Omul copilul Universului pe un drum greşit

Dimineaţa omului cu panglica albă.

Îţi mulţumesc că eşti, aici.

Această poveste e tristă, dar cu un final fericit.

Carte educaţională cu conotaţii pozitive pentru generaţiile viitoare, ca să vedeţi că părinţii voştri s-au gândit la
viitorul vostru, dar numai unii au şi acţionat. Responsabilitatea va cădea mereu pe cei ce înţeleg şi nu pe cei cei
ce nu înţeleg.

Ca un magnet sunt atras parcă, să împărtăşesc cu toată lumea. Cunoaşterea acumulată de mine,. Ceva invizibil
şi inexplicabil din viitor mă presează în ultimul timp să spun şi altora ceea ce eu simt. Această carte vă v-a purta
puţin prin trecut şi viitor, lovind însă în prezent, în momentul în care te-ai apucat de citit aceste rânduri, dorind
să atingă în conştiinţa voastră ce-a mai înaltă. Nu te speria căci nu vei simţi nici un fir de păr ridicându-se pe
antebraţul tău, atâta timp cât conştiinţa ta e tranchilizata de mass-media ori e în borcan la naftalină.

Am înţeles prea greu, că sunt aici în lumea asta pentru cu un scop şi iată că am ajuns să-mi înfrunt destinul, în
sfârşit. Ceea ce am simţit şi am ştiut mereu în sufletul meu, nu să manifestat niciodată în exteriorul meu până
acum. Frică, aşteptările, speranţele şi nevoia de a supravieţui mi-au închis curajul de a mă exprima liber în
existenţă. Aceasta este prima şi mai mult ca sigur ultima exteriorizare liberă. Nu sunt scriitor aşa că vă rog să nu
vă aşteptaţi la o lectură pompoasă. Consider doar că-mi fac datoria de om. Aşa cum se cuvine, mulţumesc
tuturor celor ce i-am întâlnit în existenţa mea de până acum pentru momentele de inspiraţie pe care mi le-au
oferit, pentru mâinile ce mi le-au întins, pentru îndrumarea şi încurajarea lor de a-mi îndeplinii menirea. Îmi cer
iertare celor ce le-am pricinuit suferinţa şi mă îngenunchez în faţa lor în semn de respect etern. Cu umilinta îmi
plec genunchii în fata Creaţiei şi-i mulţumesc pentru răbdarea ce a avut-o cu mine, pentru însemnele pe care
mi le-a tot trimis de-a lungul vieţii, pentru iubirea ei necondiţionată, pentru răspunsurile la întrebările mele
mult prea grele raportat la puterea mea de a vedea atât de departe în timp.

„Cele mai frumoase vorbe le spui cu o privire”, dar eu nu pot să vă privesc în ochi, aşa că scriu.

Aceste rânduri se vor a fi ultimul strigăt al Universului către Noi, suma gândurilor celor mai înţelepţi Oameni
din specia umană, învăţătura Învăţăturilor, ceea ce nu au reuşit să ne înveţe mama şi cu tata şi ce-a mai înaltă
formă de manifestare a omului în această existentă.

Observ că toate aspiraţiile ce se pare că le avem ori le creăm, vin din exteriorul nostru de la societate, de la
felul cum vedem că alţii reuşesc mai bine în viaţă şi nicidecum de la noi din interiorul nostru, din nativul care
suntem, din unicitatea cu care simţim viaţa şi o experimentam. Astfel mintea noastră nu mai este capabilă să
creeze inedit să vadă cărări neumblate şi să se găsească astfel rezolvări simple ale problemelor ce ne
înconjoară. Se creează astfel o încrâncenare cu viaţa în sufletul oricărui adult, adult ce în timpul ce era copil
doar plutea cu ea, fără aşteptări şi fără speranţe.

Văd că se tot vehiculează ideea (profeţie?) conform căreia, de pe plaiurile noastre se va ridica ceva ce nu va mai
putea fi înlănţuit vreodată de nimic şi nimeni; mai exact: „Nu există destule forţe oculte pentru a potoli ceea ce
urmează să se ridice din mijlocul poporului nostru”. Ce poate să fie mai solid în fata lanţurilor, un erou ori o
idee, v-aş întreba eu? Omul este foarte fragil, cu toţii simţim asta, chiar dacă unii îşi umfla periodic venele la gât
în faţa problemelor societăţi, spunând cu spume la gură, că le-a ajuns şi că a sosit timpul să ridice legiuni de
legiuitori ai dreptăţii (zombi, aşa cum îi văd eu), dispuşi să meargă până la capăt (gen grupul de păpuşari ce-şi
zic „Anonymus”). Vedem ceva manifestaţii iar uneori şi puţin carnaj, ca apoi lucrurile să se liniştească şi să
revină la „grozăvia” de normalitate. Şi parcă manifestarea noastră se bazează pe ce vedem şi mai puţin pe ce
simţim şi vedem orori la tot pasul cumva şi asta de când lumea? Vedem bogaţi şi am vrea să fim şi noi ca ei.
Vedem VIP-uri şi oameni ce au reuşit mai bine-n viaţa chiar şi fără să muncească o zi şi fără să aibă strălucirea
intelectuală şi am vrea să putem şi noi asta. Noi vrem ceva măreţ; vrem o schimbare dar dacă se poate fără a
schimba nimic (mă rog, câţiva aleşi ameţiţi ai poporului), neînţelegând că nu putem crea ceva măreţ prin
schimbare, manifestaţie, revoluţie ori chiar şi război, ci doar prin evoluţie. Dacă nu suntem în stare să vedem
un colţişor de rai măcar, credeţi că o să reuşim cumva să ne smulgem din văpaia iadului, zic şi eu... doar aşa;
încotro am apuca!? Şi dacă renunţarea la valorile morale, la chemările interioare, la ceea ce suntem noi în
creaţie, ce ar reflecta clar rezolvarea problemelor din jurul nostru, nu ne dau de gândit, putem să încercăm
varianta 2: să ne uităm în oglindă 30 de secunde, să ne privim în ochi şi să vedem câtă sclipire de inteligenţă a
mai rămas acolo, iar apoi să ne chemăm copii şi să-i privim şi pe ei în ochi, încercând să vedem prin ochii lor
viitorul ce noi ca adulţi le pregătim cu saditate ori inocenta (de la caz la caz). Deci din mijlocul ţării noastre, se
naşte o idee ori un alt martir? Aveţi grijă cum alegeţi; ideea e indestructibilă şi creează evoluţie, eroul (liderul)
e fragil şi vi-l pierdeţi repede, iar faptul că el va deveni martir, nu are cum să vă mai ajute.

Caracterul războinic al speciei umane face că forţe de opresiune să acţioneze împotriva lui, pentru a menţine
echilibrul. Este o lege universală, prin care creaţia nu vrea şi nu poate să lase răul absolut să învingă binele
absolut şi invers. Universul va aplica legea compensaţiei la nivel de individ dar şi la nivel de specie.
Ameninţarea ce-a mai mare vine din ego însă şi nu din instinctul primar, care deşi are rol de conservare prin
instinctele apărare atac, frica si curaj, nu arata semne de sentimente ca saditate, ura ori răzbunare, cu atât mai
mult nu evidenţiază în nici un fel firea războinicului încrâncenat ce caută să suprime fericirea altora. Foamea
este stare functionala a organismului, manifestanduse ca un instinct dar nu este instinct primar.

Citat: „Nu sa inventat încă şi nu se va inventa în veci, vreun sistem de guvernare ce să fie de partea clasei
sărace. Orice formă de guvernare, ticluită de mintea umană, va fi de partea elitei acestei lumi”.

Cât adevăr se afla în aceste cuvinte, este lesne de aflat: uitaţi-vă la istoria omenirii, la câte războaie s-au făcut în
numele dreptăţii, pentru a încerca să se creeze o lume mai bună. În mare parte, aceste războaie au avut un
scop nobil, acela de a asigura o securitate şi abundentă mai mare unei ţări, respectiv umanităţii, în cazul celor
2-ua războaie mondiale. Dar realitatea pe care o vedem acum în jurul nostru, contrazice ferm izbânda măcar
parţială a binelui asupra răului; căci asta se vrea a se înţelege prin război: o armată bună o bate pe ce-a rea.
Războiul clică-l câştiga tabăra bună. Mereu cei ce câştigă un război se dau drept apărători ai binelui, ai libertăţii
şi promit un viitor şi mai măreţ pentru generaţiile ce vor urma. Şi uite cum cei bogaţi devin şi mai bogaţi,
sugând din munca celor săraci, care, normal că devin şi mai săraci şi uite cum ciclul ăsta devine un cerc vicios, în
care omenirea se învârte de prea mult timp, aş zice eu. Astfel observăm antagonismul: că tot sângele vărsat de
eroii ce au avut un scop nobil, a fost vărsat în zadar. Culmea este ca oamenii încă nu şi-au învăţat lecţia şi chiar
în zilele noastre se ridică tot mai mulţi oameni, cu intenţii minunate, ce încearcă să contribuie şi ei la o lume
mai bună.

Mulţi devin martiri, mulţi clachează şi se retrag în anonimat după ceva timp, timp în care-şi dau seama că lupta
lor este una fără de succes, înţelegând că au în fata ziduri de mentalităţi ce nu pot fi manipulate aşa cum îşi
doresc ei, pentru aşi îndeplini complet misiunea lor de lideri. Toţi pornesc vitejeşte spre această luptă împotriva
răului, dar în scurt timp sunt seceraţi. Oare de gloanţe? Nu! Oare de acele ziduri ale mentalităţilor? Nu! Sunt
seceraţi de necunoaştere. Orice erou are un scop nobil, dar dacă NU are calea corectă, atunci sacrificiul lui nu
va fi decât un alt portret de erou pe faţa unei bancnote (poate). Deci nu intenţia eroilor, a oamenilor în general,
este greşită, ci doar calea. Şi dau exemplul lui Ahile ce a luptat la Troian împotriva iubirii dintre Paris şi Elena.
Când istoria urlă efectiv la noi şi ne avertizează că toate sacrificiile făcute de înaintaşii noştri, pentru a răzbate
răul, au fost făcut în zadar, ca sângele vărsat să transformat în lacrimi ale bucuriei în prima fază după
terminarea fiecărui război, ca în următorul interval să se transforme iarăşi în lacrimi de suferinţă. Când vedem
promisiunile făcute de cei ce vor să ajungă la guvernare, salta inima-n noi de bucurie, ca apoi, la scurt timp, să
ne ştergem iar lacrimile de decepţie, văzând că nici aceşti aleşi nu au reuşit să schimbe ceva. Oare câte exemple
trebuie să ne mai dea istoria pentru ca noi să înţelegem că luptăm de mii de ani cu vântul?

Majoritatea oamenilor spera cu o inocentă demenţială, ca schimbând guverne, partide, preşedinţi, chiar va
conta cumva şi că până la urmă se va găsi formula optimă de guvernare în ţara lor măcar. Ei nu văd semnele
istoriei, nu văd roata loteriei, ce scoate cu o încăpăţânare malefică aceiaşi câştigători, dar îmbrăcaţi în culori
diferite numai. Vântul nu poate fi prins şi nici nu trebuie prins. Vântul este un fenomen necunoscut nouă, ştiind
cum se formează dar neînţelegând cum există, ca şi curentul electric. De ce să lupţi cu ceva ce nu poţi prinde,
de ce să nu-l ignori doar? Vântul bate pe minunata noastră planetă de mii de ani, iar noi ne legănam supuşi lui;
aşa cum vrea el să adie, aşa ne legănam noi. Vântul acesta este sistemul de guvernare al omenirii, fie el
împrăştiat în toate ţările sub diferite forme, comunism, democraţie, etc. Omenirea sa orânduit în istoria ei, în
fel şi chip de guvernări, dar încă este în primitiv, oroarea sclavagismului ne dispărând ci luând noi forme din ce
în ce mai perfide. Şi-mi pare doar mie, ori lucrurile degenerează din ce în ce mai mult, odată cu prăpastia ce se
formează între clasa bogată şi ce-a săraca?

Putem aştepta liniştiţi „marea finală” să vedem ce va rezulta din acest decalaj? Ori începem să ne trezim unii pe
alţii şi să punem nativul din noi la contribuţie, pentru a vedea ce se mai poate face?! Se poate oare că omul să
renunţe la orice formă de guvernare şi să reuşească chiar să-şi atingă astfel menirea şi maximul potenţial al
existenţei? Şi care ar fi menirea (ştiu că întreabă mulţi)? Aceea de a străluci în univers, cumva?!

Şi dacă renunţă la guvernare, asta nu înseamnă haos, anarhie? Ba da! Dar oare nu cumva, omul nu este făcut să
trăiască după legi? Nu cumva aceste legi îl dezumanizează şi-l ţin încarcerat în dualitate? Oare se poate educa o
generaţie în aşa fel încât ea să se comporte ireproşabil? Vorbim de miliarde de personalităţi cu mentalităţi
complet diferite şi totuşi eu zic că se poate şi este mult, cu mult mai simplu decât această luptă ce se duce
acum, lupta cu vântul. Şi o să argumentez cum pot eu mai bine în cele ce urmează.

Încep cu un cuvânt “sinceritate”, cuvânt care ştiu că nu-şi va găsi ecou în inimile voastre, deoarece nu ne
cunoaştem şi nu poate crea încredere. Ceea ce transmit eu, este sincer, dar nu caută încredere ci doar
contemplare, pentru ca atunci când treceţi prin filtrul gândirii voastre, filosofând informaţiile descrise de mine,
să vă formaţi propilul adevăr. O să precizez de mai multe ori, faptul că nu-mi atribui nici un merit asupra acestor
cugetări, eu fiind doar norocosul ce a avut ideea de a împleti cele mai înalte gânduri într-unul singur, ale celor
mai înţelepţi dintre contemporanii mei, în fata carora-mi plec genunchiul cu recunoştinţă. Nu eu m-am gândit
primul la „a fi ori a nu fi” (ce zice clar: în lumea asta, ori eşti, ori nu mai eşti deloc... adică zero), ci William
Shakespeare. Nu eu am avut viziune unei lumi în care banii dispar, dispărând şi cele mai importante nenorociri
din existenţa: corupţie, foamete şi războaie, ci Jacque Fresco prin „Proiectul Venus” (dacă nu cumva a preluat şi
el ideea de la altă sursă). Restul cunoaşterii ce o expun aici fiind un amalgam de cugetări şi contemplări ale
inteligenţei noastre colective, ce eu am încercat să le orânduiesc logic, cât mai cursiv şi mai clar posibil, pentru
a crea cu simplitate un nou ideal şi nu o nouă doctrina. Nu caut să vă formez în ceva ce nu puteţi încă fi, ci caut
să aprind în voi iar lumina de inteligenţă, acei ochi plini de curiozitate, care să vă reseteze la nativul din voi. Nu
caut să dărâm acele ziduri de beton ale mentalităţii, ci să vă ofer şansa de a vă răscumpăra sufletele vândute
diverşilor oportunişti din această junglă pe care eronat o numim civilizaţie. Caut minţi destupate, studenţi şi
ceva profesori poate, intelectuali ce şi-au dăruit harul corporaţiilor, în schimbul unei abundente precare, ce nu-i
mai lasă să vadă copii din cartierele mărginaşe, având liniştea ca măcar copii lor sunt în siguranţă, măcar atât
cât trăiesc ei ca părinţi. Şi cred (nu sper; nu am nebunia asta), că dacă ai prins în mâna această cărticică şi nu
înţelegi mare lucru din ea, ori nu vrei să înţelegi, cred că e bine să o păstrezi şi să o dai copilului tău atunci când
ajunge la vârsta adolescentului; cu siguranţă el va înţelege ce să facă cu ea.
Filosofia

Filosofia este cel mai important lucru ce ne deosebeşte de celelalte vieţuitoare; nu mersul biped, nu gândirea,
nu iubirea, nu formă umanoidă ori viul grai. Căutaţi la animale aceste însuşiri şi o să le regăsiţi cu uşurinţă la f
multe. Filosofia este piatra de căpătâi a raţionamentului, este cheia evoluţiei inteligenţei, este pocalul lui
Dumnezeu ori al Creaţiei (în funcţie de starea voastră de a înţelege existenta), este conştiinţa în conştientizare,
în ea neputând exprima mai multe adevăruri ci numai unul. Şi voi veni la voi cu o nouă filosofie, ce vă va
zdruncina toată cunoaşterea pe care credeaţi că o stăpâniţi destul de bine. Nu eu o să vă zdruncin, ci conştiinţa
voastră, filtrând aceasta lectura. În Biblie scrie că “vor veni mulţi în numele Meu”, oameni ai Cuvântului, falşi
dascăli ai lui Dumnezeu, ce vor încerca să vă sucească minţile în fel şi chip, pentru a vă dezorienta de la
adevărata cale şi vă întreb: oare nu au venit destui, oare nu vedem cristal ce au lăsat în urma aceşti aşa zişi
profeţi? Vedem oroarea în care se zbate omenirea, vedem dezastrul în care se zbate planetă, vedem foamete,
crime, prostituţie, trafic de organe, războaie, ura între fraţi şi părinţi, vedem iadul cum se conturează încet dar
sigur în existenţialitate şi... şi aşteptam salvarea, salvarea de la o rasă extraterestră, de la divinitate, de la nişte
lideri spirituali ori politici... şi?... şi aşteptam cam de multicel... şi?... şi nimic nu se întrevede în viitorul apropiat
ori îndepărtat. Omenirea este în picaj liber. Noi toţi suntem într-un avion ce are botul aţintit spre prăbuşire, iar
piloţii sunt morţi. Va intra Creatorul ori vreun extraterestru să preia manşa avionului? (răspunde tu). Părerea
mea e că ar intra dacă avionul ar fi plin de îngeri şi nu de zombi. Se pare că Marele Arhitect ne tot lustruieşte
mărul cunoaşterii îndemnându-ne să muşcăm iar şi iar, dar în acelaşi timp strânge din ce în ce mai tare fericirea
în mâna ce o ţine la spate. O strânge de parcă ar vrea să o storcoşească până la dispariţie!? Ce vrea să însemne
asta? Numai filosofând putem înţelege, căci filosofând primim cunoaştere Pură

Numai prin cunoaştere putem evolua. Toate se leagă cu toate (nimic nu e întâmplător). Numai că nu sunt ca
scara valorică a ierarhiei cu care ne-a priponit straşnic o mână de „oameni” mai şireţi (ca să nu le zic deştepţi).
Sunt sigur că orice om filosofează, dar foarte mulţi o fac în funcţie de ceea ce alţii i-au învăţat că este indicat de
filosofat, ignorându-şi din start liberal arbitru şi posibilitatea de a vedea Adevărul în adevărata lui grozăvie. Unii
zic că e bine să filosofăm politica, sistemul financiar, religia, oportunităţi de îmbogăţire, etc, pentru a avea acces
la abundenţă şi o viaţă împlinită. Asta ne învaţă la şcoală, asta ne-au îndemnat şi părinţii şi vedem că toată
lumea îşi îndreaptă atenţia spre rezolvarea problemelor din jur, prin ce au citit, au auzit de la alţii şi mai puţin
din cât au experimentat ei în existenţa, sperând că alţii mai deştepţi, adică cei ce îi îndrumă, au dreptate. Cine
ar avea de câştigat dacă focusarea noastră filosofală se îndreaptă spre ţinte greşite?

