INTRODUCERE

Prelucarea prin aşchiere este şi va rămâne principala metodă tehnologică de execuţie a

pieselor. Acest tip de prelucrare, care se bazează pe îndepărtarea materialului în surplus prin
aşchii se caracterizează printr-un înalt grad de productivitate, precizie, universalitate şi
flexibilitate.
Desigur există tendinţa de a obţine piesele printr-un număr cât mai mic de operaţii sau
altfel spus semifabricatele de la care se pleacă vor fi tot mai aproape de dimensiunile finale.
Insă, chiar dacă se perfecţionează metodele de obţinere a semifabricatelor şi adaosurile
de prelucrare se micşorează (deci operaţiile de degroşare scad ca pondere), complexitatea
formelor noilor piese, precizia şi calitatea suprafeţelor de prelucrare cresc şi necesită în
continuare o prelucrare corespunzătoare prin aşchiere.

Probleme actuale ale prelucrării prin aşchiere

Apariţia unor materiale speciale ce trebuie prelucrate constituie una din problemele de
actualitate ale aşchierii (aceste materiale pot fi dure, extradure, de înaltă rezistenţă, cu
destinaţie specială etc).

Fig. 1. Ansamblul factorilor ce concură la realizarea unui

proces de aşchiere

7
 Datorită aşchiabilităţii reduse a acestora, ce conduce la un consum mare de scule şi o
productivitate scăzută se impun noi metode şi tehnologii de prelucrare, noi materiale şi tipuri
de scule aşchietoare.
Plecând de la cerinţele pieţei - un produs ce satisface nevoile consumatorilor - se
ajunge la piese (repere) care au anumite caracteristici privind calitatea şi siguranţa în
funcţionare.
Pentru a realiza piesa se proiectează procesul tehnologic de execuţie, ce impune o
anumită productivitate şi cost.
O prelucrare optimă nu se poate face fără a studia legile şi fenomenele fizice ce stau la
baza procesului de desprindere a aşchiei.
Deci, pe plan teoretic, apare proble-ma înlocuirii relaţiilor de calcul empirice (pentru
forţe, viteze şi alţi parametri) cu relaţii analitice bazate pe legile fizicii solidului, ale
mecanicii, termonidamicii etc.

8
1. PROCEDEE UZUALE DE ASCHIERE

1.1. PRELUCRARI PRIN STRUNJIRE

In construcţia de maşini se utilizează foarte multe piese care au suprafeţe de revoluţie

tip arbore sau alezaj. Aceste suprafeţe se prelucrează, în majoritatea cazurilor, pe maşini
unelte din grupa strungurilor cu ajutorul cuţitelor.

Fig. 1.1.1. Strunjire Fig. 1.1.2. Strungire Fig. 1.1.3. Strungire

longitudinală de retezare frontală

Strunjirea se realizează prin combinarea mişcării de rotaţie executată de piesă cu

mişcarea sau mişcările de avans (longitudinal respectiv transversal).

9
 Fig. 1.1.4. Strunjire Fig. 1.1.5. Strungire Fig. 1.1.6. Strungire
de filetare profilată interioară
Se pot realiza strunjiri exterioare (fig. 1.1.1.) sau interioare (fig. 1.1.6.), retezări (fig.
1.1.2.), canelări, strunjiri conice, strunjiri frontale (fig. 1.1.3.), strunjiri de filetare (fig. 1.1.4.)
sau strunjiri profilate (fig. 1.1.5.).
Strungurile se pot clasifica după diverse criterii ca : dimensiuni, precizia prelucrării,
destinaţia, construcţia, numărul de scule utilizate, poziţia arborelui principal, numărul de
arbori principali, gradul de automatizare etc.

Fig. 1.1.7. Strungul normal

După construcţie, destinaţie, grad de automatizare strungurile pot fi :

 strunguri normale (SN) (fig. 1.1.7.);
 strunguri frontale (SF);
 strunguri carusel (SC);
 strunguri cu mai multe cuţite (SMC);
 strunguri revolver (SR);
 strunguri automate (SA).

