Examen

Student: Sandu Andrada-Georgiana

Naționalismul, ideologia bazată pe premisa că loialitatea și devotamentul individului

față de statul național depășesc alte interese individuale sau de grup.Naționalismul este o
mișcare modernă. De-a lungul istoriei, oamenii au fost atașați de solul lor nativ, de tradițiile
părinților lor și de autoritățile teritoriale stabilite; dar nu până la sfârșitul secolului al XVIII-lea
naționalismul a început să fie un sentiment general recunoscut care a modelat viața publică și
privată și unul dintre marii factori determinanți ai istoriei moderne, dacă nu chiar cei mai buni.
Din cauza vitalității sale dinamice și a caracterului său atotputernic, naționalismul este adesea
considerat a fi foarte vechi; uneori este greșit privit ca un factor permanent în comportamentul
politic. De fapt, revoluțiile americane și franceze pot fi considerate ca fiind primele sale
manifestări puternice. După ce a pătruns în noile țări din America Latină sa răspândit la
începutul secolului al 19-lea în Europa Centrală și de acolo, spre mijlocul secolului, spre estul
și sud-estul Europei. La începutul secolului al 20 lea, naționalismul a înflorit în țările vechi din
Asia și Africa. Astfel, secolul al 19-lea a fost numit epoca naționalismului în Europa, în timp
ce secolul al 20-lea a fost martorul ascensiunii și al luptei de puternice mișcări naționale din
Asia și Africa. Naționalismul, implică identificarea statului sau națiunii cu poporul - sau cel
puțin dorința de a determina întinderea statului conform principiilor etnografice. În epoca
naționalismului, , principiul a fost în general recunoscut că fiecare naționalitate ar trebui să
formeze un stat - statul său - și că statul ar trebui să includă toți membrii acelei naționalități.
Fostul stat, sau teritoriile sub o singură administrație, nu au fost delimitate de naționalitate.
Oamenii nu și-au dat loialitatea față de statul-națiune, ci alte forme diferite de organizare
politică: statul-oraș, statul dinastic, grupul religios sau secta. Statul-națiune era inexistent în
cea mai mare parte a istoriei și de foarte mult timp nu era nici măcar privit ca un ideal. În
primele 15 secole ale erei creștine, idealul era statul universal al lumii, nu loialitatea față de
nici o entitate politică separată.
Naționalismul a fost ignorat de mult timp ca un subiect în filosofia politică, scrisă ca
o relicvă din vremurile trecutului. A intrat în centrul dezbaterii filosofice acum douăzeci de ani,
în anii nouăzeci, parțial datorită unor ciocniri naționaliste destul de spectaculoase și
îngrijorătoare, cum ar fi cele din Rwanda, fosta Iugoslavie și fostele republici sovietice.
Supratensiunile de naționalism au tendința de a prezenta o imagine ambiguă din punct de
vedere moral. "Trezirea națională" și luptele pentru independența politică sunt adesea atât
eroice, cât și crude; formarea unui stat național recunoscut răspunde adesea unui sentiment
profund popular, dar uneori produce consecințe inumane, de la expulzarea violentă și
inlăturarea străinilor la crima organizată în masă. Dezbaterea morală privind naționalismul
reflectă o tensiune morală profundă între solidaritatea cu grupurile naționale asuprite, pe de o
parte, și repulsia față de crimele comise în numele naționalismului, pe de altă parte. Mai mult
decât atât, problema naționalismului indică un domeniu mai larg al problemelor legate de
tratamentul diferențelor etnice și culturale din cadrul unei politici democratice, probabil printre
problemele cele mai presante ale teoriei politice contemporane.
În timpurile moderne putem distinge două modele principale ale naţionalismului
european: lockean şi herderian (după John Locke și Johann Gottfried Herder). Locke a fost un
pionier al afirmării libertăţii individului şi legitimităţii autorităţii politice care emana din
consensul celor guvernaţi. Naţionalismul lockean susţine integrarea fiecărui cetăţean, în mod
individual, indiferent de originea sa; dacă ne raportăm la etnie, nu putem decât să constatăm că
avem de-a face cu un naţionalism total. Dimpotrivă, herderienii restrâng calitatea de membru
al unei naţiuni la persoanele care au o anumită origine, vorbesc o anumită limbă şi au anumite
tipare culturale. Integrarea se bazează, aşadar, pe descendenţă şi este esenţialmente colectivă;
în loc să-i spunem integrare herderiană, am putea-o numi eligibilitate etnică. Acest tip de
naţionalism este prin natura lui exclusivist, pentru că are o arie limitată de recrutare a
componenţilor naţiunii, prin impunerea anumitor criterii.
