Scrisorile eminesciene

Marile resurse ale gandirii social-estetice a lui Eminescu, conceptia despre lume
si viata a poetului, protestul sau romantic impotriva scepticismului
contemporanilor, impotriva falselor idealuri si valori sau a lipsei totale de idealuri,
indignarea poetului, revolta lui romantica viciilor incurabile – care urateau pana
la desfigurare fata societatii contemporane lui – isi gasesc o expresie artistica
desavarsita in cele cinci ,,Scrisori” eminesciene.

Aparitia ,,Scrisorilor” constituie un moment de cotitura revelatoare in

creatia poetica eminesciana. Ele apartin acestei perioade de maturitate
artistica deplina a poetului, cand geniul sau creator evolueaza vertiginos
catre ,,Luceafar”.

,,Epuizanta perioada de la ,,Timpul” coincide cu conceperea ,,Scrisorilor”.

Asa se si explica faptul ca, intre octombrie 1879 si februarie 1881,
Eminescu publica in ,,Convorbiri literare” o singura creatie, o elegie de o
covarsitoare tristese ,,O, mama”.

Anul 1881 este consacrat aparitiei ,,nemuritoarelor Scrisori-satire”, cum le

numeste Titu Maiorescu in editia sa, pentru caracterul lor satiric
pronuntat. Poetul insusi isi subtitreaza ,,Scrisoarea II”, ,,satira”.

,,Scrisorile” eminesciene I, II, III, IV, V) sunt epistole literare cu un

puternic caracter satiric, ce continua drumul deschis in literatura noastra
in veacul trecut de catre Grigore Alexandrescu si Costache Negruzzi.
Primele patru ,,Scrisori” sunt publicate intre 1 februarie si 1 septembrie
1881 in ,,Convorbiri litereare”, iar ultima, fragmentar in 1886 si integral in
1890.

Poem filosofic de factura romantica, ,,Scrisoarea I” abordeaza, in cadrul

mai larg al relatiei omului de geniu cu timpul si societatea umana, teoria
nasterii, evolutiei si a unei stingeri previzibile a sistemului cosmic. Din
perspectiva evidentierii miturilor, ,,Scrisoarea I” constiuie valorificarea
artistica stralucita a primelor trei mituri fundamentale mitul nasterii si
stingerii universului, mitul istoriei, fundamentat pe opozitia bine-rau, mitul
magului).

Eminescu pune, in acelasi timp, problema destinelor, sociale ale fiintei

omenesti si problema destinului general al fiintei umane. Din aceasta
perspectiva, ,,Scrisoarea I” este, in egala masura, o poezie cosmogonica
si satirica satira sociala), care-si afla unitatea intr-un element
supraordonat acesteia.

Ca orice poem amplu eminescian, ,,Scrisoarea I” are o structura

antitetica. Compozitia este perfect echilibrata, in ciuda existentei unor
parti distincte. Astfel, ,,Scrisoarea I” este alcatuita din cinci tablouri,
construite cu grija evidenta de simetrie si armonie compozitionala.
Prima secventa este 515j96f constituita conturul cadrului nocturn
romantic, in care omul de geniu mediteaza asupra timpului si conditiei
omului. In simetria poemului, cadrul initial are atributele unei uverturi
simfonice, in care astrul tutelar, stapan al universului, e martor al timpului
universal si al timpului individual. In acest tablou, larg dimensionat, in
care metaforele-simbol sugereaza spatii infinite, se insinueaza treptat
meditatia poetului asupra scurgerii ireversibile a timpului. Tema
dominanta, in aceasta prima secventa e timpul, careia i se asociaza
subteme fugit ireparabile tempus, fortuna labilis, vanitas vanitatum,
aceste subteme facand trecerea catre meditatia asupra conditiei umane.

Tabloul initial este perceput vizual, dar cu o extraordinara forta dinamica,

dinamism sugerat de verbele ,,varsa”, ,,scoate”, ,,dand viata”,
,,scanteiaza”, ,,strabate”, ,,pluteste”, dar mai ales prin substantive si
adjective. Sunt extrem de sugestive cuvintele prin care poetul urmareste
drumul astrului, martor al nemarginirii spatiului si al universului omenesc.
De la planul initial, se trece gradat la tabloul cetatii umane.

