UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

CENTRUL UNIVERSITAR DROBETA TURNU SEVERIN

FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR
PROGRAMUL DE STUDII DE MASTERAT:
ADMINISTRAREA AFACERILOR ÎN TURISM, COMERȚ ȘI TURISM

ORGANIZĂRILE COMUNE DE PIAȚĂ ÎN

UNIUNEA EUROPEANĂ
(MATERIAL DOCUMENTAR DIDACTIC)

DROBETA TURNU SEVERIN

2019

1
TEMELE PRELEGERILOR

Tema nr.1 - Introducere în problematica Organizărilor Comune de Piață în

Uniunea Europeană
Tema nr. 2 - Crearea Politicii Agricole Comune (PAC)
Tema nr.3 - Evoluția istorică a Politicii Agricole Comune
Tema nr.4 - Mecanismul de funcţionare al Politicii Agricole Comune
Tema nr. 5 - Politica Agricolă Comună în primele etape de implementare şi
consolidare( 1958 – 1992 )
Tema nr.6 - Reforma radicală a Politicii Agricole Comune din anul 1992
(reforma Mac Sharry)
Tema nr.7 - Noile măsuri de reformă a Politicii Agricole Comune promovate
de Agenda 2000
Tema nr.8 - Politica Agricolă Comună în perioada 2004 – 2013
Tema nr.9 - Organizările Comune de Piață în Uniunea Europeană
Tema nr.10 - Implementarea Politicii Agricole Comune în România

NOTĂ:
Acest material documentar didactic reprezintă o sinteză a prelegerilor și
este elaborat pentru a veni în sprijinul studenților în vederea pregătirii
pentru susținerea examenului de la disciplina ,, Organizările Comune de Piață
în Uniunea Europeană”

2
 Tema nr.1

Introducere în problematica
Organizărilor Comune de Piață în Uniunea Europeană

În Uniunea Europeană, Organizările Comune de Piață reprezintă pilonul I al

Politicii Agricole Comune, alături de pilonul II – Dezvoltarea rurală

1.1Agricultura, ramură prioritară a economiei Uniunii Europene

Agricultura, ramură vitală pentru dezvoltarea economică, a contribuit de-a

lungul timpului într-o proporţie mai mult sau mai puţin însemnată, în funcţie de
ţară, la finanţarea construcţiei industriale.
Contribuţia agriculturii la dezvoltarea economică este exprimată de
participarea acesteia la creşterea produsului intern brut, de piaţa pe care o
reprezintă ca vânzătoare şi cumpărătoare pentru sectoarele din amonte şi din aval,
de capital şi forţă de muncă pe care le pune la dispoziţia sectorului industrial.
Agricultură este o importantă sursă de materii prime pentru industria
prelucrătoare determinând gradul de dezvoltare al acesteia, care e condiţionată de
volumul de materii prime din agricultură. Ea e de asemenea o importantă piaţă de
desfacere pentru produsele industriale contribuind la dezvoltarea întregii industrii
naţionale.
În condiţiile asigurării unui consum de produse agricole la un nivel civilizat,
agricultura, prin surplusurile sale de produse, poate constitui o însemnată sursa de
export, astfel că prin aportul valutar contribuie la echilibrarea balanţei de plăţi
externe a unei ţări. Prin urmare, agricultura are un rol hotărâtor pentru progresul
rapid al întregii economii, de ea depinzând însăşi dezvoltarea industrială şi
ridicarea nivelului de trai al populaţiei.
În Comunitatea Europeană indiferent dacă o ţară are o economie bazată pe
industrie, pe agricultură, pe turism sau pe alte ramuri, statul acordă o atenţie
deosebită agriculturii considerând-o o ramură deosebit de importantă în
ansamblul economiei. Astfel fiecare ţară componentă a Comunităţii Europene are
un sistem propriu de dezvoltare şi asistare a problemelor cu care se confruntă
agricultura şi în funcţie de particularităţile existente adoptă strategiile agricole
respective.
În ultimul timp se acţionează tot mai mult la alinierea sectorului agricol al
tuturor ţărilor componente ale Comunităţii Europene, fapt care va duce la
diminuarea decalajelor existente în prezent între aceste ţări din punct de vedere
agricol.

3
 1.2Conceptul de politică agricolă
Agricultura este domeniul care a fost supus de-a lungul timpului numeroaselor
intervenţii, denumite politici agricole, în vederea asigurării securităţii alimentare
a populaţiei la nivelul fiecărei ţări şi a adaptării acestui sector la exigenţele pieţei
interne şi externe.
Politicile agroalimentare vizează ansamblul sectorului agroalimentar şi au ca
scop satisfacerea nevoilor nutriţionale ale populaţiei prin intervenţii şi orientări
spre piaţă a diferitelor activităţi care au loc de-a lungul filierelor agroalimentare.
Filiera agroalimentară e definită ca un ansamblu al activităţilor desfăşurate
şi funcţiilor asumate de agenţii economici implicaţi în cadrul unui circuit parcurs
de un produs sau grupă de produse de la producătorul agricol la consumatorul
final.
Politicile agroalimentare cuprind trei componente care în epoca modernă
sunt abordate interdependent şi anume:
1. politica agricolă şi de dezvoltare rurală,
2. politica alimentară
3. politica nutriţională
Politica agricolă este o politică sectorială care cuprinde un ansamblu de
decizii privind obiectivele fundamentale în domeniul agriculturii, acţiunile,
mecanismele şi instrumentele prin care guvernele intervin în scopul reglementării
relaţiilor cerere – ofertă pe piaţa produselor agroalimentare.
Conceptul de politică agricolă e abordat diferit în timp şi spaţiu şi adesea au
fost controversate instrumentele şi mecanismele de aplicare, în funcţie de
sistemele politice şi nevoia de dezvoltare economică şi socială, nivelul de
dezvoltare tehnică şi organizarea agricolă, conjunctura internaţională etc.
În toate cazurile, însă, în istoria de peste 60 de ani a practicării a variate
modele de politică agricolă a fost vorba de intervenţii ale statelor sau puterilor
publice în favoarea agricultorilor.
După Cecilia Alexandri, politicile agricole reprezintă ansamblul intervenţiilor
puterii publice direcţionate spre exploataţiile agricole şi agenţii din sfera
afacerilor din agricultură pentru influenţarea factorilor cererii şi ofertei de
produse agricole.
După Maria Vincze, politica agricolă reprezintă ansamblul măsurilor juridice,
de execuţie şi administrative care în mod direct sau indirect influenţează
condiţiile de realizare şi valorificare a producţiei agricole cu scopul îmbunătăţirii
producţiei şi a nivelului de trai a producătorilor agricoli sau, într-o formă mai
simplă, politica agricolă reprezintă ansamblul intervenţiilor de stat în
influenţarea factorilor cererii şi ofertei de produse agricole şi alimentare.
Politica agricolă este o componentă a politicii economice generale având la
bază în o lungă perioadă de timp concepţia intervenţionistă a puterilor publice de

4
control al producţiei şi susţinerea veniturilor agricultorilor prin mecanisme şi
instrumente stabilite de lege pentru influenţarea raportului cerere – ofertă şi
restabilirea echilibrelor pieţelor în perioada de criză sau dezechilibre majore.
Politicile agricole trebuie să fie flexibile şi selective în timp şi spaţiu, iar
mecanismele de aplicare să fie corectate din mers.
Respectarea reglementărilor internaţionale şi regionale la care diferite ţări au
aderat este obligatorie pentru a obţine sprijinul necesar ajustărilor structurale din
agricultură şi a deveni competitive pe pieţele interne şi externe în condiţiile
globalizării economice.
De politicile agricole depinde în mare măsură realizarea politicii alimentare şi
nutriţionale întrucât ţările lumii îşi asigură consumul alimentar într-o măsură
crescândă din resursele agricole interne.
Politicile alimentare sunt îndreptate spre asigurarea satisfacerii calitative,
asigurarea igienei prin respectarea criteriilor de calitate în toate compartimentele
filierelor agroalimentare în vederea satisfacerii necesităţilor biologice complexe
ale consumatorilor.
Politicile nutriţionale au ca scop ameliorarea raţiilor alimentare în vederea
satisfacerii nivelurilor nutriţionale ale populaţiei, protecţiei consumatorului şi
reducerii riscurilor privind sănătatea.
Aceste politici sunt strâns legate de politicile alimentare, de veniturile
populaţiei, de preţurile produselor şi au la bază norme privind nutrienţii
(conţinutul alimentelor în calorii, proteine, glucide, lipide, vitamine, minerale)
necesari pentru menţinerea sănătăţii omului.
Politicile nutriţionale diferă pe ţări şi regiuni ale lumii în funcţie de nivelul de
dezvoltare economică, de climă, de resursele locale, de modelele istorice, de
consum etc.
În ultimele decenii a crescut preocuparea pentru alimentaţia ecologică bazată
pe materii prime provenite din exploataţiile agricole care produc în sisteme de
agricultură ecologică.
De asemenea au crescut preocupările pentru folosirea tehnologiilor de
prelucrare ecologică, pentru depozitarea, transportul si distribuţia alimentelor cu
respectarea regulilor de nutriţie sănătoasă.
La nivel comunitar se promovează sistematic o politică a calităţii alimentelor
pentru oameni si animale.
Organizaţia Mondială a Comerţului stabileşte reguli la nivel internaţional
pentru protejarea sănătăţii oamenilor, platelor şi animalelor. Toate aceste
reglementări se regăsesc în orientarea politicilor agricole, alimentare şi
nutriţionale ale fiecărei ţări, zone economice şi trebuie respectate în schimburile
internaţionale.

5
 Grile de verificare

1. Agricultura este o importantă:

a) Sursă de materii prime pentru industria prelucrătoare;
b) Piaţa de desfacere pentru produsele industriale;
c) Sursă de export.

2. Componentele politicii agroalimentare sunt:

a) Politica de mediu;
b) Politica agricolă şi de dezvoltare rurală;
c) Politica alimentară;
d) Politica nutriţională.

3. Conceptul de politică agricolă se caracterizează prin:

a) Este abordat diferit în timp şi spaţiu;
b) Instrumentele şi mecanismele de aplicare au fost în funcţie de sistemele
politice şi nivelul de dezvoltare economică şi socială;
c) Este abordată uniform în timp şi spaţiu;

4. Politica agricolă reprezintă:

a) Ansamblul intervenţiilor de stat în influenţarea factorilor cererii şi
ofertei de produse agricole şi alimentare;
b) Ansamblul intervenţiilor puterii publice, direcţionarea spre
exploataţiile agricole şi agenţii din sfera agribusiness-ului pentru
influenţarea factorilor cererii şi ofertei de produse agricole;
c) O componentă a politicii economice generale.

5. Politicile alimentare sunt îndreptate spre:

a) Asigurarea satisfacerii nevoilor cantitative;
b) Asigurarea satisfacerii nevoilor calitative;
c) Asigurarea igienei prin respectarea criteriilor de calitate de-a lungul
filierei agroalimentare.

6. Filiera agroalimentară este definită ca un ansamblu al activităţilor

desfăşurate şi funcţiilor asumate de agenţii economici implicaţi în cadrul
unui circuit parcurs de un produs sau grupă de produse de la producătorul
agricol până la:
a) Intermediar;
b) Consumatorul final;

6
 c) Spaţiul de depozitare.

7. Politica nutriţională are ca scop ameliorarea calităţii raţiilor alimentare în

vederea:
a) Satisfacerii nevoilor nutriţionale ale populaţiei;
b) Protecţiei consumatorului;
c) Reducerii riscurilor privind sănătatea.

8. Politicile nutriţionale sunt strâns legate de:

a) Politicile alimentare;
b) Veniturile populaţiei;
c) Preţurile produselor.

