Etica postmodernă

Zygmunt Bauman
Student :Sandu Andrada

ZYGMUNT BAUMAN
În cel mai citat dintre toate pasajele sale citate frecvent, Walter Benjamin prezintă sensul
descoperit de el în tabloul lui Klee, Angelus Novus. Ingerul pictat, aşa cum i-a văzut Benjamin,
arată de parcă ar fi pe punctul să se îndepărteze de ceea ce priveşte fix. Are ochii mari, gura
deschisă, aripile întinse. Aşa se înfăţişează îngerul istoriei. Faţa îi e întoarsă spre trecut. Acolo
unde noi percepem un lanţ de evenimente, el vede o singură catastrofă, care mătură ruinele şi i
le aduce la picioare. Ingerul ar vrea să rămană, să trezească morţii şi să întregească ceea ce s-a
dărîmat. Dar porneşte o furtună dinspre Paradis, care îi prinde aripile atat de violent încat nu şi
Ie mai poate închide. Această furtună îl aruncă, fară ca el să se poată împotrivi, în viitorul către
care stă cu spatele, în timp ce munţi de ruine cresc în faţa lui. Furtuna este ceea ce numim
progres.
ETICA POSTMODERNA
Baza „unui proiect” a constituit modul caracteristic de existenţă modernă, acel proiect, acea
mare idee din esenta neliniştii modene, acea lanternă călăuzitoare de la prora vasului
modernismului, a fost ideea de emancipare : o idee care-şi extrage semnificaţia din ceea ce
neagă şi împotriva a ceea ce se revoltă — din încătuşările de care vrea să scape, din rănile ce
vrea să le vindece — şi îşi datorează farmecul promisiunii de negare. Despre ceea ce ar fr viaţa
fără cătuşe sau răni, Marea Idee de Emancipare spune puţin şi ştie şi mai puţin. Acea viaţă de
după emancipare a fost găzduită, la urma urmei, în viitor — un Celălalt absolut, neinteligibilul
şi inefabilul. Acolo şi doar acolo, poate fi considerat în siguranţă, căci oricat de mult ţi-ai forţa
ochii, singurul lucru ce-l poţi vedea e propria imagine. Aceasta imagine poate ramane veşnic
fără pată, felicitandu-se pentru inocenţa sa intactă, neîncercată. Fericirea viitoare a servit drept
mască a repulsiei create de prezent. Marea Idee a dat un sens nou, modern suferinţei, eliberată
de vechea sa semnifrcaţie o dată cu destrămarea Paradisului. Era acum, o dată în plus, suferinţă
„în numele”, „de dragul” ; ca şi înainte, nenorocirea era conditia şi garantul fericirii. Dar sensul
modem era diferit de cel vechi. Suferinţa nu mai reprezenta o încercare de cucernicie ; era acum
un act cu scop şi funcţie. Modernismul (al cărui cuvant de duh este că medicamentul are acum
efect dacă nu e amar) nu a declarat război suferinţei : a jurat doar anihilarea unei suferinţefară
scop, fară funcţie. Durerea neplanifrcată şi nesolicitată era acum abominabilă şi de neiertat; dar
dacă servea un scop, dacă era „un pas necesar” către viitor, durerea putea să fre — trebuia să
fre — impusă. Cei sărmani au nevoie de şi mai multă sărăcie pentru a învăţa cum să se
îmbogăţească. Unii trebuie sa obţină mai puţin astfel încat „economia” să producă mai mult.
Cei care trăiesc de azi pe mîine trebuie scoşi din plasa lor de siguranţă, ţesută prin tradiţie, spre
a fi forţaţi să consume mai mult pentru propria satisfacţie. Trebuie tăiat un membru pentru a
salva trupul. Trebuie sacrificate o mie de vieţi pentru a salva zece mii. Bunătatea viitorului nu
e decat deghizată în cruzime a prezentului.