In tabloul al doilea, poetul surprinde sintetic, in linii de portret satiric

uneori, spectacolul umanitatii, cu tipuri sociale de diverse categorii.
Meditatia asupra existentei sociale aseaza in antiteza romantica diferitele
ipostaze umane, de la acel rege ,,ce-mpanzeste globu-n planuri pe un
veac”, la omul sarac ce abia cugeta ,,la ziua cea de maine”. Ironia se
adanceste in schitele care sugereaza imaginea tanarului ce ,,cauta-n
oglinda de-si bucleaza al sau par”, sau a negustorului care ,,imparte
lumea de pe scandura tarabii”.

In contrast cu aceasta imagine se situeaza batranul dascal, ,,uscativ asa

cum este, garbovit si de nimic Universul fara margini e in degetul lui mic”.
Dimensiunile uriase ale personalitatii batranului dascal sunt sporite de
comparatia cu Atlas, care sprijinea cerul pe un umar, asa cum batranul
dascal sprijina vecia pe un umar.

Potretul fizic si moral scoate in evidenta preocuparea savantului a omului

de geniu) pentru a descoperi binele universal, pentru a dezlega
nepatrunsul, pentru a cuprinde cu mintea ce nu a putut vreo minte sa
priceapa si pentru a vedea cu ochiul ce n-a fost ochi care sa vada.
Identificata cu ochiul lunar, constiinta poetului contempla viata
schimbatoare a fiintei umane, a indivizilor asezati diferit pe scara
manifestarilor sociale. In aceasta secventa poetica, Eminescu valorifica
ideea lui Schopenhauer privind egalitatea tuturor in fata mortii.

Partea a treia a ,,Scrisorii I” este o cosmogonie, in care grandiosul si

sublimul se convertesc intr-un stil metaforic de anvergura perspectivele
cosmice se numara printre cele mai largi si mai sugestive pe care le-a
nascocit vreodata fantezia romantica. Ele sunt mai adevarate decat cele
zugravite chiar de Shelley si de Novalis. Nasterea lumii depasind izvorul
vedic metafizic al inspiratiei, capata un concretete si un adevar care se
impun ca niste date ale stiintei. Te simti dintr-o data martor al creatiei,
esti prins in hora sferelor ceresti si asculti pitagorica lor muzica pe care
versurile o sugereaza. Zoe Dumitrescu – Busuleanga).

Geneza si stingerea lumii sunt prezentate in imagini simbol de la

momentul increatului pana la stingere, prin racirea soarelui si caderea
stelelor.

Tabloul grandios al haosului, al momentului de increat, desfasoara imagini

care nu se pot subordona notiunilor de spatiu si timp. Ideea e sustinuta
prin suita de interogatii, dar mai ales prin extraordinara capacitate a
poetului de a cupla in vers, prin repetitie, cuvinte care provin din aceeasi
radacina ,,La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta, Cand patruns de
sine insusi odihnea cel nepatruns Fu prapastie? Genune? Fu noian intins
de apa?”.

Interogatia e sprijinita de sinonimia substantivului ,,prapastie”, sau

folosirea cuvintelor derivate cu prefixe: ,,nefacute”, ,,desface”. Toate
acestea confera tabloului cosmic un inalt grad de generalitate,
materializand astfel abstractiunile.

Retraind timpul mitic illlo temporare) si sacru al origirii, poetul contempla

energia de nastavilit a punctului miscator, care, descatusand eterna pace,
impinge cugetarea lumilor, a macrocosmosului, a microcosmosului
deopotriva.

Intr-o succesiune de tablouri puse in miscare, macro si microcosmosul se

situeaza in antiteza, in raport cu spatiul, dar converg spre acelasi punct, in
realatiile cu timpul: ,,Caci e vis al nefiintei universul cel himeric”.