9. Pentru protejarea sănătăţii oamenilor, plantelor şi animalelor la nivel

internaţional sunt stabilite reguli de către:
a) Uniunea Europeană;
b) F. A. O.
c) Organizaţia Mondială a Comerţului.

7
 Tema nr. 2

Crearea Politicii Agricole Comune (PAC)

2.1 Considerații generale

Agricultura a fost domeniul pentru care s-a prevăzut aplicarea unei politicii
comune încă din primele etape ale construcţiei europene.
Includerea agriculturii în procesul de integrare europeană prin aplicarea unei
politici comune era necesară din următoarele considerente principale:
1. asigurarea securităţii alimentare;
Cererea mare de produse agricole pe pieţele naţionale şi pe ansamblul statelor
membre nu era acoperită de oferta internă şi existau mari dezechilibre ale
pieţei.
2. reechilibrarea balanţei de plată;
3. eradicarea sărăciei lumii rurale;
4. necesitatea unei politici agricole care să elimine disparităţile naţionale
şi să asigure realizarea unor scopuri comune corespunzătoare nevoilor
comune asemănătoare.
5. importanţa economică a agriculturii ca sector strategic datorită rolului
său esenţial în asigurarea securităţii alimentare.
6. contextul internaţional existent după război care crea riscul dependenţei
excesive a Europei faţă de importul de produse agricole din S.U.A.
precum şi situaţia creată de divizarea Europei care impunea măsuri severe
de reducere a importului de alimente din ambele zone.
Istoricul Politicii Agricole Comune începe în 1957 odată cu semnarea Tratatului
de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene. Reglementările de
politică agricolă sunt cuprinse în art. 38 - 46 ale Tratatului de la Roma, iar arhitectul
politicii agricole comune a fost olandezul Sicco Mansholt, vicepreşedinte al
Comisiei Europene şi responsabil pentru agricultură.
Principiile directoare ale Politicii Agricole Comune au fost stabilite la Conferinţa
de la Stressa din Italia în 1958, iar aplicarea efectivă a început în 1962 în urma
semnării Acordului de la Bruxelles. Acest acord a stabilit elementul cadru al Politicii
Agricole Comune cu privire la:
- obiective;
- principii;
- mecanisme de funcţionare;
- produsele sau grupele de produse supuse intervenţiei pe piaţă;
- reglementările unice comunitare privind producţia, preţurile, importurile şi
exporturile.

8
 În 1958 circa 20% din populaţia ocupantă a ţărilor membre era cuprinsă în
sectorul agricol, în special în exploataţii foarte mici, contribuţia sectorului la
formarea PIB era de numai 10%, iar venitul mediu al unui agricultor reprezenta sub
40% din venitul mediu pe economie. Ca urmare a eficienţei scăzute a agriculturii şi a
penuriei alimentare s-a impus o politică comună şi un alt mod de gestionare a
resurselor prin organizarea comună a pieţei.
Politica Agricolă Comună este prima politică adoptată de Comunitatea
Economică Europeană şi totodată a fost considerată una din cele mai importante
politici ale Comunităţii Europene care a absorbit cea mai mare parte din bugetul
comunitar.

2.2Obiectivele fundamentale ale Politicii Agricole Comune

În art. 39 al Tratatului de la Roma sunt definite cele 5 obiective fundamentale

ale Politicii Agricole Comune, obiective ce au fost concepute atât în interesul
producătorului cât şi al consumatorului. Acestea sunt:
a)creşterea productivităţii muncii şi a factorului tehnic în
agricultură – care să asigure folosirea optimă a factorilor de
producţie şi în special a forţei de muncă;
b)asigurarea unui nivel de viaţă echitabil al agricultorilor;
c)stabilizarea pieţelor produselor agricole vizate;
d)garantarea securităţii aprovizionării ţărilor membrelor cu
produse agricole;
e)asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatorii comunitari.
Agricultura a fost inclusă în procesul de integrare europeană datorită rolului
său strategic în asigurarea securităţii alimentare.
Întrucât Franţa era mare producătoare de cereale, iar Germania era deficitară,
Italia era producătoare de produse mediteraneene, iar Belgia şi Olanda aveau o
producţie zootehnică şi sectoare de transformare dezvoltate şi beneficiau de
traficul din portul Rotterdam, s-a avut în vedere armonizarea avantajelor
comparative între aceste state fondatoare ale Comunităţii Economice Europene.
Modernizarea tehnică şi tehnologică a agriculturii era necesară pentru
creşterea productivităţii agricole şi pe această bază transformarea agriculturii
tradiţionale în o agricultură familială care să producă pentru piaţă şi să devină
viabilă.
Stabilizarea pieţelor interne s-a realizat prin sistemul Organizărilor Comune
de Piaţă pentru majoritate produselor agricole care au început să se formeze
începând din anul 1968 pe baza unor mecanisme de preţuri şi intervenţii specifice
ca şi prin un regim protecţionist de schimburi cu terţe ţări.

9
 2.3Principiile fundamentale ale Politicii Agricole Comune

Politica Agricolă Comună se bazează pe următoarele 3 principii fundamentale:

a)principiul unicităţii pieţei şi al preţurilor;
b)principiul preferinţei comunitare;
c)principiul solidarităţii financiare.

2.3.1Principiul unicităţii pieţei şi al preţurilor

Unicitatea pieţei presupune libera circulaţie a produselor agroalimentare,

eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative între statele membre.
Armonizarea legislaţiei naţionale s-a realizat cu dificultate cu privire la modul
de conversie a preţurilor comune în monedele naţionale şi ca urmare funcţionarea
principiului unicităţii pieţei a avut loc după o perioadă mai lungă de timp.
Realizarea unicităţii preţurilor pentru toate statele membre revine Consiliului
de Miniştrii care fixează anual preţuri comune pentru fiecare companie de
comercializare.
Desăvârşirea aplicării principiului unicităţii pieţei s-a realizat abia în anul
1993 când a intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht. Acest proces va fi complet
abia după ce toate statele membre vor adopta moneda unică euro.
În prezent toate produsele agricole circulă liber între toate statele membre ale
Uniunii Europene supunându-se mecanismelor pieţei unice.

2.3.2Principiul preferinţei comunitare

Pentru fundamentarea Politicii Agricole Comune, statele membre ale

Comunităţii Europene au acordat o preferinţă producţiei comunitare. Preferinţa
comunitară s-a aplicat iniţial pe baza unui sistem de prelevări şi restituiri prin
care 95% din producţiile agricole beneficiau de protecţie vamală externă. Prin
acest sistem se urmărea diminuarea dependenţei consumului comunitar de pe
piaţa externă acordându-se prioritate producţiei agricole interne.
Acest sistem a asigurat protecţia pieţei comunitare împotriva importurilor cu
preţuri mai mici decât cele din Comunitatea Europeană şi a fluctuaţiilor mari de
preţuri de pe piaţa mondială.
În sistemul în care preţul mondial era mai mic decât preţul comunitar se
aplica prelevarea la import (o taxă variabilă egală cu diferenţa dintre preţul extern
şi un preţ intern, denumit preţ prag) şi restituit la export (sume egale cu diferenţa
dintre preţul de pe piaţa comunitară şi preţul extern). În sistemul în care preţul
mondial era mai mare decât cel comunitar prelevarea se aplica exporturilor şi
restituirea la import.

10
 Sistemul prelevărilor şi al restituirilor a protejat piaţa comună de concurenţa
externă şi a constituit o sursă de finanţare a exporturilor.
În urma negocierilor din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului sistemul
de prelevări a fost înlocuit cu taxe vamale.
Deoarece măsurile de reformă a Politicii Agricole Comune urmăresc alinierea
preţurilor interne la preţurile pieţei mondiale prin scăderea protecţiei la frontieră
şi eliminarea subvenţiilor la export, preferinţa comunitară se va reduce.

2.3.3Principiul solidarităţii financiare

Presupune ca fiecare stat membru să participe la constituirea resurselor

financiare comunitare şi să beneficieze de finanţare în cadrul Politicii Agricole
Comune.
Instrumentul de realizare a acestui principiu a fost decis de Consiliu European
în 1962 când a fost constituit un fond unic denumit Fondul European de
Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) care finanţează-n comun cheltuielile
de aplicare a Politicii agricole Comune pentru toate statele membre şi produsele
agricole.

Grile de verificare

1)Politica Agricolă Comună este ...... politică comună adoptată de

Comunitatea Economică Europeană şi totodată a fost considerată una dintre
cele mai importante politici ale Comunităţii Europene:
d) cea de-a doua;
e) prima;
f) ultima.
2)Arhitectul Politicii Agricole Comune a fost:
e) M.C. Sharry;
f) Sicco Monsholt;
g) F.A.O (Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie);
3)Istoricul Politicii Agricole Comune începe în anul 1957, odată cu semnarea
Tratatului de la Roma privind crearea:
a) CECO;
b) EURATOM;
c) CEE.
4)Reglementările de Politică Agricolă Comună sunt cuprinse în
articolele....... ale Tratatului de la Roma:
d) 100-110;
e) 38-46;

11
 f) 150-200.
5)Aplicarea efectivă a Politicii Agricole Comune a început în anul ....... în
urma semnării Acordului de la Bruxelles:
d) 1958;
e) 1960;
f) 1962.
6)Acordul de la Bruxelles a stabilit elementele cadru ale Politicii Agricole
Comune cu privire la:
d) obiective, principii, mecanisme de funcţionare;
e) reglementările unice comunitare privind producţia, preţurile,
importurile şi exporturile;
f) moneda EURO.
7)Obiectivele fundamentale ale Politicii Agricole Comune sunt definite în
articolul 39 al Tratatului de la:
d) Lisabona;
e) Amsterdam;
f) Roma.
8)Obiectivele fundamentale ale Politicii Agricole Comune se referă la:
d) creşterea productivităţii muncii;
e) stabilizarea pieţelor produselor agricole;
f) garantarea securităţii aprovizionărilor.
9)Principiile Politicii Agricole Comune sunt:
d) preferinţa relativă;
e) preferinţa comunitară;
f) solidaritatea internaţională.
10Principiul unicităţii pieţei presupune:
a)libera circulaţie a produselor agroalimentare;
b)eliminarea taxelor vamale;
c)eliminarea restricţiilor calitative privind comerţul intracomunitar.
11)Pentru realizarea unicităţii preţurilor, în fiecare an ...... fixează preţurile
comune pentru fiecare campanie de comercializare:
a) Consiliul Europei;
b) Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de miniştrii);
c) Consiliul European.

12)Principiul preferinţei comunitare s-a aplicat iniţial pe baza:

a)unui sistem de prelevări şi restituiri;
b)taxelor vamale;
c)unor reduceri ale preţurilor comunitare.
13)În situaţia în care ....... se aplică prelevări la import şi restituiri la export:

12
 a) pM = pC;
b) pM < pC;
c) pM > pC.
14)În situaţia în care ....... se aplică prelevări la export şi restituiri la
import:
a) pM < pC;
b) pM = pC;
c) pM > pC.
15)Sistemul prelevărilor şi restituirilor a protejat piaţa comunitară de
concurenţa ....... şi a constituit o sursă de finanţare a exporturilor:
a) internă;
b) externă;
c) neloială.
16)Principiul solidarităţii financiare presupune ca fiecare stat membru:
a) să participe la constituirea resurselor financiare comunitare;
b) să beneficieze de finanţare în cadrul Politicii Agricole Comune;
c) să favorizeze consumul din producţiile agricole ale ţărilor comunitare.

17)Instrumentul de realizare a solidarităţii financiare este:

a)Fondul de Coeziune;
b)Fondul Social European;
c)FEOGA.