Naţionalismul, o ideologie politică specifică timpurilor moderne, a apărut şi s-a
dezvoltat, în forma pe care o cunoaştem astăzi, abia într-o epocă surprinzător de recentă din
istoria umanităţii, în ultimele două secole. Oamenii au trăit dintotdeauna în comunităţi etnice,
în interiorul cărora se gestionau în mod colectiv diferitele elemente ale unei culturi comune:
limbă, credinţă religioasă, obiceiuri, tradiţii, mituri şi amintiri istorice. Dar ideea potrivit căreia
împărtăşirea trăsăturilor culturale ale unei etnicităţi comune ar trebui să devină principiul
legitimant al organizării statului şi societăţii se va afirma abia de pe la sfârşitul secolului al
XVIII-lea.
Modernismul reprezinta cea mai dezbatuta teorie asupra natiunii si a nationalismului.
Ea statueaza caracterul strict modern al acestora, folosindu-se de diferite interpretari ale
modernitatii, in functie de factorii pe care fiecare cercetator ii considera determinanti. Fie ca
apeleaza la explicatii materialiste, structurale (impactul industrialismului, al capitalismului, al
statului modern) fie la altele idealiste (ideologia moderna, individualismul, manipularea
elitelor, inventia) modernismul sustine natura artificiala, construita a natiunii. Aceasta la prima
vedere, deoarece exista un grad de necesitate chiar si in aceste teorii. Spre exemplu, Gellner
leaga nasterea nationalismului de consecintele societatii industriale moderne: omogenitate si
mobilitate sociala, exo-socializare si generalizarea cunoasterii de carte, ceea ce a necesitat
consolidarea statului si a unei culturi “inalte” care sa-l legitimeze. Cu alte cuvinte,
nationalismul nu-si mai are originea in tipurile de atasamente pre-moderne, si nici nu e o idee
inventata sau redesteptata de ideologi, el “isi are radacina in necesitatile structurale ale
societatii industriale” (Gellner, 1997, p. 58), el este sociologic necesar. Or, acest necesitarism
care deriva din conditiile “obiective”, structurale ale societatii ne conduce, o spune si autorul,
la teoria marxista a obiectivitatii luptei de clasa. Numai ca, in dauna acesteia, dezvoltarea
industrialismului conduce la intarirea granitelor dintre natiuni, nu a acelora dintre clase. Dar
logica rationamentului este aceeasi. Teoria lui Gellner nu reuseste sa explice cazurile de
nationalism pre-industrial (nationalismul sarb, finlandez, irlandez, mexican, japonez s.a.) si
nici nu poate replica veritabil altor cercetatori care sustin ca, in Franta si Germania,
“nationalismul a devenit o forta puternica inainte de aparitia industrialismului, desi a coincis
cu primele forme de modernizare” (Smith, 2002, p.48). Gellner leaga succesul nationalismului
de eficienta procesului de construire a unei culturi inalte, inventate ad-hoc sau derivate din
culturi populare, insa de cele mai multe ori nationalismul a aparut inaintea unei asemenea
culturi. Alte teorii moderniste atribuie capitalismului si contradictiilor sale rolul fundamental
in geneza nationalismului. Marx vedea in statul national o unealta inventata de burghezie
pentru a sluji interesele lor economice. In general, nu putem vorbi de o teorie a nationalismului
la Marx si marxisti, modul in care practica nationalista reflecta ideile socialiste determinand si
caracterul “progresiv” sau “reactionar” al acestuia. Cu toate acestea, disparitia preconizata a
statului nu presupunea disparitia natiunii, nu exista o teza de acest gen in catehismul marxist.
