Prințul Maxențiu, între rușinea și voluptatea bolii

”Maxenţiu era un bolnav prea adevărat, dar, cu grija de a-şi ascunde boala, adăoga
suferinţei şi ipocondria. Avea, negreşit, de ce se teme, dar teama preceda mereu şi înmulţea
răul.”
Pentru Maxențiu rutina de dimineață este aceeași: după ce rupe fila de calendar, urmează
”igiena exterioară: baia, masajul...(...) până își recompunea chipul descompus cu care se
scula. Apoi cealaltă igienă în interiorul aceluiaşi trup. Pentru el interiorul era accesibil. Nu-
1 vedea aşa cum vede chirurgul un trup deschis, îl vedea cu un fel de facultate tactilă, ca şi
cum pe fiecare parte a trupului sensibilitatea îi dezvolta mii de ochi întorşi înăuntru. ”
Tocmai aceste pregatiri evidențiază încercările prințului de a-și ascunde boala ” Dar grija
mare era ca totul să rămînă acolo, în subsoluri, ca nimic să nu evadeze.” Se temea de febră,
de o tuse mai puternică, fiindcă era conștient ca ”puteau aduce după ele marea surpare ,
năruirea apelor şi rostogolirea rocelor de sînge, primejdie ce se aţinea gata şi pe care
Maxenţiu o purta eroic în el.” De altfel, nici ideea de sanatoriu nu-i convenea, ”însemna
pentru el a-şi pune eticheta infamiei.”
Rușinea apare și pentru că statutul bolnavului este opus celui de prinț: ” Îi era o ruşine
nespusă să se încorporeze mizeriei, să o accepte făţiş. Ştia că Ada îl cumpărase pentru
prestigiul social pe care-1 avea, mult-puţin, şi nu vrea să abdice de la el. Nu vrea să fie un
obiect de milă, un declasat, o medalie demonetizată.”.
Pentru mine, Maxențiu se comportă asemenea unei persoane aparent sănătoasă, dar care în
privat face nenumarate eforturi pentru a ajunge la acest rezultat. Cu fiecare compliment( acest
compliment poate să fie chiar ”prestigiul pe care îl avea” ) primit îi este și mai ciudă, rușine
de situația sa.. că trebuie să îndure atâtea măcar pentru ”a părea” cum trebuie să fie. Sau, un
exemplu și mai bun: ca o femeie conștientă că a fost luată doar pentru frumusețe, iar după
niște ani buni când vremea iși pune amprenta, aceasta se poate compara cu Maxențiu prin
pregatirile ei minuțioase, doar că sunt făcute în ceea ce privește înfățișarea, eventuale vizite la
diferite cabinete estetice, reușind numai să păcălească oamenii cu privire la adevăratul ei
aspect. Aceasta, conștientă de faptul că la un moment dat va trage o linie și nu va mai ”trișa”,
va dori să nu mai simtă presiunea celor din jur, să nu-și mai ascundă atat de mult vârsta cu
urmările ei. Tot așa și prințul bolnav ”voia să distrugă acum pactul de disimulare, să zacă, în
sfârșit, în voie”. Ar fi vrut ”să strige Adei ca o sfidare: -Sunt ofticos! ”
După congestia pulmonară, începu să simtă o satisfacție, pâna atunci străină, pentru boală. ”
Patul îl trăgea la o lene mare, plăcută. Era o binefacere nouă, care atîta timp îi fusese
refuzată. Niciodată nu cunoscuse îndestul de bine odihna patului.” Simțindu-se epuizat, face
o analogie privind felul în care ”cruzimea femeilor îl urmărea”și realizează ca niciuna din ele
nu l-au lăsat să se odihnească( este vorba de mama sa, Zaza, și soția Ada), ”Mama lui nu băga
niciodată de seamă cînd era mai palid sau uşor prins de răceală, ca să-1 odinească. Îl scula
pentru joc, pentru gimnastică, pentru plimbare, aşa cum îl scula acum Ada pentru a figura
alături de ea pretutindeni”.
Mai nou, Maxențiu se simte fericit să zacă, ”îi era numai grijă ca acel confort sa nu înceteze
cumva; îi părea suspectă atata odihnă.” Dacă inițial ”Aș vrea să dorm” era o aluzie la
moarte, ”acum, avea acea amorţire şi se temea ca somnul să nu fie moartea dar totuşi era
fericit să doarmă.”
Era acum ca un pacătos după spovedanie de când totul s-a exteriorizat(”totul era oferit
indiscreției analizelor și razelor”), de când putea sa fie el, bolnavul. S-a creat astfel un fel de
echilibru între interior și exterior. Mi-am adus aminte de un citat din Padurea spânzuraților
de Liviu Rebreanu care sună cam așa: ” De aceea sufletul trebuie să fie totdeauna cu gândul,
gândul cu vorba și vorba cu fapta, câci numai astfel vei obține un echilibru între lumea ta și
lumea din afară”. Consider că Maxențiu a ajuns la acel echilibru imediat ce nu a mai avut
nimic de ascuns, iar următoarea etapă reprezintă acceptarea destinului și a bolii. ” Nimic acum
din misterele subtile, din tragediile subterane nu-1 mai interesa. Cu toată atenţia, cu toţi
ochii îşi examina ligheanul, batista, şi sta în patul maculat cu un fel de voluptate a
nesimţirii.” Corpul începe să-i fie drag și adoptă o nouă atitudine asupra actualei imagini: ”îşi
descărca cu bucurie ticăloşia, şi trupul lui, acum material nesecat de coptură, de murdărie, îi
era drag aşa; îi părea că-1 simte viu tocmai pentru că era, astfel, rodnic(...)şi uneori cobora
fără voie din pat, aşa, în cămaşă, aproape gol, oribil, uitîndu-se în oglindă, plăcîndu-i
vedenia trupului nemernic. îşi iubea mizeria, aşa cum alţii îşi iubesc viţiul, cu voluptate şi cu
ruşine.”

Ps: L-am înțeles puțin mai bine pe Maxențiu după ce am citit Blecher, pentru că, după cum v-
am spus, inițial nu m-am dat în vânt după Hortensia. :D