Tema nr.3

13
 Evoluția istorică a Politicii Agricole Comune

3.1Etapele evoluției Politicii Agricole Comune

Politica Agricolă Comună a parcurs mai multe etape în procesul de

implementare şi consolidare, a fost reformată şi adaptată cerinţelor interne şi
externe astfel:
- în prima etapă (1958-1970) a intrat în vigoare Politica Agricolă Comună şi a
acţionat mecanismul de preţuri şi de formare a Pieţei Unice. Aceasta a fost o
perioadă de tranziţie, de armonizare a intereselor naţionale cu cele comunitare. În
această etapă au avut loc numeroase controverse şi negocieri dure între partenerii
comunitari, dar măsurile de dezvoltare economică s-au bazat pe mecanisme de
integrare tolerabile datorită nevoilor de consum alimentar în creştere;
- a doua etapă (1970-1983) s-a caracterizat prin consolidarea Politicii Agricole
Comune, apariţia excedentelor agricole şi luarea primelor măsuri de reducere a
producţiei;
- a treia etapă (1983-1992) s-a caracterizat prin puternice dezechilibre ale
pieţelor agricole, creşterea cheltuielilor bugetare şi întreprinderea unor măsuri de
reducere şi control al ofertei. Astfel, în anul 1984 s-au introdus cotele de lapte, iar
în 1988 s-a stabilit nivelul maxim de cheltuieli pentru fermieri;
- a patra etapă (1992-2000) se caracterizează prin începerea reformei radicale
a Politicii Agricole Comune;
- a cincea etapă- a început odată cu Agenda 2000 şi se continuă şi în prezent.
Aceasta se caracterizează prin accentuarea măsurilor de liberalizare a preţurilor şi
de dezvoltare rurală, prin extinderea UE şi trecerea de la 1 ianuarie 2007 la o
reformă fundamentală a Politicii Agricole Comune. În anul 2003 s-a decis
decuparea subvenţiilor de producţie şi condiţionarea plăţilor de respectarea
condiţiilor de mediu şi a standardelor de bunăstare a animalelor. Din 2005 în UE15
s-a introdus schema de plată unică pe exploataţie care s-a generalizat din 2007. In
toate noile state membre, acest proces este mai lent, iar generalizarea plăţii unice se
realizează până în 2013, iar în România şi Bulgaria între 2013-2016.

3.2Instituţiile implicate în Politica Agricolă Comună

În elaborarea şi gestionarea măsurilor de Politică Agricolă Comună sunt

implicate următoarele instituţii:
- Consiliul Uniunii Europene;
- Parlamentul European;
- Comisia Europeană.

14
 Puterea legislativă revine Consiliului, iar Parlamentul are doar un rol
consultativ. Comisia Europeană are două atribuţii majore, cea a iniţiativei
legislative şi cea a implementării Politicii Agricole Comune.
În desfăşurarea activităţii sale, Comisia Europeană este sprijinită de comitete.
Acestea sunt de 3 tipuri:
- comitete pentru managementul Organizărilor Comune de Piaţă;
- comitete consultative formate din reprezentanţii grupurilor de interese;
- comitete de reglementare cu rol consultativ în elaborarea legislaţiei orizontale.
Comisia Europeană conlucrează cu diferite organisme specializate, cum este
Autoritatea Europeană pentru Securitatea Alimentelor (AESA), organizaţie
independentă cu rol consultativ pentru Comisie.
Autoritatea Europeană pentru Securitatea Alimentelor a fost instituţionalizată
în anul 2002 având ca atribuţii siguranţa alimentelor, evaluarea riscurilor cu privire
la siguranţa alimentelor pe întregul lanţ de producţie de la fermă până la
consumatorul final.
Reprezentarea producătorilor agricoli, procesatorilor şi a consumatorilor la
nivelul Uniunii Europene se realizează prin mai multe organizaţii comunitare la
care aderă diferite organizaţii naţionale:
- Comitetul Organizaţiilor Profesionale Agricole care are ca scop principal
obţinerea unor venituri echitabile de către agricultorii comunitari;
- Comitetul General al Cooperativelor Agricole este o organizaţie reprezentativă la
nivel comunitar a organizaţiilor naţionale ale Cooperativelor Agricole;
- Comitetele Consultative sau Comitete de Gestiune ale Agriculturii care îşi
desfăşoară activitatea pe lângă instituţiile Uniunii Europene;
- Confederaţia Industriilor Alimentare şi a Băuturilor, care are un rol important în
elaborarea Politicii Agricole şi a legislaţiei din sectorul agroalimentar.
Actele legislative stabilite la nivelul Uniunii Europene care reglementează
Politica Agricolă Comună sunt:
- regulamente;
- directive;
- decizii;
- opinii şi recomandări.

Grile de verificare

1. Prima etapă a Politicii Agricole Comune se caracterizează prin:

a) apariţia excedentelor agricole;
b) a intrat în vigoare Politica Agricolă Comună şi a acţionat mecanismul de
preţuri şi de formare a Pieţei Unice;
c) s-au luat măsuri de reducere a ofertei.

15
2. Perioada 1992- 2000 se caracterizează prin:
a) s-au introdus cotele de lapte;
b) începerea reformei radicale a Politicii Agricole Comune;
c) trecerea la o reformă fundamentală a Politicii Agricole Comune.
3. Schema de plată unică pe exploataţie s-a introdus pentru prima dată în:
a) România şi Bulgaria;
b) UE 15;
c) 1957.
4. În elaborarea şi gestionarea măsurilor de Politică Agricolă Comună sunt
implicate următoarele instituţii:
a) Consiliul Europei;
b) Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene;
c) Curtea Europeană de Justiţie.
5. Comisia Europeană are următoarele atribuţii:
a) are rol consultativ;
b) iniţiativa legislativă şi implementarea Politicii Agricole Comune;
c) are putere legislativă.
6. Comisia Europeană este sprijinită în desfăşurarea activităţii sale de:
a) Comitete financiare;
b) Comitete pentru managementul OCP;
c) Comitete de co-reglementare.
7. Comisia Europeană conlucrează cu o serie de organisme specializate cum ar fi:
a) Agenţia Organizaţiilor Profesionale Agricole;
b) Autoritatea Europeană pentru Securitatea Alimentelor (AESA);
c) Organizările Comune Internaţionale.
8. La nivelul Uniunii Europene, reprezentarea producătorilor agricoli,
procesatorilor şi a consumatorilor, se realizează printr-o serie de organizaţii
comunitare. Acestea sunt:
a) Comitetele de gestiune ale agriculturii;
b) Comitetul General al Cooperativelor Agricole;
c) Comitetul Organizaţiilor Profesionale Agricole şi Confederaţia Industriilor
Alimentare şi a Băuturilor.
9. La nivelul Uniunii Europene, Politica Agricolă Comună este reglementată cu
ajutorul următoarelor acte legislative:
a) directivele;
b) regulamentele;
c) deciziile.
10. Politica Agricolă Comună se bazează pe următoarele principii fundamentale:
a) principiul unicităţii preferinţei financiare;
b) principiul solidarităţii comunitare;

16
 c) principiul solidarităţii financiare.
11. Sistemul ``prelevărilor şi restituirilor`` este specific:
a) principiului unicităţii pieţei;
b) principiului solidarităţii financiare;
c) principiului preferinţei comunitare.

Tema nr.4

17
 Mecanismul de funcţionare al Politicii Agricole Comune

Realizarea obiectivelor PAC necesită instrumente şi mecanisme specifice de

aplicare şi sisteme instituţionalizate funcţionale care să asigure cadrul atingerii
obiectivelor propuse.
Mecanismul PAC a fost astfel conceput încât să încurajeze comerţul
intracomunitar cu produse agricole şi să limiteze sau să împiedice importurile
extracomunitare, acestea fiind admise atunci când Comunitatea era deficitară la
anumite produse agricole.
Pentru implementarea măsurilor commune de reglementare a pieţelor,
Comunitatea are la dispoziţie următoarele instrumente:

a)Preţurile
b)Intervenţia pe piaţă sau stocarea
c)Subvenţiile agricole
d)Cotele de producţie
e)Protecţia vamală

4.1Prețurile

Mecanismul general de funcţionare pieţelor produselor agricole în U.E. este

bazat pe un sistem complex de reglementare a preţurilor de comercializare a
produselor agricole. Astfel anual la inceputul campaniei de comercializare se
stabileşte de către Consiliul U.E. trei niveluri de preţ pentru produsele de sub
incidenţa PAC. Acestea sunt:
a)Preţul indicativ
b)Preţul de intervenţie
c)Preţul prag
Preţul indicativ este preţul la care Consiliul recomandă comercializarea
produselor agricole pe piaţa internă. Acest preţ este mai ridicat decât preţul
practicat pe piaţa internaţională şi reprezintă limita maximă. Nivelul său este
considerat cel potrivit pentru a asigura un standard rezonabil al veniturilor
producătorilor agricoli.
Iniţial preţutile indicative au fost fixate la niveluri foarte ridicate în special
pentru cereale. Ele au mai fost diminuate după reformele din 1992 şi 1999, dar au
rămas în continuare în medie mai ridicate decât preţurile internaţionale.
Preţul de intervenţie este preţul minim garantat care poate fi obţinut pentru
producţia comercializată pe piaţa internă. Preţul de intervenţie se stabileşte o dată
pe an la un nivel inferior faţa de preţul indicativ şi constituie limita minimă a

18
preţurilor comunitare dar care se situează peste nivelul preţurilor practicate pe piaţa
mondială.
Comercializarea produselor agricole ale statelor membre ale U.E. se face la
preţuri care pot oscila intre cele doua limite, respectiv, limita maximă dată de
preţul indicativ şi limita minimă dată de preţul intervenţiei.
În situaţia în care pe piaţa produselor agricole comunitare preţul de
comercializare a produselor agricole atinge nivelul preţului de intervenţie şi chiar
tinde să scadă sub nivelul acestuia ca urmare a faptului că oferta este mai mare
decât cererea, atunci potrivit mecanismului PAC Comunitar intervine prin achiziţia
şi stocarea produsului respectiv nepermiţând scăderea preţului de piaţă sub preţul
de intervenţie, asigurând fermierilor garanţia unor venituri minime.
Iniţial în stadiul de început al PAC nivelul preţului de intervenţie era mult
superior celui de pe piaţa mondială. Măsura luată era în spiritul obiectuvului
asigurării unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, însă preţurile mari
de la produsele agroalimentare constituiau un stimulent puternic pentru creşterea
producţiei, încât s-a ajuns la situaţia de supraproducţie şi producţie pe stoc.
Prin reformele din 1992 şi 1999 preţul de intervenţie a fost adus spre nivelul
celui de pe piaţa mondială în special pentru produsele generatoare de surplusuri(
cereale, carne de vită, lapte şi produse lactate) , concomintent cu acordarea către
fermieri de ajutoare financiare care să compenseze pierderile suferite.
În cazul cerealelor şi a orezului, nivelul preţului de intervenţie creşte în
fiecare lună pentru a acoperi cheltuielile determinate de stocarea producţiei de
către fermieri în perioada de la recoltare pană la comercializare.
Creşterea lunară a preţului de intervenţie are rolul de a evita situaţiile de
plasare pe piaţă a întregii recolte, fermierii fiind încurajaţi în acest fel să
comercializeze treptat producţia în tranşe mai mici.
Preţul prag este preţul sub care importurile de produse agricole nu pot
pătrunde în U.E. Preţul prag constituie baza pentru stabilirea nivelului tazelor
vamale şi a texelor de prelevare fiind mai scăzut dar foarte apropiat de preţul
indicativ.
Preţul prag se deduce din preţul indicativ prin scăderea costului transportului
pe parcurs comunitar.
Iniţial taxele de prelevare erau variabile în funcţie de variaţiile preţului
mondial.
Acordul pentru agricultură negociat în 1995 in cadrul Rundei Uruguai a
Organizaţiei Mondiale a Comerţului , a prevăzut transformarea tuturor berierelor
netarifare ( a restricţiilor cantitative la import) inclusiv a taxelor de prelevare în
taxe vamale.

