Atribuţiile Preşedintelui României .

Clasificare

Atît autorii de drept administrativ dar si de drept constitu ţional au propus

mai multe clasificări ale atribuţiilor Presedintelui ,raportindu-se la mai multe
criterii .Încercam o enumerare a acestor atribuţii in funcţie de criteriile
identificate .
Din punct de vedere al funcţiilor sale delimităm: atribuţii specifice
şefului de stat; atribuţii de realizare a funcţiei de şef al executivului; atribu ţii de
apărare a Constituţiei şi asigurare a bunei funcţionări a autorităţilor publice.
Din punct de vedere al subiectelor faţă de care se exercită
delimităm: atribuţii exercitate în raporturile cu Parlamentul; atribuţii exercitate
în raporturile cu Guvernul; atribuţii exercitate în raporturile cu alte autorit ăţi ale
administraţiei publice, în realizarea unor servicii publice naţionale; atribuţii în
raporturile cu justiţia şi Curtea Constituţională; atribuţii în raporturile cu
poporul.
Din punct de vedere al frecven ţei delimit ăm atribu ţii obi şnuite,
curente activităţi de stat (cea mai mare parte) şi atribuţii în situa ţii ie şite din
comun (în situaţii excepţionale, în domeniul apărării etc., mult mai rar întâlnite).
Din punct de vedere al procedurii delimităm atribuţii exercitate fără
condiţionări sau restricţii şi atribuţii condiţionate de termene, propuneri etc.
Din punct de vedere al formelor tehnico-juridice delimităm: atribuţii
care se realizează prin decrete; atribuţii care se realizează prin operaţiuni
administrative şi atribuţii care se realizează prin acte exclusiv politice.
Din punct de vedere al conţinutului lor pot fi identificate
următoarele categorii: atribuţii privind legiferarea, atribuţii privind organizarea
şi funcţionarea puterilor publice, atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea
formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice, atribuţii în domeniul
apărării ţării şi asigurării ordinii publice, atribuţii în domeniul politicii externe şi
alte atribuţii .
Criteriul cel mai important si relevant in ceea ce prive şte atribu ţiile
Preşedintelui, este cel propus de Antonie Iorgovan in raporturile cu autorităţile
republicii şi pe care le vom trata in paginile următoare.

1 Atribuţiile Preşedintelui României in raporturile cu Parlamentul

Atribuţiile Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul, are
următoarele atribuţii: adresarea de mesaje Parlementului; convocarea şi
dizolvarea Parlamentului şi promulgarea legii.

