Preocuparea modernă pentru victimă - Prăbușirea Satanei

Popa Cristina-Elena

SCCV, AN II. Sem II.

Frica în Occident este probabil cea mai cunoscută lucrare a istoricului francez Jean
Delumeau. Autorul analizează fricile colective ale societăților din Europa Occidentală din
perioada cuprinsă între secolele XIV-XVIII, încercând să răspundă la o simplă întrebare: cui îi
este frică de ce? Concluzia este că totul se rezumă la frica de moarte, dar aceasta se exprimă nu
doar prin frica față de catastrofele naturale, dintre care ciuma provoacă cele mai intense psihoze
colective, dar și prin frica de așa-zișii reprezentanți ai lui Satan pe pământ:vrăjitorii, evreii, turcii
și femeia.

În Vechiul Testament, păcatul lui Adam este prezentat ca o nesupunere voită a omului
față de un precept divin. Ca urmare a acestei rupturi, a cărei responsabilitate îi revine doar
omului, păcatul a intrat în lume ; el marchează de acum înainte întreaga istorie și mai ales pe cea
a Israelului. Popor îndărătnic, acesta adoră vițelul de aur, preferă carnea manei cerești, se abate
mereu de la căile pe care Dumnezeu i le arată. Urmîndu-și unii altora, profeții îi reproșează
nelegiuirile violențe, adultere, nedreptăți, minciuni etc. ce sapă o prăpastie între el și Iahve. În
același timp, ei îl fac să descopere dimensiunile și natura profundă ale păcatului : nerecunoștința
față de un tată atât de iubitor, (Is. 64, 7), necredința comparabilă cu cea a soției ce se prostituează
cu primul venit, indiferența la iubirea fără margini a soțului ei (Ier. 3, 7-12, Ezec. 16, 23).

Noul Testament acordă păcatului un loc la fel de important ca și cel Vechi. Isus,
Servitorul, a venit printre oameni nu pentru cei drepți, ci pentru păcătoși (Marc. 2, 17). El „spală
păcatele spre marea indignare a fariseilor. El povestește parabola tatălui îndurător ce pîndește în
fiecare zi pe drum întoarcerea fiului risipitor (Luc. 15, 11ss). Sfîntul Ioan spune despre Hristos că
el vine să ridice păcatul lumii (Ioan 1, 29). Operele lui Satan și ale celor cei i se supun sînt
omuciderea, minciuna (Ioan 8, 44) și ura (Ioan 3, 20) acea ură ce va duce la uciderea Fiului lui
Dumnezeu (Ioan 3, 37). Dar moartea aceasta, urmată de o înviere, este victoria asupra
„stăpînitorului lumii acesteia (Ioan 12, 31 ; 14, 30 ; 16, 33) ; căci Isus „ a luat asupra sa păcatele
noastre (I Ioan 2, 22) și le-a transmis apostolilor Duhul pentru ca ei să poată „ierta păcatele (Ioan
20, 22s).

Clement din Alexandria (†+ pe la 216) și discipolul său Origene (+ 252) amintesc
amândoi creștinilor că botezul nu garantează o viață pură și că păcatul este fructul libertății
noastre. Începînd cu secolul IV, tratatele despre păcate și penitență se înmulțesc, în special
pentru a le răspunde novațienilor care neagă orice posibilă iertare a păcatelor comise după
botez.1

Știința păcatului capătă o dimensiune nouă odată cu Sfântul Augustin : „Păcatul este
orice faptă, cuvânt sau poftă împotriva legii veșnice. El este aversio a Deo și conversio ad
creaturam, pe când căința e demersul invers.

Autorii din primele secole ale creștinismului cel mai des citați în legătură cu infernul
sunt Tertulian, sfântul Ciprian, sfântul Ioan Hrisostomul, sfântul Augustin și sfântul Grigore.
Într-adevăr, Tertulian a scris despre focul infernului că„ prin natura sa este incoruptibil printr-o
putere ce i-a fost dată de Dumnezeu pentru a chinui” și c㠔nu nimicește ceea ce arde, ci
păstrează neatins. Sfântul Ciprian ne asigură că”nenorociții, damnații deveniți nemuritori vor
trăi în mijlocul văpăilor. Pentru sfântul Ioan Hrisostomul, acest supliciu al infernului este
groaznic, dar adăugați miile de torturi despre care nu veți spune nimic comparabil cu privarea de
slava pierdută !”