Dinamica tabloului e sugerata nu doar prin verbe ,,se desfasoara”,

,,rasare”, ,,viu”) ci si prin substantive, asezate intr-o sugestiva
enumeratie: ,,De atunci rasare lumea; luna soare si stihii”, sau prin
substantive colective ,,roiuri”, ,,popoare”). Cu o arta desavarsita,
Eminescu stapaneste sinonimia si antinomia, conferind in text cuvintelor
simple valori de neegalat.

In legatura cu sursele filozofice ale cosmogoniei eminesciene, observa

unanima parere a exegetilor in a fixa punctul de plecare in imnul creatiei
din poemele vedice. Atractia spre filosofia indiana se poate explica la
Eminescu si prin atractia pentru limba sanscrita, pe care poetul o studiaza
la Viena si Berlin.

O alta sursa reperabila trimite la poemul naturii, de Lucretiu, care,

preluand ideea de la Democrit, explica nasterea lumii prin miscarea
atomilor in vid.
Stingerea soarelui si a universului e de sorginte byroniana. Ideea din
versul ,,Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate reproduce ideile lui
Heraclit, corespunzand si gandirii lui Schopenhauer. Schopenhauer
considera ca eternitatea este o negatie a timpului, in timp ce teoria
cosmogonica sustinuta de Kant si Laplace e valorificata original in
,,Scrisoarea I”. Putini sunt eminescologii care au identificat in poem
influenta gandirii romanesti. Ion Rotaru, in ,,In cautarea unei mitologii
romanesti”, trimite gandirea eminesciana la gandirea populara cu privire
la facerea lumii: aproape toate entitatile folclorice, si cu deosebire cele din
Moldova de nord, arata ca, dupa credintele populare, samburele creator a
luat nastere dintr-un vartej de spuma de pe fata unei mari aflate intr-un
intuneric fara margini.

Meditatia batranului dascal sfarseste prin tabloul stingerii lumilor, al

,,mortii termice” a universului. Nu intalnim nimic violent in acest
apocalips, conceput ca o epuizare a energiei universale. Tabloul este
dominant de ideea mortii termice finale, teorie in voga pe vremea lui
Eminescu. Materia recade in haos, viata recade in moarte. Ciclul universal
se incheie. Moare insusi timpul, durata, prezentul cel etern: ,,Timpul mort
si-ntinde trupul si devine vesnicie”. Acest vers este unul de mare
concentratie ideatia lui Eminescu.

Partea a patra este consacrata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu in

lumea semenilor sai. Dar, nici aici problematica sociala a geniului nu e
abordata direct, pentru ca dascalul continua, in mod firesc, sa cugete, de
data aceasta nu la destinul lumilor cosmice, ci la destinele indicvizilor lumii
terestre, cugetare in care apare din nou identitatea oamenilor cu ei insisi
si cu omenirea intreaga, prin verificarea unei fraze dintr-un text indic:
,,Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate”.

Framantarea vointelor marunte se loveste de inexorabilul destin al

timpului ireversibil: ,,Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce
gandesc? /Ca si vantu-n valuri trece peste traiul omenesc”.

De la versul 97, poetul se ocupa de conditia geniului intr-o societate

bantuita de preocupari si interese meschine. Abia aici accentele satirice
incep sa tasneasca, uneori violenta ironiei, mai rar a expresiei (ca in
,,Scrisoarea III”) surprinzandu-l pe cititor prin incisivitatea ei.

Idei schopenhauriene apar si aici. Imposibilitatea cunoasterii propriei vieti

– pentru ca singura clipa sigura de existenta este cea prezenta – lasa
considerearea omului de geniu la discretia rauvoitoare a invidiosilor, la
adresa carora Eminescu face cateva sarcastice aprecieri: ,,Poate vreun
pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, /Printre tomuri bracuite asezat
si el, un brac, /Aticismul limbii tale o sa-l puna la cantari, /Colbul ridicat
din carte-ti l-o sufla din ochelari /Si te-o strange-n doua siruri, asezandu-
te la coada, /In vre-o nota prizarita sub o pagina neroada”.
Apare de asemenea, si pesimismul schopenhauerian: ,,Poti zidi o lume-
ntreaga, poti s-o sfarami orice-ai spune /Peste toate o lopata de tarana se
depune”; si din nou stergerea deosebirilor dintre ambitia puterii, politice
(,,Mana care-au dorit sceptrul”) si capacitatea gandirii atotcuprinzatoare
(,, si ganduri /Ce-au cuprins tot universul”) in perspectiva mortii: ,,incep
bine-n patru scanduri”.