1.1Adresarea de mesaje Parlamentului

Articolului 88 din Constituţie prevede că „ Preşedintele României
adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale
naţiunii”.Legiuitorul nu a prevăzut care sint aceste probleme importante si lasă
la latutudinea Preşedintelui sa o facă precum şi momentul sau forma mesajului .
 Dar dispoziţiile articolul 92 consacrat atribuţiior în domeniul
apărării obligă Preşedintele să informeze Parlamentul cu privire la m ăsurile
luate ,in calitatea lui de comandant al forţelor armate.de respingere a unei
agresiuni armate ,,măsurile de respingere a unei agresiuni armate împotriva
ţării, luate de Preşedintele României, trebuie aduse neîntârziat la cunoştiinţa
Parlamentului, de către acesta, printr-un mesaj,, Constituţia consacr ă un mesaj
în situaţii normale şi unul în cazuri de excepţie.
În ce priveşte mesajul Preşedintelui reglementat prin articolul 88 din
Constituţie, în doctrină s-a apreciat că, în calitate de şef al executivului, alături
de prim-ministru, este firesc ca Preşedintele să dispună de leg ături
instituţionalizate cu Parlamentul, autoritate publică ce exercită controlul asupra
Guvernului şi a administraţiei publice Rolul mesajelor prezidenţiale, s-a apreciat
în doctrină, este acela de a sensibiliza forul legislativ cu problemele politice
prioritare sau care în optica puterii legiuitoare şi a puterii executive sunt privite
în mod diferit, riscând să producă blocaje în activitatea statală sau convulsii în
viaţa socială.
Cu alte cuvinte, Preşedintele nu face decât s ă atrag ă aten ţia asupra unor
probleme, fără a dobândi o poziţie de superioritate în cadrul sistemului
constituţional, Parlamentul fiind suveran să adopte sau nu anumite măsuri
ulterioare ,acesta are doar obligaţia de a se întruni in sedin ţa comun ă a celor
două camere pentru a primi mesajul Pşedintelui.
Preşedintele dispune de un drept de apreciere , si poate decide asupra
conţinutului mesajului precum şi a formei lui ce urmează să fie prezentat
Parlamentului.
Formei de adresare a mesajului poate fi : prezentarea direct ă de la tribuna
Parlamentului de către Preşedinte, citirea mesajului de către un consilier
prezidenţial şi trimiterea mesajului prin scrisoare publică.
Mesajul este un act politic al Pre şedintelui si nu produce efcte juridice
Singura precizare constituţională legată de mesajul Preşedintelui decît obligaţia
celor două Camere de a se reuni în şedinţă comună pentru a „ primi mesajul
Preşedintelui României”, potrivit articolului 65 alineatul (2) litera a) din
Constituţia republicată. Mesajul este de fapt o cale de care dispune Pre şedintele
pentru a trage un semnal de alarmă autorităţii legiuitoare asupra problemelor
important ale ţării . Primirea mesajului de către Camerele reunite constituite o
modalitate a colaborării celor două autorităţi constând în aducerea la cuno ştin ţa
parlamentarilor a problemelor considerate importante de către Preşedinte.
1.2. Convocarea si dizolvarea Parlamentului
Convocarea Parlemntului de către Preşedintele României intervine în dou ă
situaţii prevazute de articolul 63 alineatul (3) din Constituţia republicat ă:
„Parlamentul nou ales se întruneşte la convocarea Preşedintelui României, în cel
mult 20 de zile de la alegeri”, iar potrivit articolului 66 alineatul (2) din
Constituţie, „Preşedintele României (biroul permanent al fiecărei Camere ori cel
puţin o treime din numărul deputaţilor sau senatorilor) poate cere întrunirea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului în sesiune extarordinară”.
 Preşedintele are obligaţia constituţională ,în prima situ ţie, de a convoca în
primă sedinţă ,noul parlament ales , adică la maxim 20 de zile de la alegeri ,
dacă termenul se împlineşte în perioada celor două sesiuni ordinare (de la
începutul lunii februarie până la sfârşitul lunii iunie sau de la începutul lunii
septembrie până la sfârşitul lunii decembrie) sau în sesiune extraordinară dacă
împlinirea termenului are loc în perioda vacanţei parlamentare. Termenul de 20
de zile începe să curgă de la data stabilită pentru desfăşurarea alegerilor
parlamentare, indiferent de rezultatul acestora şi indiferent de numărul tururilor
de scrutin care se pot stabili prin lege electorală.
În cea de a doua situaţie Preşedintele este unul din subiectele de sesizare a
unei sesiuni extraordinare, alături de biroul permanent al fiecărei Camere ori cel
puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Convocarea propriu-
zisă însă revine preşedinţilor celor două Camere, prevedere apreciată în doctrină
ca fiind de natură să dea expresie principiului independenţei Camerelor în raport
cu executivul.
Dizolvarea Parlamentului este reglementată expres în articolul 89 din
Constituţie, putând să intervină în caz de criză guvernamentală gravă cu
îndeplinira cumulativă a nu mai puţin de şase condiţii, nefiind lăsată la
latitudinea Peşedintelui ,de fapt aceste şase condiţii fac aproape imposibilă
dizolvarea . Aceste condiţii sînt clar prvăzute de constituant „ dup ă consultarea
preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, dacă
acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de
60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel pu ţin a dou ă
solicitări de învestitură”deasemeni n „în cursul unui an, Parlamentul poate fi
dizolvat o singură dată şi el nu poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale
mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de
război, de asediu sau de urgenţă”.
Măsura dizolvării Parlamentului este o măsură gravă, s-a apreciat într-un alt
comentariu al articolului 89 din Constituţie, ce nu poate fi luat ă decât în situa ţii
cu totul deosebite, dar în condiţii normale ale vieţii politice şi niciun caz în
timpul stării de asediu, de urgenţă, sau în ultimele şase luni ale mandatului
prezidenţial, într-un asemenea caz existând temeri că dizolvarea ar putea fi
făcută de Preşedinte pentru aşi asigura în continuare influenţa politică.