1.2. PRELUCRARI PRIN RABOTARE SAU

MORTEZARE

10
 Rabotarea este un procedeu de prelucrare la care scula sau masa execută în plan
orizontal o mişcare rectilinie alternativă (ca mişcare principală) iar masa sau scula execută
mişcarea de avans intermitent (fig. 1.2.1., fig. 1.2.2.).
Mortezarea este prelucrarrea la care mişcarea principală de aşchiere (rectilinie-
alternativă) se execută într-un plan vertical de către sculă iar mişcările de avans de către
semifabracat. Se folosesc, în special, în producţia de unicate (fig. 1.2.3., fig. 1.2.4.).

Fig. 1..2.1. Rabotarea Fig. 1.2.2. Maşina de rabotat

Fig. 1.2.3. Mortezarea Fig. 1.2.4. Maşina de mortezat

11
 1.3. PRELUCRAREA ALEZAJELOR

Prelucrarea alezajelor se poate realiza prin diverse procedee în funcţie de

caracteristicile dimensionale, precizia geometrică, materialul, forma piesei etc, în următoarea
succesiune :
 găurire (fig. 1.3.1.).;
 lărgire (fig. 1.3.2.) sau strunjire de degroşare;
 alezare (fig. 1.3.3.) sau rectificare;
 superfinisare, honuire, lepuire sau rodare.

Fig. 1.3.1. Găurire Fig. 1.3.2. Lărgire Fig. 1.3.3. Alezare

Fig. 1.3.4. Maşini de găurit verticale ( a - cu coloană; b - cu montant )

12
 Maşinile de găurit pot fi portative sau fixe, verticale (fig. 1.3.4.), radiale, multiax,
orizontale, în coordonate etc.
Atât mişcarea principală cât şi cea de avans sunt realizate de sculă.

1.4. PRELUCRAREA PRIN BROŞARE

Broşarea a cunoscut o dezvoltare tot mai mare datorită productivităţii sale ridicate şi a
preciziei dimensionale şi de formă pe care o au suprafeţele prelucrate, superioară altor
procedee.
In principiu broşarea se poate prelucra după trei metode:
 broşare rectilinie;
 broşare circulară;
 broşare elicoidală.
Broşele se execută cu mai mulţi dinţi aschietori etajaţi cu o supraînălţare “a” a unuia
faţă de celălalt. Indepărtarea adaosului de prelucrare se realizează de obicei la o singură
trecere a sculei în raport cu piesa (fig. 1.4.1.).

Fig. 1.4.1. Broşare Fig. 1.4.2. Maşina de broşat

13
 Maşinile de broşat au o construcţie relativ simplă dar foarte robustă, ele dezvoltând
forţe de tracţiune mari (150-250 kN). Acţionarea masinilor de broşat se realizează aproape în
excusivitate cu sisteme hidraulice.
Se construiesc în prezent:
 maşini de broşat interior (fig. 1.4.2.);
 maşini de broşat exterior;
 maşini universale de broşat.
Ele pot fi orizontale sau verticale, cu mişcare de aşchiere rectilinie, alternativă sau
continuă sau cu mişcare circulară.

1.5. PRELUCRAREA PRIN FREZARE

Frezarea este prelucrarea prin aşchiere a suprafeţelor plane, cilindrice sau profilate, cu
ajutorul unei scule prevăzută cu mai mulţi dinţi, numită freză. Frezele sunt scule de
productivitate şi durabilitate ridicată.
Principalele tipuri de frezari sunt:
 frezarea cilindrica (fig. 1.5.1.);
 frezarea frontala (fig. 1.5.2.);
 frezarea cilindro-frontala (fig. 1.5.3.);

Fig. 1.5.1. Frezare Fig. 1.5.1. Frezare Fig. 1.5.1. Frezare

cilindrică frontală cilindro-frontală

14
 Mişcarea principală de aşchiere este executată de freză iar mişcările de avans sunt
executate de semifabricat.
Maşinile de frezat se construiesc într-o gamă variată de forme :
 maşini de frezat cu consolă (fig. 1.5.4.);
 maşini de frezat fără consolă (maşini de frezat plan, maşini de frezat
longitudinal sau portal, maşini de frezat cu masă rotativă);
 maşini de frezat suprafeţe profilate (maşini de frezat filete, maşini de frezat
prin copiere).