Prin “căderea Satanei” Rene Girard prezintă o situaţie excepţională în istoria religiilor
şi anume, momentul în care mecanismul mimetismului şi al violenţei sacre eşuează. Savantul
francez a dezvoltat pe parcursul mai multor lucrări aspectul violent al sacrului şi al religiilor.
Această violenţă a imortalizat-o pe baza sistemului imitaţiei omniprezent în orice civilizaţie.
Violenta – atât colectivă cât şi individuală – din cadrul societăţilor şi, mai ales violenţa ce are la
origini un caracter religios sunt cauza acestui sistem imitativ (mimetic).

Autorul oferă ca și exemplu posibila lapidare a unei femei aduldere în societatea Iudeii
antice, astfel este amintit momentul în care este adusă în faţa lui Iisus o femeie prinsă în
momentul comiterii adulterului. Conform cutumei iudaice aceasta trebuia să fie lapidată în piaţa

1
Jean Delumean, Păcatul și frica, Culpabilizarea în Occident (Secolele XIII-XVIII), Vol. I, Editura Polirom, Iași,
1997, p.224-226.
publică, însă, datorită cuvântului lui Iisus ( ‘’cel ce este fără de păcat să arunce prima piatra’’ p.
80) femeia inculpată este salvată. Aceasta este cea mai exprisa situaţie ce poate expune teoria
violenţei sacrului. Pentru ca desăvârşirea tradiţiei iudaice să se realizeze era necesară o singură
piatră aruncată, iar acest gest ar fi cauzat o acţiune în lanţ astfel încât toată mulţimea adunată în
piaţă ar fi început să arunce cu pietre.

Mecanismului violenţei sacre ( pe care Girard o expune graţie mitologiei antice) eşuează
şi acest eşec este anticipat de Iisus prin imaginea căderii din cer a Satanei precum o lumină.
Căderea, sincronizându-se cu o acea lumină reprezintă victoria (dogmei) nonviolenţei (ritualului)
creştinismului asupra violenţei (ritualului) religiilor ante-crestine. Rene Girard (în toate lucrările
sale de antropologie şi istorie a religiilor) interpretează mitologia antică din perspectiva Bibliei,
atât a Vechiului cât şi a Noului Testament, fără să susţină demitizarea textelor religioase.2

Violența 3și sacrul sunt identificate la Girard în funcție de mecanismul victimei

ispășitoare, aflat la baza oricărei societăți. Sacrificiul protejează întreaga comunitate de propria
sa violență, iar victima nu este substituită unui anumit individ ci este oferită tuturor membrilor
societății. Sacrificiul are o funcție reală și problema substituției se pune la nivelul întregii
societăți.

În cadrul crizei generalizate, mulţimea devine o masă amorfă şi omogenă, care

acţionează ca un singur trup, debordând de furie. Dar, în cele din urmă, uniformizânduse,
violenţa reuşeşte să se autoanihileze prin declanşarea mecanismul victimar, care funcţionează ca
o supapă, defulând tensiunile şi polarizându-le asupra unei victime unice, potenţial sacrificabile.
E vorba de ceea ce modernii denumesc în mod generic cu apelativul de ,,ţap ispăşitor”, care
dobândeşte virtutea de a eradica acel ,,bellum omnium contra omnes”, cu efecte fatale pentru
societate. Astfel, ,,toţi contra toţi” care fragmenta colectivitatea şi o ameninţa cu aneantizarea se
preschimbă într-un unanim şi reconciliator ,,toţi contra unul”. Tranchilizarea mulţimilor şi
neutralizarea discordiei rezidă chiar în perfecta unanimitate a linşajului spontan. Numai în acest
fel ,,criza e încheiată, calmul e restabilit, ciuma e vindecată, stihiile se potolesc, haosul dă înapoi,

2
Sursa: http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/cultura/prabusirea-satanei--26492.html
Accesat la data de 09 mai 2018.
3
Rene Girard, Violența și sacrul, Editura Nemira, București, 1995, p.280-281.
ce era blocat se deblochează, neîmplinitul se împlineşte, lacunarul se completează,
nediferenţiatul de diferenţiază”.

Delumeau vorbește despre frica față de femeie, considerată de teologi o ființa slabă,
nestatornică, foarte ușor de corupt de către Diavol. Suspectate de legături cu forțele demonice,
femeile erau cel mai expuse acuzațiilor de vrăjitorie. Mai ales lumea rurală avea o frică profundă
față de acele persoane bănuite de vrăjitorie, despre care se credea că ar deține puteri malefice cu
care fac farmece, pot aduce moartea, nenorociri și boli, ghicesc viitorul, provoacă impotența
bărbaților.

Socotită la început periculoasă şi deci inoportună, victima devine în ochii comunităţii

un salvator divin care a restituit ordinea şi a guvernat reconstrucţia sistemului cultural. Prin
urmare, miturile atestă o dublă transfigurare victimară: mai întâi, aceasta are parte de
culpabilizare şi de sacrificare, pentru ca mai apoi să se metamorfozeze într- un binefăcător şi un
restaurator al liniştii.