1.3. Promulgarea legii

Promulgarea legiloe este un drept recunoscut Preşedintelui de a învesti
legile adoptate de Parlament cu formulă executorie,urmată de publicarea in
Monitorul Oficial şi obligarea autorităţilor publice să treacă la executarea
prevederilor lor. Promulgarea reprezintă actul prin care şeful statului autentific ă
textul legii, astfel spus, constată şi atestă regularitatea adoptării sale.Acest
atribut al Preşedintelui nu îl include în sfera puterii legislative deoarece
promulgarea nu se confundă cu aprobarea ,aspect care l –ar transfoma pe
Preşedinte in veritabil legiuitor sau ar plasa Parlamentul sub controlul acestuia .
Potrivit articolului 77 din Constituţie :„(1) Legea se trimite spre
promulgare Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel
mult 20 de zile de la primire. (2) Înainte de promulgare, Pre şedintele poate cere
Parlamentului, o singură dată, reeximanarea legii. (3) dacă Preşedintele a cerut
reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionlităţii ei,
promulgarea se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate, după
reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a
confirmat constituţionalitatea”.
Preşedintele trebuie să promulge legea în termen de 20 de zile de la
primirea ei prin emiterea unui decret prezidenţial, în temeiul căruia legea
urmează să fie numerotată şi publicată.
Dacă Preşedintele are însă îndoieli cu privire la constituţionalitatea
in tot sau in parte a legii, Constituţia îi ofer ă dou ă posibilit ăţi de interven ţie din
care poate folosi doar una singură ,in interiorul celor 20 zile . Fie v-a sesiza
Curtea Constituţională a României fie v-a trimite leagea spre reexaminare
camerelor Parlamentului .
Un Preşedinte iscusit ar trebui sa foloseasca calea prevazută de
articolul 146 litera a) din Constituţia revizuită potrivit căruia Pre şedintele
României, alături de alte subiecte de drept, poate sesiza Curtea Constituţională
înainte de promulgarea legii , deoarece Curtea Constituţională dacă decide c ă
legea este neconstituţională, legea se retrimite Parlamentului care, potrivit unui
articolului 147 din Constituţia republicată, va fi obligat să reexamineze
dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii
Constituţionale iar dacă se dovedeşte a fi constituţionalăo retrimite Preşedintelui
care va fi obligat să o promulge în termen de 10 zile sub sanc ţiunea de a se face
vinovat de gravă încălcare a Constituţiei .
Preşedintele poate opta pentru trimiterea spre reexaminare
Parlamentului, dar Parlamentul nu este obligat să modifice legea în urma
reexaminării, ţinând seama de observaţiile Preşedintelui” acesta fiind autoritatea
supremă legislativă a ţării , şi ca atare Parlamentul poate să adopte din nou
legea în aceeaşi formă, fără să ţină seama de observaţiile Preşedintelui. Cererea
de reexaminare se adresează printr-un mesaj prezidenţial având ca efect
repetarea procedurii parlamentare, punerea din nou în dezbatere a legii,
începând cu acea Cameră care pentru legea respectivă a avut calitatea de prim ă
Cameră sesizată. Reexaminarea este sinonimă cu o nouă lectură a legii adoptate,
dar una în care nu este obligatorie rediscutarea întregii legi.
Parlamentul are doua posibilităţi , fie î şi în şu şe şte în totalitate sau doar
parţial punctul de vedere al Preşedintelui, acesta fiind obligat apoi să o
promulge în termen de 10 zile, fie îşi menţine punctul de vedere ini ţial şi
Preşedintele fiind obligat să promulge legea în maxim 10 zile după ce i-a fost
retrimisă.

