Descoperit în podul în care și-a petrecut ultimii ani de viață, jurnalul remarcabil al Annei Frank a

devenit o mărturie elocventă a spiritului uman.

„În clipa aia mi-a trecut prin minte: «Îi dau numaidecât una peste bot de-l fac să zboare în perete cu
toate minciunile lui!» Și în clipa următoare mi-am zis: «Stai calmă, individul ăsta nu merită să-ţi faci
atâţia nervi.»

Nu lipsesc criticile tipice vârstei, la adresa adulților din jur, în special a părinților:

„Când nu pui deloc suflet, este al naibii de greu să te porţi exemplar cu oameni pe care nu-i poţi
suporta. Dar văd că într-adevăr mă descurc bine cu un pic de ipocrizie în loc să-mi păstrez vechiul
obicei și să spun fiecăruia verde-n faţă ce cred (cu toate că nimeni nu mă întreabă niciodată ce părere
am și nu pune preţ pe ea). Firește că-mi ies din rol foarte des și nu-mi pot stăpâni furia în faţa
anumitor nedreptăţi (…).”

Uneori ea este cuprinsă de frici sau are momente de depresie:

„De luni de zile nu m-am mai simţit așa de mizerabil, nici măcar după ce s-a dat spargerea n-am mai
fost așa de dărâmată, psihic și fizic. (…) Mă tot întreb dacă n-ar fi fost mai bine pentru noi toţi să nu
ne fi ascuns, să fim acum deja morţi, ca să nu mai suportăm toată mizeria asta și, mai ales, să-i scutim
pe ceilalţi de ea. Dar și de asta ne e tuturor groază. Încă iubim viaţa, încă n-am uitat glasul naturii,
încă mai sperăm, sperăm tot felul de lucruri. De s-ar întâmpla curând ceva, la nevoie să se și tragă.
Nimic nu ne poate secătui mai mult decât neliniștea. Să vină sfârșitul, chiar dacă e dur. Atunci cel
puțin vom ști dacă ne e dat să învingem ori să pierim.”

Anne este totodată capabilă de o lucidă introspecție atunci când își analizează propriile
comportamente, considerând că „Fiecare copil trebuie să se autoeduce“, pentru a-și forma
caracterul, fără a se lăsa pradă lenei și comodității. Anne este o fire dificilă și rebelă, dar și
extraordinar de inteligentă. Nu e ușor să te concentrezi pe învățat și să ai atât de multă speranță într-
un viitor strălucit, când asiști la discuțiile, certurile și problemele familiei, dar și ale celorlalți
clandestini. Anne însă a reușit să se maturizeze, în chiar acele condiții, a dat dovadă de o inteligență
și o ambiție curajoasă pentru cunoaștere, fiind interesată de subiecte precum istoria, arborii
genealogici ai familiilor regale franceze, germane, spaniole, engleze, austriece, ruse, norvegiene și
neerlandeze, mitologia Greciei și a Romei, starurile de cinema, fotografiile de familie, având totodată
o mare pasiune pentru scris, pe care afirmă ea însăși că nu-l ia „drept hobby”, ci foarte în serios. De-a
lungul experiențelor sale în Anexă, Anne a conștientizat lucruri noi despre sine, pe care le gândea sau
le simțea.

Aceste momente înfățișează atât simplele confruntări între oameni, diferitele informații transmise la
radio despre război, cât și o maturizare semnificativă a gândirii și a sufletului unei tinere adolescente,
ajunsă la vârsta explorării propriilor gânduri, principii și valori, dar și a dorințelor afective față de
ceilalți, descoperindu-se pe sine prin durerile, fricile, presimțirile și momentele de anxietate și
depresie, folosindu-se de acestea pentru a găsi înăuntrul său bucuria speranței. Anne, prin mărturiile
sale, ne oferă lecții importante. Spre exemplu, ea scrie cum mama ei avea obiceiul de a o sfătui, în
clipele de melancolie, următoarele: „Gândește-te la toate nenorocirile din lume și fii fericită că nu
treci tu prin ele”. În schimb, Anne gândea total diferit. Ea ne îndeamnă după cum urmează: „Ieși
afară, mergi pe câmp, în natură și soare. Ieși afară și încearcă să regăsești fericirea în tine. Gândește-
te la tot ce-i frumos în tine și în jurul tău și fii fericită!“.