Aşa zişii “aleşi”, fie ei oameni politici, lideri spirituali, elite, corporaţii etc, cu toţii parcă şi-au dat mâna pentru a
ne băga din ce în ce mai mult în ceaţă, îndreptându-ne atenţia spre orice filosofie în afara celei mai importante:
existenţialitatea.

Ştiţi de ce îi este teamă sistemului cel mai mult? De Adevăr; de faptul că într-o zi noi ne vom trezi, putând în
sfârşit să vedem dincolo de ceea ce ei ne tot prezintă ca a fi normal în existenţă. Le este frică şi astfel, printr-o
armată imensă de tehnicieni ce lucrează la cunoaşterea şi controlarea condiţiei umane, caută să deschidă orice
cutie a” pandorei”, indiferent ce ar conţine acea cutie, numai să nu conţină cumva Adevărul pe care ei îl tot
maschează de mii de ani cu religii, forme de guvernare iar mai nou cu filme subliminale cu eroi pe care noi ar
trebui să-i punem în fruntea noastră doar aşa, pentru distracţia lor. Sunt conştienţi însă că nu se poate să-l
mascheze la infinit, aşa că se pare că grăbesc lucrurile pentru a-şi instaura dictatura definitiv. Presimt ei cumva
că nebunii ăia din Carpaţi, ar putea veni cu rezolvarea 

Şi ce e cel mai frumos în asta e faptul că nu trebuie nici măcar să rupem vreun lanţ al sclaviei. Aşa cum elefantul
ce este legat de picior cu un lanţ ce l-ar putea rupe în orice clipă, dar nu o face pentru că nu cunoaşte altă
posibilitate de a se „bucura” de viaţă, fiind născut în captivitate, aşa şi omul a stat înlănţuit mii de ani, crezând
că aşa e normal, că aşa e viaţa, că trebuie să fim ca ceilalţi pentru a ne putea înţelege unii cu alţii. Să produs
astfel o grămadă ca la rugby, dar una imensă, în care intra oricine, cum intră muştele în rahat, ori omul în
căutarea oportunităţii de îmbogăţire şi din care scapă cine poate şi nu cine vrea. Nu avem treabă să mai rupem
vreun lanţ deci, căci acesta se va rupe singur, iar noi, liniştiţi, mergem cât mai departe de locul cu pricina,
descoperind în sfârşit ce este Adevărul, dincolo de ceea ce ne-a fost inoculat să credem până acum. Acolo, spre
acest Adevăr va duce această carte dacă o citiţi până la capăt. Numai Adevărul ne va elibera şi nicidecum
ruperea lanţului.

Oare planeta nu are resurse să întreţină în abundenta toată populaţia; oare nu există tehnologie şi forţa de
muncă pentru a crea raiul pe pământ, o lume minunată pentru copii noştri? Există şi ştim cu toţii că nu se vrea.
Populaţia vrea, dar nu e pregătită, elită nu vrea dar am putea să o pregătim noi foarte simplu. Pentru a asigura
un viitor măreţ omenirii, pentru a ridica iarăşi avionul cu botul în sus, este musai, să ne uităm atent în filosofie
şi să mergem la origini, la cele 3 întrebări de existenţialitate: de unde venim, de ce suntem şi unde ne vom
duce. De unde venim şi unde ne ducem, o să fandez, înţelegând că scopul acestei cărţi, nu este de a încerca să
desluşească aceste subiecte fie ele chiar şi existenţialiste. Pragmatic, o să mă bag tare în “de ce suntem”.

A T E N T I E!!! E întrebarea Întrebărilor, întrebarea primordială, al cărui răspuns ridică omenirea pe cele mai
înalte culmi ale evoluţie, tinzând mereu spre perfecţionism, ori a cărei neglijare o va ţine în ce-a mai densă
ceata posibilă şi asta mult timp, până când reuşim să ne întoarcem umili la căutarea răspunsului. Deci nu
scăpăm de această întrebare orice am face. Şi să vă spun şi de ce. De ce SUNTEM?

Sunt 2 „răspunsuri” numai: ca „să fim” ori ca „să avem”. Drumul recunoştinţei ori al necesităţii. Gândeşte-te la
această lume de acum şi cum ar putea ea să fie. Lasă-ţi numai puţin imaginaţia liberă şi o să vezi dacă nu tot,
măcar un crâmpei din acel rai pe care l-am putea construi dacă am trăi liberi. Aşa că-l vezi? E minunat? Dar e
atât de departe... clasat ca utopie... Da, este departe şi este aşa numai pentru ca noi vrem asta, numai pentru
ca noi lucrăm intens, cu toate puterile noastre să-l ţinem cât mai departe în incomensurabil şi de ne-înfăptuit.
Noi facem asta, cu sudoarea frunţii noastre, scrâşnind din dinţi, ori râzând. Cum se numeşte acest act... nici nu
cred că exista cuvânt pentru el.

Vă scriu cu dragoste, cu sinceritate şi compasiune, eu însumi fiind un părinte al unui băieţel destul de fraged şi
pe al cărui viitor îl văd foarte incert, înţelegând că lucrurile pe planeta noastră degenerează în progresie
aritmetică. Mult timp mi-am frământat mâinile încercând să-mi aduc şi eu aportul la crearea unei idei ce ar
putea salva viitorul copiilor, prea mult timp, dar cumva, toate întrebările pe care le aveam şi-au găsit răspuns.
Multe din răspunsuri nu îmi aparţin, fiind inspirate DE VOI SEMENII ŞI PRIETENII MEI, dar suma lor, adunată cu
suma mea, creează un armonios răspuns la rezolvarea tuturor problemelor omenirii.. Daţi-mi puţin credit şi o
să vedeţi cum din ceea ce ştiaţi deja, plusat cu ceea ce eu adaug, formează ori nu un cristal de clarviziune, ce
chiar poate salva omenirea aducând-o pe calea firească a existenţei, la abundenţă şi fericirea tuturor.

Să presupunem că în urmă cu mii de ani, omenirea a avut în faţă cele două căi: calea necesităţii şi calea
recunoştinţei.

Calea necesităţii, lumea lui “a avea”, drumul pe care suntem azi, drum în care ne împletim speranţe spre o viaţă
mai bună, drum bazat pe noroc, individualism, competitivitate (orice tâmpenie ar însemna ea), un drum
presărat cu scrâşniri de dinţi, ura, iubiri materialiste, frustrări intelectuale ori fizice, un drum sumbru, ce se
clătina în fiecare zi din ce în ce mai mult sub picioarele noastre. Este drumul speranţei, drum al aşteptărilor, ce
ne face nesiguri, injectându-ne ochii cu venin de invidie şi aviditate. Dar oameni buni, calea lui “a avea” este
“măreaţa” alegere a unor oameni ce au trăit acum mii de ani.

Câtă minte credeţi că aveau acei oameni în comparaţie cu noi? Omul a ales grozăvia drumului “a avea” atunci
când era îngust la minte, cu un IQ rudimentar. A fost doar o alegere şi nu pot spune că să greşit ci doar că nu să
putut prevedea ce efect va avea în timp această alegere. Şi iată-ne după mii de ani de evoluţie tot pe acelaşi
drum, observând efectul acelei alegeri. Din acea alegere au luat naştere multe imprevizibile dintre care ce-a
mai gravă este corupţia. Nu mă refer numai la partea materială (adică banul face legea) ci şi la partea spirituală,
în care orice om are un preţ, devenind un obiect şi uitându-se ca de fapt e o persoană. Societate coruptă,
oameni corupţi şi suflete corupte... trist, dar nu-i rău (se putea şi mai rău).

Hai să vedem acum ce ne-ar fi adus calea recunoştinţei, calea lui “a fi”

Calea recunoştinţei, calea lui “a fi”, îmi pare doar mie dar este calea firească a existenţei? Oare nu cu toţii am
venit în lumea asta ca şi copii, pentru a fi şi nu pentru a avea? Da timpul înapoi adultule şi vezi pruncia ta,
atunci când iubeai totul, iertai imediat, erai tot timpul bine dispus şi pus pe joacă. Aveai demnitate, minte
creatoare, suflet inocent şi curat. Dacă cumva e adevărată, filosofia ce zice că noi suntem praf stelar, iar
Universul, Creatorul, ori însuşi Dumnezeu, să chinuit o infinitate pentru ca să pună particula lângă particula
atâta amar de timp, pentru că fiecare din noi să existăm? Dacă conform unei alte teorii, sufletul nostru este
etern şi indestructibil şi vine de la Sursă şi se va întoarce tot acolo, într-un ciclu haotic dar în acelaşi timp
perfect? Dacă suntem Noi cei ce am creat Totul şi ne manifestăm în existenţialitate pentru că aşa vrem Noi? Nu
cumva suntem Unul, Unicul, ce se divide pentru a interacţiona prin sentimente, că iubirea şi compasiunea?
Lăsând însă la o parte aceste speculaţii despre al cărui adevăr nu încerc să vă conving, admiţând că nu am chiar
atât de multă cunoaştere, să ne întoarcem pragmatic la ce vedem şi nu la ce ne putem imagina. Copilul când a
început să înţeleagă cum stau lucrurile în lumea lui „a avea” sa minunat tare. Şi ce a făcut atunci (după
minunare); doar a încercat „să ţină pasul”... ce era să facă... Dar sa manifestat în creaţie corupt fiind de la ceea
ce era el cu adevărat. De-a lungul vieţii puritatea lui a pălit treptat treptat, transformându-l într-un zombie cu
calităţi de bun robot. Cam asta vedem acum pe străzi după mii de ani de la acea alegere; mă înşel cumva?

Calea lui “a fi” îmi pare deci calea firească a existenţei; “exist - a fi”, până şi cuvintele în sine
vorbesc, desluşind adevărul. Cum ar suna (şi aşa suna acum): “exist - a avea”?

Această cale a recunoştinţei, odată apucata, va spulbera instantaneu toate problemele omenirii, pe
veci. Ce se va întâmpla dacă o apucăm? Păi să vedem întâi ce exprima a fi şi ce exprima a avea.

“A avea” exprima starea de necesitate, stare de nevoie, stare în care omul are nevoie ca lucrurile şi persoanele
din jurul lui, să se comporte aşa cum îşi imaginează el că ar trebui să se comporte, pentru al face pe el fericit.
Dar uitându-ne fără prea mult efort la necesităţile fiecăruia dintre noi, observăm că pentru atingerea acelui
prag, practic nu există limită. În primitiv omul era fericit dacă-şi găsea o peşteră să se adăpostească, dacă era
sănătos ca să-şi procure hrană şi cam atât. Dar iată că omul a evoluat şi din ce are mai mult, îşi doreşte şi mai
mult, aşteptările lui devenind treptat de lux, excentrice ca într-un final să devină fanatice şi egocentrice
sperând să aibă totul. Şi, e normal să fie aşa, pentru că omul are tendinţa să se apropie cât mai mult de Creator,
să-l şi întreacă dacă se poate, iar dacă vede că nu înţelege cam ce este Creaţia, Dumnezeu, ori Marele Arhitect,
atunci o da în cocalarisme şi încearcă măcar pe partea materială să se ridice mai sus decât ceilalţi (mereu a
încercat ex turnul Babel), pentru a fi slăvit de ceilalţi cu admiraţie. E doar un sentiment ce există în natura
umană, căutarea măreţiei, ce de fapt este doar hrănirea egoului. Nu vă speriaţi, căci el dispare imediat cum
dispare starea de necesitate (lumea lui a avea). Oricât ar avea omul, mereu va vrea mai mult, iar asta-l
dezumanizează complet, îl ţine într-o alarmă continuă, îl suge de viaţă, şi la final îl duce tot acolo unde merg şi
cei săraci...

Cu toţii am intrat în această existentă nocivă, crezând că o vom găsi imaculată. În funcţie de mediul în care am
nimerit fiecare dintre noi, ne-am format caractere şi experienţe unice ale vieţii. Astfel, dacă unul să născut în
familia elitelor iar altul să născut într-un cartier depravat, fiecare-şi vă descoperii în timp, propriul adevăr,
propria impresie despre dreptate. Cum poţi atunci să arăţi cu degetul printre gratii spre acel făţarnic fiu elită,
acuzându-l de trădare a umanităţii, înţelegând că este doar o chestie de noroc, soarta ori destin poate. Puteai fi
tu în locul lui şi sigur ţi-ai fi format acelaşi caracter făţarnic şi aceleaşi idealuri. Din punctul elitei acestei
planete, ei au dreptate, motivând că planeta este suprapopulată şi multe alte motive. Din punctul tău de
vedere, tu ai dreptate, având tot dreptul să grohăiesti după o viaţă mai bună, neînţelegând ca Marele Arhitect
(Universul), nu-ţi va da acea viaţă mai bună, atâta timp cât tu nu eşti capabil să întrezăreşti nici măcar un mic
crâmpei din ea. Practic nu o meriţi, nu te încadrezi să trăieşti într-o lume mai bună, neavând practic nici o
pregătire pentru a te integra în ea.

Altfel spus, suntem exact acolo unde ne este locul în exact acest moment din existenţa omenirii. În
imperfecţiunea lui, Universul, răspunde perfect la gândurile şi aspiraţiile noastre. Ne vede în stare de necesitate
(orice om vrea să fie cât mai fericit) şi ne dă în continuare stare de necesitate (pentru că omul îşi doreşte, vrea,
să fie fericit şi nu doar „este fericit”), neputând să vadă decât cuvântul „vrea” ignorând faptul că după el
imediat urmează cuvântul „fericire”. Să nu cumva să ignoraţi vreodată de acum încolo că Universul nu ar fi
cumva subtil! O să luminez şi aceasta „hibă” a Universului, cu ajutorul informaţiilor ce le-am primit gratis de la
înţelepţii acestei lumi; sper să nu deranjez pe nimeni, nu aş vrea să fiu hulit pentru furt de intelect, ceva de
gen, dar cred că mi-ar lua toată viaţa să investighez care de pe unde le ştiu şi să mă mai apuc şi să trimit scrisori
pentru a mi se dă dreptul să expun din ideile lor. Practic este prima mea carte ce o scriu şi nu ştiu cum merg
lucrurile. Nu-mi e de pedeapsa ci de gestul în sine.

“A fi” exprima ceea ce este Omul cu adevărat. Vedeţi că am scris Om cu „O”. Deci dacă eşti Om cu adevărat, eşti
extraordinar de binevenit în existenţă. În existenţă se poate înţelege deci, ori eşti ori nu mai eşti deloc. Adică:
dacă nu reuşeşti să te ridici la maxima „Om”, exişti, dar practic nu eşti decât o târâtoare, trecând prin viaţă
încercând să articulezi cuvinte dar de fapt nu scoţi nici un sunet, rolul tău fiind doar acela de a încerca să
contezi. Îţi mişti gura, te străduieşti să fi auzit, dar nu te aude nimeni. Înţelegeţi?

Poate că Omul este fiinţă celesta, venită în Creaţia pe care El însuşi a creat-o (conform unor teorii şi a părerii
mele personale) pentru a se bucura de existenţa palpabilă. Conform religiei creştine, omul este aici pentru a se
mântui (de mântuială, aşa cum văd eu religia); pentru a ajunge în rai şi nu în iad!? (ce-o vrea să însemne şi
asta). Adică, vi tu cu o dogmă scrisă în urmă cu 1700 de ani, şi-mi zici să cred, fără să cercetez cumva, ca noi toţi
venim aici, în lumea asta, ca să ne salvăm sufletele, respectiv fundurile?! Iar dacă eu te întreb: păi nu era mai
bine să nu mai vin în existenţa, decât să mă străduiesc să ajung în rai, tu-mi răspunzi: „păi... mai!... ce am vorbit
cu tine adineauri?: crede şi nu cerceta, ce e aşa greu de înţeles?” Hmm, oare numai atât putem? Oare nu
suntem cumva mult mai mult decât praful stelar insignifiant a lui Darwin din teoria sa, ori omul venit din celest
ca să primească de la Tatăl, binecuvântarea sa, că abia după viaţa asta să se bucure de existenţă (şi asta însoţită
de bonusul nemuriri). Diabolicii acestei civilizaţii, mereu au folosit cuvinte mari pentru a atinge cordele
sensibile ale inocentei copilului din noi şi iată cum după mii de ani, au reuşit să dezbine omenirea în mii de
grupuleţe, fiecare grup cu opinia lui proprie despre anumite adevăruri. E corect aşa?

Trecem peste toate acestea însă şi ne uităm în conştiinţa noastră. Mai mult ca sigur, fiecare din noi poate să
vadă în interiorul sau ce e bun şi ce e rău, adică discernământul. Acesta se manifestă în viaţa noastră prin logică
acţiunii actului bun ori rău (acţionez bine ori rău). La „E corect aşa?” de mai sus, vă răspund cu o întrebare al
cărui răspuns cred că este stanţat în fiece suflet, iar noi toţi cred că o să avem un singur răspuns logic. Vi se
pare că Omul se manifestă bine în creaţie?

Adevărul elitelor acestei lumi, este că ei au dreptate, că ştiu ei cei mai bine pentru gloată şi planeta. Adevărul
religiei, a produs mai multe victime decât ambele războaie la un loc şi dezbină în continuare frate cu frate,
învrăjbeşte naţiuni şi provoacă haos în minţile oamenilor mai fragili, făcându-i pe aceştia fanatici religioşi,
dându-le o forţă draconica a puterii de convingere, ce vor face nenumărate victime în rândul inocenţilor ce le
ies în cale de-a lungul vieţii.

Nu cred în religii, înţelegând că ele au fost aspru măsluite pentru a ţine omenirea în frică şi nu în iubire aşa cum
ar trebui să fie. Consider că o religie ce s-ar vrea a fi de actualitate ar avea simplul rol de a slăvi Creaţia numai
prin recunoştinţa şi nimic mai mult. Nu dogme, legi, ameninţări şi constrângeri. Astfel partea spirituală a
omului, îşi va exprima bucuria de a iubi necondiţionat Creaţia, Viaţa sub orice formă s-ar manifesta ea în
existenţa ori dincolo de ea. Totuşi cred în câteva fragmente scăpate de măsluitori Bibliei, înţelegând că deşi nu
am fost de faţă la acele întâmplări, se prea poate să fie aşa. Unul din ele zice cam aşa: “dacă ai avea credinţă
măcar cât un bob de grâu, ceea ce fac eu, ai putea face şi tu şi el şi voi toţi” Unii au interpretat ad literam, alţii
au răstălmăcit. Dar cum cuvintele au mai multe înţelesuri, eu am ales varianta mea. Pragmatic: dacă crezi că
poţi, dacă crezi cu adevărat că nu dai greş, atunci sigur înfăptuieşti. E vorba de gând, de puterea lui, în funcţie
de cât crezi tu în puterea cu care eşti înzestrat. Dacă ai cancer şi crezi că (să zicem) o bucăţică de ramura, căzută
întâmplător în faţa ta, dintr-un copac ca orice copac, te va vindeca, atunci aşteaptă-te să vezi minunea. Ea se va
produce în funcţie de cât de mult crezi tu în acel gând şi nu în acea crenguţă. Gândul este conştiinţa pură, este
Creatorul ce este în tot şi-n toate şi are ce-a mai mare putere din univers. O sa revin asupra acestui GAND !
Noi, nu cred suntem ceea ce vedem ori credem noi că suntem; nu suntem aceste vehicule ce le zicem corpuri,
ori multitudinea acţiunilor noastre ce se manifestă în existent; nu suntem nici logica şi nici greşeala noastră; nu
suntem nimic din ce vedem ori simţim, suntem numai cel ce observa manifestarea în existenţă. Am putea zice
că suntem copilul pur şi inocent venit din astral să se bucure de viaţă, acest gând apropiindu-se cât de cât de
ceea ce suntem noi cu Adevărat. O să vorbim şi de acel copil, copleşit de dualitate. Observaţi că evit să folosesc
opiniile mele ca fiind adevăruri, încercând doar să exprim părerea mea prin: „ar fi bine” şi nu prin „trebuie”;
prin „cred” cu sens strict de părere; prin „se prea poate”, lăsând astfel filosofia voastră, felul vostru de a filtra
adevăruri, să nu fie influenţat de convingerile mele ferme. Astfel raţionamentul vostru va fi unul fluid,
cunoaşterea Adevărului curgând lin prin voi, înţelegând că nu creaţi dogme ci filosofii sănătoase. Cred că şi un
copil îl vede pe „ar fi bine” mult mai clar decât „trebuie”, el primind astfel o îndrumare şi nu un ordin.