Fig. 1.5.4. Maşină de frezat universală

1.6. PRELUCRAREA PRIN RECTIFICARE

Rectificarea este procedeul tehnologic prin care se prelucrează suprafeţele cu ajutorul

pietrelor abrazive în scopul obţinerii unei mari precizii dimensionale şi a unei calităţi
superioare a suprafeţei.
Rectificarea se poate realiza printr-un număr foarte mare de variante tehnologice. Cele
mai importante sunt :
rectificarea plană (fig. 1.6.1.);
rectificarea rotundă (fig. 1.6.2., fig. 1.6.3.).

15
 Fig. 1.6.1. Rectificare Fig. 1.6.2. Rectificare Fig. 1.6.3. Rectificare
plană cilindrică exterioară cilindrică
interioară

Fig. 1.6.4. Maşini de rectificat plan

După poziţia relativă corp abraziv-piesă şi raporturile de mişcare, tipurile de rectificări

pot fi divizate astfel :
după suprafaţa activă a discului în :

16
 periferică ;
frontală ;
după direcţia de avans în :
longitudinală ;
transversală ;
combinaţii posibile între cele două.
Funcţie de domeniul de utilizare, construcţia lor sau forma suprafeţelor prelucrate,
maşinile de rectificat pot fi :
 maşini de rectificat rotund exterior între centre sau fără centre;
 maşini de rectificat rotund interior cu cap de prindere, planetare şi fără
prinderea mesei;
 maşini de rectificat plan (fig.1.6.4.), orizontale sau verticale, cu masă
dreptunghiulară sau circulară;
 maşini de rectificat universale;
 maşini de rectificat speciale pentru filete, roţi dinţate, arbori cotiţi, ghidaje
etc.

BIBLIOGRAFIE

1. Brîndaşu,D., ş.a. Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor. Lucrări de laborator . I.I.S. Sibiu, 1997.
2. Duca,Z., Bazele teoretice ale prelucrărilor pe măsini unelte. Editura didactică si pedagogică,
Bucureşti, 1969.
3. Gavrilaş,I.,S.a. Tehnologia construcţiei de maşini, Curs litografiat, vol.I, I.P.B., 1988.
4. Hollanda, D. ş.a. Aşchiere şi scule aşchietoare. Editura didactică si pedagogică, Bucureşti, 1982.
5. Ivan,M.,ş.a. Masini unelte şi control dimensional. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1980.
6. Lazărescu,I. Teoria aşchierii metalelor şi proiectarea sculelor. Editura didactică si pedagogică,
Bucureşti, 1964
7. Minciu, C., Predincea, N Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor. Editura Institutului politehnic
din Bucureşti, 1992
8. Oprean,A. , ş.a. Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor. Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1981.
9. Popescu, I. Teoria aşchierii. Editura Universitătii din Craiova, 1994.
10. Steţiu, G. ş.a. Teoria şi practica sculelor aşchietoare. Editura Universităţii din Sibiu, 1994.

17
2. ELEMENTELE PROCESULUI DE AŞCHIERE

Procesul de aşchiere cuprinde ansamblul de fenomene ce duc la modificarea formei şi

dimensiunilor unor corpuri, prin detaşarea surplusului de material sub formă de aşchii, în
vederea obţinerii unor suprafeţe caracterizate prin diferite configuraţii, o anumita precizie si o
anumita calitate a suprafetei.
Corpurile care suferă modificări poartă denumirea de semifabricate sau piese, iar
surplusul de material, denumit adaos de prelucrare, se îndepărtează sub formă de aşchii cu
ajutorul unor instrumente numite scule aşchietoare.
Intre piesă şi sculă există o mişcare relativă numită mişcare de aşchiere.
Patru factori concura la realizarea unui proces tehnologic :
piesa ;
mişcarea de aşchiere ;
scula ;
aşchia .