Peter, fiul soților van Pels (în jurnal, se referă la familia lor drept van Daan), a reprezentat o nouă
portiță afectivă în viața ei, cu ajutorul lui reușind să învețe mai multe despre anatomia corpului
uman, despre sentimente și trăiri noi, ajungând să se îndrăgostească unul de celălalt. Transparența
față de Kitty (prietena imaginară/jurnalul căreia/uia i se adresează în însemnările din jurnal)
reliefează valoarea și impactul emoțiilor pe care Anne descoperea încet, încet că le poate simți,
observându-se cum avea o tendință profundă de a aborda sufletul cuiva, în special al lui, cum, prin
profunzimea sentimentelor ei, puteai crede că există două Anne într-o singură persoană: cea mereu
veselă, rebelă, directă și răzvrătită în ochii adulților și cea sensibilă, capabilă de a avea parte de trăiri
puternice, gânduri filosofice și concepții mature despre problemele din societate, care nu se arăta
decât în momentele de solitudine, precum în gândurile din jurnal.

https://revistacultura.ro/jurnalul-annei-frank-o-lectie-despre-speranta/

Anne Frank scria următoarele: ”Cred că opinia conform căreia femeia are datoria să aducă pe lume
copii se va modifica în cursul secolului următor și va face loc prețuirii și admirației pentru cea care,
fără crâcnire și fără vorbe mari, ia astfel de poveri pe umerii ei.”

Jurnalul nu reprezintă doar o monografie micșorată a vieții de refugiat evreu, ci este și un buchet de
concepții filozofice, politice, feministe, și naturaliste, chiar dacă la un nivel redus. Forța ideilor și
exprimarea brutal de onestă a Annei Frank răzbat printre cuvinte, și primul lucru care mi-a trecut prin
minte a fost: Fata asta avea personalitate!

Trăirile redate ale tinerei Anne sunt un exemplu bun de cum autoexaminarea prin scris dă roade
bogate. Dacă la început Anne pare o copilă și scrie doar despre școală și băieți, în scurt timp de la
ascundere, trece prin niște procese interne foarte dure, judecându-se, criticându-se aspru și
schimbându-și perspectivele. Dintr-o neînțeleasă ce aruncă replici furioase, cu o limbă ascuțită și
isteață, ajunge să scrie cu optimism, să fie recunoscătoare, să își iasă din corp și să se analizeze din

exterior. Mi se pare fascinantă toată treaba asta. 🙂 Nu știu dacă împrejurările au forțat-o să fie așa,
sau faptul că citea extrem de mult în ascunzătoarea lor, pentru că opțiunile erau limitate, dar cu toate
că pare bipolară (mi-a trecut asta prin cap), de fapt ea nu trece decât printr-un fenomen de
maturizare accelerată.

Citate:

”Uneori cred că Dumnezeu vrea să mă pună la încercare, acum și în viitor. Trebuie să devin bună
singură, fără exemple și discursuri, asta pentru ca mai târziu să fiu cât mai puternică. Cine altcineva în
afară de mine va citi mai târziu aceste scrisori? Cine în afară de mine mă va consola? Căci adesea am
nevoie de consolare, de multe ori nu sunt destul de puternică și se întâmplă mai des să dau greș
decât să-mi iasă ceva. Știu asta și încerc fără încetare, în fiecare zi, să devin mai bună.

…) O să-i promit că în ciuda a tot ce se întâmplă voi persevera, îmi voi croi propriul drum și o să-mi
înghit lacrimile. Dar aș vrea și eu să văd rezultatele strădaniilor mele, să fiu și eu o dată încurajată de
cineva care ține la mine. Nu mă condamna, ci privește-mă ca pe un om care, la un moment dat, nu
mai poate îndura!”