Lăsând la o parte opinia mea despre ce suntem noi şi întorcându-ne la pragmatism, “a fi” este starea de
recunoştinţă, starea în care omul este mulţumit de darul ce l-a primit, ori i să dăruit (în pragmatism nu
contează de unde vine ci de ce este), de cât are. Omul a venit să se bucure de creaţie. (punct) Orice am adăuga
peste asta ar fi irelevant şi inadecvat. Dar, vai, omul a nimerit într-o lume străină lui, o lume despre care nu se
aştepta să fie atât de “competitivă???”, atât de diferită faţă de ce este el... Şi spun asta din prisma copilului ce
am fost odată. Şi spun asta din mirarea fiului meu atunci când îi ordon să meargă la şcoală, să stea chircit în
banca câteva ore şi să memoreze că un robot toate informaţiile primite, multe dintre ele ştiind sigur că o să le
uite curând, nefiindu-i de nici un folos. Iar eu că părinte, trebuie să mă uit în ochii lui şi să-l mint, că trebuie să
fie ca ceilalţi copii, să se integreze, pentru a fi fericit atunci când va fi adult şi-l mai şi învăţ lucruri total opuse
programei şcolare...e... fantastic, nu? Şi bomboană de pe coliva: în şcoli se preda religia ortodoxă, chiar dacă
elevii sunt de diferite credinţe ori chiar atei. Am fost copil, am memorat milioane de porcării în şcoală, iar când
în sfârşit am ajuns adult, am înţeles că am fost pe cât de minţit pe atât de umilit şi prostit, cunoştinţele
acumulate ne fiindu-mi de mare folos. Am primit însă o hârtie pe care scria că sunt un bun robot (parcă), iar cu
acea hârtie mi-am găsit un loc de muncă şi am început să întreţin focul lumii lui “a avea”. Am făcut şi fac ce fac
toţi ceilalţi, crezând un timp că în timp o să pot să-mi găsesc fericirea promisă de răsplata prin muncă. Au
trecut anii şi am înţeles că era doar o şmecherie a focului, că eu să-l întreţin, eu şi toţi ceilalţi copii. Apoi, am
început să sper într-un miracol, ceva care să mă scoată din rutina sărăcăcioasă în care mă băgat societatea,
crezând că “speranţa moare ultima”. Oare? Oare nu cumva ea, speranţa ne omoară pe toţi? Acel “deştept” ce a
aruncat în existenţa acest gând, nu cumva a dat la jugulară omenirii? Speranţă. Ce este ea cu adevărat ? Ea este
o aşteptare, o necesitate, o imaginaţie bolnavă ce are ca scop distrugerea oricărei şanse. Ea este asemeni lui
“crede şi nu cerceta” numai că este o formă şi mai perfidă de nimicire a şanselor de fericire. Ea creează un ideal
ce poate fi atins prin foarte multă trudă ori prin noroc, sentimental şi material. Şi iată că divergentul din mine a
studiat-o atent şi ia descoperit perfidia. Speranţa este starea supremă a necesităţii. Se ştie că necazurile vin la
fiecare, fie el bogat ori sărac. La cel bogat vin sub forma stresului de a nu pierde câtuşi de puţin din agoniseala,
existând apoi riscul ca lucrurile să degenereze rapid şi să piardă totul, iar la cel sărac vine ca un stres pentru
ziua de mâine. Acuma, în ambele cazuri speranţa spune: “stai liniştit, că va fi bine; o să ai ce-ţi doreşti”,
impunând astfel o stare iluzorie a miracolului posibil. Însă, atunci când omul trăieşte în aşteptări, ca lucrurile să
iasă bine şi totul în jurul lui să se comporte aşa cum se aşteaptă el, iar Universul, Creatorul ori Dumnezeu
(spuneţi-I cum vreţi) îi dau un şut în fund şi-o palma peste ceafă, spulberându-i instant marea lui speranţă,
atunci oameni buni, vedem cum acel om nu este pregătit pentru aşa o grozăvie împotriva aşteptărilor lui şi de
multe ori acel om clachează, îşi taie venele, se spânzura, se îneacă, ori se retrage din societate în cel mai fericit
caz, devenind o leguma umblătoare, gen pustnic. Acea persoană este pierdută de societate. Măcar el, nu va
mai pune nici un păi pe foc pentru a alimenta sistemul.

Pe drumul lui “a fi”, speranţa dispare din vocabular, ea nemaigăsindu-şi funcţia într-o lume ce tinde spre
perfecţiune, oamenii ştiind cu siguranţă că nu au nevoie de miracole pentru a clădi o lume minunată. Speranţa
va exista totuşi (ca şi strict) în experimentele savanţilor ca şi: „sper să nu bubuie acest experiment” înţelegând
că la orice experiment există un risc incontrolabil. Oamenii înţeleg că-şi pot realiza orice, absolut orice îşi
propun, prin colaborare şi într-un cadru super decent, în care sănătatea, siguranţă şi plăcerea de a face, crea
ceia ce-şi doresc, se împletesc într-o armonie ce tinde spre perfecţiune. Nu toate persoanele şi lucrurile ori
situaţiile o să se comporte aşa cum noi ne-am aşteptat. Unii oameni îţi întorc spatele atunci când tu te aştepţi
mai puţin, oameni cărora tu le-ai dăruit poate totul. Iubirea vieţii tale îşi găseşte un alt partener într-o rea zi,
lăsându-te perplex, ştiind că nu ai greşit cu absolut nimic. Maşina luxoasă pentru care tu ai muncit ia foc chiar a
2-ua zi după ce tu ai plăti-o integral. La noul tău loc de muncă găseşti un şef cu ochii ieşiţi din orbite, disperat
după muncă, dar nu după muncă lui, ci după a ta, ca tu să tragi din ce în ce mai tare, până te îmbolnăveşti
(ehehei, nu-i nimic că ai crăpat, ori ai rămas infirm, şeful va găsi pe altul în locul tău, zise drumul lui „a avea”).
Poate că am venit din astral ca finite supreme, decişi să experimentăm ceea ce noi am creat, dar ne-am lăsat
puterile la intrare, iar dacă nu cumva ai „credinţă cât un bob de grâu” atunci... renunţă la aşteptări, la speranţa
că ai vreo putere să schimbi ceva în exteriorul tău prin magie. Renunţă şi vei intra în contemplare automat,
înţelegând că nu poţi influenţa nimic în exteriorul tău, persoanele lucrurile şi situaţiile, comportându-se într-o
armonie desăvârşită, asupra căreia tu nu ai nici un control şi nici nu ar fi bine să aspiri a le controla. Nu vei avea
decepţii, refulări ale neîmplinirii, regrete ale pierderii a ceva ori a cuiva, înţelegând că TOTUL E DOAR VIAŢA.
Asta însemna că ai devenit mai înţelept şi nu mai eşti idiotul ce caută fericirea în exterior, acolo unde totul se
mişca imprevizibil. Astfel încet încet, vei deveni stânca de care se tot sparge valul (valul fiind problemele). Nu,
nu înseamnă că devii impasibil, înseamnă că zâmbeşti atunci când vine o problemă cu mare viteză gata să te
doboare, fiind mereu pregătit să rezolvi. Ce este însă o problemă, acel necaz ce vine-n viaţa noastră în orice
moment are el chef? Aşa cum observăm, lumina nu poate exista fără întuneric, iar din întuneric, cumva, cândva
să format prima licărire a luminii, astfel deducem că lumina este doar o altfel de manifestare a întunericului.
Necazul care apare ca un nesimţit, oare nu cumva este o altfel de manifestare a binelui?. Exemplu: dacă eu aş
putea da timpul înapoi, şi să-l opresc pe tatăl meu să mai bea şi să-l rog să nu-l mai bată pe micuţul lui atât de
des, astfel salvându-l pe el de la moarte iar pe mine de la o copilărie plină de vânătăi... nu aş face-o. Chiar azi îi
spuneam fiului meu ăsta. Pentru ca pe mine experienta avută în copilărie, relaţia cu tatăl meu şi toată suferinţa
ce am experimentat-o, mă făcut azi prietenul de nădejde al fiului meu. Relaţia noastră are deci că bază o
suferinţă nemeritată. A fost deci acea experienţă a copilăriei benefică? Ma modelat ea în ceea manifest azi?
Răspundeţi domniile voastre vă rog. Poate era nevoie doar că timpul să treacă peste mine, pentru a deveni un
tată minunat, ori poate era suficient să citesc din experienţele altor familii depravate. Dar cu siguranţă dacă aş
schimba ceva în trecut, nu aş mai avea acest copil, şi nu aş mai scrie poate niciodată această carte. De ce o
scriu? Hmm. Din plăcere, plăcerea da a-mi îndeplini destinul în acest timp şi acest loc. Nu sunt un lider, aş
putea fi dar nu sunt şi nici nu trebuie să fiu, nu mai mult decât oricare din cei ce vor citi această carte. V-aţi
prins: deveniţi lideri, deveniţi eroii umanităţii, toţi aceia dintre voi care vor avea curajul să recomande această
carte şi altora. Nu dragii mei, nu pentru a mă îmbogăţii pe mine, pentru ca pentru mine bogăţie mai mare nu
există în lumea asta, decât ca măcar un suflet a fost atins de scânteile ce le-am trimis eu omenirii. Astfel, eu mi-
am îndeplinit scopul venirii mele în existenţa, iar în ultimele clipe de viaţă, o să am un zâmbet pe faţă, zâmbetul
misiunii îndeplinite.

Ce veţi face voi cei rămaşi în urma mea cu aceste informaţii, nu va mai fi problema mea. Eu am acumulat
cunoaşterea, v-am transpus-o pe hârtie, iar de acum încolo vă priveşte (chiar şi pe fiul meu). Nu sunt eu vinovat
pentru ororile existenţei în care ne scăldam cu toţii, cu atâta inocenta ori masochism; nu eu am ales acum mii
de ani calea lui „a avea” şi ştiu că nici voi oameni buni. Nu-i vina acestor generaţii existente acum pe pământ.
Nu-i vină nici a elitelor ce conduc din umbra guverne şi corporaţii ce ne intoxica avionul, avion în care sunt şi ei.
Nu exista vină, e doar o paradigmă cu sensul de pildă. Aşa că atunci când mai ridicaţi degetul către legi, dogme,
tradiţii groteşti ori oameni dezumanizaţi, clar nu rezolvaţi ceva, căci toate sunt perfecte aşa cum sunt în
imperfecţiunea ce o receptam noi din exteriorul lor. Exteriorul existenţei fiecăruia nu poate fi modificat în nici
un fel, asta dacă acceptaţi teoria descrisă mai sus de mine. Ca să încerci să schimbi mentalităţi... e doar o luptă
„cu morile de vânt”. Oamenii îţi dau dreptate dar revin imediat la mentalitatea lor, chiar în secunda în care te-ai
îndepărta puţin de ei. Oamenii nu văd încă acest cataclism ce se întâmplă în acel avion imaginar, ca fiind o
iminentă ameninţare la existenţă. Vor crede abia după ce avionul să prăbuşit; mă rog, dacă va mai scăpa
careva. Deci a încerca să schimbi mentalităţi e o utopie. Mentalitatea omului se poate schimba numai în două
feluri: din interior, acolo unde fiecare e unic stăpân, ori din exterior, în urma unui caz că a acelui avion ce se va
prăbuşi în viitorul apropiat; dar cine poate să vadă acel avion din viitor?

Cumva, Dumnezeu, Creatorul, ori cum vreţi voi să-l numiţi, mai da o şansă omenirii. Nu zic că eu am descoperit
această şansă ori calea lui „a fi”. Noi înşine (cum văd eu lucrurile), ne trimitem din astral aceste informaţii,
pentru a salva omul de la decădere şi ştergerea lui completă din infinit. Cumva aceste informaţii au ajuns în
mâna mea pentru a le închega şi a le pune pe hârtie. E doar Universul, care în hazardul lui, face ca lucrurile să
iasă perfect. Suntem minunaţi cu toţii, suntem scântei de Dumnezeu, suntem acelaşi suflet poate ori suflete
diferite, ce mai contează, contează că suntem contemporani şi azi ni se mai precizează iar că suntem doar pe un
drum greşit. Poate că există mai multe cărţi ce au dezbătut acest subiect şi poate mult mai bine ca aici, caz în
care-mi cer iertare cititorului, rugându-l să înţeleagă că sunt sincer şi că eu nu am întâlnit acele scrieri în viaţa
mea. Totuşi în caz că aceasta e prima carte referitoare la drumul corect pe care ar fi bine să fim, atunci
adevărata istorie s-ar scrie de azi, pentru că ce a fost până acum a fost carnagiu fără logică.

Cu 20 de ani în urmă am avut un vis pe care mi l-am amintit exact în aceste momente, zicea aşa: tatăl tău nu
este scris şi nici numele tău nu este scris aici, în cartea cărţilor. Erau doi îngeri, ce se minunau nespus de acest
fapt. Nu, vă înşelaţi, nu sper în nemurire în viaţa de apoi. Iar dacă acel Dumnezeu descris de religii mi-ar apărea
în faţă, chiar de m-ar ameninţa că-mi pierd nemurirea şi voi fi şters din astral, m-aş uita la el cu lehamite, doar
atât, căci aşa cum se zice, el ştie tot... dar nu a ridicat 1 păi. Doar atât... o privire.

În urmă cu ceva timp, un alt vis. O voce din eter, o voce gravă, mi-a zis: „ce zici, te bagi?” Atât mi-a zis, după
care simţeam cum urmăreşte ceea ce fac. Mi-am răspuns imediat înţelegând că e ceva grav şi că mi s-a dat o
misiune: „da mă bag” şi am încercat să prind acea energie; era ca un vânt domol conştient şi se transformă în
vârtej din când în când. Eram undeva într-un munte, şi acolo erau un fel de lacuri micuţe terasate (detaliez asta,
conştient că şi alţii ar putea să vadă în detaliile mele acelaşi vis pe care l-au avut şi ei; se prea poate că visul să
ni-l fi transmis la mai mulţi; zic şi eu). Să mă bag? Nici nu-mi trebuia mai mult, pentru ca în jurul meu se simţea
o energie diferită, ceva ce nu pot explica în cuvinte dar încerc totuşi. Nu pot spune că era o energie negativă ori
pozitivă căci aş minţi. Era cred eu, doar o altfel de manifestare a binelui, ce ieşise din firesc şi rătăcea printre
acele lacuri. Cu siguranţă era dezorientată total, iar când m-am apropiat de ea ma lăsat să o ating doar puţin şi
parcă mi-a simţit tot din mine (nu organic ci sufleteşte) după care sa transformat în vârtej şi s-a îndepărtat, ca
apoi să devină iar vânt şi tot aşa de mai multe ori. Era ca un iepuraş sălbatic ce a văzut prima dată în viaţa lui un
om şi se apropia timid de el pentru a îl adulmeca, ca apoi să se îndepărteze neîncrezător şi debusolat, neştiind
dacă să aibă încredere ori nu. Au trebuit să treacă mulţi ani să înţeleg acea experienţă extrasenzorială (era vis
dar părea aievea). Acel vânt era situaţia existentă pe acest realm. Era cred eu, recunoştinţă ce rătăcea pierdută
printre noi neînţeleasă, neştiind încotro să apuce, iar eu o percepeam ca pe ceva ce nu cunosc şi ar trebui să
prind ca să văd ce-i cu ea. Era parcă şi o mentalitate eronată ca ce-a ce o vedem la majoritatea oamenilor,
deprinşi să trăiască în gravitaţia legii banului.. Era lupta mea, dar nu împotriva răului, rău pe care eu îl înţeleg
doar ca pe o altfel de manifestare a binelui. Am înţeles deci în timp că nu pot prinde vânt şi nici atât nu pot
schimba mentalităţi, pot doar să găsesc eu însumi o cale, un drum neumblat, să apuc pe el şi să fiu admirat în
toată splendoarea fiinţei umane, abia apoi voi fi urmat, iar vântul va dispărea, mentalităţile schimbându-se
automat în faţa luminii ce o degaj eu de pe acel drum paralel. Îmi e greu să stau pe drumul meu singur, este
drumul firescului „a fi” dar este în lumea lui „a avea”. Astfel şi eu că şi voi toţi mă zbat în existenţa asta,
încercând contez atât cât pot. Ce a fost acel vânt nu sunt capabil să explic complet precum observăm, oricum
însă era un mănunchi de sentimente bune, blajine ce rătăcea în afara firescului, iar singura legătură logică ce o
pot face, este că acel vis a vrut să-mi transmită mesajul foarte clar ca sentimente bune (recunoştinţa) rătăcesc
în jurul nostru şi sentimente negative (avariţia) şi-au făcut un loc în locul lor. Că se referea strict la mine... habar
nu am; aş minţi să zic şi că se referea la misiunea mea de a atrage atenţia încă o dată asupra acestui fapt...
Chiar nu ştiu. Am acordat un spaţiu destul de larg acestui vis precum vedeţi, pentru că vreau să evidenţiez un
lucru. Ce ştim noi despre sentimente şi ce sunt ele cu adevărat în starea lor pură, nealterată de intervenţia
raţiunii, sunt uneori două lucruri total opuse. Cred acum că sentimentele îşi au conştiinţă şi la nivel astral şi că
numai acolo sunt în stare pură, stare în care nici sentimentele ce le percepem noi ca fiind negative, nu rănesc şi
nu că nu ar avea pe cine, ci pentru că aşa e firescul lor. Noi avem mari probleme însă de a le manifesta corect,
deformându-le din starea firească şi cred că facem asta tocmai pentru că nu le putem manifesta prin nativul din
noi, care am înţeles că nu e pe drumul corect în lumea recunoştinţei. Şi ca să dau exemplu în această realitate:
„te urăsc pentru că nu-mi poţi scoate ghimpele din picior chiar acum”; „te invidiez că poţi fi atât de calm”. Cam
asta ar fi sensul inocent, nealterat al invidie şi urei.

Vedeţi diferenţa? Vedeţi cât de departe suntem de valorile normale ale sentimentelor? O să vă vorbesc şi
despre iubire care pare a fi sentimentul cel mai important, dar nu este, nu mai important decât ură ori invidia
aşa cum am fost învăţaţi. Degeaba iubeşti un suflet, ca apoi să-l urăşti, iar când îl vezi fericit lângă alt suflet să-l
invidiezi... Unii dintre voi ştiaţi asta deja, iar aceste cugetări nu vă sunt adresate vouă ci cititorilor ce nu ştiau.