4.2Intervenția pe piață

19
 4.2.1Stocarea

În situaţia în care preţurile de pe piaţa ale unor produse agricole ating

niveluri mai mici sau apropiate de cele stabilite prin sistemul preţurilor de
intervenţie, organismele de intervenţie cumpără produsele de la agricultori cu
respectarea standardelor de calitate şi le stochează până la restabilirea echilibrului
între ofertă şi cerere.
Este încurajată şi stocarea de către producătorii privaţi prin acordarea de
sprijin financiar către aceştia.
Produsele care se stochează sunt cumpărate la nivelul preţului de intervenţie
iar finanţarea acţiunii de stocare se face din fondul FEOGA.
Produsele stocate sunt fie nevândute pe piaţa comunitară cand se restabileşte
echilibrul pe piaţa( cererea creşte pentru aceste produse), fie exportul la preţuri
derizorii pe piaţa internaţională, fie distruse ca urmare a alternării acestora în
timpul stocării indelungate.
Această măsură a determinat în timp cheltuieli bugetare însemnate în planul
intern ţi tensiuni comerciale în plan extern. De aceea tendinţa actuală este de a
diminua la limita rolul intervenţiei în mecanismul de funcţie a PAC.

4.2.2Subvențiile agricole

Subvenţiile agricole sunt strâns legate de politica de preţuri. De-a lungul timpului
s-a folosit o mare diversitate de tipuri de subvenţii după cum urmează;
 Subvenţii acordate producătorilor pentru achiziţionarea de input-uri (
seminţe, îngrăşăminte, tehnică agricolă) şi pentru subvenţionarea stocurilor
 Subvenţiile acordate la serviciile pentru agricultură respectiv pentru
extinderea cunoştinţelor agricole prin instruirea profesională a fermierilor
 Alocaţii de la buget pentru ameliorarea solurilor, protecţia plantelor, servicii
veterinare, prevenirea catastrofelor naturale
 Credite acordate cu dobândă subvenţională pentru investiţii destinate
modernizării fermelor sau pe baza de proiecte cofinanţate
 Subvenţii acordate la exportul unor produse agricole
Acestea se practică în cazul în care surplusurile de produse agricole, care nu-şi
găsesc plasament în interiorul Comunităţii Europene, sunt exportate în ţările terţe
la preţuri mai mici decât cele comunitare. În acest caz exportatorii comunitari au
dreptul să fie compensaţi cu această diferentă de preţ care nu este altceva decât o
subvenţie directă pentru export şi care se numeşte – taxă de restituire
 Subvenţionarea consumului categoriilor defavorizate pe baza unor
programe sociale de combatere a sărăciei

20
 4.2.3Cotele de producție

Diversele stimulente financiare acordate produselor agricole şi mai ales

susţinerea prin preţ i-a determinat pe aceştia să producă mai mult pentru a câştiga
mai mult. Cu cât produsul obţinut este mai mare cu atât sunt mai mari şi costurile
pentru finanţarea PAC.
De aceea pentru a preveni şi limita supraproducţia în anii 1980 a fost
introdus instrumentul Cotelor de Producţie.
Cotele reprezintă cantităţi maxime admise pentru producţia anumitor
produse (lapte, legume, fructe, zahăr, banane, ulei de măsline tutun).
Cotele se stabilesc anual la nivel comunitar iar apoi se negociază şi se
repartizează pe ţări şi in continuare pe firme la nivel naţional.
Pentru producţia în surplus faţă de cotă, fermierii sunt penalizaţi fie preţul
de intervenţie pentru anul agricol următor scade.

4.2.4Protecția vamală

În U.E. pentru realizarea importului produselor agricole este necesară

obţinerea unei licenţe de import ( autorizaţie) condiţionată de constituirea unui
depozit până în momentul în care importatorul dovedeşte că produsele sale
respectă normele sanitare şi fitosanitare, precum şi cerinţele de calitate europene şi
toate produsele agricole.
În U.E. funcţionează un sistem unic de impunere la import pentru toate
produsele agricole.
Potivit acestuia produsele agricole care intră în spaţiul comunitar sunt
supuse nivelului de impunere vamală care se regăseşte în tariful vamal comunitar.
De asemenea potrivit angajamentelor internaţionale asumate de U.E. pentru o serie
de produse agricole, există contingente tarifare care sunt plafoane cantitative sau
valorice in limita cărora importurile sunt permise, ele beneficiild de un tratament
vamal mai favorabil. Acestea sunt modalităţi de acordare a diverselor genuri de
preferinţe comerciale ce se regăsesc în aranjamentele comerciale preferenţiale.

Grile de verificare

1)Instrumentele pe care Comunitatea Europeana le are la dispoziţie pentru

implementarea măsurilor comune de reglementare a pieţelor :
a. Cotele de piaţă
b. Subvenţiile
c. Preţurile

21
2)La începutul campaniei de comercializare, Consiliul U.E., stabileşte următoarele
niveluri de preţuri pentru produsele de sub incidenţa Politicii Agricole Comune:
a. Preţul indicativ
b. Preţul de intervenţie
c. Preţul vamal
3)Preţul indicativ reprezintă limita...........a preţului de comercializare a produselor
agricole:
a. Minimă
b. Medie
c. Maximă
4)Preţul de intervenţie este……… care poate fi obţinut de producătorii agricoli
pentru producţia comercializată pe piaţa internă:
a. Preţul maxim garantat
b. Preţul optim
c. Preţul minim garantat
5)Comunitatea intervine pentru achiziţia şi stocarea produselor excedentare atunci
când preţul de comercializare a produselor agricole atinge nivelul
preţului……….şi chiar tinde să scadă sub nivelul acestuia:
a. Indicativ
b. Prag
c. De intervenţie
6)Pentru produsele generatoare de surplusuri, în perioada 1992- 1999, preţul de
........ a fost adus spre nivelul preţului de pe piaţa mondială:
a. Import
b. Contractare
c. Intervenţie
7)Preţul sub care importurile de produse agricole nu pot pătrunde în U.E. este
denumit preţul:
d. Indicativ
e. Prag
f. De intervenţie
8)Organismele de intervenţie cumpără de la producătorii agricoli produsele la
nivelul preţului:
a. Prag
b. Indicative
c. De intervenţie

9)Finanţarea acţiunii de stocare se face din:

a. OMC

22
b. FEOGA
c. FAO
10)Subvenţiile agricole sunt strâns legate de :
a. Politica vamală
b. Cotele de producţie
c. Politica de preţuri
11)Principalele tipuri de subvenţii acordate se referă la:
a. Achiziţionarea de input-uri
b. Credite cu dobândă subvenţională
c. Alocaţii pentru ameliorarea solurilor
12)Instrumentul cotelor de producţie a fost introdus pentru:
a. A împiedica exporturile extracomunitare
b. A preveni şi limita supraproducţia
c. A diminua nivelul preţului indicativ
13)Obţinerea unei licenţe de import este necesară pentru:
a. Stabilirea cotelor de producţie
b. Protecţia vamală
c. Calculul subvenţiilor agricole
14)Licenţa de import este condiţionată de:
a. Intervenţia pe piaţă
b. Preţul pieţei mondiale
c. Constituirea unui depozit până în momentul în care importatorul dovedeşte că
produsele respectă normele sanitare şi fitosanitare, precum şi cerinţele de
calitate europene şi plata taxelor vamale

Tema nr 5

23
 Politica Agricolă Comună în primele etape de implementare şi consolidare
(1958 -1992 )

5.1Rezultatele aplicării Politicii Agricole Comune în primele etape

Politica Agricolă Comună a permis integrarea armonioasă a agriculturii în

Piaţa Unică, ceea ce a făcut ca Uniunea Europeană să devină o mare putere agro-
alimentară.
În primele etape de implementare şi consolidare, Politica Agricolă Comună a
contribuit la :
- stabilizarea preţurilor la consumator şi eliminarea concurenţei între
statele membre ale Comunităţii Economice Europene
- la începutul anilor 1980 obiectivele iniţiale ale politicii agricole comune
au fost atinse
Încă din anul 1973, nevoile comunitare de cereale,carne de vită,produse
lactate,carne de pasăre şi legume, erau asigurate în proporţie de 100% din
producţia proprie şi chiar în condiţiile extinderii Uniunii Europene la 15 state,
produsele menţionate erau excedentare.
- a crescut foarte mult volumul comerţului comunitar şi al exportului
- preţurile de intervenţie ridicate au permis creşterea fără precedent a
productivităţii agricole în toate statele membre
- producţia agricolă a crescut foarte mult fără să aibă vreo legătură cu
cererea finală, ceea ce a contribuit la acumularea unor stocuri imense,
greu vandabile, ce trebuiau exportate cu subvenţii ridicate
- eficienţa economică de ansamblu s-a ameliorat continuu
Pe măsură ce Uniunea Europeană şi-a ameliorat productivitatea agriculturii, a
atins şi apoi a depăşit nivelul de autosuficienţă alimentară, numărul exploataţiilor
agricole şi cel al agricultorilor s-a redus. Astfel, la nivelul anului 1995, cele 6 state
fonda toare ale Uniunii Europene aveau cu 61% mai puţini agricultori decât în
1960 iar exodul rural s-a intensificat. Datorită modernizării tehnice şi tehnologice
şi a formării unor dimensiuni economice a exploataţiilor agricole, s-a ajuns în
situaţia în care un agricultor al Uniunii Europene să asigure hrana pentru 50 de
locuitori ceea ce reflectă un nivel ridicat al productivităţii agricole.
- dezechilibrele pieţei s-au agravat pe măsura creşterii excedentelor agricole
care în ciuda sporirii exporturilor şi a constituirii stocurilor strategice,
rămâneau în cantităţi mari nevândute.
Dezechilibrele cerere-ofertă s-au accentuat în timp şi datorită modificării
gusturilor şi preferinţelor consumatorilor. Astfel a scăzut cererea la carnea roşie şi
la unele produse lactate, în timp ce producţia era în creştere şi se subvenţiona
substanţial. Pe de altă parte, produsele oleaginoase şi unele produse de substituţie a

24
cerealelor furajere beneficiau de acces liber pe piaţa Uniunii Europene şi erau mai
avantajoase ca preţ în furajarea animalelor, concurând astfel, cerealele
comunitare.Importul de furaje ieftine a câştigat segmente importante de piaţă în
detrimen tul cerealelor europene, excedentele comunitare dând naştere la stocuri
structurale uriaşe.
- ca urmare a măsurilor necoordonate de limitare a producţiei, a sporit
soldul negativ al balanţei comerţului exterior cu produse agricole.
Întrucât preferinţa comunitară nu a împiedicat creşterea importurilor agricole
din afara Uniunii Europene, s-a ajuns în situaţia în care importurile au devansat
exporturile ceea ce a făcut ca an de an să se înregistreze deficite importante ale
balanţei comerciale agricole.
- ca urmare a mecanismelor de preţuri şi subvenţii utilizate a avut loc un
proces de alocare ineficientă a resurselor bugetare
La începutul deceniului '90, Politica Agricolă Comună nu mai constituia un
sprijin indispensabil al agriculturilor. Numărul exploataţiilor a început să scadă
şi a fost ameninţată depopularea regiunilor defavorizate. Prin mecanismul
Politicii Agricole Comune de atunci, numai 20% din numărul total al
fermierilor primeau peste 80% din resursele bugetare agricole. Aceştia
reprezentau exploataţiile cele mai mari şi mai eficiente care produceau tot mai
multe excedente.În acelaşi timp, exploataţiile mici nu puteau beneficia de
tehnologiile moderne şi de metodele intensive de producţie (seminţe de calitate,
îngrăşăminte, pesticide) şi ca urmare abandonau terenul.
- nemulţumirile agricultorilor privind subvenţionarea preţurilor erau
însoţite de creşterea nemulţumirilor consumatorilor şi a contribuabililor
Consumatorul comunitar trebuia şă suporte creşterile de preţ la alimente ca
urmare a preţurilor ridicate la producători. Pe de altă parte fiecare locuitor
comunitar plătea anual pentru susţinerea agriculturii peste100 de ECU.

