Limbajul deficientului mintal

           Exista un acord cu privire la faptul ca dezvoltarea cognitiva nu este fixata

la naştere. În mod evident intervin alţi factori care joaca un rol important în
împiedicarea sau facilitarea progresului individual, cum ar fi: moştenirea
genetica, mediul familial în care copilul creşte si învaţă, accesul sau inaccesul la
serviciile de intervenţie, atenţia acordata problemelor de sănătate, prezenta sau
absenta serviciilor de sprijin familial, accesul sau inaccesul la o grădiniţă sau
şcoala potrivita lui.(M. Moldovan; G. Lakatos,2000).    
Deficientul mintal se comporta mult mai infantil, sub nivelul copilului
normal de aceeaşi vârsta cu el. Este mult mai imatur, mai rigid, cu o mobilitate
dinamica mai redusa. Din dinamica afectiva decurg caracteristici importante ale
intelectului: concretism, deficit intelectual si mobilitate intelectuala redusa,
absenta fanteziei, infantilism.(Burlea, 2007).
M. Cohn a semnalat 12 caracteristici ale inteligentei, care sunt deficitare
la copii cu dificultăţi de învăţare: 
1. de a abstractiza, analiza si generaliza;
2. de a preîntâmpina situaţii noi; 
3. de a elabora decizii optimale;
4. de a controla comportamentele (în desfăşurarea lor)
5. de a găsi modele practice de intervenţie în anumite situaţii:
6. de a găsi mijloace adecvate scopurilor;
7. de a crea si anticipa ; 
8. de a opera cu simboluri şi semnale;
9. de a sesiza absurditatea;  
10.de a reacţiona adecvat la sensul direct şi la cel figurativ;
11.de a reacţiona adecvat cu privire la laturile diferite ale aceloraşi
relaţii;
12.de a folosi erorile ca surse de informaţii.

1
Toate aceste trăsături ale inteligenţei umane nu sunt înţelese corect de către
aceşti copii, şi nu sunt tratate ca fiind importante.
                M. Chiva arata faptul ca, uneori, copilul cu dificultăţi de învăţare
poate deveni un adult cu un comportament normal, deşi nivelul intelectului
rămâne relativ constant. Aceasta afirmaţie se bazează pe faptul ca inteligenţa nu
este decât unul din multiplele instrumente psihice adaptive, alături de calităţi
afectiv – motivaţionale si volitiv - caracteriale ale personalităţii. Socializarea
deficientului mintal depinde de vârsta, de mediul familial, şcolar, socio-
profesional, şi în cele din urmă, de exigentele variabile ale societăţii.
Limbajul verbal
 Limbajul este un sistem coerent, în sensul că are reguli pentru
combinarea cuvintelor în anumite moduri, deci pentru a deveni un utilizator
eficient al limbii, copilul trebuie sa utilizeze nu doar un vocabular, ci si
gramatica acesteia.
"Fiinţele umane au potenţialul pentru a dezvolta limbajul, care e parte
integrata din moştenirea speciei noastre."(Pinker, 1994 în Schaffer, 2005).
Copiii sunt pregătiţi pentru limbaj de la naştere şi vor dezvolta atât
abilitatea de a înţelege vorbirea cât si pe cea de a o produce într-o gama larga de
situaţii. Materialul brut pentru dezvoltarea limbajului are nevoie sa fie
aprovizionat de către mediu: un rol semnificativ în achiziţia limbajului îl au şi
felul şi cantitatea stimulărilor verbale oferite de adulţi."(Schaffer, 2005).
"Limbajul este o componenta proprie creierului uman, datorită utilizării în
timpul producerii lui a unui sistem arbitrar de semne : limba, de natura fie 
sonoră, fie vizuală. Născut din nevoia de comunicare cu aproapele, limbajul
înseamnă folosirea unui cod, dar cu particularităţile individuale, în cadrul
aceluiaşi grup social. Deşi foloseşte acelaşi cod, adică limba, limbajul reprezintă
folosirea limbii la nivel individual; în acest sens, limba poate fi considerată un
instrument, pe care fiecare persoana îl foloseşte când vrea, când poate, dar mai