Ce este mai puternică: recunoştinţă ori rugăciunea? Am întrebat mulţi oameni. Marea majoritate mi-au
răspuns corect: recunoştinţa. Câţiva însă mi-au argumentat că şi rugăciunea ar fi bună atâta timp cât te rogi
pentru sănătatea familiei, a bolnavilor şi a amaraţilor din toată lumea.

Părerea mea este ca orice formă ar avea suferinţa semenilor noştrii, nu se cade să cădem în capcana necesităţii.
Rugăciunea, oricât de perfid ar încerca ea să se bage în calculele recunoştinţei, nu vă reuşii, ea fiind, pe lângă
speranţa, o formă foarte malefică, venită din calea lui „a avea”, şi menită să corupă suflete slabe, aducându-le
iar în necesitate. Cuvântul „te rog” însă, nu trebuie asociat rugăciuni, el având sensul strict de politeţe: el este o
rugăminte şi nu o rugăciune şi nu exprima nevoia de a avea mai mult. „Te rog” să-mi dai mai multă apă; iar nu îl
putem acuza de materialism ori cerşetorie, având doar scopul de a face o adresare politicoasă. Din propria
experienta am aflat cum funcţionează Universul, Creaţia, Dumnezeu.

Bumerangul mic şi bumerangul mare.

Vă spun şi vouă acest şiretlic şi îl puteţi experimenta singuri, însă rezultatul s-ar putea să nu fie instant ca în
cazul meu, dar cu siguranţă va veni în scurt timp, maxim câteva zile. Creaţia, astralul mă rog, este puţin idioată
să zic aşa. Dacă vreţi să vă imaginaţi pe Dumnezeu ca un bărbos ce stă acolo sus şi ne veghează greşelile şi
bravurile... săriţi acest pasaj ori mai contemplaţi v-aş ruga eu.

Şi făcând o scurtă acolada la acest subiect: oare El, atunci când facem o faptă bună ar zice: ohoho, mai să fie, tu
chiar eşti demn de premiul nobel, ori de cartea cărţilor ori chiar de rai, iar după câteva minute îl dezamăgim cu
o faptă rea, iar el ar zice: „aha, la cazan cu tine vierme ce eşti”? Şi ar face asta zi de zi de-a lungul vieţii, iar la
urmă ar trage linie şi ar cumpăta unde să ne încadreze? Şi ar face asta cu 7 miliarde de oameni şi cu mii de
generaţii? Acum înţelegeţi de ce nu ia nici o măsură pe pământ?; pentru că nu mai are timp de atâtea judecaţi.
Să nu mai vorbim de faptul că numai în galaxia noastră ar mai putea exista câteva miliarde de planete ce
întrunesc condiţiile prielnice vieţii... ce să mai vorbim de infinitatea universului. Dumnezeu este altceva dragii
mei şi este în tot şi-n toate El Este doar şi asta cuprinde tot ce ne putem noi imagina şi tot ce nu ne putem
imagina. Este în lacrima de bucurie şi în ce-a de suferinţă. Este în palma doctorului ce operează un copilaş pe
creier, este şi în mâna călâului ce retează un cap al unui om ce a furat o pâine. Dumnezeu aste şi bine şi rău,
venit să întărească locul slab chiar şi printr-o imensă suferinţă. Este în orice, oricât de hilar, grotesc ori magnific
vi se va părea acel ceva. Fizica cuantică explica că: clipa trecută nu mai există, clipa viitoare nu există, există
doar acum şi aici, creaţia fiind o vibraţie imensă a energiei. Iar acea energie noi o slăbim ori o întărim, în funcţie
de bunătatea ori răutatea gândurilor noastre. Noi apărem în fata Universului ca şi individ, dar şi ca grup, astfel
fiecare om poate să-şi ridice vibraţia individual, emanând şi primind aceiaşi intensitate de vibraţie. Dar ca şi
grup, ori mare familie, creăm o vibraţie ce cuprinde nu suma vibraţiilor individuale ci media lor. Astfel trimitem
bumeranguri în univers individual dar şi un mare bumerang colectiv. Rezultă de aici următorul lucru: că oricât
m-aş strofoca eu ca individ, să-mi menţin o vibraţie înaltă, aceasta nu se va amplifica asupra nimănui altcineva,
decât asupra mea. Desigur că ea contează la acel mare bumerang, dar e infimă raportat la 7 miliarde de vibraţii.
Numai când noi că mare familie depăşim numărul critic (nu mă întrebaţi că nu ştiu cam cât ar fi acest număr;
cred că peste 70%) ajungem să înţelegem şi să aplicăm această cunoaştere, numai atunci vom conta în univers,
bariera de energie din jurul planetei va putea fi străbătută şi de noi, reuşind astfel să călătorim în univers. Abia
atunci o să scăpăm de majoritatea bolilor acestei lumi şi numai atunci durata vieţii va revenii la normal (nu
vreau să fabulez cu cifre, dar logic deduc că având o vibraţie foarte joasă noi trăim foarte puţin). Maica Tereza,
când a fost chemată la ceva manifestaţie împotriva războiului, a zis: nu mă mai chemaţi la astfel de acţiuni,
chemaţi-mă la acţiuni de manifestare a păcii. Ştia ea ce ştia; ştia că nici măcar nu trebuie să ne încrâncenăm
împotriva răului, căci creăm vibraţii negative. Răul se retrage numai când se emit vibraţii pozitive, gânduri bune
curate.

Deci nu cred că veghează un bărbos acolo sus asupra noastră. Dacă ar veghea şi e atot iubitor, cu siguranţă
dimineaţa când m-aş trezi, nu aş mai vedea copilaşi de 3-5 ani cum ies cu codrul de pâine în mâna din gunoaie.
Deci şiretlicul, căci de la el am deviat cam mult, consta în faptul că acest univers capricios, îţi dă nu după merit,
ci după starea de spirit pe care o ai. Stai! Nu te gândi la bani ori alte porcării malefice. El îţi dă aceeaşi stare în
care eşti. Ce înţeleg eu prin stare: vibraţia pe care o ai. Fiecare stare emoţională îţi creează o stare generală ce-
ţi ridică ori îţi scade vibraţia corpului. Deci dacă tu ai o vibraţie înalta ori joasă, universul va rezona cu tine pe
aceiaşi vibraţie, mereu se va ţine scai de tine cu aceiaşi vibraţie, înţelegând că tu te simţi bine în anumită
vibraţie, o nărozenie ar zice unii, dar universul, nu e prost. Ştie el ce face răspunzându-ţi cu aceiaşi vibraţie. Ce
înseamnă răspunsul lui, întoarcerea aceleiaşi vibraţii către tine: înseamnă că de te vede suferind îţi trimite
împrejurări în care să suferi în continuare, iar de te vede fericit, face în aşa fel să nu-ţi piară zâmbetul de pe
buze. Ocazional îţi dă şi bonusuri, de fericire, respectiv suferinţa, stres, depinde de ce ceri respectiv „emani”.
Aşteptările şi speranţele tale, îţi dau o stare de alarmă, nelinişte, iar recunoştinţa şi faptul că pluteşti cu viaţa, îţi
dau o stare de linişte. Aşteaptă-te deci să primeşti exact ce emani; linişte ori nelinişte. Asta e valabil şi pentru
marele bumerang. Să luăm un exemplu (fapt real): dacă o persoană face un împrumut la banca pentru a-şi lua
o casă cu 4 camere şi girează cu acel imobil, automat starea de stres creşte, iar vibraţia corpului scade. Dacă
situaţia din familie impune la un moment dat că numai 1 să contribuie la plata ratelor, atunci situaţia
degenerează, creşte stresul, scade şi mai mult vibraţia. Serviciul acelei persoane devine incert, se strâng datorii
f mari la întreţinere numai în câţiva ani, iar persoana este nevoită să facă credit la altă bancă, apoi la alta, apoi
la alta, în total la 5 bănci. Apoi se apucă să strângă toate cele 5 credite şi să meargă cu ele la altă bancă dispusă
să-i preia datoriile pe o perioadă ceva mai lungă. La final acea familie se destrăma complet, mama şi copilul
ajung să stea într-un apartament închiriat, iar tatăl îşi reface viaţa cu altă femeie. Au vrut să aibă mai mult!!!
Atunci când credeau că nu au de ajuns (aveau la un apartament 2 camere înainte de marea nebuneala) atunci
aveau totul, dar din acel moment nu au mai avut nimic. O lăcomie a confortului ia dus la pierderea familiei. O
tragedie ce am văzut-o cu ochii mei şi din care am tras concluzii. Concluzii am tras atunci când am aflat ce este
vibraţia şi cum revine ea ca un bumerang înapoi din univers. Şi mi-am zis atunci: deci şi aici sunt 2 cai: calea
suferinţei şi calea fericirii; pe care ar trebui să o aleg? Şi cum nu mai sunt tâmp aşa cum am fost în tinereţe, mi-
am zis să fac o alegere faină, înţelegând că este doar o alegere şi nu o speranţă spre mai bine. Am ales deci
fericirea şi am plecat pe drumul ei singur, urmând ca mai apoi, universul să-mi trimită în cale o persoană care
să-mi şi explice ce e fericirea. Încă o paranteză să vă explic întâmplarea. Dialogam pe net în ceva postare pe FB,
politica, religie... nu mai ştiu şi nu are relevanta. Cert este însă că universul mi-a trimis un înger în virtual, o fată
fanatic religioasă, care după câteva apostrofări din ambele sensuri, mi-a zis aşa: tu cauţi ce caută toţi ceilalţi dar
nu şti ce cauţi şi cum poţi să găseşti. Vai! ……Mă lăsat masca. Parcă au căzut cerurile pe mine. Mă prins cu
pantaloni-n vine cum s-ar zice, căci nu eram deloc pregătit să bolborosesc ceva, dar totuşi am rugat-o să-mi zică
ce caut. Mi-a răspuns. Mi-a zis aşa: tu cauţi fericirea, noi toţi o căutăm şi a închis; nici nu am apucat să-i
mulţumesc, pentru că ma şi blocat. Bun aşa, măcar mi-a dat mură-n gură un mare adevăr, adevăr care ma
transformat pe loc în ceva ce nu ştiam că pot fi. Cu siguranţă ea şi-a găsit fericirea în rugăciune, dar asta nu-mi
dă dreptul să acuz... nu? Aveam deci 2 piese ale unui puzzle ce se îmbinau perfect, calea fericirii pe care eu am
înaintat constant, înţelegând că este doar o alegere: şi fericirea însăşi că scop al existenţei mele; deci mergeam
pe calea fericirii neştiind că de fapt fericirea era scopul meu, a trebuit să aflu şi nu să realizez (nu râdeţi ca se
ia). Am înţeles că nimic nu m-ar face mai fericit decât şansa de a contribui şi eu măcar cu o fărâmă, la planul de
eliberare al omenirii de sub jugul pe care ea însăşi şi la pus şi-l poartă în suferinţa ca idioată de mii de ani,
trecând prin războaie, crize aşa-zis economice, dar care-s numai spirituale, smd. Deci fericirea cauta omaenirea
in existenta iar eu am ales-o, înţelegând că este o stare de spirit ce ridică vibraţia. La început mi-a fost mai greu,
dar cu timpul m-am acomodat destul de bine cu ea. Scopul de a trece prin viaţă şi a muri fericit, zâmbind pe
patul morţii de bucurie că mi-am îndeplinit misiunea, iată că se adevereşte scriind această carte. A mai rămas
fericirea în sine, locul unde se afla ea; a fost doar rutina să aflu. După ce l-am aflat, la scurt timp l-am întrebat
pe băieţelul meu: Unde crezi tu că se poate găsi fericirea, în exteriorul tău, acolo unde oamenii şi lucrurile se
mişca haotic, tu neavând nici un control asupra lor, ele putând oricând să te rănească, dacă tu te aştepţi ca ele
să facă după voia ta, ori în interiorul tău, acolo unde tu ai control total, tu şi numai tu? Răspunsul a venit
instant: în interiorul meu. Acest răspuns a venit de la un copil de 3,5 ani, chiar dacă răspunsul a fost oarecum
insuflat de mine. Ce este fericirea, l-am mai întrebat; când mă joc, mi-a răspuns. Când te joci eşti liniştit? Da,
pentru că nimeni nu mă deranjează. Simţi o linişte în tine în acele momente? Da! Mi-a răspuns. Înţelegi acum
ce e acea linişte? Da tati... e fericirea!

Când nimeni nu îţi deranjează liniştea eşti fericit; nu ai stres, nu ai aşteptări, eşti tu natural şi nici măcar
dualitatea nu poate răzbate prin acea linişte, pentru ca copilul din tine nu o lasă să iasă afară, înţelegând că-i
într-o siguranţă perfectă.

Vedeţi cât de simplu este? Poţi fi valul ce se tot bate de stâncă încercând să o spargă, adică capul tău ce ţi-l tot
crapi în problema, ori poţi fi stânca de care se tot sparg valurile încercând să o crape, dar nici o şansă, tu
rămânând mereu stăpân pe tine şi rezolvând problemele cu uşurinţă. Ridicându-te semeţ mereu deasupra lor şi
privindu-le din toate unghiurile posibile le rezolvi ori le fandezi cu uşurinţa cu care un copil cade iar în sec 2
este iar în picioare zicând: „am faceat uf”. Am experimentat şi am fost f atent la detalii şi iată minunea.

Coincidenţă coincidentelor.

Într-una din zile stând pe balcon la o pipă, vesel ca de obicei (nu e ceva forţat acesta veselie, e firească, e
semnul înţeleptului ce înţelege că totul e doar viaţa, cu bune şi rele, iar cele rele sunt doar o altfel de
manifestare a binelui, venite aşa cum v-am mai spus să ne întărească şi să ne facă să mai urcăm o treaptă pe
scara evoluţiei), iar în urma mea hop şi consoarta cu ochii înlăcrimaţi. Da ce mai ai acum? – Păi în câteva zile se
termină banii şi tu încă nu ai găsit de lucru şi eşti mereu vesel, de parcă ai fi tâmp. Avea dreptate. Dar i-am zis:
dacă tu continui cu starea ta de alarmă, o să creezi vibraţie joasă şi nici că se vor îndrepta lucrurile. Fi şi tu mai
veselă. Mai nesimţita poate vrei să zici, mi-a reproşat. M-am înnegrit o sec, după care am revenit la normal şi
mi-am adus aminte că liniştea mea trebuie amplificată şi mai mult. Am intrat controlat, voit într-o stare de
recunoştinţă şi mai intensă. Mi-a zis: te las în nebunia ta, văzându-mă cu ochii închişi. În momentul acela a
sunat telefonul. Nu m-am uitat la număr spunându-i: ia să vedem acum care-i tâmp. Şi am zis la telefon: da
sunt disponibil, sigur că ştiu, luaţi-mi bilet de avion cât mai curând. Peste 3 zile încep muncă iar salariul îl
primesc la săptămână. În 10 zile încep să intre iar banii în cont. Menţionez că nu am dus lipsă de bani niciodată
de când mă ştiu, iar familia mea a avut mereu ce pune pe masă; chiar şi în perioada de criză maximă m-am
descurcat datorită seriozităţii, profesionalismului dar şi a vibraţiei înalte cu care m-am înconjurat. Acest
exemplu ar fi o simplă coincidenţă dacă nu ar veni urmat de altul la numai 2 ani distanţă. Abia am ajuns în
Olanda şi am eşuat la o probă de lucru f simplă, eu şi un amic de al meu lituanian. Acuma amicul a intrat în
panică, un fel de isterie ce am văzut nu de mult la amica mea cu împrumuturile din bănci. Soţia mi-e
însărcinată, naşte curând, iar eu am ratat jobul ăsta, oare ce mă fac? L-am lăsat să fiarbă în timp ce am
traversat tot oraşul (vreo 3 ore) după care l-am oprit şi ne-am aşezat pe o bancă. A urmat povestea ce v-am
spus-o adineauri cu consoarta pe balcon înlăcrimată. Ei acuma iată minune (dacă-i ziceţi tot coincidenţă, treaba
domniilor voastre) I-am zis aşa amicului: stai liniştit, nu-ţi scade vibraţia. Ai încredere că ce ţi-am zis este
adevărat? Mi-a răspuns că <da>. A fost de ajuns pentru univers; a sunat instant telefonul: v-am găsit alt job mai
bine plătit şi fără să daţi proba de lucru. Mai oameni buni, parcă ne-a sunat universul . Amicul meu a căzut în
genunchi cu lacrimi în ochi şi a zis: nu se poate, ce şmecherie minunată, dar eu, chiar am crezut ce mi-ai zis şi...
şi a sunat în clipa în care am zis că: „da, da am încredere că nu mă minţi”. Cei care înţeleg că eu cel ce scriu
aceste rânduri, plin de îngâmfare, am totuşi un oarecare discernământ poate şi ceva sclipire al celor 2 neuroni
rămaşi, înţelegeţi că nu am de ce să fabulez? Vedeţi până aici raţionamentul meu despre calea, alegerea şi locul
în care este fericirea? Înţelegeţi că este doar o alegere, aşa cum a fost doar o alegere calea lui „a avea” cu mii
de ani în urmă, o alegere greşită însă, aşa cum se vede copilaşul ce iese în continuare dintre tomberoane într-o
mâna ţinând codrul de pâine iar în altă ţinând pe mama lui?

În lumea lui „a avea” fiecare este pentru el, adică praf, cuvântul compasiune, însemnând ceva acolo din când în
când, insignifiant însă, raportat la „grozăvia” pe scară globală a mizeriei în care se scaldă omenirea. Femei,
tinere copile umplu bordelurile lumii. Aceste femei, au fost cândva copii, fetiţe minunate, ce au sperat să aibă
posibilitatea unei educaţii, cu aspiraţii de a ajunge să conteze la prosperitatea omenirii, ca medici, savanţi,
asistenţi sociali şi multe alte meserii minunate. Au sperat să aibă un cămin, o familie frumoasă, în care seara
când se întorc de la lucru să le sară în braţe copii, să le umple viaţa de bucurii. Dar minţi de plastelină, tinere
ameţite de pofta banului, s-au dezumanizat complet, vânzându-şi corpul şi sănătatea pentru nişte bani,
pierzându-şi demnitatea şi înţelegând că numai atât le oferă societatea, s-au plafonat, alegând calea mai uşoară
de a face bani, în detrimentul pierderii sufletului. Şi acesta este numai un exemplu din alte mii milioane chiar.
Asta este lumea în care trăim, un drum greşit zic eu, iar când aduc vorba despre calea firească a lui „a fi” mulţi
bolborosesc sarcastic: o utopie, lasă-ne!

Dacă Drumul ce-l văd eu este o utopie, atunci acest drum ce este?

Am reuşit sa vad in virtual o lume a omului aşa cum i-ar şade bine să fie şi nu aşa cum este, dar tristul, cruntul
adevăr este că f mulţi, mult prea mulţi, nici măcar nu au încercat aşa ceva din necunoştinţă, din comoditate ori
nepricepere. Într-adevăr e greu să-ţi imaginezi o lume ce tinde spre perfecţionism, o lume în care dispar
definitiv răutăţile omenirii, crimă, violul, prostituţia, războaiele, rasismul, religiile, dogmele şi legile. O lume în
care toţi copii se joacă afară şi nu în casă la electronice. O lume fără bani şi deci fără corupţie, fără infracţiuni şi
deci fără forţe de ordine. O lume a abundenţei, în care cei doi părinţi muncesc în ture de câte 4/24 şi asta doar
3 zile pe săptămână. O lume în care cancerul şi orice altă boala vor a fi eradicate definitiv şi care chiar vor fi de
domeniul istoriei. Durata de viaţă crescută cu 20% cel puţin, din cauza lipsei grijilor şi a stresului. O să intru
puţin în detalii aici, pentru a vă face o imagine mai clară asupra acestui aspect, făcând în acelaşi timp o
comparaţie cu „grozăvia” de societate ce o întreţinem acum; căci noi o întreţinem, nu ne obligă nimeni să ne
complăcem în ea, pur şi simplu suntem masochişti (altfel nu-mi explic).