2. Atribuţiile Preşedintelui României in raporturile cu autorităţile puterii

executive
 2.1. Atribuţiile Preşedintelui României in raporturile cu Guvernul

Preşedintele României este unul din cei doi şefi ai executivului, şi este
firesc ca legiuitorul constituant să prevadă si o serie de atribu ţii în raport cu
Guvernul şi, cu prim-ministrul dar şi cu alte autorităţi ale administra ţiei,
publice,
În raport cu primul-ministru, ca şef al Guvernului, Preşedintele are
atribuţii anumite atribuţii ,acesta iniţiază şi finalizează procedura de învestitură
a Guvernului: desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru şi numeşte
Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
Tot în raporturile cu Guvernul, Constituţia mai prevede urm ătarele
atribuţii în sarcina Preşedintelui: revocarea şi numirea unor membri ai
Guvernului, în caz de vacanţă a postului sau de remaniere guvernamentală, la
propunerea primului-ministru conform articolului 85 alineatul (2) şi (3) din
Constituţie, după consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de
importanţă deosebită conform articolului 86 din Constituţie şi participarea la
şedinţele Guvernului conform articolului 87 din Constituţie.
Cu privire la participarea Preşedintelui la şedinţele de Guvern s-au ridicat
o serie de controverse deoarece, legiuitorul nu a prevăzut care sint probleme
urgente şi de importanţă deosebită lăsind la latutudinea de apreciere a
Preşedintelui . Pentru a putea aprecia care sînt aceste probleme ,trebuie să avem
in vedere legea cadru de organizare si funcţionare a Guvernului respectiv rolul
acestuia de realizare a politicii interne şi externe a ţării şi de conducere a
administratiei publice precum şi faptul că în şedinţele de guvern se discut ă doar
aceste probleme ,importante pentru ţară ,ceea ce ne face ,pe bună dreptate ,să
considerăm că Preşedintele poate participa la aceste şedinţe ,fără a fi acuzat de
depăşirea competenţelor sale . Dar atunci cînd decide să o facă v-a conduce
şedinţa de guvern iar primul ministru ar putea fi afectat de acest lucru ,aspect
neimportant pentru interesele majore ale ţării .

2.2. Atribuţiile Preşedintelui României în calitate de Preşedinte al CSAT

Conform articolului 119 din Constituţia republicată:„Consiliul Suprem de

Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc
apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii
internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militar ă, precum şi
la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii. Deasemeni în articolul 65
alineatul (2) litera g), este prevăzută obligaţia Camerelor de a se reuni în şedin ţă
comună pentru examinarea rapoartelor Consiliului Suprem al Ţării.Aceste
dispoziţii constituţionale sînt completate de Legea nr. 415/2002 privind
organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, acesta este
format din preşedinte, vicepreşedinte şi 10 membri. Preşedintele României
îndeplineşte, funcţia de preşedinte, iar primul-ministru pe aceea de
vicepreşedinte, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării are un secretar, numit de
Preşedintele României, care are rang de consilier de stat în cadrul Administraţiei
Prezidenţiale .Actele adoptate de Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, pot
avea atât caracter normativ, cât şi individual. Majoritatea au însă un caracter
normativ.