5.2Primele măsuri de reformă a Politicii Agricole Comune

Întrucât politicile de piaţă nu puteau rezolva problemele economice şi

sociale existente în anul 1968 Comisia Europeană a elaborat un Memorandum
cunoscut sub denumirea de Planul Mansholt care propunea o serie de măsuri de
reformă ce au constat în :
a) Acţiuni la nivelul structurilor agricole care urmăreau :
- reducerea sensibilă a numărului persoanelor ocupate în agricultură prin
pensionarea celor vârstnici şi acordarea unor indemnizaţii anuale în vederea
cedării terenurilor în favoarea tinerilor agricultori
- crearea de noi locuri de muncă prin dezvoltarea unor activităţi neagricole în
mediul rural

25
 - formarea profesională a tinerilor agricultori
- formarea exploataţiilor agricole de dimensiuni economice (80-120 hectare
pentru cultura mare şi 40-60 vaci de lapte pe o fermă)
b) Acţiuni la nivelul pieţelor agricole prin care se urmărea :
- ajustarea ofertei la cerere în vederea ameliorării funcţionării pieţelor
- reducerea suprafeţelor cultivate în vederea reducerii ofertei agricole prin
retrageri anuale din cultură
Memorandumul nu a fost acceptat pentru acea perioadă fiind considerat prea
radical cu privire la reducerea numărului de agricultori şi retragerea din cultură a
circa 5 milioane hectare.
Primele măsuri de înlăturare a efectelor negative ale Politicii Agricole Comune
s-au luat între anii 1970 – 1980 când s-au făcut schimbări în sistemul preţurilor
nelimitat garantate.
În anul 1979 s-a introdus o taxă de coresponsabilitate la producţia de lapte în
scopul transferării asupra producătorilor a unei părţi din cheltuielile de stocare şi a
subvenţiilor necesare pentru exportul pe piaţa mondială a excedentelor acumulate.
Pentru a se restrânge oferta la nivelul cererii, în anul 1984 s-a introdus sistemul
cotelor la producţia de lapte. Măsuri mai radicale s-au luat în anul 1988 când
Consiliul de Miniştri a decis să limiteze cheltuielile agricole suportate de
Comunitatea Europeană care trebuiau să rămână inferioare ritmului de creştere a
PIB-ului la nivel comunitar.
Începând din anul 1988,Uniunea Europeană a mobilizat resursele FEOGA, a
Fondului Social European, a Fondului European de Dezvoltare Rurală, în vederea
dezvoltării rurale, a reducerii excedentelor agricole şi a costurilor bugetare.
Măsurile de reformă întreprinse în perioada 1988 s-au dovedit a fi ineficiente
pentru restabilirea echilibrelor pieţei agricole , motiv pentru care Comisia
Europeană a decis Reforma radicală în agricultură sub denumirea "Reforma
MacSharry", primele măsuri fiind luate încă din anul 1992.

Grile de verificare

1.PAC a contribuit în primele etape la stabilizarea preţurilor la :

a) importator
b) exportator
c) consumator
2. Preţurile de intervenţie ridicate au permis :
a) prelevări la import
b) restituiri la export
c) creşterea fără precedent a productivităţii agricole în toate statele membre
3. În UE numărul exploataţiilor agricole şi al agricultorilor s-a redus când :

26
a) s-a depăşit nivelul de autosuficienţă alimentară
b) produsele erau exportate cu subvenţii ridicate
c) s-a ameliorat productivitatea agriculturii
4.Dezechilibrele pieţei s-au accentuat datorită :
a)creşterii excedentelor agricole
b)modificării gusturilor şi preferinţelor consumatorilor
c)importului de furaje mai ieftine din afara UE
5.Întrucât preferinţa comunitară nu a împiedicat creşterea importurilor agricole din
afara UE s-a ajuns în situaţia în care :
a)importurile erau mai mici decât exporturile
b)importurile erau egale cu exporturile
c)importurile au devansat exporturile, ceea ce a făcut ca an de an să se înregistreze
deficite importante ale balanţei comerciale agricole(sold negativ al balanţei
comerţului exterior cu produse agricole)
6.Prin mecanismele PAC din primele etape numai … din numărul total al
fermierilor primeau peste … din resursele bugetare agricole.
a)10% fermieri - 50% resurse
b)40 % fermieri - 50% resurse
c)20 % fermieri - 80 resurse
7. În exploataţiile mici terenul era abandonat deoarece :
a)nu puteau beneficia de tehnologii moderne
b)nu puteau beneficia de metode intensive de producţie
c)erau luate prin pârghii administrative
8.Nemulţumirile agricultorilor privind subvenţionarea preţurilor au fost însoţite de
creşterea nemulţumirilor :
a)contribuabililor
b)consumatorilor
c)terţilor
9.Planul Mansholt a propus o serie de măsuri care au constat în acţiuni :
a)la nivelul structurilor agricole
b)la nivelul pieţelor agricole
c)la nivel regional
10.Taxa de coresponsabilitate s-a introdus în scopul transferării asupra … a unei
părţi din cheltuielile de stocare şi a subvenţiilor necesare pentru exportul pe piaţă
mondială a excedentelor agricole :
a)consumatorului
b)producătorului
c)vechilor state membre

11.Instituţiile implicate în PAC sunt :

27
a)Consiliul UE
b)Comitetul Economic şi Social
c)Comisia Europeană
12.Comisia Europeană este asistată de Comitete :
a)de reglementare
b)consultative
c)pentru managementul organizaţiilor comune de piaţă
13.Mecanismul general de funcţionare a pieţelor produselor agricole în UE este
bazat pe un sistem complex de reglementare a :
a)ofertei agricole
b)cererii de produse
c)preţurilor de comercializare a produselor
14.La începutul campaniei de comercializare, Consiliul UE stabileşte :
a)preţul de intervenţie
b)preţul indicativ
c)preţul de vânzare pe piaţă
15.Preţul de intervenţie este … care poate fi obţinut de poducătorii agricoli pentru
producţia comercializată pe piaţa internă.
a)preţul maxim garantat
b)preţul optim
c)preţul minim garantat
16.Preţul indicativ reprezintă limita … a preţului de comercializare a produselor
agricole.
a)minimă
b)medie
c)maximă
17.Comunitatea intervine pentru achiziţia şi stocarea produselor excedentare atunci
când preţul de comercializare a produselor agricole atinge nivelul preţului … şi
chiar tinde să scadă sub nivelul acestuia.
a) indicativ
b) prag
c) de intervenţie
18.Pentru produsele generatoare de surplusuri, în perioada 1992-1999 preţul de …
a fost adus spre nivelul preţului de pe piaţa mondială.
a)promovare a unor produse
b)contractare
c)intervenţie

Tema nr.6

28
 Reforma radicală a Politicii Agricole Comune din anul 1992
(reforma Mac Sharry)

La începutul deceniului 90, agricultura Comunităţii Europene căreia i s-au

asigurat alocaţii de sprijin substanţiale, a atins un nivel ridicat de performanţă dar
dezechilibrele pieţei s-au adâncit. Situaţia nu s-a ameliorat prin lărgirile succesive
ale comunităţii, dimpotrivă a crescut complexitatea situaţiilor din zonele rurale ale
noilor state membre.
Integrarea agricolă a Greciei, Spaniei şi Portugaliei, ţări cu o agricultură
neperformantă şi cu o populaţie agricolă numeroasă, a necesitat perioade lungi de
ajustare a structurilor agricole şi cheltuieli bugetare mari pentru subvenţii.
Totuşi mecanismele politice agricole comune de atunci nu au reuşit să
asigure absorbirea excedentelor produse ca urmare a alocaţiilor bugetare mari la
care s-au adăugat creşterile producţiei din noile state membre deşi acestea aveau o
agricultură complementară vechilor state membre.
Măsurile de reformă luate anterior au determinat scăderea veniturilor şi
adâncirea inegalităţilor prin concentrarea ajutoarelor către exploataţiile mari, ceea
ce a dus la creşterea exodukui rural.Ca urmare a acestor situaţii şi a presiunilor
exercitate de Organizaţia Mondială a Comerţului cu privire la extinderea
liberalizării schimburilor internaţionale şi asupra produselor agricole a fost
necesară o reformă radicală a politicii agricole comune.
Acordul de la Maastricht din 1992 a modificat mecanismele şi
instrumentele politicii agricole comune dar a păstrat cele 3 principii fundamentale.
Obiectivele principale ale reformei din 1992 au fost:
1) menţinerea poziţiei de lider a Comunităţii Europene pe piaţa produselor
agricole atât la producţie, cât şi la export prin creşterea competitivităţii
agricultorilor europeni atât pe piaţa intracomunitară, cât şi pe cea mondială.
2) asigurarea unor noi echilibre ale pieţelor prin îmbunătăţirea mecanismelor
de politică agricolă comună şi în funcţie de exigenţele consumatorilor.
3) acordarea de ajutor financiar acelor fermieri comunitari care au cea mai
mare nevoie de el.
4) încurajarea agricultorilor să nu-şi abandoneze terenurile şi să nu
părăsească satele.
5) protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului economic şi social al
zonelor rurale.
Pentru realizarea acestor obiective ale reformei erau necesare măsuri
radicale care au constat în:
1) reducerea preţurilor de intervenţie la produsele cele mai importante şi
apropierea lor de preţurile pieţei mondiale.

29
 2) decuplarea politicii de preţuri de politica de venituri prin introducerea
sistemului plăţilor compensatorii.
3) reducerea producţiei agricole până la nivelul cererii manifestate pe piaţă
prin reducerea preţului de intervenţie.
4) retragerea obligatorie din cultură a unor terenuri.
5) stabilirea unor cantităţi de producţie maxim garantate.
6) măsuri de extensificare a producţiei.
7) reducerea subvenţiilor la export şi a exporturilor subvenţionate.
8) reducerea costurilor bugetare pe seama reducerii excedentelor agricole şi a
preţurilor garantate.
Reforma din 1992 a schimbat radical mecanismele de funcţionare a pieţei.
Acestea au constat în:
a) orientarea principală a reformei a fost ca protecţia agricultorilor să se
asigure prin creşterea veniturilor provenite din vânzarea producţiei pe
piaţă.
b) reducerea volumului producţiei până la nivelul cererii pieţei urmărea
determinarea scăderii costurilor legate de excedente şi disponibilizarea
unor resurse prin aplicarea noilor acorduri internaţionale privind
reducerea subvenţiilor la export şi a exporturilor subvenţionate.
c) în noul sistem al mecanismelor de politică agricolă comună, fermierii
sunt compensaţi prin plăţi directe stabilite la hectar şi pe animal,
fiind stimulaţi să-şi raţionalizeze costurile pe producţie şi să crească
calitatea produselor.
Plăţile directe acordate sunt decuplate parţial de producţia obişnuită, iar
aceste ajutoare directe introduse au avut ca scop să acopere pierderile de venituri
rezultate din reducerea preţurilor de intervenţie. Astfel preţurile de la culturile de
câmp şi carnea de bovine s-au redus pe o perioadă de 3 ani pentru a fi apropiate de
preţurile mondiale.
d) fermierii au fost sprijiniţi pentru a face investiţii în exploataţiile
agricole pe baza unui sistem de ajutoare nerambursabile în scopul dezvoltării unor
activităţi economice durabile şi protejarea veniturilor( în special pentru dezvoltarea
turismului, artizanatului, protecţia mediului, reconversia producţiei agricole în
funcţie de nevoile pieţei, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ş.a).
Reforma din 1992 a urmărit să realizeze o stabilizare a producţiei la un nivel
mai apropiat de consumul comunitar, iar introducerea criteriilor de calitate ca parte
integrantă a politicii agricole comune a avut un efect benefic asupra
consumatorilor.
Reforma din 1992 a pus accentul şi pe măsuri de acompaniere ecologică şi
socială, în vederea orientării agricultorilor către noile cerinţe ale consumatorilor şi
către o dezvoltare durabilă a agriculturii.