Deci, programul de lucru va fi de numai 4h/zi şi 3zile/săptămână (aproximativ). De ce cred asta? Un studiu
arata că: 1 om matur poate să întreţină în abundenta alimentară, un grup de 7,8 persoane în condiţiile în care,
munceşte terenul agricol fără a folosi utilaje. Deci despre ce raport vorbim raportat la tehnologia actuală?
Dacă-i dăm acelui om un agregat agricol utilat cu tot ce consideră el că are nevoie? E simplu de înţeles că
nemaiexistând bani, vor exista un timp cupoane (după ceva timp se va renunţa la ele, noile generaţii având deja
o educaţie în acest sens; educaţie a conştiinţei, evolutismul ca materie ce ar trebui deja predată în şcoli...),
cupoane ce vor evidenţia că ai muncit acest timp, acolo unde ai considerat tu că te încadrezi (eu de ex, nu m-aş
duce să operez oameni, pentru că nu suport să văd sânge, nu ştiu şi nu vreau, dar mă bag în industrie ori orice
altceva ce are nevoie de forţă de munca brută). În cazul în care nu ţi-ai putut îndeplini sarcinile de muncă într-o
zi, ori două din motive întemeiate, vei dovedi că şi acum cu o scutire medicală, ori o adeverinţă de la consilierii
ce se vor ocupa cu probleme domestice. Ai terminat munca, intri la magazin şi pui în coş atât cât îţi trebuie, nu
mai mult, pentru că a ta conştiinţa îţi spune clar să nu faci risipă, pentru că aşa cum tu munceşti în domeniul
tău pentru a ajuta societatea, aşa muncesc şi cei ce aprovizionează magazinul cu bunătăţuri ce le risipeşti tu,
treci pe la „casa” trecând cartela printr-un senzor, dovedind astfel că eşti un membru activ al marii familii şi
pleci liniştit acasă. Deci cartela-senzor nu e o modalitate de plată, produsele puse în coş nefiind contabilizate.
Această conştiinţă, ar spune unii este greu de obţinut, ţinând de aceeaşi luptă cu mentalităţi. Eu zic că nu.
Conştiinţa tuturor va ajunge în numai câteva zile la un nivel de nobilitate, doar prin simplul motiv că dispar
banii. Un ex. de pe net: intru în magazin, cocalar fiind şi iau 10 televizoare, le duc acasă, dar am numai 3
camere, aşez 3 televizoare şi apoi încep să mă uit că tâmpul la celelalte 7, înţelegând că am 2 variante, ori le
arunc ca să mai eliberez din casa inutilităţi, ori le duc înapoi la magazin, iar acolo, nimeni nu mă va întreba de
ce am luat prea multe şi de ce am adus înapoi, pentru că nu vor mai fi degete ce arata probleme ci doar mâini
întinse să ajute. Ori iau din magazin mâncare f multă, ajuns acasă observ că şi altcineva din familie a luat deja
alimente, arunc surplusul ori îl duc înapoi?

Vorbim în sfârşit de mâncare bio, de copilării lungi sigure şi fericite, de lipsa grijii de mâine, de siguranţa
omenirii şi a planetei mamă, de refacerea ecosistemului distrus, de energie liberă şi nepoluanta, de zboruri
intergalactice. De construirea în Sahara a unor solarii pe verticală, prevăzute cu geamuri cu celula de carbon, de
nouă generaţie, ce ziua din căldură mare fac o răcoare în interior, iar noaptea la frig intens absorb din eter o
energie ce încălzeşte interiorul, putând să menţină constantă temperatura interioară 24/24h. Nu, nu fabulez,
tehnologie există. Cu toţii ştim de contacte extraterestre, dar nu avem acces la informaţii şi la tehnologie. Nu-i
vina lor, ori a noastră v-am mai zis, e doar o situaţie jenantă din care am putea ieşi în câteva ore, fără să existe
teamă unui haos general. Trebuie doar închegat un grup de oameni destupaţi la minte, care să găsească soluţii
pentru a demara întoarcerea omenirii pe făgaşul firesc al evoluţie. De minţi sclipitoare nu ducem lipsa slavă
Creaţiei. De viziune nici atât. Ducem ceva lipsa de informaţie. De aceea această carte trebuie dată mai departe
din mână-n mână, tradusă în funcţie de posibilităţile fiecăruia şi împrăştiat zvonul că avem în sfârşit o opţiune.

Ce facem noi acum, luptând cu armele sistemului care, sunt banii şi politică, pentru a încerca să salvăm situaţia,
nu este oare o idioţenie, o luptă cu morile de vând deci utopie?

Cum să lupţi împotriva unui sistem bazat pe consum, corupţie, minciuna, şantaj, cu armele pe care acest sistem
ţi le dăruieşte rânjind, sugerându-ţi chiar şi prin filme făcute tot de ei la holywood, filme ce-ţi inspiră
nenumărate soluţii pentru a te încrâncena în ideea idioată de a dărâma sistemul. El vrea acest lucru, pentru a
putea să îţi mai ia din libertăţi şi pentru a masca exact ce vă scriu eu acum! Nu-i vina lui, aşa e el şi îşi are rostul
lui, fiind o latură a bumerangului ce noi tot îl trimitem în univers.

Omenirea trebuia să ajungă aici, să se mânjească de sânge, să cerşească în genunchi speranţa, pentru ca asta e
vibraţia generală pe care o creăm cu toţii că întreg. Să ne imaginăm acum că toţi am avea o vibraţie f înaltă,
inimile pline de iubire, compasiune, recunoştinţa... ce credeţi că ne-ar mai putea ţine în loc? Nu există şi nu va
putea fi inventat vreodată un mecanism ce să ţină în sclavie voinţa unei civilizaţii trezite şi care îşi urmează
drumul corect. Noi suntem! Dacă strigam destul de mulţi, universul se cutremură şi va zice: ete şi la ăştia că au
început să se dezmeticească; era şi timpul, mai era puţin şi-şi dădeau wipe. ).

Acum, abia acum, nu mai aveţi nici o scuză, faptul este împlinit. Muriţi în genunchi cuprinşi de remuşcări că aţi
lăsat să treacă pe lângă voi şansa de a salva viitorul copiilor voştri şi al planetei, ori ridicaţi din sprânceană şi
lăsaţi conştiinţa să curgă liber prin voi.
Frică. Dintre toate fricile, frică de moarte a adus omul la dezastrul ce se vede acum. Moartea, pare ceva
terifiant, ceva ce am vrea să experimentăm... niciodată? Cum bine strigau Vikingii înainte să plece la război:
vreţi să trăim veşnic?!!! Nici nu se pune problema să moară cineva, pentru că odată pornită scânteia, ea va
aprinde pădurile toate, căci de la o scânteie ia naştere focul. Trebuie doar atins numărul critic de conştiinţe
trezite din somnul nepăsării, iar cu ajutorul bumerangului şi al vostru, sunt sigur că deja totul e rutina. Nu va
mai fie frică, căci aceasta schimbare ne aşteaptă cu braţele deschise, este nativul drum al omului spre măreţul
A FI.

Ei vor globalizare şi eu o vreau şi noi toţi ne dorim o lume fără frontiere, fără diferenţieri de orice fel, dar numai
că noi o putem face în condiţiile alese de Noi şi nu de Ei. Avem dreptul de a ne hotări singuri calea şi o putem
face uşor cu zâmbetul pe buze cu lacrimi de bucurie în ochi mana în mâna umăr la umăr pe un drum plin de
flori şi nu de cadavre aşa cum am fost obişnuiţi de istorie. Ei ne tot insufla ideea că avem nevoie de lideri (prin
filme) pentru a-i nimicii, dar noi putem să-i saturăm de lideri lejer. Dacă această carte se dă mai departe din
mână în mână, în progresie aritmetică, în numai câteva săptămâni, putem crea o armată de 7 miliarde de lideri,
iar atunci unde vor mai fi forţele de opresie?. Nu, nu trebuie să ne războim cu ei, trebuie doar să-i ignorăm, iar
după ce ei o să mănânce munţii de bani pe care iau strâns, o să vină că pisicuţele pe lângă noi, înţelegând că au
greşit şi că sunt terminaţi fără noi. Efectiv o să-i asimilăm. Da, sunt conştient că puterea lor este imensă, fiind
protejaţi de armată, armata pe care noi o întreţinem plătind taxe şi impozite, armată ce ar trebui să ne
protejeze pe noi de ei şi nu invers, dar... de... asta nu-i bai, pentru ca armata aceea sunt fraţii şi surorile noastre,
suntem noi, noi cei ce ne-am trezit din somnul nevoilor, înţelegând că Noi vrem să fim şi nu să avem. Universul
însuşi va aplauda decizia noastră şi ne va da conform vibraţiei noastre, nu are cum altfel, e obligat de legile lui şi
nu se poate dezice. Civilizaţii extraterestre ne vor binecuvânta şi ne vor îmbrăţişa cu lacrimi în ochi ca fiind fraţii
lor în existenţă. Suntem îngeri preschimbaţi în lighioane aşa cum ne vedem noi acum, aşa cum ne văd şi alte
civilizaţii. Haideţi să ridicăm genunchiul plecat, să îndreptăm şi umerii, să luăm copii de mână şi să începem
naibii odată ieşirea din ce-a mai întunecată perioadă a omenirii, care durează de prea mult timp. Frică de
moarte nu aveţi, căci nu vrem să trăim la nesfârşit. Corpul poate fi distrus, dar sufletul niciodată. Nu cred că
aveţi nevoie de mai multe argumente, dar o să vă mai povestesc câteva întâmplări extrasenzoriale ce le-am
avut de-a lungul vieţii şi ştiu că şi voi aţi avut.

Înălţarea. Adevăr ori ficţiune.

Înălţarea. Ce este înălţarea; este ea posibilă?. Înălţarea este părăsirea corpului în stare conştientă, luându-se
chiar şi corpul material în unele cazuri. Nu ştiu cât de posibilă este căci încă nu m-am înălţat şi singurul despre
care am auzit că să înălţat este Isus. Sunt stilul de om foarte sceptic şi nu cred până nu văd. Am înţeles că mai
multe persoane au reuşit acest lucru dar nu pot să-mi dau cu părerea. Ştiu ca yoghinii pot ieşi din corp şi
călători în astral după mult antrenament dar nu mă pasionat studierea veridicităţii acestor subiecte. Va
destăinui numai ce am experimentat eu, neavând pretenţia să mă şi credeţi. Printr-un miracol, în stare perfect
conştientă şi fără să voiesc acest lucru, fără să fac absolut nimic, am ieşit din corp şi am zburat prin 2 plafoane
ale blocului în care locuiesc... Aveam 18 ani, o vârstă la care îţi pui fel şi fel de întrebări. M-am întins în pat şi în
circa 2 min, când corpul să mai liniştit, am început să simt prin tălpi ca nişte ace de energie f lungi cum îmi
străpungeau epiderma. Nu mă durea, nu mă jena ci doar o vibraţie simţeam. Această senzaţie am studiat-o f
curios, până mi-a ajuns la genunchi, moment în care un gând mă străfulgerat: paralizez clar, până aici mi-a fost.
În sec 2 senzaţia a dispărut. M–am ridicat în picioare să-mi fac controlul de rutină. Toate bune, atunci ce naiba
a fost asta? M-am aşezat iar şi iar a început „circul”. Mi-am zis să merg până la capăt, indiferent de urmări. În
momentul în care acele ace au ajuns să se unească în vârful capului, nu mi-am mai simţit greutatea pe pat.
Totul să întâmplat cam în maxim 2 min. Am început deci să plutesc, ieşind firesc parcă prin primul plafon, apoi
prin următorul. Când am văzut cerul înstelat, mi-am mai dat o verificare, înţelegând că nu am masa dar am
forma corporală. Dar cu părere de rău m-a mai străfulgerat un gând: sunt mort! Şi am întors capul spre locul pe
unde am ieşit. Am văzut prin cele 2 plafoane corpul meu material cum stătea liniştit în pat şi chiar am crezut că
mă duc la cazan, ştiind că am făcut ceva năzbâtii la viaţa mea. Frică aceea mă readus instant iar în corp. Am
observat că funcţionează această ieşire cu puterea gândului, adică că dacă vreau să revin în corpul material,
este de ajuns să gândesc asta şi se va întâmpla. După ce m-am fâţâit puţin prin cameră am reluat procesul dar...
nimic. Aşteptarea mea mă dezamăgit. Nu am avut eu abilitatea asta, ci am fost chemat de cineva (mi-a spus un
prieten ce făcea yoga; menţionez că eu nu am practicat yoga ori meditaţie până atunci, habar nu aveam ce-i aia
meditaţie). De cine şi de ce am fost chemat, chiar nu contează din moment ce am ratat contactul, cert este că
am experimentat ieşirea din corp luându-mi şi forma corpului. Deci nu există moarte oameni buni, există doar o
altfel de manifestare a existenţei. Nu mă credeţi pe mine, încercaţi meditaţia pasivă atunci, o găsiţi în imensa
groapa de gunoi a internetului, gunoi care are şi câteva nestemate însă, dacă şti unde să cauţi.

Citat dintr-un editorial: „Logica spune că generaţia care îşi lasă copiii să moară de foame trebuie să fi ajuns ea
însăşi de multă vreme într-o mizerie cruntă” Se moare de foame la greu pe planeta noastră. Ce mai aşteptăm?
Marele bărbos cu plete sure, nici gând să apară, mai degrabă ar apărea Moş Crăciun, ori zmeul zmeilor...
Civilizaţiile extraterestre tranzacţionează cu guvernul mondial, făcând schimb de tehnologie în schimbul ADN-
ului (poate... cine ştie cu exactitate). Ce aşteptări mai avem de ticluit pentru a rupe odată pentru totdeauna
lanţul robiei?

Copilul adevăratul titular.

Brâncuşi: „când ai încetat a mai fi copil ai murit de mult”

Exact ce vedem acum; mase de zombi alergând după dreptate cu pumnii încleştaţi şi foc ieşindu-le din ochi.
Subiect de mare importanţă ce va uşura enorm trecerea pe făgaşul normal al omenirii. În fiecare om există 2
personalităţi: primul Eu fiind copilul ce este titularul de drept, şi egoul personaj format peste titular. Astfel
descriem dualitatea. Acest ego (ca om nu-i mai pot zice) , este atât de pervers, încât nici nu-l simţim. Cu o
perfidie extraordinară el a acaparat absolut orice suflet trăieşte în această lume. El se hrăneşte cu speranţe şi
aşteptări. Are puterea de a ne ţine într-o continuă tensiune, trăgând constant semnale de alarmă pe care le
trimite în creier ca fiind iminente pericole. El a reuşit să îngroape aproape complet nativul din noi, acel copil
plin de iubire necondiţionată, ce iartă tot. Şi el este cel ce nu ne dă linişte, nelăsând creierul să odihnească
deloc, ticluind mereu noi şi noi scenarii de alarmă şi intriga.

Totuşi, copilul din noi nu a dispărut complet, el fiind încarcerat într-o cutiuţă mică în inima fiecăruia dintre noi.
Egoul la înlănţuit acolo şi nu-i va da drumul în veci, atâta timp cât el egoul vede pericole iminente la orice pas.
Cum sa format aceasta dualitate şi cum o putem recunoaşte? Fiecare din noi, când am venit în lumea asta am
intrat într-un vehicul (la alegere, din punctul meu de vedere) ce-i zicem noi copil. Şi am intrat imaculaţi, cu
gândul de a primi şi dărui iubire şi de a experimenta existenta, această formă palpabilă a creaţiei. Şi am intrat
ca să ne bucurăm de ea, împreună cu ceilalţi copii, părinţii şi toată diversitatea ecosistemului planetar. Am venit
ca să fim, să simţim mireasma florilor, mângâierea valurilor mării, cântecul păsărilor şi adierea vântului... Dar...
am nimerit într-o lume complet eronată, lumea lui „a avea”. Lume în care fiecare aleargă după fericire, fericire
ce mare majoritate a oamenilor cred că este în bani şi carne (când zic carne mă refer la tot ce ţine de plăcerile
trupului, gen: sex, prostituţie). E o realitate cruntă, faptul că fiecare este într-o competitivitate continua cu
ceilalţi, în care, cei care dau din coate mai mult, ajung la o siguranţă şi bunăstare relative, după care urmează
coborâşuri şi iar urcuşuri şi tot aşa. O oscilaţie a bunăstării şi siguranţei relative atât de dramatice, nu poate
susţine la nesfârşit societatea, nu va putea în veci, acea societate fiind mereu expusă colapsurilor de orice fel şi
în orice moment, ducând inevitabil la extincţia celor ce o tot întreţin. Făcând o paranteză: adică eu merg la
muncă, fiind plătit cu 10% din cât valorează munca mea, restul de venit ducându-se în pungile deja prea
umflate ale corporaţiilor ce domina până şi bugetele multor ţări. Ei acum e acum; din acei 10% cât zic ei că mi
se cuvin, eu trebuie să plătesc taxe, impozite şi să-mi întreţin şi familia. Toate că toate, dar când ştiu că din
aceste taxe şi impozite guvernarea îşi plăteşte o armată de jandarmi, care să mă ciomăgească dacă cumva ridic
capul prea sus, atunci când ei fură tara ca nesimţiţii, asta nu se cheamă masochism? Cât de încuiaţi la minte să
fim să mai întreţinem acest sistem bazat pe „legea pumnului băgat în gură „şi cât timp ne mai lăsăm prostiţi de
promisiunile lor perfide? Ei, guvernanţii, corporatiştii şi regii acestei lumi sunt în frenezie; cum să te bagi în apă
atunci când phirania se hrăneşte? Astfel iată că acel copil ce a venit în lumea asta, văzând „grozăviile” ei, a
intrat în panică, înţelegând că este în „legea junglei” a început involuntar să-şi pună masca peste masca, pete
masca, peste masca, peste masca... până când să pierdut aproape de tot. Să retras din existenţa copilul, de
teamă de a nu-i fi sfărâmate sentimentele pure pe care el a venit să le împărtăşească, şi nu de frica morţii. El nu
a venit ca să competiteze cu nimeni ori să supere pe cineva. Şi să retras din viaţa socială, lăsând frâu liber
micului monstru mascat ce-şi zice ego (ca om nu-i mai pot zice) nu p. A pus întâi pe faţă o mască a
măscăriciului, încercând să-i amuze pe ceilalţi pentru a se integra mai uşor, pentru a socializa cumva. Când a
văzut că este luat în batjocură, şi-a mai pus o mască a nepăsării şi încă una a şmecheriei şi a văzut că începe să
se descurce mai bine. După mulţi ani, adult ajungând, încă-şi mai pune măşti, care mai de care mai sofisticate.
Uneori, copilul din el mai iese afară, atunci când adultul este singur şi nu există nici un contact cu exteriorul şi-i
zice acest copil egoului: iartă-i, iartă-te (căci ai dreptul ancestral de a o face” zic eu”), fi mai sincer, că deja te
încurci în minciuni; fi mai maleabil, căci te-ai rătăcit în încrâncenări etc.. Dar adultul uită repede acele momente
de revelaţie şi revine în societate acelaşi „om” cool, ce se urinează pe toţi... cu bolta încă, înţelegând că în legea
junglei, cei slabi nu rezista mult. Instinctul conservării ne-a adus în stadiul în care nu mai avem încredere unii în
alţii, ne inervam imediat, ne duşmănim aiurea, ne bârfim ca şi cum am raţiona cu numai 1 neuron, şi ne privim
ca şi cum am fi produse şi nu fiinţe celeste.