2.3. Atribuţiile Preşedintelui României în situaţii excepţionale

Aceste atribuţii privind măsuri excepţionale, de instituirea stării de asediu

sau a stării de urgenţă, reglementate în mod expres în Constitu ţia României din
1991. . Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte
funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, potrivit
articolului 92 alineatul (1) din Constituţie. În exercitarea acestei funcţii, prevede
articolul 92 alineatul (2) din Constituţie, „ el poate declara, cu aprobarea
prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate.
Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior
aprobării Parlamentului, în cel mult cinci zile de la adoptare” O astfel de decizie
nu va putea fi luată decât după dezbaterea în Consiliul Suprem de Ap ărare a
Ţării, al cărui preşedinte este Preşedintele României, într-o asemenea situaţie
neputând fi vorba despre exerciţiul unei puteri discreţionare.Deci aprobarea
Parlamentului trebuie să fie prealabilă şi numai în cazuri cu totul excepţionale
ea poate surveni ulterior, în maximum cinci zile. Constituţia nu precizeaz ă care
sunt aceste cazuri excepţionale, dar ele nu ar putea fi decât situţii de o urgenţă
cu totul deosebită, cum ar fi iminenţa unei agresiuni, ameninţare indubitabilă a
ţării cu deschiderea ostilităţilor împotriva sa.
Potrivit articolului 92 alineatul (3): „În caz de agresiune armat ă îndreptat ă
împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi
le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă
Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la
declanşarea agresiunii. Această prerogativă a Preşedintelui trebuie interpretată
însă în lumina dispoziţiei constituţionale potrivit căreia Camerele reunite în
şedinţă comună declară starea de război.
Deasemeni importante sînt si atribuţiile reglementate conform
articolului 93 din Constituţie : „Preşedintele României instituie, potrivit legii,
starea de asediu sau de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele unităţi
administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate,
în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se afl ă în sesiue, el
se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea st ării de asediu sau a
stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora”.
Legea nr. 453/2004 reglementează starea de asediu şi starea de
urgenţă şi le califică ca fiind situaţii de criză ce impun „ măsuri excepţionale
care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa
apărării ţării şi securităţii naţionale, a democraţiei constituţionale ori pentru
prevenirea, limitarea şi înlăturarea urmărilor unor dezastre” (articolul 1).
 Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de
natură politică, militară, economică, socială şi de altă natură aplicabile pe întreg
teritoriul ţării ori în unele unităţi administrativ-teritoriale, instituite pentru
adaptarea capacităţii de apărare a ţării la pericole grave, actuale sau iminente,
care ameninţă suveranitatea, independenţa, unitatea ori integritatea teritorială a
statului. În cazul instituirii stării de asediu se pot lua măsuri excepţionale
aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi administrativ-teritoriale
(articolul 2).
Starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de
natură politică, economică şi de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul ţării
sau în unele unităţi administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele
situaţii: a) existenţa unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea
naţională ori funcţionarea democraţiei constituţionale; b) iminenţa producerii ori
producerea unor calamităţi care fac necesară prevenirea, limitarea sau
înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre (articolul 3).Este evident că
instituirea stării de asediu sau de urgenţă presupune restrângerea exerciţiului
unor drepturi sau al unor libertăţi, în condiţiile articolului 53 din Constituţie .
2.4 Atribuţiile Preşedintelui în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei
publice
Preşedintele României propune numirea conducătorilor unor autorit ăţi ale
administraţiei publice. Astfel, potrivit articolului 65 alineatul (2) litera h) din
Constituţie, Parlamentul reunit în şedinţă comună numeşte la propunerea
Preşedintelui României pe directorii serviciilor de informaţii şi exercită
controlul asupra activităţii acestor servicii.
De asemenea, potrivit articolului 94 litera c) din Constituţie: „ Preşedintele
României numeşte în funcţii publice în condiţiile prevăzute de lege”
Spre exemplu, conform unei dispoziţii din Legea nr. 504/2002, legea
audiovizualului, Preşedintele României numeşte doi memebri în Consiliul
Naţional al Audiovizualului.
De asemenea, Preşedintele României numeşte în funcţii pe prim-
adjunctul directorului Serviciului Român de Informaţii şi pe cei trei adjuncţi ai
acestuia, la propunerea directorului Serviciului Român de Informaţii, potrivit
legii speciale în materie.
Iar, potrivit articolului 94 litera a) şi b) din Constituţie: „Preşedintele
României conferă decoraţii şi titluri de onoare şi acordă gradele de mare şal, de
general şi de amiral”.
Atribuţiile reglementate în articolul 94 din Constituţie, sub titlul
marginal „alte atribuţii” sunt legate de poziţia de şef al statului pe plan intern.