Istoria a demonstrat, printre altele, ca internationalismul formal al primilor socialisti nu avea
cum sa provoace multa simpatie, de unde si aparitia unor experimente de socialism
national(ist). O alta teorie supraliciteaza rolul dezvoltarii inegale a capitalismului, fenomen ce
determina reactia violenta a elitelor periferiei (Tom Nairn). Recurgerea la modelul elitelor este
iarasi frecventa in cadrul modernismului; ea presupune doua mituri: acela al destinului separat
al comunitatii, o separatie clara a elitelor de popor, si acela al natiunii unite, constiente de sine
sau capabile de “trezire” prin actiunea unor alesi.Or, nu doar frustrarea sociala si
marginalizarea pe linie economica determina activismul elitelor. Acestea se raliaza unor
motivatii spirituale, unei tendinte de respingere a modernitatii atat in consecintele sale practice,
cat si in fundamentele sale filosofice. Asa cum demonstreaza Louis Dumond, ideologia
moderna, adica sistemul de idei si valori care domina societatea moderna, este profund
individualista. De la raspandirea crestinismului si inglobarea gandirii stoice trecand prin
disputa medievala dintre papalitate si monarhie si pana la Reforma si afirmarea statului modern
secular, s-a inregistrat ascensiunea individualismului in lumea occidentala, fenomen prin care
“individul-in-afara-lumii” devine “individul-in-lume”. In tot acest timp, demnitatea individului
crestin castigata prin raportul privilegiat cu Dumnezeu este transferata in societate si devine
demnitatea individului capabil sa se autodetermine, statul insusi devine o “Biserica
transformata” (Dumond, 1997, p. 67). Urmand aceasta logica, nationalismul devine o ilustrare
a principiului individualist modern, el transfera caracterul monadic pe care iluministii il
acordau persoanei catre comunitatea nationala. Se afirma ca nationalismul este o forma de
contestare a modernitatii, o reintoarcere la patriarhalism si la tribalism, “o revolta impotriva
ratiunii si a societatii deschise” (Popper, 1993, p. 59). Dumond face aceasta contestare si mai
amara, ea se ridica impotriva modernitatii individualiste, insa chiar acest lucru nu-l poate
realiza decat in forme moderne, individualiste.

O abordare interesanta ne este oferita de B. Anderson, care, ramanand in aria

modernismului, incearca o deconstructie a natiunii. Natiunea este, dupa acesta, “o comunitate
politica imaginara si imaginata ca fiind atat intrinsec limitata cat si suverana” (Anderson, 2000,
p. 11). Doua elemente stau la baza solidaritatii nationale: moartea si diversitatea limbilor.
Gandirea moderna, secularizata, progresista a fost incapabila sa preia sarcina fundamentala pe
care o detinea credinta religioasa – aceea de a transforma fatalitatea (iminenta mortii) in
continuitate. Aceasta precum si dezagregarea unei conceptii despre timp – trecerea de la
“timpul mesianic”, (W. Benjamin) al “simultaneitatii de-a lungul timpului”, la “timpul vid”, al
“simultaneitatii transversale”, si raspandirea tiparului si a cartilor scrise in limbile vernaculare,
au generat noile comunitati imaginare: natiunile. Anderson nu ne vorbeste de o necesitate
istorica sau economica, ci de o “interactiune accidentala, dar exploziva dintre un sistem de
productie si relatiile de productie (capitalismul), o tehnologie a comunicatiilor (tiparul) si
fatalitatea diversitatii lingvistice” (Anderson, 2000, p. 45). Incercarile de acest gen transforma
natiunile in constructe artificiale, intentionate (inventate de elite interesate – E. Hobsbawn, E.
Kedourie) sau accidentale, insa nu pot explica indeajuns pasiunea si sacrificiul pe care aceste
“fictiuni” le pot inspira.

Nationalismul nu poate fi imblanzit de nici o teorie; unul din paradoxurile sale este ca,
desi nu are consistenta filosofica, nici mari doctrinari – nu exista “nici un Hobbes, Tocqueville,
Marx sau Weber” (Anderson, 2000, p. 10) al nationalismului – el are, totusi, o miza politica
impresionanta.
Când o etnie (sau mai multe etnicităţi asociate) îşi vor asocia un proiect politic, de cele
mai multe ori sub forma unui stat naţional, această nouă formulă de structurare politică şi
socială va purta numele de naţiune (în sensul modern al acestui cuvânt). Printre primele apariţii
de acest gen se numără statul şi naţiunea franceză („La Grande Nation”) sau statul şi naţiunea
americană.