În orice interacţiune interumană există un interes. În halul ăsta am ajuns, trăind în dualitate. Luând ca exemplu
orice contact dintre 2 persoane, putem vedea clar cum fiecare din ele, au un interes care se învârte în jurul
situaţiei financiare ori a cărnii, plăcerea trupească. Acest ego, este atât de debusolat în existenţialitate, încât
crede cu siguranţă că fericirea este în bani şi plăceri carnale. Astfel între un bărbat şi o femeie, nu poate exista
prietenie, nu înaintea poftei carnale. Dacă cumva unul din ei nu are acea atracţie carnală faţă de celălalt, atunci
nici de prietenie nu se mai pune problema, egoul alertând corpul că există o pierdere de timp, timp în care
deţinătorul ori vânătorul şi-l poate petrece căutând altă pradă sexuală ori bogată, ori ambele... de ce nu. La
asta se rezumă iubirea în ziua de azi: vânătorul tot vânează lăsând în urma lacrimi de suferinţă, iar vânatul
vânează la rândul lui, lăsând şi el aceleaşi lacrimi altora. Un ego nu poate simţi compasiune, pentru că s-ar
dezice pe el şi deci nu-l interesează ce suferinţa produce; o fi rău, o fi bine... vedem. Să aprofundăm şi mai mult
explicând ce se întâmplă cu cei doi câini (unul alb şi altul negru) din noi. Mulţi confunda acest fapt cu
dualitatea, înţelegând că, câinele alb este primul eu, adică câinele bun iar cel negru este egoul, adică câinele
rău. Deci se zice că dacă în ziua respectivă hrăneşti mai mult câinele bun, o să te manifeşti în existenţa prin
comportament mai bun, iar dacă-l hrăneşti pe cel rău, va fi invers şi că asta e dualitate. Este greşit, pentru că cei
doi câini au instinctul (şi chiar asta şi fac) să-şi paseze din hrana ce o dai numai unuia, ambii fiind deci hrăniţi
identic, numai că noi nu ştim. Argumentez acum, dezvăluind adevărul prin exemplu. Dacă de dimineaţă am
hrănit câinele bun, o să fac o faptă bună. Ies din casă, mă duc la locul de joacă, văd 3 copii mai amărâţi, cer
permisiunea părinţilor să-i iau cu mine, îi duc la magazin şi-i îmbrac din cap până-n picioare. Vin în cartier cu ei,
mă dau jos din maşină. E aici deja câinele bun începe să-i arunce celui rău din mâncare. Dar nu opresc maşina
într-un loc retras şi nu dau copii afară în aşa fel încât să nu-i vadă nimeni, ci o opresc în locul cel mai populat,
înţelegând (şi de aici porneşte dilema) că dau un exemplu pentru cei ce observa gestul meu de bunătate.
Observaţi cum actul de caritate să transformat în mândrie, în dorinţa de a fi admirat, nemaifiind câinele bun?
Asta înseamnă că sensul pur al cuvântului compasiune, să transformat în vanitate, egoism chiar, eu punând mai
presus decât bunătatea mea, dorinţa de a fi admirat.

Aici iar găsim un paradox (pentru că aşa apare): şi anume: câinele bun în dorinţa de a face o faptă bună, a făcut
şi o faptă rea. Cum? Foarte simplu. Prin faptul că dorinţa ca eu să fiu admirat a devenit mai puternică decât
dorinţa de a face o caritate. Egoul hrănindu-se mai mult cu satisfacerea mea personală decât cu bucuria de a
vedea acei copii mai îmbrăcaţi. Şi trecând ceva timp de la acea întâmplare, uitându-ne la ce să întâmplat,
observăm că în noi există o satisfacţie (deşarta însă) că am dat un exemplu celor ce m-au observat ce am făcut
eu şi neacordând mare atenţie acelor copilaşi, uitând bucuria lor asupra cadourilor ce le-au primit. Ca să nu mai
zic de umilita acelor copii, când au coborât în mijlocul celorlalţi cu sacosele pline de... pomană? (căci deja a
pomană sună, nici măcar cadou). Vedeţi acum cum un act de caritate se transformă în ceva grotesc, grotesc pe
care chiar eu nu-l pot observa dacă nu-s atent la sentimentele ce le-am utilizat în acea situaţie? Cred că am
reuşit să explic cum acei câini îşi pasează mâncarea. Astfel aceştia la un loc reprezintă egoul meu, pentru că
actul de bunătate are o latură ascunsă pe care v-am descoperit-o acuma. Şi atunci unde este acel Eu, titularul?
Păi... el este căţeluşul din spatele celor 2 câini. Numai acel căţeluş ar fi ales soluţia perfectă. S-ar fi uitat la acei
copii, luându-le o măsură a staturii aproximativă, s-ar fi dus la magazin şi ar fi cumpărat hăinuţe chiar şi cu o
mărime mai mare (copii cresc repede), s-ar fi dus la uşa acelor copii, lasă sacoşa la uşă, suna şi dispare cât mai
repede. El nu are interes, iubeşte necondiţionat şi nu caută admiraţie; numai el înţelege sensul pur al
cuvântului compasiune.

Cadoul. Cred că a face cadouri este o greşeală, cadoul fiind o manifestare sublimă a afecţiunii, dar cu sens
foarte negativ. Luăm ca exemplu ziua de naştere a copilului meu. Îmi permit să-i cumpăr o bicicletă scumpă pe
care şi-o doreşte de mult. O cumpăr, i-o dăruiesc, e super fericit, îmi mulţumeşte cum se pricepe şi el, dar deja
ştiu că în capul lui are o altă dorinţă, următoarea dorinţă. Pe moment, fiind foarte încântat de cadou, nu
pomeneşte nimic despre ea, dar după câteva zile îşi ia curaj şi îmi zice: pentru la anul şti ce mi-aş dori? Eu zic:
uimeşte-mă. Păi... şi se lipeşte de mine ca un căţeluş; mi-aş dori un hoverboard. În mintea lui, aşteptarea
aceasta creează deja imagini cu el în faţa acelui cadou. În mintea unui copil, astfel de imagini devin foarte
realiste, ştiind că imaginaţia lor e foarte puternică. Trece aproape un an, intervin diferite priorităţi (necesităţi:
să stricat frigiderul, trebuie să trag gaze în casă, etc) şi se apropie iar ziua lui, iar eu mă văd în postura că nu-mi
pot permite să aloc aşa sumă acelui cadou. Dacă o fac, ar însemna să las bugetul casei descoperit. Cum explic
eu unui copil de 6,7 ani acest aspect? Ori îi retez aşteptările făcându-l să sufere, ori îi iau cadoul, lăsând bugetul
casei descoperit? Mai există şi varianta 3: încă de mic îi explic ce înseamnă cadoul. Este o parte perfidă a
materialismului, în care cel care dăruieşte se aşteaptă să primească la rândul său un cadou cam de aceiaşi
valoare. Dacă tu mi-ai cumpărat un cadou de 300 ron şi sunt super încântat de el, eu îţi voi înapoia gestul când
îmi va veni rândul. Va fi doar o încercare de a mă compensa, căci cadoul este o surpriză (o aşteptare într-un
ambalaj ), încercând să fac în aşa fel încât ca şi cadoul meu să se învârtă în jurul aceleiaşi sume. Cumpăr cadoul
300 ron în cap, ţi-l dăruiesc, îl deschizi, îmi mulţumeşti cu un zâmbet ce vrea a fi sincer, dar deja în tine fierbe
ceva, egoul tău făcând calculul la cât este diferenţa de preţ între cele 2 cadouri, deoarece nu-ţi place cadoul,
avându-l deja ori negăsindu-i nici o întrebuinţare. Astfel o prietenie dezinteresată se transforma într-una cu
interes, căci întotdeauna unul dintre prieteni va considera că el a făcut mai mult pentru acea prietenie. I-am zis
fiului meu aşa: eu nu o să-ţi serbez ziua de naştere şi nu o să-ţi fac cadouri nicicând, dar am să-ţi dau (nu am să-
ţi cumpăr ori nu am să-ţi dăruiesc) ceea ce-ţi trebuie (şi nu „doreşti”) când aspiri la ceva, dar numai dacă am
posibilitatea şi dacă acel lucru nu-ţi pune securitatea în pericol (gen tableta, hoverboard smd). Nu te gândi că ai
avea vreo datorie faţă de mine, pentru că nu-s cadouri, iar tu nu ai nici măcar de ce să-ţi modifici
comportamentul, învăţând mai bine, ori ascultând mai bine de comenzile mele. Acestea sunt doar obiecte, de
care tu ai trebuinţă, iar eu ca prieten şi nu ca tata ţi le dau atunci când îmi permit, fără să mă aştept de la ceva
în schimb. Dacă tu vrei să înveţi mai bine, nu o face pentru mine ci fă-o pentru tine, înţelegând că pe mine mă
bucura bucuria de a te vedea fericit, şi nu bucuria de a-mi fi recunoscător. Mulţi oameni fac copii pentru a le
aduce o cană de apă la bătrâneţe... Înţelegeţi... materie şi sentiment. Cadourile crează aşteptări şi ele pot
spulbera într-o secundă sentimentul prieteniei ce ar trebui să fie doar un sentiment de afecţiune şi încredere şi
nicidecum o aspiraţie materialistă. Cu masca ori fără mască? Prin natura lui omul este dezinteresat de
materialism, având însă instincte primare de a avea siguranţa în viitorul imediat apropiat şi astfel omul vrea să
aibă cât mai multe, pentru a avea de unde să piardă în caz că lucrurile o iau invers. În lumea lui „a fi”, omul nu
mai are nevoie să pună deoparte, lucrul acesta rezolvându-se la nivel local, respectiv global. Astfel omul devine
dezinteresat de „a avea” şi-şi ia strictul necesar din abundenţă existenta pe piaţă, având certitudinea că sunt
oameni care au ca misiune asigurarea unui surplus de bunuri, alimentare şi casnice. Dispare aviditatea şi
corupţia sufletului. Oamenii îşi vor face relaţii de prietenie sănătoase, pure chiar, fiind dezinteresaţi complet de
„cât câştig ori cât pierd „dacă mă împrietenesc cu respectivul. Aşa gândeau triburile amerindiene: bărbaţii
mergeau la vânătoare, omorau numai atât cât să le ajungă şi depozitau hrana într-un loc LA COMUN iar femeile
găteau tot la comun, nemaiexistând motivul comparaţiei: ce şi cât a mâncat ăla în raport cu ce şi cât am mâncat
eu. „Raţiunea trece prin stomac” ori stomacul deformează adevărul şi calea lui corectă? Economia lumii actuale
se bazează pe consum, cu cât se consuma mai mult cu atât duduie economia mai bine şi se creează locuri de
muncă şi abundentă. Ar fi ok, dar se face asta pe baza unor resurse epuizabile care nu numai că epuizează
planeta dar o şi poluează. Se distruge ecosistemul pe motiv că trebuie să duduie economia. Suntem fantastici...
de proşti, dacă întreţinem acest sistem? Nu, nu suntem proşti, înţelegând acest aspect şi nici ignoranţi, căci
chiar ne pasă, însă ne vedem neputincioşi, nevăzând altă cale, mergem pe drumul cel mai sigur, cel pe care-l
cunoaştem... nu? Suntem elefantul legat la picior cu un lanţ.

Hai să vedem cam cum ar arăta omul în acel viitor măreţ. Păi: dacă dispar banii, dispare şi corupţia, dispare
motivul materialist al prostituţiei. Abia când omul nu mai poate fi corupt, abia atunci putem intra liniştiţi în era
ce-a mai luminoasă a omenirii, abia atunci se deschid cerurile în faţa noastră. Deci ce mai rămâne? Rămâne
copilul; copilul aşa cum a venit el în lumea asta, sincer şi curat. Nu mai are motiv de panică, înţelegând că este
în locul în care trebuie să fie, pericolele dispărând aproape complet. Zic aproape, pentru că sunt conştient că
binele fără rău nu poate exista. O lume în care să existe numai bine e un paradox ce nu cred că ar fi indicat să
încerce cineva viu să-l înlăture, pentru ca atunci când totul e perfect bine, monotonia i-şi va spune cuvântul
luând efectiv sarea şi piperul vieţii şi reducând umanitatea la o simplă plantaţie de legume. Omul învăţa din
greşeli, din greşeli se şi amuza, greşelile fiind parte a exploziei de diversitate pe care poate că noi ne-am oferit-
o, ori acel Dumnezeu imaginar povestit de religii (chiar nu contează). Ştim deja diferenţa de a face rău din
greşeală ori intenţie. Copilul va şti cu o graţie desăvârşită cum să manipuleze situaţiile în aşa fel încât, un
eventual rău pe care-l face, să-l îndrepte imediat, compensând o eventuală suferinţa provocată altui semen, cu
un alt sentiment, stare de spirit, cuvânt ori atingere. De unde ştiu că acest copil este atât de genial? El scrie
aceste rânduri dragi prieteni şi nu eu. Eu nu aş putea să mâzgălesc nici 2 rânduri aici fără să vă jignesc, atât e de
îngâmfat egoul meu . Şi da, pentru a ajunge la acel drum, avem musai nevoie să ne dăm toţi, toate măştile
jos. Se poate, e greu dar se poate, pentru că dacă nu se poate, suntem la mila „vântului” ori, altfel spus, o să ne
tot spargem ca valurile în stâncă ce o vedem că fiind marea problemă.

Omul zburător.

Am aruncat mai sus o formaţie de cuvinte, nu la întâmplare: („se deschid cerurile” în faţa noastră)

Este preluată din biblie şi se referă la armaghedon, războiul final dintre guvernul mondial şi Dumnezeu. Şi ca să
fac legătura pentru acest capitol preiau întreaga frază de mai sus: „Abia când omul nu mai poate fi corupt, abia
atunci putem intra liniştiţi în era ce-a mai luminoasă era a omenirii, abia atunci se deschid cerurile în faţa
noastră”. Dumnezeu atenţionează că luptă este împotriva celor corupţi ce s-au îndepărtat în făţărnicia lor de
Creaţia lui (în cuvintele mele, fără a încerca să filosofez religia). În opinia mea Biblia originală a fost aspru
măsluita, pentru a se putea controla cu ea naţiuni întregi. Deci am dreptul să văd adevăruri în ea, aşa cum mă
duce capul şi să raportez la realitate, trăgând concluzii logice. Nu am dreptul să las pe alţii să tragă concluzii
pentru mine, atâta timp cât nu-mi prezintă încredere ei nefiind prietenii mei. Cerurile sunt închise; ce înseamnă
ceva închis, cumva de netrecut?

OMUL nu va putea călătorii în spaţiu fiind închis de o cupolă energetică ce înconjoară planetă care are ca scop:
1. Să protejeze universul de noi, văzând în noi o rasă primitivă, mai ales că se prea poate că omul în nebunia lui
să inventeze nemurirea şi atunci ar face dezastru în univers... şi 2. Să ne ţină aici şi să suferim o eternitate chiar
de este cazul, până când ne băgăm minţile în cap, renunţând la felul nostru războinic de a vedea viaţa şi
înţelegând ce dracu căutăm noi în existenţă. Ostilitatea cu care noi tratăm viaţa şi existenţa se întoarce prin
bumerang împotriva noastră. Oamenii de ştiinţă admit că omul nu poate călători în spaţiu cică din pricina
radiaţiilor solare, dar au fost pe Lună în 1969, ha ha. Două contradicţii care pun problema adevărului, ce ar
putea consta în a 3-ia varianta: suntem închişi pe planetă. Sunt câteva documentare micuţe făcute chiar de
NAŞA pe net. În unele filme să redat exact ce se întâmplă când un obiect din univers intra în contact cu acel
câmp energetic, dar numai din sensul exterior spre interior.. Mulţi dintre noi am văzut pe cer „stele căzătoare”
meteoriţi ce intră în contact cu acel câmp se dezintegrează şi cred că nu numai pentru că au viteze foarte mari
şi se lovesc de atmosfera creându-se o frecare imensă, ci şi pentru că acel câmp de energie chiar are rolul de a
nu lăsa să intre ori să iasă ceva întreg spre, respectiv dinspre planetă, fără să creeze pagube imense acelui ceva.
Argumentez astfel: când un corp străin loveşte atmosferă, se vede clar cum la primul contact cu stratosfera se
produce o frecare imensă, corpul respectiv luând efectiv foc, iar în funcţie da mărimea acelui corp, pe pământ
ajung ori nu mici bucăţele, bucăţele ce ar trebui să ardă pe tot parcursul lor, atmosfera devenind din ce în ce
mai densă pe măsură ce este mai aproape de pământ. Dar acestea nu mai ard. Se motivează ca forţa cu care să
produs primul impact în stratosferă (o explozie), a diminuat viteza bucăţelelor rămase şi că acestea normal că
nu mai ard. Dar dacă aerul este mai dens la suprafaţa pământului şi cu cât urcăm el devine mai rarefiat, nu ar
trebui ca la capătul stratosferei el să se întrepătrundă cumva cu vidul şi să fie f rarefiat? Impactul ce l-ar avea un
obiect venit din cosmos să fie unul nu atât de brusc? Zic şi eu.

Bun. Să vedem acum, cum ne prezintă NAŞA prin filme ori documentare cosmetizate în laborator foto (ei admit
că fac asta) a intrării unei nave spaţiale în câmpul atmosferic al pământului. Navetă nu încetineşte pentru a
intra lin (de ce?) ci îşi caută un anumit unghi (asta tot simulează ei pe calculator, încurcându-se mereu în calcule
şi obţinând rezultate cu virgulă), iar în momentul în care intră în primul câmp al atmosferei, începe „distracţia”.
Naveta este supusă unei frecări imense, dar fiind protejată în locurile de impact de un material foarte rezistent,
trece nevătămată, acel prim câmp încetinind-o destul cât să dispară treptat acea frecare. Ar fi destul de credibil
până acum, dar naveta a fost supusă unei temperaturi extrem de înalte şi totuşi aterizează cu vopseaua intactă.
Ce vopsea folosesc ei, ignifuga cumva? Chiar şi ignifuga şi tot ar fi decojit-o acea frecare. Deci, a ieşit ori nu din
atmosfera pământului? Noi suntem prostiţi prin dezinformare. Noi asimilam câmpul magnetic al pământului
(cărora ei încă-i mai zic câmp gravitaţional), cu câmpul atmosferic. Un satelit poate sa prbiteze sub acea cupola.
Astfel, ei admit că până şi pozele făcute de Hubble sunt cosmetizate, motivând (miorlăind) ca: pentru o imagine
mai clară. Încearcă să ascundă faptul că acesta ori nu există, ori este la o înălţime ce nu depăşeşte câmpul
atmosferic, „gravitând” în jurul planetei dar sub acea cupolă şi nu deasupra ei. Normal că încep cosmetizările
foto neavând imagini perfecte, aşa cum ar face telescopul afară fiind din stratosferă, adică în vid unde nimic nu
poate deforma imaginea pozelor. Şi iată un comunicat de la ei: „”” De aceea, cei de la NAŞA oferă până la
29.000 de dolari pentru oricine îşi poate da seama de un mod de a-i duce pe astronauţi în siguranţă pe Marte,
cu cât mai puţina expunere la radiaţia din spaţiu.