2.1. PIESA

Forma, poziţia relativă a suprafeţelor, dimensiunile şi calitatea suprafeţei trebuie să

corespundă scopului pentru care a fost concepută piesa respectivă.
Se definesc noţiunile de
(fig. 2.1.1) [10] :
 suprafaţă iniţială - suprafaţa
înainte de prelucrare;
 suprafaţă finală - suprafaţa
prelucrată;
 suprafaţă de aşchiere - suprafaţa
generată de muchia aschietoare într-un

Fig. 2.1.1. Suprafeţele ce caracterizează ciclu de prelucrare.

piesa (a - la strunjire interioară;
b - la rabotare)

18
 2.2. MIŞCAREA DE AŞCHIERE

Prelucrarea metalelor se realizează prin asigurarea unei mişcări relative sculă-piesă

care poate fi continuă (strunjire, găurire, frezare) sau intermitentă (rabotare, mortezare).
La definirea traiectoriilor, direcţiilor şi vitezelor în procesul de aşchiere se consideră
că piesa este în stare de repaos iar scula execută toate mişcările necesare generării suprafeţelor
(în aşa fel încât mişcarea relativă sculă-piesă să rămână aceeaşi).
Se definesc noţiunile [10]:
 mişcarea efectivă de aşchiere;
 mişcarea principală de aşchiere;
 mişcarea de avans;

Mişcarea efectivă de aşchiere este mişcarea relativă între piesă şi sculă care
determină îndepărtarea adaosului de prelucrare şi generarea suprafeţei finale a
semifabricatului. Ea este caracterizată de viteza efectivă de aşchiere (ve) care este un vector
tangent la traiectoria mişcării în punctul considerat al tăişului;
Mişcarea principală de aşchiere este
realizată de mecanismul mişcării principale a
maşinii unelte şi consumă partea cea mai mare
a energiei necesare procesului de aşchiere. Ea
poate fi mişcare de translaţie sau rotaţie şi
executată de piesă sau de sculă. Direcţia,
sensul şi mărimea mişcării principale se
reprezintă prin vectorul vp tangent la traiectoria
Fig. 2.2.1. Mişcările de aşchiere la mişcării principale în punctul de aşchiere
strunjire
considerat. Se măsoară în general în m/min, cu
excepţia operaţiei de rectificare, unde viteza
periferică a discului abraziv se exprimă în m/s;
Mişcarea de avans formează cealaltă componentă a mişcării efective cu rolul de a
aduce straturi succesive de material în faţa tăişului sculei. Poate fi executată de piesă şi/sau
sculă.

19
 Mărimea avansului se poate exprima în mm/rot (strunjire, găurire), în mm/dinte
(frezare), în mm/cd (rabotare, mortezare) Avansul exprimat în acest fel poartă denumirea de
avans unitar şi se notează cu f sau fd (avans pe dinte).

Fig.2.2.2. Mişcările de aşchiere la frezarea în contra şi în sensul avansului

Viteza cu care se efectuează mişcarea de avans, numită şi viteză de avans se calculează

cu una din relaţiile de mai jos:

v f  f  n.......[mm / min]

sau
f n
vf  .......[m / min]
1000

In cazul frezării se foloseşte avansul pe dinte fd [mm/dinte]. Marimea vitezei de avans

este:

v f  f d  z  n.......[ mm / min]

sau
f d  z  n.
vf  ......[m / min]
1000

20
 Unghiul dintre viteza principală de aschiere şi viteza de avans, notat cu , se numeşte
unghiul direcţiei de avans, iar unghiul cuprins între viteza efectivă de aşchiere şi
viteza

principala de aşchiere, notat cu ,

, poartă numele de unghiul
direcţiei de aşchiere (fig.2.2.1,
fig. 2.2.2, fig. 2.2.3).

Fig. 2.2.3. Miscarile de aschiere la burghiere

2.3. SCULA

2.3.1. PĂRŢILE COMPONENTE ALE SCULEI

Marea varietate a pieselor întâlnite în industria constructoare de masini ce prerzinta o

multitudine de forma si dimensiuni reclama o mare varietate de scule aschietoare ale caror
taisuri au însa elem,ente comune, la toate sculele îndepartarea aschiilor realizându-se prn
efectul de pana.