Autorul revalorifică noţiunea evanghelică de Satana asimilând-o însuşi mimetismului

conflictual. Diavolul devine suveranul acestei lumi, căci, profitând de ignoranţa subiecţilor
umani, el pune în funcţiune maşinăria circularităţilor mimetice, insinuându-se în sânul
mulţimilor şi ambalându-le până la limita supremă a crizei mimetice. Dar tot el se retrage şi
declanşează mecanismul victimar care pune capăt crizei şi împiedică autodistrugerea comunităţii.
E ceea ce în Biblie apare sub sintagma ,,Satana expulzează pe Satana”. Acest unghi de vedere
elucidează şi enigma societăţilor mitico- rituale. Acestea căzuseră pradă lanţului infinit al
ambalărilor mimetice tocmai pentru că nu aveau conştiinţa caracterului lor real, erau incapabile
să sesizeze în acestea articulaţiile proiectului satanic. Însă limbajul simbolic al Evangheliior
divulgă şi depăşeşte limbajul obscur al violenţei umane. Mai mult, ceea ce au însemnat Patimile
lui Hristos dezamorsează mecanismul victimar instituit de Satana şi-l neutralizează. Satana a
fost, la rându-i, mistificat şi dezarmat, redus la neputinţă. Legitimitatea religiei creştine, impusă
prin forţa revelatoare, aruncă în dizgraţie fetişismul practicilor şi credinţelor arhaice. Ea
reprezintă triumful concepţiei creştine monoteiste asupra falselor divinităţi mitice, născute din
sângele victimelor nevinovate.
„Satana este mimetismul în puterea sa cea mai tainică, zămislirea falselor divinităţi în sânul
cărora se iveşte creştinismul,,. Referirea la ciclul mimetic în termeni de Satana le îngăduie
Evangheliilor să spună sau să sugereze cu privire la religiile percepute de creştinism ca false,
mincinoase, iluzorii, multe lucruri care nu se pot spune în limbajul scandalurilor. Popoarele nu-şi
inventează zeii, îşi divinizează victimele. Ceea ce-i împiedică pe cercetători să descopere acest
adevăr este refuzul lor de a percepe violenţa reală dindărătul textelor care o reprezintă. Refuzul
realului e dogma numărul unu a timpului nostru. Este prelungirea şi perpetuarea iluziei mitice
originare.4

În concluzie, a-i demasca pe Satan şi pe agenţii săi şi a lupta împotriva păcatului

însemna pe de altă parte a micşora numărul nenorocirilor a căror cauză adevărată pe această
lume ei sunt. Această denunţare se voia aşadar o eliberare, în pofida sau mai degrabă din pricina
tuturor ameninţărilor cu care îi împovăra pe duşmanii lui Dumnezeu scoşi din bîrlogurile lor. Ca
să evite totuşi instalarea unei angoase culpabile în sufletele prea scrupuloase, moraliştii şi
duhovnicii au căutat să le abată de la remuşcare - obsesie a trecutului şi izvor de deznădejde -
îndrumîndu-le spre căinţa deschisă către viitor. Pe de altă parte, atunci cînd, în timpul unei
epidemii de ciumă, toată populaţia unui oraş implora iertarea prin procesiuni expiatorii, ea afla în
acest demers temei de speranţă şi pe lumea asta şi pentru cealaltă. Teama de sine echivala în cele
din urmă însăşi teama de Satan. Dar Satan nu-i atît de puternic ca Dumnezeu. Drept urmare,
aplicînd o pedagogie de şoc, directorii de conştiinţă din Occident s-au străduit să pună spaime de
ordin teologic în locul copleşitoarei angoase colective ce rezulta din stresurile acumulate. Ei au
procedat astfel la o selectare a pericolelor şi au desemnat ameninţările esenţiale, mai exact cele
care li s-au părut esenţiale, ţinînd seama de formaţia religioasă pe care o aveau şi de puterea lor
în societate.

4
René Girard, Prăbuşirea Satanei. Traducere din limba franceză de Ion Doru Brana, Editura Nemira, Bucureşti,
2006, p. 87-88.
Bibliografie

Delumeau, Jean, Păcatul și frica, Culpabilizarea în Occident (Secolele XIII-XVIII), Vol. I,

Editura Polirom, Iași, 1997.

Girard, Rene, Violența și sacrul, Editura Nemira, București, 1995.

Girard, Rene, Prăbuşirea Satanei,, Editura Nemira, Bucureşti, 2006.

Webografie

www.adevarul.ro