NAŞA a anunţat competiţia oficial numită "Reducing Exposure to Galactic Cosmic Rays through Active and
Passive Shielding" pe 29 aprilie şi aceasta este deschisă pentru oricine. Tot ce trebuie să faci este să te
înregistrezi la compania Innocentive şi să scrii o propunere până pe 29 iunie.””” Putem crede că deja au
rezolvat problema cu acel câmp de energie şi au trecut la problema radiaţiilor cosmice ce dăunează mortal
vieţii. Atunci de unde au filmările cu astronauţi în spaţiu? 1. Câţiva omuşori mai dezgheţaţi la minte, au studiat
atent aceste filmări şi au descoperit că sunt făcute în studio (vezi youtube). 2. Cum au ajuns pe lună dacă
aceste radiaţii sunt mortale şi au făcut asta cu un cortuleţ învelit în folii de aluminiu lipite cu bandă adezivă
(vezi foto cortuleţ)? Deci e clar că s-au încurcat în minciuni, dar nu vor să fie traşi la răspundere pentru imense
fonduri acordate şi irosite. Folosesc cumva aceste fonduri pentru alte scopuri, cum ar fi arme de distrugere în
masă, dispozitive de manipulare a oamenilor de la distanţă. Ei tot încearcă... dar fără rezultate, cu toate că
tehnologia este foarte avansată, raportat la primul pas al omului pe „în studio”. Să mă duc oare să le zic că acel
câmp de energie va lăsa omul în spaţiu numai dacă omenirea îşi va ridica vibraţia? Mă împuşca ori mă diseca,
ca să vadă cât de dobitoc a reuşit 1 să ajungă? Mulţi oameni au văzut OZN-uri. Există şi o filmare cu o navă ce
suge efectiv energie solară, fiind foarte aproape de soare şi sunt mai multe filmări ce arata nave extraterestre în
afara pământului, multe dintre aceste filmări fiind făcute de pe navete ce orbitează în jurul pământului.
Imaginile nu au avut intenţia de a arăta existenţa acelor nave, dar prin multă muncă acei omuşori curioşi ai
omenirii, au reuşit să distingă aceste nave extraterestre, pe fundalul a ceea ce au vrut de fapt să arate cei ce au
filmat. Deci nave extraterestre intra şi ies fără acea frecare în contact cu câmpul atmosferic, pentru că: ori au o
tehnologie foarte avansată (clar au) dar şi pentru că au o vibraţie ce le permite acest lucru. Asociez vibraţia cu
tehnologia şi aflu astfel cum ei nu sunt afectaţi de viteze neimaginabile cu care „se plimba” prin univers şi de
radiaţii cosmice. Efectiv intra şi ies fără frecare prin câmpul atmosferic. Ne uităm la navele spaţiale lansate de
NAŞA şi observăm o decolare verticală, ce ar supune omul unor forţe G imense. Eu chiar mă întreb dacă nu
cumva se dezintegrează viaţa la atâţia G. În fine, să zicem că sunt oameni în ele. Dar la un moment dat, naveta
capăta o ascensiune curbată şi toate navele spaţiale fac asta de când a explodat Challenger (tradus: provocare).
După ce au văzut că nu şi-au putut satisface provocarea de a răzbate acel câmp de energie, s-au liniştit.
Challenger să ridicat vertical numai, neavând oameni la bord, cu intenţia de a sparge acel câmp. Făcut buf şi
gata. Înapoi la cercetare. De atunci navele iau o ascensiune curbată pentru a evita ciocnirea de acel câmp
cupolă. De ce am dat atâta atenţie asupra acestui subiect. Pentru a face cititorul să înţeleagă că ei pot să ne
mintă, iar noi putem să le descoperim minciuna şi deci suntem mai deştepţi decât ne cred ei. Ne mai zic că
pământul este suprapopulat şi nu va putea să întreţină mai multă viaţă în ritmul ăsta şi că o să ia ei măsuri
radicale. Se crează vaccinuri de infertilitate, se otraveste aerul (vezi pe cer ori youtube „chemicaltrails - cozi
chimice), iar alimentele sunt pline şi ele de tot felul de chimicale ce sunt distribuite în special în ţările unde
populaţia este mai slab informată, gen România, unde mass-media este interesată să promoveze „valorile”
cocalarilor, mai mult decât educaţie spre evoluţie. Iar noi când venim şi-i contrazicem cu argumente logice,
efectiv ne ignoră. Proiectul Venus explica clar că planeta poate să susţină în condiţii de siguranţă maximă şi în
abundenta nu 7 miliarde de oameni ci 70 de miliarde. Asta nu înseamnă că o să forţăm atingerea acelui prag.
Există deja idea sclipitoare de a stopa creşterea natalităţii, fără a aduce vreun prejudiciu aspiraţiei cuplului de a
avea copii. Educaţie, educaţie, educaţie şi conştientizare. Deci ori îi lăsăm pe ei să ne manipuleze şi să
experimenteze pe noi toate aberaţiile ce le născocesc savanţii lor nebuni, ori ne luăm dreptul de a ne decide
singuri soarta. Persoanele cel mai uşor de manipulat sunt cele ce nu ştiu ce vor în viaţă, umblând haotic prin
existenţa. Deci suntem noi cei treziţi deja, contra celor adormiţi şi contra celor ce adorm somnoroşii. E nebunie


Trezirea conştiinţei.

Ghid de trezire. Ca să poţi zice că te-ai trezit cu adevărat, înseamnă în primul rând să renunţi la ego (ca om nu-i
mai pot zice) nu p şi să laşi copilul din tine să ia decizii de acum încolo. Nu există trezire fără iertare însă. Nu
poţi să te placi şi să placi şi pe ceilalţi fără să te ierţi şi fără să ierţi. Iertarea renunţa la bagajul ce încovoiază
spatele omului şi îl renaşte practic, aducându-l la recunoştinţă şi starea de copil.

Găseşte un moment de linişte, un colţ retras, în care şti că nu te va deranja nimeni timp de 1h. Acţionează
noaptea mai bine când toţi ceilalţi dorm. Deschide un geam (numai dacă afară e linişte deplină) şi inspiră adânc
de câteva ori, ca şi cum ai fi în faţa celui mai important examen din viaţa ta. Imaginează-ţi (dacă poţi) că tot
universul se uită la tine, creaţia însăşi admira actul tău de curaj de a renunţa la măştile dualităţii. Imaginează-ţi
şi că toate persoanele cu care ai interacţionat tu de la începutul vieţii sunt în faţa ta stând în genunchi
admirând măreţia ce o săvârşeşti tu. Începi deja să străluceşti, o lumină albă, pură începe să te înconjoare (nu
merge mai departe până nu o simţi, imaginezi). Cu ochii închişi, mergi înapoi în timp şi ia pe rând toate greşelile
pe care le-ai făcut tu în faţa oamenilor şi chiar şi a animalelor şi... şi le iartă. Pe fiecare în parte, iartă-le. Numai
tu ai puterea asta, nimic din univers neputând să ierte în locul tău ceea ce tu nu-ţi poţi ierta. Lasă lacrimile de
suferinţă să se împletească cu lacrimile de bucurie ale iertării. După ce crezi că ai terminat cu iertarea ta, nu lua
pauză, ci continuă cu iertarea celor ce te-au mâhnit în viaţă; ia-i tot aşa pe rând, vorbeşte-le ca un copil cu
multă blajenie şi îi iartă. Numai tu poţi să îi ierţi, căci numai ţie ţi-au produs suferinţa prin prisma ta. Cazi în
genunchi şi intră în starea de recunoştinţă, lasă-le să se ducă... toate, acceptând faptul că tot ceea ce ai
experimentat în viaţă până în acest moment, fie ele bucurii ori suferinţe, sunt binevenite şi admite ca toate
experienţele au venit nu ca să te doboare ci ca să te facă ceea ce eşti acum, un om integru, demn, de încredere,
bun, plin de compasiune şi iubire adevărată. Acesta nu e un ritual ci o îndrumare doar. Aşa am procedat eu
pentru că aşa mi-a căzut bine. Dacă crezi că te-ar avantaja alt mod metodă de a intra în domeniu, chiar te rog
să laşi nativul din tine să creeze ce simte el. Ştiu că deja ai prins ideea. Cu siguranţă nu vei fi mai puternic decât
înainte, fiind mai vulnerabil în faţa celorlalţi, dar când numărul egourilor se va diminua maxim, atunci liniştit o
să poţi manifesta starea de copil, căci nimeni nu-ţi va mai căuta pricina şi nici tu nu vei mai căuta la alţii. Reţine
că este ultima dată în viaţă când ai voie să mai mergi în suferinţă, înţelegând că ai făcut asta pentru a te curăţi
sufleteşte şi pregăti să devii iar copil. Din acel moment nu mai ai de ce te abate de la starea de fericire fie ea
chiar şi impusă în prima fază. Am făcut o alegere, o respectăm! Normal că te poţi manifesta cu egoul ca să te
simţi protejat, dar o vei face numai când va fi cazul; mergi liniştit liniştit prin viaţă om bun, deja eşti alt Om.

Dimensiuni superioare ?

Se vehiculeaza ca noi suntem in 3D si ca aceste D-uri ar fi in numar mare. Pare ceva de domeniul sf-ului sa
acceptam ca timpul nu ar fi liniar asa cum il vedem noi in 3D; ca in alte dimensiuni nu exista boli, bani si alte
aberatii ce tin de sclavie, printre care ce-a mai importanta ar fi lipsa mortii. Nu ma pot exprima asupra acestui
aspect, dar pot sa speculez putin ce inseamna “Iesirea din Matrix”.

Aceasta schimbare din 3D in alte D-uri, cred ca printre altele se refera si la elevarea
individului si iata un exemplu: Noi credem ca suntem acest corp condus de gandurile
noastre care la randul lor sunt conduse de emotii, care toate insumeaza eu. Dar daca nu e
asa ? Daca "eu" adevarat este numai cel ce observa toate acestea si nu poate intervenii
ptr ca nu se constientizeaza acest fapt ? In momentul in care intelegi ca esti observatorul,
atunci incepi sa vezi viata altfel, avand un mai bun control asupra emotiilor si gandurilor
ce le manifesti prin acest vehicul ce-i zicem corp. Asta ar fi o ridicare de vibratie, tu
situandu-te mereu deasupra situatiilor si dominandu-le din acel punct de observatie, cu
multa pricepere. Nu zic ca acesta este un adevar absolut; se prea poate sa ma
insel.....totusi am observat la mine cum functioneaza acest "fenomen" si sunt super
bucuros ca am un control mult mai bun asupra situatiilor de orice fel. Se observa clar
diferenta dintre cel ce judeca primitiv orice si cel ce intelege viata si foloseste degetul
aratator ptr a indica si nu ptr a acuza.

Copilul nativul din noi, se manifestă în lumea lui „a avea” doar în momentele de singurătate, ori în preajma
prietenilor dragi. În lumea lui „a fi” toţi copii vor fi prieteni buni şi toţi vor fi copii până la sfârşitul vieţii 
Numai copilul poate iubi, fără un scop anume, însuşire ce va face că viitorul să fie mult mai minunat. Vei
observa că în cel mai scurt timp vei căpăta o spontaneitate uluitoare în conversaţie făcând ca orice dialog ce-l
întâlneşti oricât de elevat va fi (filosofic vorbind şi nu tehnic; pentru tehnica trebuie studiat, nu e dar ci truda)
să-ţi pară joacă de copil, o cunoaştere ce habar nu aveai ca o deţii despre existenţialitate. Înţelepciunea te va
lovi parcă ca un fulger. Practic primeşti o cunoaştere străină ţie, un Har Divin care este descris şi în religii chiar.
Universul este energie dar şi cunoaştere şi conştiinţa (normal că tot este în toate; scuze că mă repet) dar nu
poate umbla la butoanele tale atâta timp cât tu nu ai cablul băgat în priză, ori îl ai dar eşti racordat la alte
canale, respectiv vibraţii. Degeaba vrei tu lucruri şi senzaţii faine dacă el te percepe ca pe o chitară dezacordată
ce-i zgârie auzul. Încearcă să înţeleagă melodia ce o cânţi cântând-o cu tine şi vedem ce iese; acel bumerang
nu-i o armă de răzbunare ci Inocenta Pură. El Marele Creator este conştiinţa, dar inteligentă nu şi-o poate folosi
pe cocalarus involutivus, căruia nu-i pasă de cei din jur. Efectiv tine la distanţă prostii şi-i lasă să sufere pentru
ca aceştia să-şi găsească autodidactul singuri, înţelegând că-i ajută prin durere. Observăm că aceşti zombi, ori
cocalarus, nu prea baga ei în seamă „toate prostiile” având nevoie de mult mai multe vieţi pentru a se putea
regăsi prin autodidact, lipsindu-le total noţiunea marelui Brâncuşi de „dimensiunea cosmică” Aşa cum am
explicat deja, fiecare e stăpân absolut la el în corp având liberul arbitru să facă absolut ce vrea, dar unii o fac
prea” de oaie” şi asta cam prea toată viaţa. Am văzut cu toţii oameni bătrâni cu pumnul încleştat deasupra
capului, cu ochii ieşiţi din orbite, faţa schimonosită de încrâncenare ce manifestau” paşnic” împotriva altui
partid (oricare ar fi ăla), ferm convinşi că partidul ce-l venerează ei e ăl mai cumsecade... Nu condamnam ci
îndrumam atât cât se poate, înţelegând deja cum stă treaba cu zidul de beton (la unii şi armat chiar). Putem
dărâma mitul că „omul e prins în gravitaţie” fiind un animal slinos (aş mai adăuga eu) şi admit că şi eu am fost
aşa mult timp până am înţeles că sunt un distrus al societăţii şi până ce am aflat că numai prin voinţa şi
autodidact pot să avansez intelectual şi spiritual. „Cred numai în conștiința mea, singură în drept să-mi arate
dacă am greșit sau nu.” — Octavian Goga

Înţelepciunea.

Ce-a mai înaltă formă de conştientizare a omului. Am auzit pe unii, că omul, cu cât devine mai înţelept, devine
şi mai ignorant. Această opinie o clasific ca un mare neadevăr, ea fiind redactată de căutători şi nu de
cunoscători. Consider că fiecare om, fie el vertebrat ori nevertebrat, are datoria sacră de a căuta înţelepciunea.
Pământul e plin de dobitoace şi nu cred că scopul nostru atunci când am ales această destinaţie a fost acela de
a le ţine companie. Suntem fiinţe celeste venite să se bucure de creaţie şi să experimenteze existenţă materială
prin sentimente. Putem să admirăm animalele şi chiar avem ce învăţa de la câteva specii, dar nu să ne
comportăm animalic.

Pentru a crea o lume armonioasă, ce tinde spre perfecţiune, ar fi indicat (zic şi eu) ca noi toţi să tindem spre
perfecţiune, adică să devenim din ce în ce mai înţelepţi. A fi harnic, e înţelept; a fi exagerat de harnic e o
idioţenie, deoarece îţi expui organismul la pericolul accidentelor şi pierzi mult timp din timpul ce-l poţi petrece
cu cei dragi ţie. „Când munceşti, joacă-te. Muncă, dacă este doar o datorie, te ucide.” — Max Jacob, Nu e
indicat să bei mai multă apă decât îţi cere organismul. Nu e indicat să bei alcool până ajungi să vomiţi, să nu
mai şti ce faci, să devină adicţie, ori să cazi în comă; opreşte-te din beut înainte de a simţii că te îmbeţi. Nu e
bine să te îmbuibi cu mâncare, ca apoi să simţi starea de moleşeala, creierul trimiţând f multă energie
stomacului, pentru a-l ajuta la digestie. Nu exagera în sport, pentru că dacă expui organismul la forţări peste
limita lui, te poţi accidenta mortal chiar. Nu face deci excese de nici un fel; nu sta flămând dar nici nu-ţi umfla
burta. Caută mereu să fi undeva la mijloc. Pe o scală cu – 0 + caută mereu să te învârti în jurul lui 0. Asta este
valabil atât asupra fizicului cât şi asupra psihicului. În orice problemă înţeleptul va căuta puntul 0 şi se va învârti
în jurul lui, până când da răspunsul optim. Înţeleptul nu este un tehnician ori un inteligent ci numai un
divergent foarte bine pregătit în toate domeniile ce ţin de condiţia umană. Dacă lumea ar fi condusă de
înţelepţi şi nu te tehnicieni... am fi cu sute de ani mai dezvoltaţi tehnic şi intelectual, pentru ca înţeleptul se
ridică deasupra problemei şi o priveşte instant din absolut toate unghiurile, pe când un tehnician da răspunsul
ce la învăţat în şcoală, neîncercând să se obosească prea mult căutând şi alte opţiuni. „Plăcerea oamenilor cu
adevărat mari e să facă oamenii fericiţi.” — Blaise Pascal

Iubeşte cumpătat.

Iubirea adevărată în cadrul cuplului. În iubire chiar, este înţelept să planăm în jurul lui zero. Nu lăsa deci
aşteptările să creeze în tine sentimente extreme de beatitudine, pentru că ai marea şansă ca atunci când
persoana iubita îţi închide uşa-n nas, înţelegând că relaţia voastră nu îi mai aduce acea linişte interioară ce
înseamnă fericirea, va deschide altă uşă, iar tu nu ai cum să rămâi cu sentimentul iubirii intact. Vei simţi trădare
(aşteptările tale sunt terminate) şi vei cădea automat sub zero în suferinţă, deplasându-te total de la firescul a
fi. Nu căuta nici să fi rece cu persoană ce ai ales-o ca şi companie o perioadă de timp din viaţa ta, pentru ca
atunci prietenia voastră practic nu va mă există, iubirea nici atât. Iubirea adevărată pentru persoana iubită este
unică în univers şi nu se cade să fie mânjită de nici unul din viciile, capriciile, aşteptările ambiţiile celor 2... de
nimic.

Iubirea adevărată este doar atunci când fericirea celui pe care îl iubeşti este mai presus decât fericirea ta.
Plecând din viaţa ta, persoana iubită, va lăsa un gol, ce se va umple f greu ori poate niciodată, dacă tu ai oscilat
f mult de la punctul zero spre plus ori minus. Te va găsi nepregătit şi-ţi va distruge în primul rând respectul faţă
de tine şi abia apoi faţă de ea. Atunci când tu îţi exprimi dragostea ta ce-a mai înaltă faţă de persoana iubită,
atunci automat intervine în tine frică, frică de a nu pierde acea iubire, frică de a nu suferii, creându-ţi constant
în timp senzaţii de gelozie şi nesiguranţă.