Imaginea unor funeralii organizate cu falsa solemnitate da din nou prilej

poetului satiric sa-si exerseze inciziile sale sarcastice in ranile tarelor
omenesti: indiferenta, ipocrizia, lauda interesata. Precum omul, nici opera
nu va avea in posteritate o soarta mai buna. Incompetenta si nepasarea,
comoditatea si reaua-credinta vor conduce la ignorarea adevaratei opere,
totul rezumandu-se la ,,biografia subtire”, careia-i vor gasi ,,pete multe,
rautati si mici scandale”, ,,pacatele si vina /Oboseala, slabiciunea, toate
rele ce sunt /Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant”. Pentru
ca ,,Astea toate te apropie de dansii /Nu lumina /Ce in lume-ai revarsat-
o”.

Sarcasmul cu care Eminescu se refera la maruntii cercetatori ai operei

omului de geniu aminteste de incisiva critica a politicianismului din
,,Scrisoarea III”, dar nu indignarea pare sa fie starea de spirit ce
alimenteaza aici lirismul textului, ci amaraciunea, compasiunea si
dezavuarea.

Satira din ,,Scrisoarea I” are, prin urmare, ca obiect inaderenta sau chiar
indiferenta mascata a filistinului la creatia geniului, ca si tendinta lui de a
minimaliza tot ceea ce depaseste nivelul sau mediu de intelegere, de a
comenta omul, nu opera, personalitatea artistica.

Versurile au, in aceasta parte, o forma sententioasa, gnomica: ,,De-a

vietii lor enigma ii vedem pe toti munciti /Far-a sti sa spunem care ar fi
mai nenorociti”; ,,Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l /Ce-o sa
aiba din aceastea pentru el batranul dascal ?”; ,,Si cand propria ta viata
singur n-o sti pe de rost, /O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a
fost ?”; ,,Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami, orice-ai spune, /Peste
toate o lopata de tarana se depune”; ,,Toate micile mizerii unui suflet
chinuit /Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit”.

In aceasta forma superioara, lipsita de tot ceea ce ar fi putut fi interpretat

ca un atac personal la adresa cuiva, ridicata, deci, la generalitate,
Eminescu isi exprima atitudinea sa fata de meschinaria practicilor unei
societati incapabile de a promova valorile. Refugiul, el il cauta in
contemplarea naturii infinite (se repeta tabloul cu care poemul se
deschide) si in creatie.

In partea a cincea se revine, asadar, la motivele initiale: contemplarea

propriei vieti si a vietii lumii sub zodia luminii solenare ce dezvaluie,
alaturi de frumusetile eterne ale naturii, crudul si tristul adevar al
identitatii tuturor oamenilor cu ei insisi si a tuturor laolalta in perspectiva
mortii: ,,Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii /Deopotriva-i
stapaneste raza ta si geniul mortii !”.

Iata, asadar, destinul omenirii: egali cu totii, in nimicia noastra; destinati

sa construim ,,musuroaie de furnici”, microscopice fapturi; biete ,,muste”
ce traiesc o zi numai, intr-o lume pe care creatorul suprem ,,o masoara cu
cotul”, care, la randul ei, e pandita din fata si din urma de acelasi
intuneric.

Constatand ca totul e nimicnicie, ca tot ceea ce noi socotim a fi impuls

propriu nu e decat manifestarea unei puteri mai presus de noi, Eminescu
ajunge sa conjuge conceptia lui Schopenhauer in tonuri elegiace,
convertind, in felul acesta, satira in elegie.