30
 Din 1992 a început un proces de reconsiderare a fucţiilor agriculturii şi a
producătorilor agricoli. Dezvoltarea rurală a devenit al doilea pilon al politicii
agricole comune alături de pilonul unu Gestiunea pieţelor agricole.
Schimbarea mecanismelor de piaţă a fost însoţită şi de o serie de măsuri de
dezvoltare rurală şi anume:
 încurajarea introducerii sistemelor extensive de cultură a plantelor
bazate pe consumuri reduse de produse chimice(îngrăşăminte,
pesticide).
 măsuri de gestionare a terenurilor retrase din cultură.
Plăţile compensatorii erau condiţionate de retragerea unor suprafeţe din
cultură, de numărul animalelor din fermă şi de sistemul de creştere.Pentru limitarea
producţiei s-a introdus obligativitatea retragerii din cultură a unor suprafeţe la cel
puţin două culturi a căror piaţă era dezechilibrată( cereale şi oleaginoase).
Extensificarea producţiei a fost promovată şi in sectorul zootehnic.Astfel în
domeniul creşterii bovinelor, nivelul compensaţiilor depinde de efectivele de
animale şi sistemele de creştere.
Crescătorii de animale care folosesc sistemul de păşunat primesc o primă
suplimentară pe animal destinată încurajării creşterii extensive în defavoarea
sistemului de tip industrial( adică în complexe agrozootehnice):
 introducerea unor programe de împădurire.
 pensionarea anticipată a agricultorilor cu vârsta de peste 50 ani.
 încurajarea stabilizării tinerilor în mediul rural.
După aplicarea măsurilor de reformă radicală s-au conturat următoarele
efecte:
 asigurarea unui nivel stabil al autosuficienţei alimentare pe ansamblul
U.E.
 stabilizarea randamentelor la hectar şi pe animal cu efecte pozitive
privind stocurile şi excedentele.
 menţinerea unui consum constant şi echilibrat pe locuitor.
 preţurile de producţie ale produselor agricole au avut o tendinţă de
reducere pe ansamblul U.E. ca urmare a raţionalizării costurilor de
producţie.
 a scăzut ponderea cheltuielilor de consum alimentar în cheltuielile de
consum final.

Grile de verificare

1. Reforma radicală a PAC a fost cunoscută sub denumirea:

31
 a)Manshot; b)Mac Sharry; c)Sapard.
2. Măsurile de reformă luate înainte de 1992 au determinat:
a)scăderea veniturilor agricultorilor;
b)adîncirea inegalităţilor prin concentrarea ajutoarelor către exploataţiile mari;
c)creşterea exodului rural.
3. Acordurile de la Maastricht din 1992 au modificat:
a)mecanismele PAC; b)instrumentele PAC; c)principiile Pac.
4)Obiectivele principale ale reformei din 1992 au fost:
a)menţinerea UE în rândul producătorilor şi exportatorilor mondiali de produse
agricole;
b)direcţionarea ajutorului comunitar spre fermierii care au cea mai mare nevoie
de acesta;
c)încurajarea agricultorilor să abandoneze terenurile.
5)Măsurile radicale ale reformei au constat în:
a)reducerea preţurilor indicativ la cereale;
b)reducerea preţurilor de intervenţie la produsele-cheie şi apropierea lor de
preţurile pieţei mondiale;
c)reducerea producţiei agricole până la nivelul cererii;
d)reducerea subvenţiilor la import şi a exporturilor subvenţionate.
6)Orientarea principală a reformei din 1992 a fost ca:
a)protecţia agricultorilor să se asigure prin creşterea veniturilor provenite din
subvenţii;
b)protecţia agricultorilor să se asigure prin creşterea veniturilor provenite din
vânzarea producţiei de pe piaţă;
c)să nu se acorde susţinerea micilor agricultori.
7)Reducerea volumului producţiei pînă la nivelul cererii pieţei urmărea
determinarea scăderii costurilor legate de:
a)excedentele şi disponibilizarea unor resurse;
b)importuri;
c)veniturile agricultorilor.
8)Decuplarea politicii de preţuri de politica de venituri s-a realizat prin
introducerea:
a)schemei de plată unică pe exploataţie;
b)sistemului „plăţilor compensatorii”(plăţi directe);
c)sistemului „cotelor”.
9)Pe baza unui sistem de ajutoare comunitare nerambursabile, fermierii au fost
sprijiniţi pentru:
a)dezvoltarea turismului;
b)reconversia producţiei agricole în funcţie de nevoile pieţei;
c)deteriorarea mediului.

32
10)Reforma din 1992 a pus accentul şi pe măsuri de:
a)acompaniere ecologică şi socială;
b)creştere a excedentelor agricole;
c)garantare a preţurilor ridicate.
11)PAC este structurată pe ..... piloni:
a)Gestiunea pieţelor agricole – pilonul I;
b)Dezvoltarea rurală – pilonul al-II-lea;
c)Comunităţile Europene – pilonul al-III-lea.
12)Schimbarea mecanismelor de funcţionare a pieţei a fost însoţită de o serie de
măsuri:
a)încurajarea sistemelor intensive de cultură a plantelor;
b)încurajarea sistemelor extensive de cultură a plantelor;
c)introducerea unor programe de împădurire;
d)încurajarea stabilizării tinerilor în mediul rural.

Tema nr.7

33
 Noile măsuri de reformă a Politicii Agricole Comune promovate de Agenda
2000

După anul 1993, in Uniunea Europeană s-a aplicat integral principiul

unicităţii pieţei, s-a armonizat legislaţia comunitară şi s-a asigurat o mai mare
deschidere a pieţei spre exterior. Comisia Europeană a evaluat impactul reformei
din 1992 şi a analizat noua conjunctură a dezvoltării agriculturii europene in
perspectiva liberalizării schimburilor internaţionale şi a extinderii Uniunii
Europene spre estul Europei. După 1992 au apărut situaţii interne şi internaţionale
noi care impuneau reguli mult mai stricte privind măsurile sanitare şi fitosanitare
bazate pe fundamente ştiinţifice şi de sănătate publică. Agricultura europeană
puternic susţinută şi cu un nivel foarte ridicat de intensivitate producea scump,
necesita cheltuieli bugetare mari şi răspundea cu dificultate exigenţelor sporite ale
consumatorilor privind produsele de calitate ridicată şi ecologice.
În noul context european şi mondial era necesară o abordare nouă a
agriculturii şi a intregului sector agroalimentar. În anul 1995, Consiliul European a
hotărât efectuarea unei ample analize a Politicii Agricole Comune care s-a
concretizat în documentul politic al Uniunii Europene denumit Agenda 2000 în
care au fost înscrise noile măsuri de reformă. „Agenda 2000” a stabilit schimbări
esenţiale pe termen lung în Politica Agricolă Comună, vizând o orientare calitativ
nouă a acesteia spre dezvoltarea rurală, punând accent pe creşterea gradului de
ocupare a populaţiei rurale în statele membre şi în tările candidate la aderare.
Politica de dezvoltare rurală a devenit în noul context al reformei al doilea pilon al
politicii agricole comune.
Agenda 2000 a avut ca obiective continuarea proceselor de reformă
începute în 1992 privind:
-Reducerea preţurilor de intervenţie;
-Creşterea plăţilor compensatorii;
-Îmbunătăţirea competitivităţii produselor prin creşterea calităţii şi
reducerea costurilor;
-Garantarea securităţii şi a calităţii alimentelor;
-Îmbunătăţirea marketingului produselor agricole;
-Protectia mediului şi respectarea condiţiilor de bunăstare a animalelor;
-Integrarea politicii de mediu în obiectivele politicii agricole comune.
Măsurile de reformă din Agenda 2000 au fost axate pe 3 direcţii principale de
acţiune:
1.Modernizarea modelului agricol european prin promovarea agriculturii
durabile şi creşterea competitivităţii în vederea liberalizării pieţei;

34
 2.Reducerea decalajelor economice din regiunile Uniunii Europene,
inclusiv din ţările candidate la aderare prin intermediul fondurilor structurale
de preaderare;
3.Asigurarea resurselor bugetare necesare cu respectarea priorităţilor
fixate pentru perioada 2000-2006.
Prin noul mod de abordare a Politicii Agricole Comune şi prin deplasarea
accentului acestuia spre dezvoltarea rurală, Uniunea Europeană a urmărit să
întărească competitivitatea produselor agricole, să anihileze efectele negative ale
liberalizării pieţelor agricole prin măsuri de dezvoltare rurală integrată în vederea
creşterii şi stabilizării veniturilor locuitorilor rurali. Deşi, Politica Agricolă
Comună a urmărit şi înainte de 1992 obiective de dezvoltare rurală şi de protecţie
a mediului, începând din anul 2000 acestea devin prioritare şi se asociază
funcţiilor multiple ale agriculturii care se referă la:
a)Funcţia alimentară ce presupune producerea de bunuri necesare
securităţii alimentare;
b)Funcţia socio-economică care joacă un rol important în viaţa rurală,
deoarece agricultura constituie o sursă importantă de venituri şi de locuri de muncă
în numeroase servicii agricole şi în industriile de prelucrare;
c)Funcţia de protecţie a mediului.
Deşi în Uniunea Europeană s-a format un model de agricultură performantă, a
fost necesară restructurarea acesteia ca urmare a impactului negativ produs de
politica agricolă comună asupra pieţei si dezvoltării rurale. Noul model agricol
european, în contextul exigenţelor de mediu şi a extinderii Uniunii Europene la 27
de state se bazează pe creşterea competitivităţii, dezvoltarea multifuncţională a
sectorului agricol şi a zonelor rurale. Noul model agricol european axat pe
agricultură multifuncţională răspunde cerinţelor viitoare ale pieţei şi dezvoltării
rurale durabile care vizează:
a)Formarea unui sector agricol viabil, competitiv, capabil să se impună
într-o poziţie de frunte pe piaţa mondială fără a recurge la subvenţii şi să producă la
standardele cele mai înalte în condiţii de eficienţă;
b)Promovarea metodelor de producţie sănătoase şi respectuoase faţă de
mediu în vederea asigurării unor produse de calitate şi la preţuri accesibile care să
răspundă preocupărilor consumatorului în ceea ce priveşte securitatea alimentelor
şi confortul animalelor;
c)Diversificarea sistemelor de producţie agricolă prin stimularea
metodelor tradiţionale şi dezvoltarea agriculturii ecologice care să contribuie la
dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale;

35
 d)Diversificarea economiei rurale pentru crearea de noi locuri de muncă
şi venituri alternative în vederea stabilizării zonelor rurale, protecţia mediului şi a
peisajelor;
e)Promovarea unei politici agricole care să contribuie la reducerea
costurilor susţinerii agriculturii.
Agenda 2000 a stabilit măsuri de întărire a reformei pieţei prin creşterea plăţilor
directe pentru cereale, carnea de bovine şi lapte proporţional cu reducerea
preţurilor de intervenţie. Pentru reducerea excedentelor agricole s-a prevăzut ca
pâna în 2006 să se retragă obligatoriu din cultură 10% din suprafaţa pentru care
erau cerute plăţi compensatorii. Promovarea agriculturii ecologice a constituit o
acţiune foarte importantă a Agendei 2000 în cadrul măsurilor favorabile mediului
şi îmbunătăţirii calitative a consumului populaţiei, fiind adoptată în acest sens o
legislaţie specifică producţiei ecologice.
Comisia Codex Alimentarius promovează în întreaga lume standardele, codurile
şi recomandările FAO ( Organizaţia pentru Agricultură si Alimentaţie ) şi OMC (
Organizaţia Mondială a Comerţului ) privind practicile admisibile în comerţul
internaţional cu produse alimentare, inclusiv ecologice. În Uniunea Europeană,
agricultura ecologică a cuprins un important segment al pieţei si este în continuă
creştere.