3.Atribuţiile Preşedintelui României in raporturile cu justiţia

3.1. Numirea magistraţilor

Preşedintelui în raporturile cu justiţia, în mod obi şnuit, în doctrin ă au fost

analizate două categorii de atribuţii şi anume: numirea magistraţilor
,participarea la şedinţele CSM şi acordarea graţierii individuale.
La propunerea Consiliului Superior al Magistraturii Pre şedintele nume şte
judecătorii si procurorii cu exceptia celor stagiari aşa cum este prev ăzut in
articolul 134 alineatul (1) din Constituţia republicată: „Consiliul Superior al
Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor
şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii”.
Din lecturarea acestui text s-ar pute întelege că prin modalitatea de
numire ,aceştia s-at subordona Preşedintelui . Interpretarea afectează
independenţa justiţiei ,de aceea trebuie precizat că procedura dă solemnitate
numirii intr-o asemenea funcţie şi totodată naşte in beneficiul judecătorilor un
statut juridic special –de inamovobilitate –care îi pune la adăpost pe judec ători
de orice fel de presiune, ce s-ar putea face asupra lor in realizarea actului de
justiţie .În opinia autorului Ioan Vida ,,Consiliul Superior al Magistraturii, în
virtutea atribuţiilor sale constituţionale, astfel cum acestea au fost reglementate
în varianta iniţială a Constituţiei din 1991, era posesorul a dou ă func ţii izvorâte
din necesiatatea protejării independenţei judecătorilor şi a imparţialităţii
procurorilor, şi anume: funcţia de a asigura numirea judecătorilor şi funcţia de a
veghea la respectarea pricipiului inamovibilităţii judecătorilor, în calitate de
consiliu de disciplină.
Prin legea de revizuire din 2003 s a adăugat şi atribuţia Pre şedintelui de a
putea participa la şedinţele CSM ca un plus de garanţie a respect ării drepturilor
si libetăţilor fundamentale .
Articolul 133 alineatul (1) din Constituţia republicată consacră
expres rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei
justiţiei, esenţială pentru menţinerea stabilităţii în raporturile juridice, pentru
ordinea de drept şi consituţională, în general.
Prin noua reglementare s-a urmărit eliminarea ingerinţelor
politicului din câmpul de activitate al acestui organism, componenţa şi structura
Consiliului Superior al Magistraturii, elaborată după model occidental,
obligând, în viitor, guvernele şi majorităţile parlamentare să respecte criteriile
stabilite expres de Constituţie.
Potrivit articolului 134 alineatul (2) din Constitu ţia republicat ă:
„Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi rolul de intanţă de judecată,
prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a
procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste
situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justi ţie şi
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
(care fac de drept parte din Consiliul Superior al Magistraturii) nu au drept de
vot”.

3.2. Numirea membrilor unor organe jurisdic ţionale si raporturile cu

Curtea Constituţională
 Preşedintele României are şi atributii în raporturile cu Curtea
Constituţională, autoritatea publică având în principal atribuţii de control al
constituţionalităţii legilor, reglementată în titlul V din Constituţie (articolul 142-
147), vom reţine că, potrivit articolului 142 alineatul (3), Preşedintele României
numeşte trei din judecătorii Curţii Constituţionale, trei fiind numiţi de Camere
Deputaţilor şi trei de către Senat. Potrivit legii Judecătorii Cur ţii Constitu ţionale
trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o
vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în înv ăţământul juridic
superior.
Desemeni îm sfera raporturilor dintre Preşedinte şi Curtea Constituţională se
înscriu şi cele referitoare la: sesizarea Curţii, pentru soluţionarea conflictelor
juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice; controlul respectării
procedurii alegerii Preşedintelui României şi confirmării rezultatelor votului , de
către Curte; constatarea cauzelor care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte
al României şi comunicarea Parlamentului şi Guvernului,; acordarea unui aviz
consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României, de către Curte în baza articolului 146 literele e); f); g), din
Constituţia României
4. Acordarea Graţierii individuale