”Cu toată iubirea multora din jur, un om poate să se simtă singur atunci când nu e pentru nimeni ”cel
mai drag”
Vreau să fiu utilă sau plăcută celor care trăiesc în preajma mea și care totuși nu mă cunosc, vreau să
continui să trăiesc, chiar și după ce am murit! Și de aceea îi sunt atât de recunoscătoare lui
Dumnezeu că mi-a dat la naștere posibilitatea de a mă dezvolta și de a scrie, deci de a exprima tot ce
este în mine. Când scriu, mă eliberez de tot, îmi dispare tristețea, îmi renaște curajul. Dar, și asta e
marea întrebare, voi fi vreodată în stare să scriu ceva important, voi deveni vreodată jurnalistă și
scriitoare?”

”De ce nu pot trăi oamenii în pace unii cu alții? De ce trebuie pustiit totul? (…) Nu cred că doar marii
bărbați, guvernanții și capitaliștii fac războaiele. Nu, și oamenilor simpli le plac la fel de mult, altfel
popoarele s-ar fi revoltat de mult împotriva lor! În oameni există pur și simplu pofta de a distruge, de
a lovi de moarte, de a asasina și de a se înfuria, și câtă vreme întreaga omenire, fără excepție, nu va
suferi o mare metamorfoză, războiul va bântui, tot ce s-a clădit, s-a cultivat și a crescut va fi din nou
retezat și distrus, și-apoi totul se va relua de la capăt.”

”Respectul față de femeie – și el trebuie să apară! În general, pe toate continentele lumii, bărbatul se
bucură de multă stimă; de ce femeia n-are dreptul să beneficieze cu prioritate de o parte din stima
asta? Soldații și eroii de război sunt cinstiți și sărbătoriți, exploratorii se bucură de faimă eternă,
martirii sunt venerați, dar, din toată omenirea, câți sunt cei care văd și în femeie un soldat?” ”Femeile
sunt niște soldați care luptă și suferă pentru supraviețuirea omenirii, mult mai viteji, mult mai
curajoși decât numeroșii eroi ai libertății cu gura lor mare!” ”Cred că opinia conform căreia femeia
are datoria să aducă pe lume copii se va modifica în cursul secolului următor și va face loc prețuirii și
admirației pentru cea care, fără crâcnire și fără vorbe mari, ia astfel de poveri pe umerii ei.” ”E un
mare miracol că n-am renunțat la toate speranțele mele, căci ele par absurde și irealizabile. Cu toate
astea, eu țin la ele, fiindcă tot mai cred în bunătatea interioară a oamenilor.”

!!!!

https://ancaiordachescu.wordpress.com/2016/03/01/jurnalul-annei-frank/

Mama sa, Edith, era strictă din punct de vedere al tradiţiilor religioase, iar tatăl său, Otto, deţinător al
unei vaste biblioteci, era cel care supraveghea îndeaproape educația celor două fete, îndemnându-le,
mai ales, să citească, încă din primii ani de viaţă. Otto Frank pregătea o ascunzătoare în locuința lor,

un spaţiu de circa 50 m²,

La 5 iulie 1942, Margot, sora Annei, a primit o înștiințare că va fi trimisă într-un lagăr de muncă, iar
hârtia o anunţa că, în caz că nu se va conforma, întreaga sa familie va fi arestată.

După câteva luni de viaţă în ascunzătoare, tânăra consemna în jurnal: „Hrana noastră este mizerabilă.
Mic dejun cu pâine uscată şi surogat de cafea. Masa de seară, de paisprezece zile: spanac cu salată.
Cartofi de douăzeci de centimetri lungime, cu gust dulceag şi putred. Cine vrea să slăbească să vină
să stea în Anexă! Cei de sus se văicăresc de mama focului, noi n-o luăm aşa în tragic“.