Grile de verificare

1. Principiul unicitatii pietei s-a aplicat integral dupa :

a) 1987,
b) 1990,
c) dupa 1993
2. Agenda 2000 este un document … al U.E. :
a) ethnic,
b) politic,
c) juridic.
3. Agenda 2000 a stability schimbari esentiale pe termen :
a) scurt,
b) mediu,
c) lung
4. Agenda 2000 a avut ca obiective continuarea proceselor de reforma incepute in
1992 privind:
a) reducerea preturilor de interventie;
b) cresterea paltilor compensatorii(plati directe);
c) integrarea politicii de mediu in obiectivele politicii agricole.

36
5. Masurile de reforma din Agenda 2000 au fost axate pe :
a) modernizarea “modelului agricol european”prin promovarea agriculturii
intensive;
b) modernizarea “modelului agricol european” prin promovarea agriculturii
durabile;
c) reducerea decalajelor economice din regiunile UE, prin intermediul
Fondurilor structurale.

6. Functiile agriculturii sunt:

a) functia alimentara,
b) functia socio-economica,
c) functia de protectie a mediului.
7. Modernizarea”modelului agricol European” a fost necesara ca urmare a
impactului negativ produs de PAC asupra:
a) dezvoltarii rurale,
b) pietei,
c) principiilor PAC.
8. Noul model agricol european este axat pe:
a) agricultura multifunctionala,
b) agricultura integrate,
c) agricultura biodinamica.
9. Noul model agricol european raspunde:
a) cerintelor viitoare ale pietei;
b) dezvoltarii rurale durabile;
c) reglementarilor de politica agricola ale tratatului de la Roma.

10. Noul model agricol european vizeaza:

a) formarea unui secrtor agricol vibil, competitive, fara sa recurga la
subventi;
b) promovarea metodelor de productie sanatoase si respectuoase fata de
mediu;
c) dezvoltarea agriculturii ecologice.

11. Agenda 2000 a stabilit masuri de intarire a reformei pietei prin:

a) cresterea platilor directe pentru cereale proportional cu reducerea pretului
indicative;
b) cresterea platilor directe pt cereale proportional cu reducerea pretului de
interventie;
c) cresterea subventiilor la export.

37
12. In cadrul masurilor favorabile mediului si imbunatatiri calitative a consumului
populatiei, Agenda 2000 a promovat:
a) agricultura intensive,
b) agricultura ecologica,
c) importul produselor agricole.
13. Principile Pac sunt:
a) unicitatea pietei,
b) unicitatea produselor,
c) preferinta relative,
d) solidaritatea financiara.

38
 Tema nr.8

Politica Agricolă Comună în perioada 2004 – 2013

8.1. Obiectivele şi conţinutul noii reforme a Politicii Agricole Comune

În noul context al accelerării procesului de globalizare şi de extindere a UE de la

25 la 27 state membre, aceasta s-a confruntat cu exigenţe şi oportunităţi noi, care
au impus continuarea reformei Politicii Agricole Comune printr-o abordare nouă a
dezvoltării sectorului agricol şi a zonelor rurale.
În noua reformă a Politicii Agricole Comune, care va fi una fundamentală,
accentul se pune pe deplasarea măsurilor de sprijin de la cantitate la calitate, de la
reglementări de piaţă către dezvoltarea rurală şi protecţia mediului.
Decuplarea totală a subvenţiilor de producţie prin introducerea schemei de plată
unică pe exploataţie, va stabili relaţii directe între fermieri şi piaţă, sprijinul
comunitar nemaifiind acordat pentru controlul ofertei, ci va fi direcţionat spre
aplicarea unor metode sănătoase de producţie agricolă, protecţia mediului şi
programe de dezvoltare rurală durabilă.
Elementele principale ale reformei fundamentale a Politicii Agricole Comune
din perioada 2004 – 2013 sunt:
a)Piaţa şi politica de preţuri
b)Schema de plată unică pe exploataţie
c)Regulile de condiţionalitate
d)Modularea sprijinului comunitar
e)Dezvoltarea rurală durabilă

8.1.1Piaţa şi politica de preţuri

Noua reformă a PAC urmăreşte îmbunătăţirea mecanismelor de piaţă în vederea

creşterii competitivităţii agriculturii şi liberalizării treptate a pieţelor agricole.
În noua etapă a reformei PAC, piaţa şi politica de preţuri, prezintă următoarele
caracteristici:
a) preţul de intervenţie va fi apropiat de preţul pieţei;
b) plăţile directe au devenit principalul mecanism prin care agricultorii
primesc sprijin pe hectar şi pe animal pentru stabilizarea veniturilor;
c) plăţile compensatorii acordate acoperă scăderea veniturilor datorate
reducerii şi eliminării unor pteţuri de intervenţie.
Finanţarea politicii de piaţă începând din anul 2007 se realizează din Fondul
European Agricol de Garantare, rezultat din FEOGA, secţiunea Garantare.

39
 8.1.2 Schema de plată unică pe exploataţie

În noua etapă a reformei PAC, mecanismul plăţilor directe pe hectar şi animal se

va înlocui, treptat, cu schema de plată unică pe exploataţie. Acest mecanism s-a
introdus treptat, începând din anul 2005 în majoritatea vechilor state membre (UE
15) în care decuplarea completă a plăţii unice de producţie a devenit operaţională
la 1 ianuarie 2007. Totuşi, pentru a evita dezechilibrele majore ale pieţei şi
abandonarea terenurilor, statele membre din UE 15 pot menţine limitat decuplarea
parţială la anumite culturi şi după 2007.
În noile state membre (UE 10) plata unică pe exploataţie se introduce, treptat,
până în anul 2013. România şi Bulgaria au optat pentru mecanismul plăţilor directe
pe hectar şi pe animal, care va fi aplicat peste 5 ani de la aderare, după care se va
introduce treptat mecanismul plăţilor unice pe exploataţie care va trebui să fie
generalizat până în 2016.
Schema de plată unică pe exploataţie permite fermierului să aleagă modul de
utilizare a pământului, respectiv structura culturilor, dar cu asigurarea condiţiilor
cerute de agrotehnică şi de protecţia mediului.
Pentru întărirea eficacităţii mecanismului de gestiune şi control s-a creat
Sistemul Integrat de Administrare şi Control, care a fost înfiinţat de fiecare stat
membru. Acest sistem asigură:
- o bază de date informatizată;
- un sistem de identificare a parcelelor agricole pe bază de teledetecţie;
- un sistem de identificare şi înregistrare a drepturilor de plată.
Principalele caracteristici ale plăţii unice pe exploataţie sunt:
a) plata unică pe exploataţie nu trebuie să fie condiţionată de realizarea unei
anumite producţii;
Agricultorii sunt liberi să-şi aleagă culturile pe care le doresc.
b) plata unică va fi fixată la nivelul exploataţiei în funcţie de numărul
hectarelor eligibile.
Prin hectar eligibil pentru sprijin se înţelege suprafaţa agricolă a exploataţiei
formată din teren arabil şi/sau pajişti permanente. Nu sunt incluse în numărul de
hectare eligibile suprafeţele ocupate cu culturi permanente (plantaţiile de pomi şi
vie), pădurile sau terenurile destinate unor activităţi neagricole.

8.1.3 Regulile de condiţionalitate (CROSS-COMPLIANCE)

Cross-compliance este un mecanism care va deveni obligatoriu în condiţiile noii

etape a reformei, pentru toţi beneficiarii de plăţi cuplate şi decuplate de producţie
şi se bazează pe îndeplinirea riguroasă a condiţiilor pentru a primi ajutoarele
solicitate.

40
Toţi fermierii care beneficiază de plata directă trebuie să îndeplinească o listă de
priorităţi care cuprinde diferite standarde europene în următoarele domenii:
- protecţia mediului;
- securitatea alimentară;
- sănătatea şi bunăstarea animalelor.
Controlul cerinţelor privind regulile de condiţionalitate în cazul ajutoarelor
comunitare se desfăşoară prin intermediul Sistemului Integrat de Administrare şi
Control (SIAC).
Comisia Europeană stabileşte indicatorii pentru fiecare obligaţie legată de
aplicarea regulilor de condiţionalitate, cuprinsă în standardele europene pe
domenii.
Regulile de condiţionalitate legate de ajutoarele cuplate şi decuplate în favoarea
agricultorilor urmăresc să încurajeze aplicarea unor „bune practici agricole”.
Aceste reguli se adaptează de fiecare stat membru la condiţiile specifice. Condiţiile
de „bune practici agricole” se referă la:
- protejarea solului prin măsuri specifice;
- menţinerea nivelului materiei organice în sol prin metode specifice;
- menţinerea structurii solului (să fie aerat, umed şi să nu fie tasat);
- densitatea maximă a animalelor;
- protejarea pajiştilor permanente;
- evitarea instalării vegetaţiei dăunătoare pe terenurile agricole;
- respectarea unor norme privind:
 acoperirea minimală a solului;
 întreţinerea minimală a solului;
 terasarea pentru conservarea solului;
 rotaţia culturilor.

8.1.4Modularea sprijinului comunitar

Modularea sprijinului comunitar este un mecanism prin care se urmăreşte o

repartizare mai bună a sprijinului comunitar între politica de piaţă şi politica de
dezvoltare rurală pentru a răspunde cerinţelor consumatorilor şi preocupărilor
privind mediul, securitatea alimentelor, sănătatea şi confortul animalelor. În acest
sens s-a convenit ca plăţile directe alocate fermelor mari să fie reduse prin
mecanismul modulării, iar din sumele respective să se finanţeze suplimentar
măsurile de dezvoltare rurală.
În perioada 2007 – 2013, plăţile directe acordate fermelor mari se vor reduce
anual cu 5 %. Reducerea plăţilor directe pentru fermele mari în cazul ţărilor nou

41
intrate în UE nu se va aplica până când acestea nu vor atinge nivelul existent în UE
15.
În urma aplicării mecanismului de modulare a plăţilor directe cuplate şi
decuplate de producţie se estimează următoarele efecte pozitive:
a) îmbunătăţirea echilibrului între cheltuielile destinate pieţei şi dezvoltării
rurale;
b) creşterea alocaţiilor destinate exploataţiilor mici care primesc ajutoare mai
reduse;
c) statele membre pot utiliza sume mai mari de bani pentru dezvoltarea rurală
prin cofinanţarea unor programe comunitare.