Vorbind despre factorii care provoacă fenomenul naţionalismului etnic, Friedrich Heckmann
subscrie la concluziile lui E. Gellner: "1. reprezentanţii unei etnii nu sînt uniţi într-un stat
naţional; 2. pe teritoriul unui stat locuiesc etnici străini; 3. situaţia în care se întrunesc condiţiile
de la o etnie nu şi-a constituit încă un stat propriu, reprezentanţii acesteia locuind pe teritoriul
unuia sau mai multor state"'. Cu referinţă la renaşterea naţionalismului în centrul şi estul
Europei, Günter Schödl se întreba acum cîţiva ani dacă acest fenomen nu este consecinţa logică
a procesului de modernizare din ţările respective, fiind, de fapt, programat din start.Aşa cum s-
a putut însă deja constata, aceasta nu înseamnă că avem de-a face cu un fenomen inofensiv.
Din cauza diferendelor teritoriale şi a unei constelaţii naţionale foarte complicate, el poate
conduce la mişcări incontrolabile în spirală (aşa cum s-a întîmplat în fosta Iugoslavie), care
pun în pericol însăşi reuşita programelor de reformă. Conform lui Schödl, geneza
naţionalismului în estul Europei este în strînsă legătură cu evoluţia politică şi economică a
acestor ţări la sfîrşitul secolului XIX - începutul secolului XX. El crede că în această parte a
Europei se conturează trei zone - respectiv trei tipuri - cu o evoluţie economică şi, în mare
parte, politică distinctă. De aceea, un studiu comparativ ar pennite urmărirea ascensiunii
economice, iar în legătură cu aceasta şi a naţionalismului, în diferite zone ale Europei de Est.
Doar odată cu apariţia naţiunilor şi formarea statelor naţionale modeme se poate vorbi
de existenţa grupurilor etnice şi a minorităţilor naţionale, în sensul lor actual. Friedrich
Heckmann crede că prin minorităţi etnice trebuie să înţelegem grupurile etnice din cadrul unui
sistem politic care sunt supuse reprimării şi discriminării. Conform lui Heckmann, minorităţile
etnice se compun la rîndul lor din: 1. minorităţi naţionale şi regiona, 2. minorităţi de emigranţi,
3. minorităţi colonizate, 4. noile minorităţi naţionale. Aproape în acelaşi timp cu Heckmann,
Felix Ermacora, opina, în cadrul unui simpozion internaţional, că mai corect ar fi să vorbim de
două categorii de minorităţi: minorităţile noi şi minorităţile clasice. Din prima categorie fac
parte, în special, emigranţii stabiliţi în ultimul timp în ţările occidentale, iar cea de-a doua
categorie este compusă din minorităţile tradiţionale, cuprinse în terminologia Consiliului
Europei, CSCE (mai nou: OSCE) cu numele de minorităţi naţionale . Pe de altă parte, Georg
Brunner ţine să precizeze că atunci cand discutăm despre o minoritate oarecare, noi ne referim,
întîi de toate, la un fenomen social, şi nu la o persoană juridică concretă. Pentru a deveni
persoană de drept, minoritatea trebuie să se organizeze din punct de vedere juridic, lucru greu
realizabil. Dar şi în sens sociologic, minoritatea este un termen destul de aproximativ. De aceea,
trebuie să avem în vedere cateva tipuri de minorităţi - etnice, naţionale, lingvistice, religioase
şi, probabil, istorice -, dacă ar fi să le menţionăm doar pe cele mai importante .
Principiul politic central al naționalismului etnic este acela că grupurile etnice pot fi identificate
fără ambiguitate și că fiecare astfel de grup are dreptul la autodeterminare.
Rezultatul acestui drept la autodeterminare poate varia, de la apelurile la organismele
administrative autoregulate într-o societate deja stabilită, la o entitate autonomă separată de
acea societate, într-un stat suveran înlăturat din acea societate. În relațiile internaționale, ea
conduce, de asemenea, la politici și mișcări pentru iredentism să pretindă o națiune comună
bazată pe etnie.
În literatura științifică, naționalismul etnic este, de obicei, în contrast cu naționalismul civic.
Etnismul național își bazează calitatea de membru al națiunii la descendență sau la ereditate,
adesea articulată în termeni de sânge comun sau rudenie, mai degrabă decât pe apartenența
politică. Prin urmare, statele-națiune cu tradiții puternice de naționalitate etnică tind să
definească naționalitatea sau cetățenia prin ius sangvinis (legea sângelui, descendența unei
persoane de acea naționalitate) și țările cu tradiții puternice de naționalism civic tind să
definească naționalitatea sau cetățenia prin ius soli(legea solului, nașterea în statul națiunii).