În fine, mai remarcăm un pasaj consemnat în jurnal la 1 august 1944: „Mi-e teamă că toţi cei care mă
cunosc aşa cum sunt vor descoperi mereu că am o altă latură, mai frumoasă şi mai bună. Mi-e teamă
că vor râde de mine, crezându-mă ridicolă, sentimentală, şi nu mă vor lua în serios“. Este ultima
înregistrare din jurnal.
După doar trei zile de la această notiţă, la 4 august 1944, cel mai probabil după ce au fost trădaţi de
cineva apropiat, naziștii au descins în ascunzătoarea familiei Frank – în care îşi găsiseră refugiu şi alte
câteva persoane – , cei ascunși au fost duși la sediul Gestapo-ului, unde au fost ținuți peste noapte,
iar a doua zi au fost transferați în închisoarea Huis van Bewaring, iar după alte două zile în lagărul de
tranzit Westerbork.

În dezordinea creată în momentul reţinerii celor aflaţi în ascunzătoare, jurnalul Annei Frank va fi
închis într-o noptieră a casei de către Miep Gies, pe numele ei adevărat Hermine Santruschitz, una
din persoanele care i-a sprijinit pe cei aflaţi în ascunzătoare.

La 2 septembrie 1944, familiile Frank și van Pelt au fost anunțate că vor fi trimise în lagărul de la
Auschwitz, iar o zi mai târziu pleca spre Auschwitz ultimul tren, cu 1019 evrei.

După două zile de drum, femeile și bărbații s-au văzut pentru ultima oară, 549 de pasageri, inclusiv
toți cei sub vârsta de 15 ani, au fost trimiși direct în camerele de gazare, însă Anne, care împlinise şi
ea această vârstă, a scăpat de o moarte imediată.

Restul de 470 de persoane, 258 de bărbați și 212 de femei, au fost dezbrăcați, dezinfectați, rași și
tatuați cu un număr, iar Anne, Margot și Edith Frank au fost trimise la blocul 29 din lagărul de femei
Birkenau, unde au stat până pe 28 octombrie 1944, când au fost transferate în lagărul de concentrare
Bergen-Belsen.

În martie 1945, în acel lagăr izbucnea o epidemie de tifos, care a dus la moartea a 17.000 de
prizonieri, printre victime aflându-se Anne și Margot.

Pe 15 aprilie 1945, trupele britanice au eliberat lagărul de concentrare.

Singurul supravieţuitor al familiei şi al celor care se aflaseră în ascunzătoarea familiei a fost Otto
Frank, el fiind eliberat de către trupele sovietice, la 27 ianuarie 1945, din lagărul de la Birkenau. El a
locuit până în anul 1953 la Amsterdam, apoi s-a mutat la Basel, în Elveția, unde locuia sora sa.

Jurnalul salvat de Miep Gies, a ajuns în posesia tatălui Annei, Otto Frank, imediat după încheierea
războiului.

În anul 1947, jurnalul era publicat pentru prima dată sub titlul „Het Achterhuis. Dagboekbrieven van
14 Juni 1942 – 1 Augustus 1944” („Anexa secretă. Note de jurnal din 14 iunie 1942 – 1 august 1944”),
la editura Contact din Amsterdam.
Jurnalul avea să se bucure de o atenție sporită din partea publicului și a criticilor literari odată cu
publicarea, în anul 1952, a traducerii sale în limba engleză „Anne Frank: The Diary of a Young Girl”, la
editurile Vallentine, Mitchell & Co. (Marea Britanie) și Doubleday & Company (SUA).

În timp, Jurnalul Annei Frank avea să fie publicat în peste 70 de limbi străine, în întreaga lume,
devenind extrem de apreciat de public. Se estimează că, până în prezent, s-au vâdut, în întreaga
lume, în peste 30 de milioane de exemplare.

Această popularitate a inspirat piesa „Jurnalul Annei Frank”, scrisă în anul 1955, de soții Frances
Goodrich și Albert Hackett, care au adaptat-o apoi pentru filmul omonim realizat în anul 1959.

Otto Frank s-a recăsătorit cu Elfriede Markovits, care își pierduse la rândul său soțul și fiul la
Auschwitz, apoi, până la finalul vieţii, la 19 august 1980, şi-a dedicat întreaga activitate publicării şi
republicării jurnalului Annei.