Subintitulata ,,Satira”, ,,Scrisoarea II” concretizeaza sila si dispretul

poetului fata de degradarea raporturilor umane intr-o civilizatie a
carierismului, a ambitiilor meschine, societate care inabusa capacitatea
creatoare a artistului cinstit, a poetului adevarat.

Poetul subliniaza faptul ca arta s-a degradat tot atat cat si gandirea, intr-
un fel care jigneste pe artistul adevarat. S-au degradat relatiile public-
autor, evident in favoarea acelui ,,soi ciudat de barzi”, care si ei
instaureaza o ordine a non-valorii, s-au degradat si telul artistului clasic,
gloria, si obiectul principal al liricii, iubirea.

In aceste conditii, poetul de geniu isi refuza capacitatea creatoare,

nemaiavand cui sa-si transmita mesajul. Motivele artei adevarate au
disparut, iar el nu vrea sa scrie vreo ,,istorie pe apa” pe gustul
mediocrilor, nici sa-si faca din creatie o trambulina sociala; nu vrea sa
scrie nici pentru glorie, nici pentru idealuri, nici pentru dragoste, pentru ca
nimic nu mai este pur si adevarat: ,,De-oi urma sa scriu in versuri teama
mi-e ca nu cumva /Oamenii din ziua de astazi sa ma-nceapa-a lauda
/Daca port cu usurinta si cu zambet a lor ura /Laudele lor desigur m-ar
mahni peste masura”.

Astfel, alaturi de alte poezii (,,Epigonii”), ,,Scisoarea II” pune in lumina

conceptia lui Eminescu despre menirea in lume a poeziei si a poetului.

Stralucita satira politica la adresa falsului patriotism si a cosmopolitismului

societatii contemporane lui, ,,Scrisoarea III” concretizeaza, mai mult decat
celelalte creatii, revolta poetului fata de politicienii vremii sale, care
tradasera cu totul idealurile revolutiei pasoptiste, degenerand intr-un
liberalism mercantil si demagogic.

Poezia este conceputa din anii studentiei vieneze si continuata la Berlin;

ea urma sa incheie vastul poem ,,Memento mori”. ,,Scrisoarea III”
cunoaste o varianta din timpul activitatii de ziarist de la ,,Timpul”, cu
titlul ,,Patria si patriotii”. Varianta definitiva este publicata la 1 mai 1881,
in ,,Convorbiri literare”.

Asemeni marilor creatii eminesciene, structura poemului este antitetica,

fiind compus dintr-un prolog, doua tablouri si un epilog. Prologul si primul
tablou sunt inspirate din ,,Istoria Imperiului Otoman”, de Iosfi von
Hammer si ,,Istoria Turciei”, de Lamartine.

Poezia debuteaza cu visul sultanului otoman de cucerire a lumii,

simbolizata prin coborarea pe pamant a Lunii, stapana a imensitatilor,
prefacuta in fecioara: ,,Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara /Si
s-a apropie de dansul preschimbata in fecioara”. Arborele urias crescut din
inima sultanului adormit, umbrind cu ramurile lui Universul, semnifica
implinirea visului de dragoste lumeasca al intemeietorului prin luptele
urmasilor sai: ,,Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare, /Care
creste intr-o clipa ca in veacuri mereu creste, /Cu-a lui ramuri peste lume,
peste mare se lateste; /Umbra lui cea uriasa orizontul il cuprinde /Si sub
dansul universul intr-o umbra se intinde”. Poetul reconstituie in prolog
istoria cuceririlor otomane, pornind alegoric de la stavechile legende ale
intemeierii Imperiului Otoman.

Primele versuri ale tabloul intai vestesc pericolul, asa cum norii negri si
involburati prevestesc furtuna: ,,La un semn, un tarm de altul, legand vas
de vas, se leaga /Si in sunet de fanfare trece oastea lui intreaga; /Ieniceri,
copii de suflet ai lui Allah si spahii /Vin de-ntuneca pamantul la Rovine in
campii; /Raspandindu-se in roiuri, intind corturi mari”. Puhoiul turcesc
este sugerat cu ajutorul hiperbolei.