2
ales cum poate, având o funcţionare condiţionata multifactorial."(G. Burlea,
2007).
Prelungirea nedezvoltării limbajului la intrarea în şcoala a unor anumiţi
copii cu se manifesta prin:
- nesurprinderea unităţii fonetice şi grafice a sunetelor şi literelor, a
cuvintelor;  
- nediferenţierea sunetelor în cadrul cuvintelor; insuficienta dezvoltare a
mecanismelor transmiterii din limbaj interior în cel exterior
( dificultatea în trecerea din vocabularul pasiv la cel activ);  
- nerecunoaşterea semnificaţiei multiple pe care o au cuvintele: 
neîntrebuinţarea cuvintelor cu un grad mai mare de abstractizare;
- capacitatea redusa de formulare a propoziţiilor, frazele au lungime
redusa, nu e folosita fraza formata prin subordonare;
-         folosirea incorectă a singularului şi pluralului;
-         greutăţi în asimilarea formelor flexionate ale pronumelui;
-         folosirea excesivă a substantivelor şi verbelor în povestire;
-         sărăcia adverbelor şi a adjectivelor folosite în vorbire;
-         folosirea inadecvata sau omiterea regulilor gramaticale;
-         apariţia unor cuvinte parazitare, a repetărilor.
Se ştie că indiciul cel mai frecvent de nedezvoltare normală a copilului in
primii ani de viaţă este apariţia întârziată a vorbirii. Astfel, unii autori consideră
ca etatea medie la care copilul normal pronunţă primele cuvinte este in jurul
vârstei de un an, pe când la copiii deficienţi mintali s-a constatat ca aceasta se
produce cu întârziere de doi - trei ani.(Petrova, V., 1977, Axionova, A.,2002,
Verza, E.,1976 Popovici, D.2000) Rămânerea în urma a deficienţilor mintali
apare in mod şi mai evident atunci când se ia in considerare etatea la care
vorbirea începe să se desfăşoare în propoziţii. La normali, acest mod de
comunicare se observa la 1 an si 7 luni, iar la deficienţii mintali abia pe la 3 ani.

3
 Se considera ca intervalul dintre pronunţarea primului cuvânt, sau a
cuvintelor izolate si vorbirea in propoziţii este mai semnificativ decât etatea la
care apare primul cuvânt. Daca la un copil pronunţarea primului cuvânt are loc
cu întârziere, dar la scurt interval începe sa vorbească în propoziţii, trebuie
exclusa ipoteza ca ar fi vorba de o deficienţă mintala. Aceasta se explica prin
faptul ca pronunţarea primului cuvânt poate sa aibă loc şi sub forma unei ecolalii
fiziologice, pe când pronunţarea propoziţiilor presupune procese psihice si
fiziologice mai complexe.
După alte cercetări, datele diferă, stabilindu-se vârsta medie de apariţie a
vorbirii normalilor la 15 luni -; extremele variind intre 9 si 25 de luni, iar cea a
deficienţilor mintali la 34 luni, extremele variind intre 12 si 156 luni. Se
precizează că normalul utilizează cuvintele izolate intre 10 si 18 luni iar
deficientul mintal intre 2½ si 5 ani. Decalajul dintre datele cercetărilor amintite
se explică prin menţinerea unui criteriu unitar de apreciere a apariţiei vorbirii.
Cu alte cuvinte, simpla observare nu oferă date suficient de obiective
pentru a stabili în ce măsură complexul sonor emis de un copil constituie un
cuvânt cu valoare de semnal sau este o imitare prin ecolalie fiziologica. În al
doilea rând, decalajul poate decurge şi din compoziţia grupelor studiate, întrucât
limbajul este un fenomen al cărui ritm si limită de dezvoltare sunt influenţate în
mare măsură de condiţiile educative.
Din cercetările amintite rămâne totuşi valabila constatarea ca la deficienţii
mintali limbajul se dezvoltă, în general, cu întârziere, sub toate aspectele sale.
Cu cat deficienţa intelectuală a unui copil este mai pronunţată, cu atât limbajul
sau apare cu mai mare întârziere si rămâne la un nivel mai scăzut la vârsta
adultă.
Din studiile efectuate, la deficienţii mintali profunzi de la graniţă cu
deficienţa mintală severă, s-a constatat că la aceşti copii primul cuvânt a apărut
la 54 luni - 4,6 ani), iar propoziţia pe la 153 de luni(12,6 ani). La deficienţii
mintali severi, cuvântul a apărut la 43 luni(3,7 ani) şi propoziţia la 93 luni (7,6

