insinuat lent de-a lungul secolelor. Asemănător maselor
vulcanice care sub presiune pătrund prin crăpăturile scoarţei terestre, elementul
2
românesc s-a infiltrat prin fisurile care s-au produs în edificiul naţional şi economic
edificat de maghiari şi de saşi în Transilvania. ŞI tot aşa cum masele vulcanice nu se
ridică la suprafaţă ci se afundă în sol, la fel poporul român din Transilvania a rămas la
baza scării sociale”.
Totuşi “rasa românească” este capabilă să “înveţe” de la maghiari, conced la un moment
dat diplomaţii de la Budapesta: “Românii din Transilvania care au venit aici în secolele
XV – XVI din Balcani nu au avut o viaţă constituţională. Din cauza inferiorităţii lor
intelectuale şi economice, biserica lor le-a oferit singura posibilitate de civilizare (…)
Toate vechile instituţii intelectuale şi economice sunt exclusiv maghiare sau germane, iar
elementul românesc nu a înfiinţat decât în ultima sută de ani instituţii proprii
intelectuale şi economice, sub influenţa binefăcătoare a mediului intelectual şi economic
maghiar şi german. Acesta este şi motivul pentru care românii din Transilvania au
depăşit cu mult în ultimul secol pe fraţii lor de rasă care trăiau în afara acestui amestec
etnic în propriile lor ţări (Valahia şi Moldova)”.

Deformarea istoriei
Memoriile maghiare deformează istoria încercând să acrediteze că românii au venit în
Transilvania la 400 de ani după venirea ungurilor, organizaţi în cete de păstori
seminomazi, care au avut nevoie de măsuri de coerciţie pentru a se putea încadra într-un
stat organizat: “În interiorul zonei carpatice primul stat veritabil a fost format în secolul
al X lea de către maghiari care s-au stabilit aici după ce au ocupat poziţii în regiunile
transdanubiene şi în Câmpia Maghiară. (…) În secolele XIV şi XV în urma invaziei turce
în Balcani a crescut în mod considerabil imigrarea românilor de dincolo de Dunăre în
Transilvania şi în părţile orientale ale Ungariei”.
Notele diplomatice din 1920 neagă continuitatea daco-romană: “Primul care a exprimat
ideea că românii trebuie să fie urmaşii ale elementelor poporului roman care au rămas în
Dacia a fost Bonfinius care din cauza asemănării dintre limba italiană şi cea română a
susţinut că românii din Transilvania sunt urmaşii legionarilor şi colonilor împăratului
Traian. Această teză a lui Bonfinius a trecut în cursul secolului al XVIII prin operele lui
Toppeltinus şi Cantemir în ştiinţa europeană şi a devenit cu ajutorul unor anumite
circumstanţe politice externe o dogmă ştiinţifică”.

Mai mult, maghiarii resping şi un cronicar ungur, dacă acesta îi menţionează pe români:
“Anonymus, cronicarul anonim al regelui Bela este unicul cronica din evul mediu care
găseşte români în secolul al IX lea în vechea Dacie la sosirea maghiarilor în ţara lor
actuală. Însă istoria critică a demonstrat că este imposibilă recunoaşterea operei lui
Anonymus drept o sursă istorică autentică. Inspirată de o fantezie patriotică, această
operă nu redă istoria adevărată a cuceririi ţării de către unguri, ci o epopee. Aceeaşi
critică ştiinţifică a demonstrat că partea care se referă la români a fost interpolată în
această cronică abia mai târziu”.

Românii – “element perturbator”

Maghiarii susţineau la Paris că românii au fost în permanenţă un “element
perturbator”: “Românii imigranţi s-au stabilit iniţial pe domeniile regale necultivate şi
3
nelocuite, sub conducerea propriilor lor cneji, care la origine erau conducătorii
imigraţiei. Raporturile lor cu populaţia de agricultori saşi şi maghiari au fost la fel de
proaste ca şi cele cu populaţiile balcanice. Nu s-au putut obişnui decât foarte greu sau
chiar deloc cu ordinea economică, socială şi juridică a statului maghiar. Din acest motiv
au existat numeroase pedepse împotriva lor, iar autorităţile statului au fost silite să pună
în vigoare numeroase legi coercitive împotriva lor. (…) Putem afirma că toate datele
istorice probează faptul că în evul mediu românii au fost peste tot priviţi de la prima lor
apariţie ca un element perturbator care nu respecta nici proprietatea individuală, nici
ordinea socială, nici instituţiile juridice ale statului. Este evident că un astfel de element
nu a putut avea o influenţă economică, politică şi socială suficientă pentru a putea fi un
factor constituţional alături de celelalte trei naţiuni legale (…) A fost foarte dificil pentru
guvernările Transilvaniei să obişnuiască acest popor cu o morală, cu ordinea socială
legală şi cu instituţiile juridice ale statului, într-un cuvânt să facă din aceşti păstori
seminomazi un popor agricol şi muncitor, apt pentru civilizaţie”.