Sentimentul de pericol grav, iminent, provocat de invazia turceasca, este

atenuat de poet printr-un vers cu radacini infipte adanc in folclorul
national: ,,Numa-n zarea departata suna codrul de stejari”, vers ce
sugereaza prezenta ostenilor romani la adapostul codrilor, gata sa-si
apere glia strabuna.

In spiritul vechilor traditii de pace ale poporului nostru, inteleptul voievod

al Tarii Romanesti trimite un sol: ,,Iata vine-un sol de pace c-o naframa-n
varf de bat. /Baiazid, privind la dansul il intreaba cu dispret: /- Ce vrei
tu ?” / -Noi? Buna pace / Si de n-o fi cu banat, /Domnul nostru-ar vrea sa
vaza pe maritul imparat”.

Intalnirea dintre Mircea si Baiazid capata accente dramatice. Printr-un

dialog dinamic sunt conturate cele doua portrete. Contrastul si
concentrarea i-au fost necesare poetului pentru a scoate in evidenta
superioritatea lui Mircea.

Cu acelasi dispret cu care a fost primit solul roman, este intampinat si

Mircea, domnul Tarii Romanesti, ,,un batran atat de simplu, dupa vorba,
dupa port”, pe care ingamfatul cotropitor il ameninta: ,,Am venit sa mi te-
nchini, /De nu, schimb a ta coroana intr-o ramura de spini”. Atitudinea lui
Mircea degaja simplitate, modestie, calm, cumpatare, dar, mai ales, o
netarmunita iubire fata de neam si tara.

Calmul si demnitatea cu care Mircea raspunde amenintarilor lui Baiazid,

folosind cunoscuta formula de intampinare ospitaliera romaneasca: ,,Bine-
ai venit!” il infurie pe trufasul sultan: ,,- Cum? Cand lumea mi-e deschisa,
a privi gandesti ca pot /Ca intreg Aliotmanul sa se-mpiedice de-un ciot?
/Si, purtat de biruinta, sa ma-mpiedic de-un mosneag?”.

In contrast cu vorbirea brutala si taioasa a lui Baiazid, care cauta sa-l

inspaimante pe Mircea, infatisandu-i, cu nelimitata trufie, tabloul
infrangerilor suferite de toti cei care s-au impotrivit ,,uraganului ridicat de
semiluna”, cu scopul de a-l determina pe voievodul roman sa i se supuna,
modestia si calmul, hotararea si demnitatea din raspunsul lui Mircea
impresioneaza profund. Dar, mai cu seama, impresioneaza sentimentul
increderii in forta morala a ostirii sale: ,,- De-un mosneag, da, imparate,
caci mosneagul ce privesti /Nu e om de rand, el este domnul Tarii
Romanesti /Eu? Imi apar saracia si nevoile si neamul /Si de-aceea tot ce
misca-n tara asta, raul, ramul, /Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman
este, /Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste; /N-avem osti,
dara iubirea de mosie e un zid /Care nu se-nfioara de-a ta faima,
Baiazid!”.

Raspunsul lui Mircea, care pune in lumina caracterul diferit al razboaielor

drepte, ca acela pe care-l poarta ostirea romana, sau nedrepte, cum este
cel al cavalerilor Apusului, care, intocmai ca si Baiazid, umblau dupa
cuceriri si glorie personala reliefeaza perfect portretul moral al gloriosului
domnitor roman.

In demnitatea de conducator a lui Mircea transpar multe din sentimentele

si ideile poetului. Credinta in taria de neanvins a unui popor, care, chiar
daca este mic, cum este poporul roman, isi apara ,,saracia si nevoile si
neamul”, este insasi credinta lui Eminescu. Patriotismul lui Mircea este
patriotismul poetului insusi.