Fi ponderat deci şi-n iubire şi încearcă să vezi întâi dacă te poţi împrietenii cu persoană ce o îndrăgeşti, pentru
ca iubiţii nu-şi împărtăşesc tot ci numai prietenii. O iubire fără prietenie, este o falsă iubire, fiind doar o atracţie
fizico-chimică. Ea poate induce foarte uşor în eroare minţile fragede, mimând chiar şi starea de prietenie. Astfel
de iubiri devin repede toxice cel puţin pentru unul din parteneri. Suferinţa ce o lăsă în urmă este una cât se
poate de reală însă, pentru că cel puţin unul din parteneri nu a respectat regulă prieteniei. În Lumea lui „a fi”,
cred că oamenii nu se vor mai deranja atât de mult de faptul că persoana iubită, prietenul tău adică, îşi găseşte
din când în când fericirea şi cu alţi parteneri.

Făcând un simplu studiu al condiţiei umane, se înţelege clar că omul nu este făcut să fie mereu fidel aceleiaşi
persoane. Fiecare om interacţionează în viaţa lui cu alte câteva mii de persoane, iar prieteniile se pot lega
oricând iar iubirile se pot dizolva la fel. Cei care reuşesc să-şi aprofundeze prietenia înainte de a se înfige tare-n
sex, vor avea şanse să păstreze pe viaţă relaţia.. Am subliniat totuşi acest aspect pentru acei cititori pe care
iubirea îi prinde cu pantalonii-n vine. O uşă închisă în spate, înseamnă mereu o altă uşă deschisă-n fata. Nu vă
agăţaţi cu disperare de situaţii, nu vă ataşaţi exagerat de oameni şi obiecte, căci toate-s trecătoare prin viaţă.
Iubirea adevărată înseamnă să laşi aripi partenerului, pentru ca oricând are chef să zboare în căutarea altei
fericiri, să o poată face ştiindu-vă rămas cu bine-n urmă. Lasă iubirea să zboare, nu o închide în colivie, nu-i tăia
aripile, căci nu e proprietatea ta, nu e obligată să te iubească atât cât ai tu chef şi nu a venit şi nu va pleca cu
tine din lumea asta. Şi mai e ceva: nu e bine să zici ori să gândeşti „iubita mea”, pentru că e un gest posesiv ce
încarcerează persoana iubită; corect ar fi „iubirea mea”; această formă afirma clar formă pură a iubirii şi
prieteniei ne posesive... se vede diferenţa? Poţi trăi foarte frumos 20 de ani cu aceiaşi persoană, iar la un
moment dat să hotărâţi despărţirea, fără durere, fără lacrimi, ci cu o îmbrăţişare şi o floare, dacă cuplul este
format din 2 persoane înţelepte. Cam atât cu iubirea; nu are rost să aprofundăm mai mult... miliarde de
oameni, miliarde de opinii şi trăiri.

Observaţi că nu vorbim la nivel zonal (de ţară), ci mereu la modul general (global), înţelegând că nu se poate că
acesta mentalitate (mod de a vedea existenta, viaţa), să ajute cumva numai o ţară, două. Acest concept de a
trăi: acest drum a lui „a fi” va avea impactul optim, numai când mare parte a omenirii va înţelege că suntem pe
un drum greşit şi că ar cam fi cazul, ca în sfârşit să schimbăm macazul. Iată ce ne şopteşte Freud în cartea sa
„Eros”: În măsura în care abundenta societăţii depinde tot mai mult de producţia şi consumul de nimicuri şi
fleacuri (proiectate pentru a se uza cât mai repede) şi de mijloace de distrugere, indivizii trebuie să găsească
noi căi de adaptare. „Biciul economic”, chiar şi în formele sale cele mai rafinate, pare a nu mai fi adecvat pentru
a asigura continuarea luptei pentru existenţa în cadrul organizării învechite de azi, şi nici legi şi nici patriotism
nu mai par adecvate pentru sprijinul popular activ pentru tot mai periculoasă expansiune a sistemului.”
Sistemul a evoluat sofisticându-se şi mai mult, fiind ferm convins că a câştigat. Şi ne ridicăm şi noi, şi zicem: clar
NU!

Propun deci (în nebunia mea ori inocenta copilului din mine), ca toţi cei ce s-au regăsit în aceste mâzgăleli ale
mele, să poarte de acum încolo, la una din mâini, o panglică albă.

Nu am aşteptări de la nimic şi nu sper deci să schimb mentalităţi. Îmi fac doar datoria de părinte, prieten şi
frate al vostru. Ştiu sigur însă, ca într-o bună zi mâinile tuturor oamenilor vor avea câte o panglică albă ori...
neagră. Atunci eu nu voi mai exista, dar voi zâmbi sarcastic din ancestral, la toţi cei ce au parcurs aceste rânduri
şi au decis să le ignore. Eu o să am pe patul de moarte satisfacţia împliniri scopului meu pe acest realm
"misiune îndeplinită"... Ce vei gândi tu atunci când îţi va veni sfârşitul, te-ai întrebat? Pentru ce ai trecut prin
viaţă, ce ai lăsat în urma ta, cât ai contribuit şi tu la salvarea copiilor acestei lumi? Câte cărămizi ai pus la baza
construirii raiului pe pământ? Tu, scrii prin mine aceste rânduri, sunt conştient de asta şi totuşi ignori realitatea
şi mergi mai departe, încrâncenându-te în luptele cu morile de vânt. Eu nu te judec ci doar mă uit în ochii tăi şi
văd cum laşi capul în jos...

Nu o să încerc să fac lectura aceasta cât mai lungă, ci cât mai subiectivă şi logică. Astfel, consider că
deschiderea unui grup pe FB ori a altor chestii similare să fie de ajuns pentru a ne regăsi şi umple eventualele
goluri ce vă par că lipsesc din aceste rânduri. Eu sunt un om simplu cu nu prea multă şcoală, cu un IQ nu f mare,
ci doar cu o imensă dragoste pentru tot ce este viaţa (pe cocodrili nu-i prea suport şi pe ţânţari că pişcă;
recunosc). Am poftă de viaţă când aud copii râzând şi-mi vine să-mi scot ochii când îi văd chinuiţi, maltrataţi şi
mutilaţi şi ştiu că mă regăsesc în mulţi dintre noi, dar mult prea puţini totuşi. Cred că absolut orice întrebare îşi
are răspuns în interiorul nostru. Considerăm astfel că noi nu avem nevoie de lideri ori legi care să ne spună ce e
bine şi ce e rău, ci efectiv avem stanţat în fiecare cromozom răspunsul la adevăr şi dreptate şi avem
discernământ să facem ce e bine şi nu ce ni se ordonă. O minte trezită pentru întâia oară, nu mai poate fi
manipulată în nici un fel, căci ea primeşte Har Divin. Şi tot Freud: “În chestiunile mici, ai încredere în mintea ta,
însă în chestiunile importante, ascultă-ți inima.”

Cred că a arăta cu degetul spre altul atunci când vedem o problemă, este greşit, pentru că dacă am fi avut
experienţa lui de viaţă, am fi făcut acelaşi lucru în exact aceiaşi secundă. „Degetul arătător este pentru a
îndruma şi nu pentru a acuza” zice Montana şi mare dreptate îi dau. Omul devine mulţimea experienţelor prin
care să manifestat până momentul acesta; oare? Este doar o viziune optică eronată. Omul în esenţa lui este
energie pură, este acel copil imaculat în jurul căruia se învârte tot universul şi toţi suntem la fel dar numai în
esenţă, mai precis în faza de copil. În funcţie de câte măşti avem pe faţă ne diferenţiem unii de ceilalţi; numai
atât ne desparte, un circ ori cum ar zice lumea „panarama, oameni nebuni”. Şi cum măştile sunt la modă numai
în lumea necesităţii, pe drumul lui „a avea”... înţelegeţi?

Infractorii ajung la puşcărie în lumea lui a avea, fără să primească vreun fel de asistenta din partea societăţii şi
normal ca mulţi ies de acolo mai răi decât au intrat, mai dezorientaţi de viaţă şi după ce comit alte infracţiuni,
se reîntorc după gratii, iar noi aplaudăm acest fapt, neînţelegând ca şi ei au dreptul la fericire chiar dacă au
greşit, au dreptul la asistenta. Şi cum se poate acorda această asistentă dacă nu prin iertare şi vorbe ce să le
redea încrederea că ei pot mai mult decât atât? În lumea lui „a fi” acelor oameni care vor greşi, li se va acorda o
atenţie şi mai mare iar greşeala lor nu va fi condamnată şi dată ca exemplu, ci va fi analizată de toată
societatea, rezolvându-se într-un cadru amiabil, înţelegând că răul nu poate şi nu trebuie încercat a fi eradicat
complet, el trebuie doar respectat şi ţinut în frâu cât mai mult posibil, diferenţa dintre bine şi rău fiind practic
inexistentă. O societate ce a ajuns la maturitate îşi poate rezolva orice problemă pe cale paşnică prin viu grai.
Societatea aceasta în care trăim acum, foloseşte însă rezolvări groteşti, primitive, violente, iar la final se vede
clar rezultatul: problemele nu se rezolvă ci doar degenerează. Când lumea va fi ghidată de înţelepţi şi nu de
tehnicieni...

În orice problemă ivită este absolut necesar să se rezolve cauza şi nu efectul, dar iată omenirea se agaţă cu
disperare să rezolve problemele pe care sistemul le tot creează, gen războaie, sclavie, foamete, prostituţie,
corupţie, infestarea alimentelor, a apei şi a aerului cu fel şi fel de chimicale, smd, aceste probleme fiind doar
efectul. Cauză (care este sistemul în sine), nu numai că-şi vede liniştită de „treabă” în continuare, dar este
întreţinută de noi toţi cu o idioţenie ce ţine de domeniul ştiinţifico-fantastic. Vedem clar cauză, o întreţinem şi
încercam să-i strângem mereu gunoiul ce-l lasă absolut voit în spate, cu scopul... şi aici vă rog maximă
atenţie!!!!!... de a ne distruge ca specie?! Cauza dragi oameni suntem şi noi însă, pentru că întreţinem focul
(sistemul). Vedem acum cum fiecare om ce munceşte cinstit are câte un lemn în mână? Vedem cum în
genunchi se duce fiecare şi-l pune pe foc? Vedem cum cu sudoarea frunţii noastre ne f... m fericirea? Acum
vedem chintesenţa lui „a fi”? „Dacă pentru a trăi trebuie să te târăști, ridică-te și mori.” — Jim Morrison

O panglică albă

Animalic ori raţional

Nu cred că e bine să asociem instinctele primare cu dualitatea, fiind lucruri distincte.

Instinctul primar există în orice formă de viaţă, iar fără el viaţa nu ar exista. Foamea este un instinct primar, dar
dispare când e abundenţă. „Noi avem un nivel instinctual biologic, unde omul se înfruntă cu natura şi un sistem
sociologic unde omul se înfruntă cu semenii lui pentru supravieţuire” (Freud). Ei dragii mei, şi de aici se înalţă o
flotă întreagă de filosofie foarte încâlcită. Dar toată această filosofie a omenirii de până acum, este raportată
strict la ce a trăit omul de-a lungul mileniilor până acum prin calea necesităţii. Noi am putea să o ducem cu noi
mai departe, dar oare chiar se merită? Dacă noi schimbăm macazul, nu schimbăm şi termenii de
existenţialitate? Normal că instinctul primar domina fiinţă, înţelegând că este vital. Ce ar fi să bagi mâna în foc
şi să o ţi acolo până se carbonizează? El însă, este sub control într-o societate ce se înţelege şi se comportă ca o
familie. Deci?

Nu am venit eu singur să radiez filosofiile omeniri şi nu o să dărâm nici un mit fără acordul nostru, spunând
multe lucruri ce par futuriste la prima vedere, tocmai pentru faptul că acest pas al nostru va fi un pionierat, pe
care o să păşim că Tot.

Din instinctul de conservare iau naştere instincte ce uneori se manifestă negativ ori pozitiv. Nu putem nici
măcar un deget să ridicăm înspre cel ce a acţionat instinctual, oricare ar fi fost cauza ori efectul actului sau. De
reţinut: raul nu va dispărea în veci, în fiecare din noi existat, dar poate fi regăsit ca moment de răutate caz
nepremeditat şi inconştient, dar şi că rău voit. Când face un copil un rău premeditat din instinctul primar (mă
refer la lucruri foarte grave)? Când este constrâns şi nu are linişte. Copilul totuşi nu manifesta frica negativă
(laşitatea) decât dacă e exogena. O intimidare ce vine din exteriorul lui, ca el să fie catalogat că las... nu prea dă
impresia că ar fi ceva nativ. Faptul că în acea lume speculată de noi, toţi vor fi copii, plusează faptul că
intimidările nu-şi vor avea locul decât foarte rar, ori în faţa unor situaţii ce nu vin din partea altor semeni ci din
cauze naturale gen calamitaţi ori animale sălbatice scăpate de sub control. Simplitatea calea ce-a mai uşoară de
a demonta căile sofisticate.

O panglică albă

Ceartă între părinţi.

Hei? Aloooooo! Înţelegem că străzile sunt pline de cocalari, politruci, microbişti şi manelişti şi la ei nu avem nici
o pretenţie, dar noi cei cu copii, cei care realizăm că avem o inteligenţă, demnitate şi un raţionament elevat,
încotro ne focalizam privirile? Dacă punem în mâna copilului o tabletă scumpă şi deschidem FB şi începem să
lătrăm la politrucii ce-s din tabere opuse, iar când e ziua zilelor băgăm şi o votare şi... credem că i-am rezolvat
viitorul cumva? Da, i l-am rezolvat de tot, definitiv...

Solicit singur un cartuş în frunte, dacă numai eu văd această grozăvie, considerând că-s prea tâmp ca să mai fac
umbră pământului degeaba.

Cum să ne focusăm pe încrâncenarea de a găsi lideri, a-i pune în fata sistemului, pentru a fi mătrăşiţi rapid?
Cum să luptăm împotriva sistemului cu armele ce chiar sistemul ni le sugerează şi care nu-s încărcate pentru
noi, ci doar pentru ei? Nu este mai simplu să-l ignorăm total şi să-l lăsăm singur în necesitate, iar noi să
mergem liniştiţi în recunoştinţa? Ce tot ne învârtim în jurul cozii, încercând să rezolvăm o utopie şi mai facem
asta şi zonal, adică strict la nivel de ţară, când problema este la nivel planetar...

Dacă să zicem că o ţară reuşeşte cumva să se zmulgă din ghearele sistemului şi să intre firesc într-o ascensiune
uluitoare, oricare ar fi calea aleasă, nu credeţi că va fi rapid înconjurată de armatele celorlalte ţări pentru a se
reinstaură democraţia tradiţională, pe care zic ei: oamenii şi-o doresc? Nu credem că nici măcar pregătirile de
rupere nu ar fi lăsate să înceapă? Să găsim numele unei ţări care a încercat aşa ceva... Ce să mai discutăm
despre faptul că în nici o ţară oamenii nu au descoperit încă drumul corect şi orice ar întreprinde ei în această
lume a necesităţii, mai devreme ori mai târziu tot vor regresa, pentru că banul este împărat în lumea necesităţii
şi corupe pe oricine, fiecare om având un preţ. Avem iată privilegiul de a arăta tuturor ţărilor că suntem primul
popor care a descoperit soluţia; profeţia (dacă a existat una) să adeverit. Şi printre altele poate ar fi bine să
reconsiderăm poziţia omului în societate. Indienii din america (amerindienii) aveau una straşnic de făină: ei nu
prea foloseau singularul, ziceai pământul nostru, animalele noastre, copii noştrii etc. Astfel copii erau crescuţi
de tot tribul iar aceştia îşi luau f multă cunoaştere încă de mici... mai contemplaţi v-aş ruga.

Toată istoria ştiuta, afirma clar că nici o guvernare, absolut nici un război şi absolut nici un erou, nu au reuşit să
facă ceva bun şi viabil de durată.

Nu ştergem însă istoria, pentru ca ea şi-a avut rostul ei de a ne duce foarte mult în suferinţă, urmărind să atingă
punctul critic. Abia după aceasta cădere omenirea va înţelege că e timpul să meargă spre strălucirea ce şi-o
merită în univers. Eu am un copil şi voi aveţi copii. Aşa cum eu pot să iubesc copii voştri că şi cum ar fi ai mei,
fără să am vreun fel de aşteptare, aşa şi voi aţi putea să-mi iubiţi copilul; nu-i greu. Mă consider tată al tuturor
copiilor şi noi toţi suntem părinţii lor şi e bine să colaborăm pentru că viitorul lor să fie sigur. Dacă filosofia
aceasta, va pare o utopie, atunci haideţi să dialogăm şi să ascultăm şi alte opinii. Numai împreună putem
ajunge la varianta optimă, colaborând şi nu competitând. Copii noştrii, planeta noastră, hrana noastră, viaţa
noastră, alegerea noastră. În lumea asta suntem stăpânii şi nu sclavii ori cobaii.

Atenţie ca Universul şi extratereştri ne văd acum că pe o rasă de politruci, votangi şi cocalari, nu m-aş mira că
unul din ei să folosească gumita.

Această cărticică nu se încheie aici, ea fiind prima piatră de căpătâi a umanităţii.

Va rămâne mereu deschisă şi oricine-şi va putea aduce contribuţia la completarea ei, pentru că este cartea
noastră a copiilor acestei lumi. Să ne amintim că dacă nu o dăm mai departe, nu o să vedem în veci panglici
albe la mâinile omenirii. Începând de azi, eu voi purta în fiecare zi o panglică albă la încheietura mâinii drepte.

Acum să vedem câţi au mentalul pregătit să înţeleagă în ce situaţie îi pune acest drum a lui „a fi”. Suntem noi,
ca specie, pregătiţi să ne smulgem din ghearele sclaviei, acum mai mult ca oricând, având această „poveste”
citită deja?

Gândiţi-vă că de data aceasta jucăm alt joc cu ei. Dacă până acum am jucat şah şi am văzut şah-mat la
umanitate, de data aceasta jucăm poker, iar noi avem chintă roială, ier ei, orice ar avea tot blufează. Putem fi
martorii creaţiei pe drumul lui „A avea” ori constructorii ei prin „A fi”. Înţeleg că sunteţi oameni minunaţi, toţi
cei ce au avut răbdare să citească aceste cugetări şi ştiu că nu ele nu au contribuit cu nimic la a adăuga un plus
de cunoaştere vouă, ci doar v-au întărit încrederea că suntem mai mulţi treziţi şi că numai uniţi putem conta.
Împreună am reuşit să găsim o cale cât se poate de nonviolenta de a înfăptui scopul omenirii: Fericirea. De va
fi greu sa luam si sa tinem drumul acela, ne mai ramane o varianta; sa ne reinventam. Vă mulţumesc etern. Mă
opresc aici deocamdată, dorindu-vă linişte, mai mult curaj şi înţelepciune, şi scuzându-mă că nu-s un narator
atât de bun precum poate v-aţi aşteptat.

Şi de sunt singur în această misiune, tot nu îngenunchez, merg mai departe chiar de mă ascund ăştia la ospiciu
ori mă crucifica cu capul în jos; măcar atunci poate, o să fiu ultima victimă a lui „a avea” făcându-mă ultimul
martir din istoria omenirii. Iar când ne vom întâlni Acasă, o să mă recunoaşteţi uşor: nebunul cu panglica albă la
mâna 

Până atunci însă, o să vă rog să ne facem o favoare. E ceva grav. Am să vă rog să vă adunaţi toate bucăţelele
împrăştiate şi să le puneţi la un loc. Să vă adunaţi... ce e aşa greu de înţeles?

„Dacă simţi că nu te potriveşti în această lume, atunci înseamnă că eşti aici pentru a ajuta să creezi una
Noua”

Se înclină în faţa voastră,

Universul

Şi Daniel