Cu toate că au existat dispute în privinţa drepturilor de autor, după publicarea online a versiunii
originale în limba olandeză, Fondul Anne Frank – fundația elvețiană care deține drepturile de autor –
a anunțat că drepturile de autor sunt încă în vigoare deoarece Otto Frank ar fi coautorul legal al
jurnalului ca urmare a combinării însemnărilor din ambele versiuni ale jurnalului (care erau
incomplete și parțial suprapuse) și transformarea acestora într-un „fel de colaj”.

În fine, în anul 2009, UNESCO a inclus manuscrisele Jurnalului Annei Frank în Registrul Memoria
Lumii al documentelor cu o valoare universală excepțională.

https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/istorie-filozofi

Dentistul evreu Albert Dussel li se alătură în „anexă” pe 16 noiembrie 1942,[8][32] iar Anne este
nevoită să-și împartă camera cu el.

Fata începe să fie copleșită de singurătate, simțind că familia nu poate suplini prezența prietenelor de
altădată și că mama ei nu o înțelege și o consideră obraznică.

Anne realizează descrieri critice ale mediului social și ale persoanelor cu care împarte ascunzătoarea,
prezintă bucuria celebrării unor sărbători (Crăciunul, Hanuka), teama cauzată de spargerile realizate
de hoți, dar și conflictele permanente cu mama ei și cu Dussel cauzate de nemulțumirea că este
tratată ca un copil.[39][40] Clădirea este vândută de proprietar în februarie 1943, fără a-i înștiința pe
chiriași, iar noul proprietar sosește pentru a inspecta spațiul, fără a pătrunde în „anexă”, și nu se mai
întoarce niciodată.[37] În vara anului 1943 au loc primele bombardamente aliate asupra
Amsterdamului, aducând refugiaților speranța că războiul se va încheia curând.[36] Agravarea
situației militare a Germaniei produce repercusiuni pe plan intern: arestările se întețesc, atacurile
hoților sunt tot mai dese, iar alimentele devin tot mai rare și mai scumpe, ceea ce duce la
deteriorarea condițiilor de viață a locuitorilor „anexei”.[36]
La începutul anului 1944 Anne Frank își descoperă propria sexualitate și începe să se apropie de Peter
van Daan în căutarea prieteniei, descriindu-și în jurnal gândurile sale cu privire la dragoste.[41] Cei
doi se retrag deseori la mansardă pentru a discuta și a se cunoaște mai bine, dar Anne înțelege după
un timp că Peter are un caracter slab și decide ca relația lor să fie doar una de prietenie.[42]
Cuvântarea ministrului Gerrit Bolkestein ținută pe 28 martie 1944 la Radio Oranje cu privire la
valoarea documentară a mărturiile scrise ale suferințelor îndurate de neerlandezi în timpul ocupației
naziste o determină pe Anne să își rescrie jurnalul, dorind să-l publice ulterior.[43] Într-o însemnare
din 5 aprilie 1944, ea își exprimă dorința de a deveni o scriitoare celebră, afirmând: „vreau să
continui să trăiesc, chiar și după ce am murit”.[44] Anne scrie din ce în ce mai mult despre război,
despre credința în Dumnezeu, despre feminism și despre spulberarea idealurilor.

Jurnalul se încheie brusc.[30] Ultima însemnare, datată 1 august 1944,[8][45] are un caracter
introspectiv, de analiză și autocritică, descoperind cele două laturi ale personalității Annei: una
exterioară, amuzantă și exuberantă, și alta interioară, calmă, serioasă și profundă.[33][46] Trei zile
mai târziu, o echipă a Grüne Polizei condusă de Oberscharführer-ul SS Karl Silberbauer de la
Sicherheitsdienst (SD) a pătruns în „anexă” și i-a arestat pe toți cei opt refugiați.[8][30]

https://ro.wikipedia.org/wiki/Jurnalul_Annei_Frank