Etnismul național este, prin urmare, văzut ca fiind exclusiv, în timp ce naționalismul civic tinde
să fie incluziv. Mai degrabă decât loialitatea față de idealurile civice comune și tradițiile
culturale, atunci naționalismul etnic tinde să sublinieze narațiuni de descendență.
Teoreticianul Anthony D. Smith folosește termenul „naționalism etnic” pentru
conceptele non-occidentale ale naționalismului, spre deosebire de opiniile occidentale ale unei
națiuni definite de teritoriul său geografic. Diaspora studiază oamenii de știință care extind
acest concept neagresiv legat de „națiune” printre comunitățile diasporice, folosindu-se uneori
termenul etnonare sau etnonationalism pentru a descrie un colectiv conceptual al etnicilor
dispersați.
• La subpunctul trei din examen ,, analiză critică asupra perspectivelor de evoluție a
naționalismului european actual în următorul deceniu” mi s-a parut foarte interesant
abordarea pe care o are Kim Holmes in acest discurs(atasez link-ul)
https://www.heritage.org/conservatism/commentary/the-problem-nationalism
La prima vedere, noul naționalism al conservatorilor va părea necontestat. În cartea
sa, „Cazul pentru naționalism”, Rich Lowry definește naționalismul ca rezultând din
„devotamentul natural al unui popor față de casa și țara lor”. Yoram Hazony, în cartea sa
„Virtutea naționalismului”, are și o definiție destul de ampla a naționalismului. Înseamnă „că
lumea este guvernată cel mai bine atunci când națiunile sunt de acord să își cultive propriile
tradiții, fără interferențe ale altor națiuni”.
Naționalismul nu este același lucru cu identitatea națională. Nu este același lucru cu respectarea
suveranității naționale. Nu este chiar același lucru cu mândria națională. Este ceva diferit din
punct de vedere istoric și filosofic, iar acele diferențe nu sunt doar semantice, tehnice sau
preocupările istoricilor academici. De fapt, ei merg la esența a ceea ce înseamnă a fi
american.Cred că înțeleg de ce unii oameni vor fi atrași de conceptul de naționalism.
Președintele Trump a folosit termenul de naționalism. Conservatorii naționali cred că
președintele Trump a intrat într-un nou populism pentru conservatorism și vor să profite de el.
Ei cred că conservatorismul fuzionist tradițional și ideea de excepționalism american nu sunt
suficient de puternice. Aceste idei nu sunt suficient de musculare. Vor ceva mai puternic pentru
a rezista pretențiilor universale ale globalismului și progresismului pe care le consideră anti-
americane. De asemenea, vor ceva mai puternic care să împingă frontierele deschise și
imigrarea nelimitată.Inteleg asta. Înțeleg foarte bine dorința de a avea o reacție musculară la
depășirea guvernării internaționale și a globalismului și nu am deloc probleme cu argumentul
că un sistem internațional bazat pe state naționale și suveranitate națională este extrem de
superior, în special pentru Statele Unite, la unul care este condus de un organism de conducere
global, care este îndepărtat democratic de oameni. cuvântul naționalism înseamnă o practică
generală, un sistem, o filozofie sau o ideologie care este adevărată pentru toți. Există o tradiție
a naționalismului pe care noi americanii o facem parte. Toate țările au „naționalisme”. Toate
națiunile și toate popoarele se disting prin ceea ce le face diferite. Moștenirea
lor comună ca naționaliști este de fapt diferența lor. Limbile lor diferite, etnii diferite, culturi
diferite.În același timp, toate națiunile se presupune că au aceeași suveranitate și drepturi ale
statului-națiune, indiferent de forma lor de guvernare. Un stat național democratic suveran nu
este, în acest sens, diferit de un stat național autoritar suveran. Indiferent de diferitele tipuri de
guvernare, contează comunitatea statului-națiune. Prin urmare, suveranitatea Iranului sau a
Coreei de Nord nu este, prin acest mod de gândire, din punct de vedere moral și juridic diferită
de suveranitatea Statelor Unite sau a oricărei alte națiuni democratice.