4
ani), iar la deficienţii mintali uşori, cele doua manifestări ale limbajului au
apărut la 34 si, respectiv, la 89 luni.
În altă ordine de idei, s-a ridicat problema dacă stabilirea nivelului de dezvoltare
a limbajului unui copil poate oferi date suficiente pentru aprecierea nivelului sau
intelectual. Cercetările existente au scos in evidenta complexitatea relaţiei dintre
cei doi factori.
Astfel, in primul rând, nu orice întârziere în dezvoltarea vorbirii este un indiciu
cert al deficienţei mintale, deşi cea mai frecventa cauză a apariţiei întârziate a
vorbirii o constituie deficienţa intelectuală. Acelaşi fenomen poate însă fi cauzat
şi de alte cauze ca: de anumite boli, de anumite deficiente organice, de
insuficienta stimulare a vorbirii din partea anturajului, de trăirea unui soc afectiv
etc.
Rezerva în stabilirea unei relaţii directe intre nivelul intelectual şi dezvoltarea
limbajului este justificata şi de faptul că limbajul este un fenomen deosebit de
sensibil la condiţiile educative în care se dezvolta copilul.
Cercetările care au urmărit raportul dintre vârsta de apariţie a vorbirii si
etatea mintală au găsit o corelaţie moderata, si anume: 0.41 la băieţi si 0.31 la
fete. Trebuie, de asemenea, sa amintim si faptul ca nu toate aspectele limbajului
sunt la fel de semnificative pentru nivelul dezvoltării intelectuale. Astfel, intre
etatea mintală si productivitatea vorbirii corelaţia este de 0.37, intre nivelul
mintal si lungimea frazelor utilizate corelaţia este 0.63 si între capacitatea de
discriminare a fenomenelor si nivelul intelectual este o corelaţie de 0.71.
Aceste corelaţii se modifica o data cu vârsta. Astfel, în timp ce la vârstele
mici s-a găsit o corelaţie de 0.41 intre nivelul intelectual si rezultatele de la
diferite probe de dezvoltare a limbajului, la vârstele mai mari corelaţia a fost de
0.51. Corelaţia dintre nivelul intelectual si dezvoltarea limbajului este mai mare
după etatea mintala de 7 -; 8 ani. In aprecierea nivelului de dezvoltare a
diferitelor componente ale limbajului este necesar sa se ţină seama de faptul că
procesul de comunicare este influenţat de condiţiile in care se realizează.

5
 De exemplu, lungimea frazei unui copil nu este aceeaşi in convorbirea lui
cu un adult si in convorbirea cu un alt copil. Din aceasta cauză, atunci când se
examinează nivelul de dezvoltare a limbajului sunt necesare condiţii identice
pentru toţi subiecţii .
In ceea ce priveşte tulburările de limbaj, se considera că, în general, nu
există la copiii deficienţi mintal tulburări de limbaj cu caracter patognomonic,
adică tulburări care nu le întâlnim şi la normali.
Deosebirea consta în faptul că la deficienţii mintali tulburările se menţin şi
la o vârsta mai înaintată. In al doilea rând, la deficienţii mintali se întâlneşte la
acelaşi individ un complex de mai multe deficienţe, ceea ce face ca uneori
vorbirea lor sa fie greu de înţeles.
Deficienţele limbajului la copiii deficienţi mintali apar sub mai multe aspecte si
anume:
1. al percepţiei şi înţelegerii vorbirii interlocutorului;
2. al volumului vocabularului;
3. al complexităţii frazelor;
4. al expresivităţii vorbirii;
5. al articulării;
6. al fonaţiei şi al ritmului vorbirii;
7. al mijloacelor auxiliare de comunicare.
Cu cât gradul deficienţei mintale este mai pronunţat, cu atât frecventa
tulburărilor de limbaj este mai mare.
Discutată este şi problema dacă deficienţele limbajului de la deficienţii
mintali sunt sau nu similare cu cele ale copiilor normali de o vârsta mai
mica dar cu acelaşi nivel intelectual. Astfel, cercetările arată ca deficienţii
mintali obţin rezultate mai slabe la următoarele probe:
- numirea obiectelor familiare;
- definirea cuvintelor (a noţiunilor);
- diferenţierea si reproducerea sunetelor vorbirii;