21
 Indiferent de procedeul de
prelucrare utilizat, scula aschietoare
are o parte activa care participa direct
în procesul de detasare a aschiilor si
o parte pentru fixare prin care se
asigura prinderea acesteia în masina
unealta.
Elementul principal al sculei
este partea activa care vine în contact cu piesa de prelucrat si cu ascia detasata în procesul
aschierii. Intrucât la toate sculele
Fig. 2.3.1. Elementele sculei aşchietoare
aschietoare se întâlnesc aceleasi
suprafete si taisuri, acestea vor fi
definite pentru cutitul de strung (numit si scula cu un singur tais) care sta la baza tuturor
sculelor aschitoare (fig. 2.3.1.)
Pe fata de degajare a sculei aluneca aschia în timpul procesului de prelucrare, deci fata
de degajare are rolul de a conduce, a dirija si a evacua aschia rezultata.
Fata de asezare este îndreptata mereu spre suprafata piesei de prelucrat.
Intersectia dintre fata de degajare si cea de asezare principala este taisul principal iar
intersectia dintre fata de degajare si cea de asezare secundara este taisul secundar.
La intersectia taisului principal cu cel secundar rezulta vârful sculei (care, în general,
se racordeaza printr-o raza de rotunjire).
Suprafetele si taisurile sculei pot ocupa diferite pozitii relative în spatiu care se
definesc prin unghiurile pe care le fac cu planele sau axele unui sistem de referinta
triortogonal drept.
Astfel regasim pe corpul sculei definite următoarele elemente :
 faţa de degajare (A ) - pe care alunecă aşchiile în procesul de aşchiere;
 feţele de aşezare (A şi A’) - adiacente feţei de degajare şi orientate spre
semifabricat; prima care se apropie de semifabricat este faţa principală, cealaltă este faţa
secundară;
 tăişul (T) - este muchia rezultată din intersecţia feţelor de aşezare cu cea de
degajare; ca urmare vom avea un tăiş principal şi unul secundar;
 vîrful tăişului - este zona de trecere dintre tăişul principal şi cel secundar.

22
 2.3.2. SISTEME DE REFERINŢĂ

Feţele şi muchiile sculei formează cu anumite direcţii si plane de referinţă unghiuri

care reprezintă parametrii geometrici ai sculei. Pentru a defini şi determina unghiurile sculei în
diverse ipostaze sunt prevăzute trei sisteme de referinţă (STAS 8902/1971) :
Sistemul de referinţă constructiv este propriu sculei. In raport cu acest sistem se face
determinarea unghiurilor sculei luată izolat de procesul de aşchiere. Se foloseşte la proiectarea
şi execuţia sculei;
Sistemul de referinţă funcţional este sistemul ce permite determinarea unghiurilor
sculei în procesul de aşchiere.
Sistemul de referinta cinematic este propriu masinii unelte, unde axele de
coordonate sunt paralele cu directiile miscarilor asigurate prin cinematica masinii unelte.

Fig. 2.3.2. Triedrele sistemului de referinţă

constructiv

Sistemul de referinţă constructiv este un sistem de axe rectangulare Xf (Pp  Pr), Yf

(Pp  Pf), Zf (Pf  Pr), formând un triedru ortogonal drept, de sens pozitiv, format din
următoarele plane (fig. 2.3.2) (geometria se defineşte pentru un punct aflat pe muchia
aşchietoare):
Planul de bază constructiv [Pr] este un plan paralel cu planul de sprijin al cuţitului şi
trece prin punctul de pe muchia aşchietoare în care se studiază geometria; este un plan
perpendicular pe viteza principală de aşchiere;

23
 Planul de lucru [Pf] este un plan ce conţine direcţia probabilă de avans şi este
perpendicular pe planul de bază constructiv;
Planul posterior [Pp] este un plan perpendicular pe planul de bază constructiv şi pe
planul de lucru;
Planul muchiei de aşchiere (tăişului) [PT] este perpendicular pe planul de bază
constructiv şi trece prin muchia de aşchiere considerată (sau tangent la muchie);
Planul ortogonal [Po] este un plan perpendicular pe planul de bază constructiv şi pe
planul tăişului în punctul considerat;
Planul normal (de masurare) [PN] este un plan perpendicular pe muchia de aşchiere în
punctul considerat.
Sistemul de referinţă funcţional este analog sistemului de referinţă constructiv dar
planul de bază funcţional de la care se porneşte la definirea tururor celorlalte plane şi este un
plan perpendicular pe viteza efectivă de aşchiere.