,,Iubirea de mosie”, care este ,,un zid” peste care nu se poate trece,
insufla forta ostirii romane, in infruntarea de pe campul de batalie. In
prezentarea luptei de la Rovine (in tabloul al doilea al poemului), cei doi
conducatori de osti trec in planul secund al atentiei poetului, facand loc
celor doua ostiri ce se infrunta. Nicaieri in literatura noastra, nu se
intalneste un tablou atat de grandios si de plin de avant, de freamat si de
miscare, care sa puna in valoare vitejia poporului roman, dragostea lui de
patrie, cum este cel din poemul lui Eminescu, care descrie batalia de la
Rovine.

Parasind desisul codrilor, unde era adapostita, ostirea lui Mircea intra in
scena pe campul de batalie si avantandu-se in lupta, imprastie numai
groaza, distrugere si moarte in randul cotropitorilor: ,,Si abia pleca
batranul Ce mai freamat, ce mai zbucium! /Codrul clocoti de zgomot si de
arme si de bucium, /Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, /Mii
de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa /In zadr striga-mparatul ca
si leul in turbare, /Umbra mortii se intinde tot mai mare si mai mare.”

Atacul vijelios este surprins onomatopeic, parca se aud ,,caii salbatici”

luand pe copite ,,fata negrului pamant” si suierul ,,sagetilor in valuri”.
Comparatiile sunt fericit alese: ,,Si ca norii de arama, si ca ropotul de
grindini”, ,,vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie”, ,,In zadar striga-
mparatul ca si leul in turbare”, ,,Cas asinii ca si palcuri risipite pe campie”.
Hiperbolele au rezonanta apocaliptica: ,,Orizontu-ntunecandu-l vin sageti
de pretutindeni”, ,,Pe pamant lor li se pare ca se naruie tot cerul”.
Personificarile sunt extrem de oroginale: ,,Umbra mortii se intinde tot mai
mare si mai mare”, ,,Urla campul si de tropot, si de strigat de bataie”.
Verbele folosite de poet imprima dinamism tabloului: sagetile ,,suiera”,
,,se toarna”, cerul ,,se naruie”, ,,se-mprastie a dusmanilor siraguri”,
,,colo, caii se rastoarna”. Forta speciala capata epitetul: ,,durduind soseau
calarii”, se clatina ,,rarite” siruri ,,lungi de batalie”, ,,grindina otelita”.
Alaturi de verbele dinamice, miscarea este redata si prin folosirea
repetitiei: ,,Care vine, vine, vine, calca totul in picioare, pana ce zdrobirea
imensei osti pagane a lui Baiazid devine fapt implinit: ,,Si gonind
biruitoare tot veneau a tarii steaguri, /Ca potop ce prapadeste, ca o mare
turburata - /Peste-un ceas paganatatea e ca pleava vanturata. /Acea
grindin-otelita inspre Dunare o mana, /Iar in urma lor se-ntinde falnic
armia romana.”

Dupa ultimile acorduri eroice ale acestei aprige batalii, atmosfera e

temperata de maretia natruii si de notele idilice din scrisoarea vlastarului
domnesc catre iubita sa, moment ce incheie apoteotic imaginea trecutului,
a luptei glorioase a poporului roman pentru libertate.

Asadar, prima parte a poeziei se incheie cu un alt tablou, tot descriptiv,

care fixeaza momentul de odihna al ostenilor invingatori, in timp ce
Luna, ,,doamna marilor si-a noptii varsa liniste si somn”. Poetul introduce
aici, in contrast cu tumultul scenei anterioare, o nota idilica, accentuata de
scrisoarea feciorului de domn trimisa ,,dragei sale de la Arges mai
departe”, scrisoare preluata de Eminescu dupa o doina de catanie culeasa
de el insusi.

Tonalitatea mai scazuta a acestui ultim tablou are un rol dublu: de a

echilibra constructia episodului epopeic, orchestrat in cea mai mare parte
pe o sonoritate puternica, dramatica, si de a prefata izbucnirea vehementa
din episodul satiric.

Partea a doua a poemului este o imagine a prezentului, deci a celuilalt

termen al antitezei. Formula lirica este a satirei, dar nu a unei satire care
pastreza limitele ironiei clasice, ci a uneia vehemente, puternic
contestatare, cu un limbaj violent, de mascator.