6
 - in lungimea si complexitatea frazei.
In plus, la deficienţii mintali s-au găsit unele moduri de comunicare
absente la normalii cu acelaşi nivel intelectual, ca de exemplu răspunsuri
inadecvate la întrebări, utilizarea gestului în locul cuvântului şi
manifestări de pseudovorbire (polisilabe fără semnificaţie).
In legătură cu particularităţile diferitelor aspecte ale limbajului la copiii
deficienţi mintali, distingem următoarele aspecte:
I. Vocabularul copiilor deficienţi mintali este mai limitat decât cel al
normalilor, mai ales sub aspectul cuvintelor-noţiuni cu caracter abstract.
Astfel, adeseori, aceste cuvinte-noţiuni cu caracter abstract sunt utilizate
în mod defectuos intr-un context diferit de cel in care le-au învăţat.
In vocabularul deficienţilor mintali sunt sărac reprezentate cuvintele-
noţiuni care desemnează mărimea, relaţiile spaţiale, caracteristicile
psihice.
Deficienţii mintali utilizează în mod frecvent pronumele demonstrativ
asta, acela sau termeni nespecifici, ca de exemplu om în loc de bătrân,
bărbat, copil.
Cu cât partea de vorbire este lipsita de un suport concret, cu atât utilizarea
ei este mai sporadica. De aceea se observă frecvenţa predominantă a
substantivelor faţă de celelalte părţi de vorbire.
Şi în ceea ce priveşte substantivele se remarca o serie întreaga de
imprecizii datorate unor generalizări greşite ca, de exemplu, spun unghiile
pisicii in loc de gheare sau parul pisicii in loc de blana pisicii sau, adeseori,
indică în loc de denumirea obiectelor, acţiunea lor.
Numărul de verbe de care dispun deficienţii mintali este mult mai mic
decât la normali.
Din cauza că si adjectivele utilizate de deficienţii mintali sunt puţine, vorbirea
lor este lipsita de coloratura afectiva si stilistica. Deficienţii mintali aplică uneori
adjectivele în mod inadecvat sau pentru determinarea unor însuşiri neesenţiale.

7
 Copii deficienţi mintali manifesta deficienţe şi sub aspectul capacităţii de
a înţelege comparaţiile, metaforele si epitetele.
Un alt aspect supus cercetării a fost şi acela dacă deficienţii mintali sunt
sau nu capabili să aprecieze un text artistic. Sub acest aspect s-a constatat faptul
ca, deşi le plac textele literare, ei nu sunt capabili sa justifice de ce le plac aceste
texte, nesesizând figurile de stil.(Petrova V.G. 2002)
O altă problemă studiată a fost şi aceea a procedeelor prin care se
dezvăluie mai bine explicaţia cuvintelor noi, cercetându-se, in acest sens, rolul
pe care îl are explicaţia sensului cuvântului, utilizarea cuvântului in context şi
rolul materialului intuitiv. Cercetările au arătat că de multe ori deficienţii mintali
nu observa prezenta unui cuvânt nou, întrucât îl confundă cu altul cunoscut.
Desprinderea sensului din context se realizează cu atât mai greu, cu cat în
fragmentul respectiv sunt mai multe cuvinte necunoscute şi cu cât situaţia redata
este mai puţin familiară.
O problemă aparte o constituie discrepanta dintre vocabularul activ si cel
pasiv, fenomen ce este mult mai accentuat la deficienţii mintali. Astfel, in
vorbirea spontana sau in răspunsurile la întrebări la elevii din şcoala auxiliară, se
actualizează cuvintele cu circulaţia cea mai larga.
Unele particularităţi ale limbajului deficienţilor mintali rezultă din
deficienţele limbajului ca atare iar altele decurg din deficienţele altor aspecte de
ordin psihic. Aşa de exemplu, utilizarea greşita a unui cuvânt nu este
determinată întotdeauna de absenţa sensului adecvat din limbajul activ,
fenomenul poate sa apară si datorită unei lipse de mobilizare, aşa cum se poate
întâmpla la normali din cauza de oboseală, sau poate să apară şi din cauza ca
asociaţiile sunt la deficienţii mintali extrem de libere si necontrolate.
Fraza copiilor deficienţi mintali, atât in limbajul scris, cat si in cel oral, se
distinge printr-un număr cât mai mic de cuvinte. Se constată, de asemenea, şi
alte greşeli, cum ar fi omiterea subiectului, omiterea predicatului sau repetarea
subiectului si a predicatului.