2.3.3. UNGHIURILE CUŢITULUI ÎN SISTEMUL DE

REFERINŢĂ CONSTRUCTIV

Indepartarea adaosului dde prelucrare are loc în conditii optime atunci când partea
activa a sculei se executa în forma de pana.
Unghiurile penei de aschiere se definesc în planul de masurare. Aceste unghiuri sunt
indicate în figura 2.3.3. unde :
  este unghiul de asezare principal
  este unghiul de ascutire principal
  este unghiul de degajare principal
  este unghiul de aschiere principal.

24
Fig. 2.3.3. Unghiurile penei de aschiere

25
 Unghiul de degajare ( ) ajuta la formarea si detasarea aschiei, asigura alunecarea
aschiei. Cu cât materialul de prelucrat are o capacitate de deformare mai mare, cu atât
se alege valoarea unghiului de degajare mai mare iar în cazul prelucrarii materialelor fragile
unghiul de degajare se alege mic (uneori chiar negativ).
Unghiul de asezare ( ) are rolul de a elimina frecarile dintre fata de asezare a sculei si
piesa. De aici rezulta faptul ca el trebuie sa aiba valori strict pozitive.
Un alt unghi caracteristic este cel de înclinare al taisului (  ) cuprins între tais si
planul de baza. Acest unghi se vede în adevarata marime într-o proiectie normala pe tais
(planul taisului). Acest unghi poate avea valori pozitive, negative sau zero. In mod
conventional s-a ales faptul ca în cazul în care punctul de pe vârful sculei este deasupra
planului de baza studiat atunci unghiul de înclinare este pozitiv. Daca unghiul de înclinare este
negativ patrunderea taisului în aschiere începe într-un punct al taisului diferit de vârf, de unde
rezulta ca virful sculei este protejat. In acest caz aschia se îndreapta spre suprafata prelucrata.
Solutia aceasta o regasim la degrosare. Unghiul de înclinare pozitiv este folosit în cazul
finisarii.

Fig. 2.3.4. Geometria constructivă a cuţitului de strung

26
 Geometria cutitului de strung (fig. 2.3.4.) se studiaza într-un punct ce apartine taisului.
Dupa stabilirea sectiunilor O-O, P-P, F-F si N-N pe tais în punctul aschietor M se
determina unghiurile de aschiere corespunzatoare din aceste sectiuni (unghiurile de asezare si
de degajare). De asemenea, pe desene apar unghiurile de atac, unghiul la vârf si unghiul de
înclinare.
Unghiurile care se referă la tăişul principal se numesc unghiuri principale şi respectiv
la tăişul secundar poartă numele de unghiuri secundare. Li se ataşează la indice litera ce
caracterizează planul în care se face măsurătoarea.
Cele mai importante unghiuri sunt (fig.2.3.4.) :
 unghiul de degajare ortogonal - o - este unghiul dintre faţa de degajare sau planul
tangent la ea în punctul considerat şi planul de bază constructiv, măsurat în planul
ortogonal ce trece prin punctul aşchietor;
 unghiul de aşezare ortogonal - o - este unghiul dintre faţa de aşezare sau planul
tangent la aceasta şi planul tăişului, măsurat în planul ortogonal;
 unghiul de ascuţire - o - este unghiul dintre faţa de degajare şi faţa de aşezare
principală (sau planurile tangente), măsurat în planul ortogonal ce trece prin
punctul aşchietor considerat;
 unghiul de aşchiere - o - este unghiul cuprins între planul tangent la faţa de
degajare şi planul tăişului , măsurat în planul ortogonal;
 unghiul de atac principal - r - este unghiul dintre planul tăişului principal şi planul
de lucru, măsurat în planul de bază constructiv;
 unghiul de atac secundar - ’r - este unghiul dintre planul tăişului secundar şi
planul de lucru, măsurat în planul de bază constructiv;
 unghiul la vârf - r - este unghiul cuprins între planurile tăişurilor principal
respectiv secundar, masurat în planul de bază constructiv;
 unghiul complementar de atac al tăişului principal - r - este unghiul dintre planul
tăişului principal şi axa longitudinală a corpului sculei, măsurat în planul de bază
constructiv;
 unghiul de înclinare al tăişului principal - T - este unghiul dintre tangenta la tăiş în
punctul aşchietor considerat şi planul de bază constructiv, măsurat în planul
tăişului.