De la inceput, Eminescu marcheaza distanta enorma intre veacul de aur si

prezentul prozaic in doua versuri care rezuma expresiv intreaga
problematica a poeziei: ,,De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si
rapsozii /Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii”.

Pentru Eminescu, autenticii eroi ai romanilor sunt ctitorii - ,,descalecatori

de tara”, creatori de ,,legi si datini” – nu politicienii vremii sale, recrutati
din clientela cafenelelor si a locurilor de ,,perditie”, din randul acelora care
vaneaza ,,banul” si ,,castigul fara munca” si care stiu sa se lupte doar
cu ,,retoricele suliti” – cu cuvintele - ,,in aplauzele grele a canaliei de
uliti”. Caracterizati cu epitetele cele mai dure, politicienii liberali ai vremii
sunt aspru sanctionati pentru faptul ca si-au ,,batut joc de limba, de
strabuni, de obicei”, pentru gravele erori ale unei conduite politice care a
dus tara in pragul catastrofei. De aceea, in fond, poetul il invoca pe Vlad
Tepes, cunoscut in istorie prin masurile sale radicale, cerandu-i sa vina sa
rezolve dintr-o singura miscare viciul, degradarea si nerozia ridicate la
nivelul unui principiu conducator: ,,Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca
punand mana pe ei, /Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei”.

,,Scrisoare III” contine, la nivel artistic, desavarsit, ideile sociale si politice

ale lui Eminescu, credinta lui ca patria este o realitate istorica, pentru
mentinerea si inaltarea careia poporul a facut eforturi de milenii, luptand
si sacrificandu-se pentru libertate si independenta.

Revolta titonica, pamfletara a poetului se indreapta impotriva ,,betiei de

cuvinte”, a demagogiei, impotriva politicienilor interesati, care speculeaza
public sentimentul sublim al patriei, transformandu-l intr-un instrument de
parvenire si dominatie. Acestia se detaseaza net de adevaratii patrioti,
pentru ca – zice Eminescu - ,,nationalitatea se simte cu inima si nu se
vorbeste numai cu gura; ceea ce se iubeste si se respecta adanc se
pronunta arareori”.

,,Scrisoarea IV” si ,,Scrisoarea V (Dalila)”, izvorate din aspiratia neistovita

a poetului catre o iubire ideala, satirizeaza si deplang injosirea
sentimentului de iubire, lipsa de sinceritate in manifestarea acestui
sentiment nobil, pe care femeia superficiala si frivola il degradeaza,
mercantilizandu-l ca pe o marfa.

In aceste doua ,,Scrisori”, geniul este privit in raporturile lui cu dragostea,

cu femeia. Si in aceasta situatie, geniul ramane neanteles si nefericit,
aspirand spre un ideal mereu contrazis de realitate.

Mai stapaneste in opera maturitatii eminesciene o nostalgie neascunsa

dupa valorile clasicitatii, ca dupa o oaza a perfectiunii intrezarite. Ea se
manifesta atat in ,,Scrisoarea IV”. Un ,,Carmen Saeculare” se infatiseaza
in treacat ca un model ideal in cea dintai; in cea din urma, iubirea perfecta
atinsa virtual ca stare, ar provoca in artist o inaltare a mijloacelor pana la
desavarsirea celor clasice (,,El ar frange in vers adonic limba lui ca de
Horatiu”), o descoperire tainica a sensului clasicitatii (,,Si-n acel moment
de taina, cand s-ar crede ca-i ferice /Poate-ar invia in ochiu-i ochiul lumii
cei antice”).

Prin densitatea ideilor, prin sinteza tuturor categoriilor eminesciene si a

procedeelor artistice, ,,Scrisorile” eminesciene reprezinta punctul de varf a
puterii de gandire si a capacitatii de creatie a poetului. Aparitia lor
constituie o contitura revelatoare in cretia poetica eminesciana, ele
apartinand acelei perioade cand geniul eminescian evolueaza vertiginos
catre ,,Luceafarul”.