8
In general, elevii deficienţi mintali nu folosesc propoziţii secundare, sau, chiar
daca le folosesc, acestea au o structura foarte simpla.(C.Păunescu, E. Verza)
In ceea ce priveşte legătura dintre propoziţii, se observa faptul ca aceasta
nu se face, in general, prin conjuncţii sau se efectuează prin conjuncţii simple
(şi). Construcţia deficitara a frazei apare în modul cel mai evident mai ales
atunci când sunt puşi in situaţia de a formula o întrebare.

Particularităţile limbajului la diferite forme clinice de deficienţă mintală

In general, deficientele de limbaj sunt comune tuturor tipurilor de

deficienţă mintală. Totuşi, în ultimul timp, s-au efectuat cercetări pentru a
evidenţia daca nu exista dereglări sau complexe de dereglări mai frecvente la un
tip sau altul de deficienţă mintală. Astfel, s-a constatat ca la deficienţii mintali
post - encefalici se observa adeseori o vorbire ezitanta, exploziva si dificultăţi în
găsirea termenilor adecvaţi.
La copiii deficienţi mintali epileptici, mai ales după crizele comiţiale, se
observă perseverări în vorbire, iar repetarea unor sunete sau cuvinte este uneori
atât de frecventa încât dă impresia unei veritabile bâlbâieli.
Copiii cu sindrom Down au o articulare defectuoasă, ceea ce face ca
vorbirea lor sa fie greu de înţeles. Vocea lor este lipsita de modulaţie. Cretinii au
o voce stridenta si lipsita de precizie, determinata de hipotonusul muscular al
aparatului verbo - kinestezic.
In ultimul timp s-au efectuat încercări de a stabili dacă există sau nu
diferenţe între limbajul deficienţilor mintali de tip familial si cel al deficienţilor
mintali cu leziuni cerebrale.
Din cercetări reiese că rezultatele cele mai slabe, sub aspectul limbajului, în
general, au fost obţinute de copiii cu leziuni cerebrale, rezultatele copiilor

9
deficienţi mintali fără leziuni cerebrale fiind semnificativ mai bune în probele de
numire de imagini şi în imitarea unor complexe sonore (cuvinte fără sens).
Alţi autori considera ca deficienţii mintali cu leziuni cerebrale au un
vocabular mai bogat, ca pot da o explicaţie mai extinsa a termenilor pe care-i
utilizează.
Iar alţi autori arata ca la copiii cu leziuni cerebrale se obţin rezultate mai bune în
învăţarea cuvintelor pe baza repetării, dar sunt inferiori în realizarea asociaţiilor,
a integrării conceptelor.

Condiţiile psihologice care trebuie respectate în munca de corectare a

vorbirii si de dezvoltare a limbajului la deficienţii mintali

Datorită deficientelor intelectuale, activitatea de corectare a vorbirii se

realizează cu mai mare dificultate decât la copiii normali. Cu toate acestea,
efectele pozitive ale activităţii de dezvoltare a limbajului de corectare a vorbirii
sunt dovedite chiar şi la deficienţii mintali profunzi. Întrucât limbajul este un
fenomen complex, activitatea educativa de dezvoltare si corectare a sa trebuie sa
fie multilaterala.
Punctul de plecare îl constituie dezvoltarea unei motivaţii adecvate. In al
doilea rând, activitatea educativa nu se poate reduce numai la corectarea
articulării, a ritmului şi a fonaţiei, ci trebuie sa urmărească dezvoltarea
limbajului ca instrument al gândirii, ca mijloc de reglare a activităţii. In acest
scop, o prima condiţie o constituie îmbogăţirea bagajului de reprezentări si
stimularea activităţii de gândire. Exerciţiile de vorbire nu vor avea, in acest caz,
un caracter formal, nu se vor reduce la repetarea, mai mult sau mai puţin
corecta, a unor cuvinte, ci se vor axa pe exprimarea unor impresii si idei
personale.
Pentru a oferi un suport activităţii de vorbire, se va forma în primul rând
mediul educaţional: se vor utiliza cât mai multe obiecte, machete, imagini cu