27
 Unghiurile constructive secundare se definesc analog cu cele principale.
Observaţii : 1. Unghiul de aşezare este strict pozitiv.
2. Unghiul de degajare este negativ când se măsoară în interiorul materialului.
3. Unghiurile de aşezare, de degajare, de ascuţire şi de aşchiere poartă
denumirea de unghiuri de aşchiere.
4. Unghiurile de atac şi de inclinare poartă denumirea de unghiuri de poziţie.
5. Unghiul de înclinare se consideră pozitiv când vârful sculei pătrunde
primul în material. In acest caz aschia este condusă spre porţiunea
neprelucrată a piesei, protejând suprafaţa prelucrată, dar vârful sculei este
mai solicitat şi sensibil la uzură. Scule cu valori pozitive ale unghiului de
inclinare se folosesc la operaţiile de finisare. Invers, în cazul în care
unghiul de înclinare are valori negative, aşchia este îndreptată spre
suprafaţa prelucrată , dar scula este mai robustă şi rezistentă. Unghiul de
înclinare negativ este favorabil degrosării.
6. Intre unghiurile prezentate există relaţiile :

o + o + o = 0 + o = 900

r + ’r + r = 1800

2.4. AŞCHIA

In timpul prelucrării pieselor adaosul de material este detaşat de pe suprafaţa sau

suprafeţele piesei sub formă de aşchii.
Valorile care definesc mărimea aşchiei sunt cunoscute sub denumirea de parametrii
aşchiei.
Dimensiunile aşchiei detaşate nu sunt identice cu dimensiunile aşchiei nedetaşate
datorită deformaţiilor plastice mari ce apar în proces.
Mărimile aşchiei nedetaşate se definesc prin parametrii geometrici (grosimea “a” şi
lăţimea aşchiei “b” ) sau prin parametrii tehnologici (avansul “f” şi adâncimea de aşchiere
“ap”).

28
 Secţiunea teoretică a aşchiei nedetaşate “q” măsurată în planul normal pe viteza
principală de aşchiere se poate calcula cu relaţia :

q = a. b

Din figura 2.4.1 rezultă că :

a = f . sinr şi b = ap / sinr

iar înlocuind aceste valori în relaţia anterioară se obţine :

q = a . b = ap . f

Fig. 2.4.1. Parametrii aşchiei Fig. 2.4.2. Formarea microasperităţilor

Din cauza avansului şi a unghiului de atac secundar al sculei, secţiunea nominală

nedetaşată a aşchiei are o valoare mai mică decât secţiunea teoretică nedetaşată. Mărimea

29
secţiunii rămase este egală cu suprafaţa triunghiului ABC (fig.2.4.2). Astfel, suprafaţa
prelucrată a piesei va rezulta cu neregularităţi geometrice de înălţime Rc.

BIBLIOGRAFIE

1. Brîndaşu,D., ş.a. Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor. Lucrări de laborator . I.I.S. Sibiu, 1997.
2. Duca,Z Bazele teoretice ale prelucrărilor pe măsini unelte. Editura didactică si pedagogică,
Bucureşti, 1969.
3. Gavrilaş,I.,S.a. Tehnologia construcţiei de maşini, Curs litografiat, vol.I, I.P.B., 1988.
4. Hollanda, D. ş.a. Aşchiere şi scule aşchietoare. Editura didactică si pedagogică, Bucureşti, 1982.
5. Lazărescu,I. Teoria aşchierii metalelor şi proiectarea sculelor. Editura didactică si pedagogică,
Bucureşti, 1964
6. Minciu, C., Predincea, N Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor. Editura Institutului politehnic
din Bucureşti, 1992
7. Oprean,A. , ş.a. Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor. Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1981.
8. Popescu, I. Teoria aşchierii. Editura Universitătii din Craiova, 1994.
9. Steţiu, G. ş.a. Teoria şi practica sculelor aşchietoare. Editura Universităţii din Sibiu, 1994.
10. *** STAS 6599-81. Aşchiere şi scule aşchietoare. Terminologie
11. *** STAS 8902-71. Masini cu comanda numerica. Axe si miscari

30