Potrivit articolului 94 litera d) din Constitu ţie, Pre şedintele României

acordă graţierea individuală.
Acordarea graţierii individuale este un drept universal al şefului de
stat, ce constă într-o măsură de clemenţă în virtutea căreia o persoană
condamnată penal este scutită de executarea totală sau parţială a pedepsei
stabilite prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă.
Faţă de această prevedere, în doctrină au fost formulate două
concluzii, şi anume: graţierea poate fi şi colectivă, caz în care ea va fi acordată
doar prin lege organică conform articolului 73 alienatul (3) din Constitu ţie;
acordarea graţierii individuale este o atribuţie exclusivă a Preşedintelui
României, fiind exercitată fără vreo altă condiţionare procedurală prealabilă, dar
nu şi posterioară, decretele emise de Preşedinte în exercitarea acestei atribuţii
urmând a fi contrasemnate de primul-ministru.
Graţierea individuală este exclusiv un act de clemenţă, de natură
umanitară, ea neputând fi acordată pe alte motive, precum cele politice,
contrasemnarea decretului de graţiere de către primul-ministru confer ă acestui
tip de acte administrative caracterul de co-decizie a celor două autorit ăţi publice
unipersonale, s-a mai susţinut în doctrină.
În luna decembrie 2004, prin două decrete emise la dou ă zile distan ţă, au
fost graţiate mai multe persoane, iar apoi graţierea acordată a fost revocată.
Într-o opinia autorului C. L. Popescu Decretul nr. 1164/2004, decretul de
graţiere este nevalid, deoarece la contrasemnare, consimţământul prim-
ministrului a fost viciat prin eroare, nu s-au respectat cerin ţele Legii nr.
546/2002 privind indicarea pedepsei graţiate, iar graţierea nu a fost acordat ă din
motive pur umanitare. La rândul său, Decretul nr. 1173/2004, decretul de
revocare a graţierii, a fost apreciat în egală măsură ca fiind nevalid, deoarece,
prin natura lui, actul administrativ de graţiere este irevocabil pentru autoritatea
emitentă şi, în plus, acesta fusese executat, producându-şi efectele. Răspunderea
juridică pentru ambele decrete aparţine prim-ministrului, iar cele două decrete,
fiind acte administrative, sunt supuse cenzurii instanţelor de contencios
administrativ.

5. Atribuţiile Preşedintelui României in raporturile cu poporul

Preşedintele României,potrivit articolului 90 din Constituţia României ,

după consultarea Parlamentului, putând cere poporului să-şi exprime, prin
referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional
Pe acestă cale se realizeaz ă îmbinarea democraţiei reprezentative cu
procedee ale democraţiei semi-directe, prin care poporul este consultat cu
privire la probleme de interes naţional.
Prin aceste prevederi constituţionale se dă dreptul şefului statului de a fi
în permanentă legătură cu cetăţenii, cu cei care l-au ales. Este una din
modalităţile directe aflate la îndemâna Preşedintelui de a afla dacă mai are sau
nu sprijinul electoratului. Legea fundamentală nu oferă informaţii cu privire la
natura acetor probleme şi deaceea au fost exprimate numeroase opinii in
literatura de specialitate ,de exemplu că referendumul ar trebui să se refere la
alte probleme decît cele care sunt în mod expres date în competenţa puterii
legislative,un referendum ar putea fi organizat în legătură cu programul de
reforme al Guvernului.
Termenul de „consultare” nu trebuie să constituie un motiv de
minimalizare a intervenţiei Parlamentului; în cazul în care acesta ar da aviz
negativ, dar referendumul ar avea loc totuşi, existând pericolul unui conflict cu
urmări imprevizibile, motiv pentru care niciuna din cele două autorităţi publice
implicate nu ar putea fi interesată într-o asemenea eventualitate. Cu alte cuvinte,
s-a apreciat în doctrină, riscurile politice ale unui asemenea demers pot anula
efectele scontate ale referendumului. De aici rezultă şi faptul că referendumul
prevăzut de articlolul 90 din Constituţie este un referendum facultativ,
Preşedintele nefiind obligat să-l declanşeze.
Procedura referendumului, se realizează în două etape succesive:
consultarea Parlamentului care, în Camerele reunite adoptă o hotărâre, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi;
consultarea poporului cu privire la problemele de interes naţional, ce îi sunt
supuse atenţiei de către Preşedinte.
Etapele procedurale ce trebuie parcurse în organizarea şi desfăşurarea
referendumului sunt:
anunţarea publică de către Preşedinte a întenţiei de a organiza un referendum
naţional;
consultarea Parlamentului cu privire la tema referendumului şi data organizării;
emiterea de către Parlament a unei hotărtâri prin care să- şi transmit ă punctul de
vedere cu privire la oportunitatea organizării unui referendum;
stabilirea obiectului şi a datei referendumului prin decret;
publicarea decretului în Monitorul Oficial al României, partea I şi aducerea la
cunoştinţă publică a obiectului şi datei referendumului prin presă, radio şi
televiziune;
organizarea referendumului de către Guvern prin ministerul de resort;
confirmarea rezultatelor referendumului de către Curtea Constituţională.