10
care subiectul acţionează. Nu poate fi neglijata nici dezvoltarea capacităţii de
susţinere a unui dialog.
De mare importanta este si dezvoltarea capacităţii de a transpune in activitate
ceea ce se recepţionează prin limbajul scris. In acest scop, sunt utile propoziţiile
comenzi.
Pentru dezvoltarea expresivităţii vorbirii sunt utile scenetele, piesele de teatru,
iar elevii mai mari pot fi învăţaţi sa conducă teatrul de păpuşi. Utilizarea
telefonului (joc sau real) trezeşte interesul copiilor pentru o exprimare clară, le
măreşte atenţia faţă de vorbirea interlocutorului.
Înregistrarea vorbirii copiilor si ascultarea ei constituie, de asemenea, o condiţie
pentru trezirea interesului fata de exprimarea corecta. Nu pot fi neglijate nici
mijloacele auxiliare de comunicare, cum ar fi mimica si pantomimica. In acest
scop, se pot organiza jocuri in care un copil imita anumite stări, iar ceilalţi
verbalizează ceea ce au văzut.
Corectarea deficientelor articulatorii verbale poate fi mult ajutata daca are
loc in paralel cu corectarea motricitatii in general. Activitatea de corectare a
vorbirii nu trebuie sa se desfăşoare sub forma unor exerciţii formale. S-a dovedit
că sunt mai utile şedinţele de corectare efectuate in grup si care reproduc situaţii
de viata.
Este important ca profesorul care executa activitatea de corectare a
vorbirii să obţină cooperarea părinţilor şi a celorlalte cadre didactice. Astfel ca
aceştia trebuie să fie informaţi asupra aspectelor în curs de cercetare pentru a fi
urmărite şi de către ei.

Particularităţi ale comunicării

și terapiei limbajului la şcolarii cu handicap mintal

11
În tulburările de pronunţie, cum sunt dislalia, rinolalia, dizartria, caracterizate
prinpronunţia deformată a unor sunete, silabe, cuvinte; omisiuni, înlocuiri,
inversări de sunete, silabe, exerciţiile de dezvoltare a auzului fonematic prin
meloterapie sunt: imitarea sau identificarea unor animale; jocul muzical
“Ghiceşte cine te-a strigat”; diferenţierea paronimelor prin recitare sau cântare
de poezii ritmice.

În tulburările de ritm şi fluenţă a vorbirii, caracterizate prin întreruperi ale

fluenţei vorbirii (bâlbâiala); vorbirea în tempo prea rapid (tahilalia); vorbirea în
tempo prea rar (bradilalia), exerciţiile meloterapeutice pentru reglarea ritmului
se încep cu: exerciţii de pronunţie/cântare în timpi egali; exerciţii de recitare
/cântare, însoţite de bătăi ritmice; exerciţii de respiraţie în timpi egali. Exemple
de tipuri de exerciţii pentru reglarea respiraţiei verbale:

a.) exerciţii de inspiraţie scurtă şi expiraţie: lungă, explozivă, lină, cu şi fără

vocalizări

b.) exerciţii de suflat (în scopul scoaterii aerului pe gură şi nu pe nas). De

exemplu, suflatul de la diferite distanţe în flacăra unei lumânări, pentru a o
stinge; umflatul unui balon, suflatul în morişti, jgheaburi cu bile, trompete,
fluiere, muzicuţe, etc. Se recomandă şi jocul “Mirosul florilor”.

c.) exerciţii de emitere a unor onomatopee, de vocalizări, silabisiri, pronunţări de

cuvinte, sintagme şi propoziţii simple dintr-o singură expiraţie. De exemplu:

- suflu lung: aaa…eee…iii…ooo…uuu - fff…vvv

- suflu scurt: p, t, c

- suflu lin: m, n, l, etc.

Tulburările de voce (afonie, disfonie) caracterizate prin scăderea intensităţii şi

12
timbrului vocii şi pierderea expresivităţii şi intonaţiei, se ameliorează prin
exerciţiile meloterapeutice de pronunţie de sunete la diferite intensităţi; exerciţii
de pronunţie a unei propoziţii în diferite intonaţii: exclamativ, imperativ,
afirmativ, interogativ, etc. (Exemplu propoziţia: “Mergi la Chişinău.”); sau
exerciţii de pronunţie a unei propoziţii în diferite forme expresive: bucurie,
tristeţe, furie, spaimă, etc.

13
14