6 Atribuţiile Preşedintelui României in domeniul politicii externe

6.1 Semnarea tratatelor internaţionale

Articolul 91 din Constituţie, reglementează două mari categorii de atribu ţii

în acest domeniu, prin care se exprimă rolul de reprezentare a intereselor ţării
noastre de către Preşedintele său, în relaţiile internaţionale.
Potrivit articolului 91 alineatul (1) din Constituţia republicată:
„Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de
Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil.
Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratific ă
potricit procedurii stabilite de lege”
În acelaşi timp, textul constituţional, astfel cum a fost completat,
permite o delimitare între tratatele internaţionale semnate de Pre şedintele
României, urmare a negocierilor Guvernului, şi restul tratatelor de mai mică
importanţă, care se negociază de experţi din diferite ministere, fiind semnate de
miniştrii de resort sau, după caz, de ministrul de externe ori aprobate de c ătre
Guvern.
Vom reţine în acest context aprecierea din doctrină potrivit căreia
tratatele internaţionale devin opera comună a Preşedintelui, Guvernului şi
Parlamentului.
Prima condiţie este în consonanţă cu rolul Guvernului, prevăzut de
articolul 102 din Constituţia republicată, de a asigura realizarea politicii interne
şi externe a ţării.
Negocierea tratatelor este de domeniul activităţii guvernului care
dispune de un minister de resort, împlicând întâlniri la diferite nivele, inclusiv la
nivel de şefi de stat sau Guvern.
Semnătura Preşedintelui nu va avea nicio relevanţă dacă
Parlamentul nu va ratifica acel tratat, prin ratificare Parlamentul verifică
conformitatea dispoziţiilor tratatului cu normele dreptului intern.

6.2. Acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici

 O altă categorie de atribuţii în domeniul politicii externe, prevăzută
în articolul 91 alineatul (2) şi (3) din Constituţie, priveşte asigurarea legăturilor
diplomatice cu alte state prin: acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor
diplomatici ai României, la propunerea Guvernului; aprobarea înfiinţării,
desfinţării sau schimbării rangului misiunilor dipolmatice, la propunerea
Guvernului şi acreditarea reprezentanţilor diplomatici ai altor state (una din
puţinele atribuţii prezidenţiale exercitate necondiţionat).
În ce priveşte primele două atribuţii, rezultă că cei doi şefi ai
executivului trebuie să negocieze, să se înţeleagă asupra persoanelor şi rangului
misiunilor diplomatice, condiţionarea instituită de Constituiţie scoţând în
evidenţă caracterul temperat al semi-prezidenţialismului specific regimului
constituţional actual.
Reprezentanţii diplomatici ce urmează a fi acreditaţi sunt supu şi
unui vot consultativ în comisiile de specialitate ale celor două Camere, potrivit
prevederilor din Regulamentele de organizare şi funcţionare a Camerelor. De
remarcat că, iniţial, aceasta a fost o cutumă parlamentară, consacrată apoi
expres de Regulamentele celor două Camere.
Decretele Preşedintelui de acreditare şi de rechemare a
reprezentanţilor diplomatici trebuie contrasemnate de prim-ministrul, potrivit
articolului 100 alineatul (2) din Constituţia republicată.Acrediatrea
reprezentanţilor diplomatici ai altor state reprezintă o practică general urmată în
relaţiile dintre state, prezentarea scrisorilor de acreditare având loc în cadrul
unui ceremonial, către şeful statului, tot el primind reprezentanţii diplomatici şi
după încheierea misiunii lor.