8.1.5 Dezvoltarea rurală durabilă

8.1.5.1 Principiile şi obiectivele dezvoltării rurale

În anul 2005, Consiliul UE a adoptat reforma fundamentală a politicii de

dezvoltare rurală pentru perioada 2007 – 2013. Politica de dezvoltare rurală, al
doilea pilon al Politicii Agricole Comune, are ca scop diversificarea economică în
exploataţiile agricole şi la nivelul comunităţilor rurale în vederea creşterii
performanţei economice şi a dezvoltării durabile.
Noua politică de dezvoltare rurală răspunde unor principii de bază:
a) multifuncţionalitatea agriculturii;
b) integrarea zonelor rurale în economie prin dezvoltare complexă;
c) flexibilitate financiară;
Conform acestui principiu, Comunitatea poate lua măsuri şi aproba programe de
dezvoltare rurală în concordanţă cu principiul subsidiarităţii pe baza căruia se
acordă prioritate zonelor cu cele mai bune condiţii de realizare a unor produse şi
servicii în condiţii de performanţă ridicată.
d) transparenţă în stabilirea şi implementarea programelor de dezvoltare rurală
bazate pe o legislaţie simplificată şi accesibilă.
Obiectivele majore ale noii reforme a PAC privind dezvoltarea rurală sunt:
a) consolidarea sectorului agricol şi silvic;
b) intensificarea acţiunilor de protecţie mediului natural şi a zonelor rurale
prin sprijinul acordat amenajării teritoriale;
c) creşterea calităţii vieţii în zonele rurale şi promovarea diversităţii activităţii
economice.
În noua etapă a reformei PAC, întărirea politicii de dezvoltare rurală a devenit o
prioritate de maximă importanţă pentru UE, iar accentul va trebui pus pe
încurajarea obţinerii produselor sănătoase, de calitate superioară, folo

42
sirea metodelor de producţie prietenoase faţă de mediu prin dezvoltarea producţiei
ecologice, obţinerea de materii prime regenerabile şi conservarea biodiversităţii.

8.1.5.2. Principalele axe ale politicii de dezvoltare rurală

Politica de dezvoltare rurală, în perioada 2007 – 2013, este sintetizată în 4 axe,

după cum urmează:
Axa 1 – Creşterea competitivităţii sectorului agricol şi silvic
Centrul vital al zonelor rurale îl constituie agricultura, silvicultura şi sectorul
agroalimentar. Această axă are în vedere măsuri care să asigure o competitivitate
ridicată pe pieţele interne şi externe, pe baza promovării produselor de calitate cu
grad superior de prelucrare pentru a spori valoarea adăugată.
Axa 2 – Îmbunătăţirea mediului în spaţiul rural
În cadrul acestei axe se conturează 3 domenii: biodiversitatea, conservarea
sistemelor agricole şi silvice, în care trebuie integrate obiectivele de mediu
conform Protocolului de la Kyoto privind ameliorarea schimbărilor climatice.
Axa 3 – Îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale şi diversificarea
economiei rurale
Resursele alocate acestei axe contribuie la crearea de oportunităţi pentru
ocuparea forţei de muncă, atragerea femeilor şi tinerilor în activităţi diversificate.
Axa 4 – LEADER (legături între acţiunile de dezvoltare a economiei
rurale)
Acţiunile din cadrul acestei axe trebuie să continuie la realizarea priorităţilor
axelor 1 – 3 şi să aibă un rol important pentru îmbunătăţirea conducerii activităţilor
pe plan local în zonele rurale.
Elaborarea strategiilor locale trebuie să se bazeze pe combinarea celor 3
obiective: competitivitate, mediu şi calitatea vieţii şi diversificarea economiei
rurale.

8.1.5.3 Finanţarea politicii de dezvoltare rurală

Măsurile de dezvoltare rurală se finanţează din fondurile structurale ale UE şi

din resursele proprii ale statelor membre. Fondurile structurale ale UE, care
finanţează acţiunile pe teritoriul celor 27 state membre, sunt:
- Fondul Social European, creat în anul 1960 cu scopul sprijinirii capitalului
uman, prin promovarea unor măsuri de reducere a şomajului şi de integrare
profesională;
- Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă, creat în anul 1962
pentru finanţarea Politicii Agricole Comune privind viaţa şi dezvoltarea rurală;

43
 - Fondul European de Dezvoltare Economică Regională, creat în anul 1975 în
scopul sprijinirii regiunilor rămase în urmă, reducerea decalajelor în dezvoltarea
rurală, prin investiţii productive şi modernizarea infrastructurilor, sprijinirea
investiţiilor în învăţământ şi sănătate;
- Fondul de Coeziune, creat în anul 1992, sprijină pe baza principiului de
solidaritate economică şi socială cele mai sărace state membre, care au un PIB/loc
sub 90% faţă de media UE. De asemenea, sprijină proiectele de protecţie a
mediului, de comunicaţii şi infrastructură, care contribuie la dezvoltarea reţelelor
transeuropene.
- Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului
Reforma PAC din anul 2004 a decis ca din anul 2007 sursele de finanţare pentru
agricultură şi dezvoltare rurală să provină din 2 fonduri distincte corespunzătoare
celor 2 piloni ai PAC:
a) Fondul European Agricol pentru Garantare (FEAG) care va finanţa
Organizările Comune de Piață;
b) Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) care este
destinat dezvoltării rurale.

Grile de verificare

1. În noua reformă fundamentală a PAC accentul se pune pe:

a) deplasarea măsurilor de sprijin de la cantitate la calitate;
b) reglementările de piaţă;
c) dezvoltarea rurală şi protecţia mediului.
2. Elementele principale ale noii reforme sunt:
a) schema de plată unică pe exploataţie;
b) cross-compliance;
c) modularea sprijinului comunitar.
3. Finanţarea politicii de piaţă începând din anul 2007 se realizează din:
a) Fondul Agricol European de Garantare;
b) Fondul de Coeziune;
c) Fondul pentru Mediu.
4. În noua etapă a reformei PAC, piaţa şi politica de preţuri prezintă următoarele
caracteristici:
a) preţurile de intervenţie vor fi apropiate de preţurile pieţei;
b) plăţile directe au devenit principalul mecanism prin care agricultorii primesc
sprijin pe hectar şi pe animal;
c) plăţile compensatorii acoperă reducerile de venituri datorate reducerii şi
eliminării unor preţuri de intervenţie.
5. Plata unică pe exploataţie va înlocui treptat:

44
a) preţul indicativ;
b) preţul de intervenţie;
c) mecanismul plăţilor directe pe hectar şi pe animal.
6. În noua etapă a reformei fundamentale a PAC se urmăreşte:
a) decuplarea completă a plăţii unice de producţie în UE 15;
b) decuplarea parţială la toate culturile agricole;
c) decuplarea parţială la anumite culturi în UE 15 şi după 2007.
7. Noile state membre (UE10) vor introduce plata unică pe exploataţie treptat,
a) până în 2013; b) în 2013; c) după 2013.
8. Plata unică pe exploataţie prezintă următoarele caracteristici:
a) va fi fixată la nivelul exploataţiei, în funcţie de numărul de hectare eligibile;
b) va fi condiţionată de realizarea unei anumite producţii;
c) nu va fi condiţionată de realizarea unei anumite producţii.
9. În noua etapă a reformei, fermierii care beneficiază de plăţi directe trebuie
să îndeplinească „o listă de priorităţi” care cuprinde diferite standarde
europene în următoarele domenii:
a) securitatea alimentară;
b) protecţia mediului;
c) sănătatea şi bunăstarea animalelor.
10. În cazul ajutoarelor comunitare, controlul cerinţelor privind regulile de
condiţionalitate se desfăşoară prin intermediul:
a) Sistemului Integrat de Administrare şi Control;
b) FEOGA;
c) Fondului de Coeziune.
11. Regulile de condiţionalitate legate de ajutoarele cuplate şi decuplate de
producţie urmăresc să încurajeze:
a) structura culturilor;
b) aplicarea unor „bune practici agricole”;
c) preţurile unor anumite culturi.
12. Condiţiile de bune practici agricole se referă la:
a) protejarea pajiştilor permanente;
b) menţinerea structurii solului;
c) densitatea minimă a animalelor.
13. Modularea sprijinului comunitar este un mecanism prin care de urmăreşte:
a) reducerea preţului de intervenţie;
b) finanţarea suplimentară a pieţei;
c) finanţarea suplimentară a măsurilor de dezvoltare rurală.
14. Principiile politicii de dezvoltare rurală sunt:
a) multifuncţionalitatea agriculturii;
b) integrarea zonelor rurale în economie;

45
c) flexibilitate financiară şi transparenţă în stabilirea şi implementarea programelor
de dezvoltare rurală.
15. Obiectivele noii reforme a PAC privind dezvoltarea rurală sunt:
a) consolidarea sectorului agricol şi silvic;
b) promovarea diversităţii activităţilor economice;
c) reducerea acţiunilor de protecţie a mediului.
16. Măsurile de dezvoltare rurală se finanţează din:
a) fondurile structurale ale UE;
b) resursele proprii ale SM;
c) Fondul pentru Mediu.
17. Principalele fonduri structurale ale UE sunt:
a) FEOGA; b) Fondul European de Dezvoltare Economică Regională;
c) Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP);
d) Fondul de Coeziune.

46
 Tema nr.9
Organizările Comune de Piață în Uniunea Europeană

4.1. Conceptul şi conţinutul Organizărilor Comune de Piaţă în Uniunea

Europeană

Uniunea Europeană, în forma sa actuală, este rezultatul unui îndelungat

proces de integrare, care a durat mai mult de o jumătate de secol.
Misiunea fundamentală a Uniunii Europene asumată prin Tratatul de
constituire este aceea de a organiza relaţiile dintre statele membre şi dintre
popoarele lor într-o manieră coerentă şi bazată pe solidaritatea dintre ele.
Activitatea Uniunii Europene se bazează pe trei obiective fundamentale, respectiv:
unitatea economică şi monetară, piaţa comună, Ia care se adaugă coeziunea şi
solidaritatea dintre ţările membre. Pentru a realiza aceste obiective fundamentale,
încă de la început s-a acţionat pe baza unor politici economice comune, acceptate
de toate statele membre. Una dintre aceste politici economice este şi Politica
Agricolă Comună. Din punct de vedere istoric, aceasta este prima politică integrată
la nivel european. De Ia fondarea sa, în anul 1962, şi până în prezent, Politica
Agricolă Comună a influenţat şi chiar a determinat modul de viaţă al milioanelor
de agricultori europeni, dar şi al sutelor de milioane de consumatori. Pe tot
parcursul acestei perioade, Politica Agricolă Comună s-a bazat pe trei principii
fundamentale precum: unicitatea pieţei şi a preţurilor, preferinţa comunitară în
aprovizionarea statelor membre cu produse agricole şi solidaritatea financiară.
Obiectivele iniţiale ale Politicii Agricole Comune au vizat asigurarea securităţii
alimentare şi eliminarea diferenţelor de dezvoltare dintre ţările membre prin
creşterea competitivităţii agriculturii pe calea modernizării, în vederea creşterii
veniturilor producătorilor şi stabilizării pieţelor agricole. Pentru realizarea acestor
obiective au fost create şi utilizate instituţii şi mecanisme economico-financiare în
cadrul sistemului Organizărilor Comune de Piaţă. Dacă la început, Comunitatea
Europeană a trebuit să gestioneze deficitele agroalimentare postbelice şi sărăcia
generalizată, ca urmare a aplicării Politicii Agricole Comune, într-un timp nu prea
îndelungat, a ajuns în situaţia de a gestiona excedentele de produse. In acest
răstimp, Politica Agricolă Comună a fost reformată de mai multe ori pentru a fi
adaptată la condiţiile şi cerinţele concrete ale pieţei comunitare şi mondiale. De
fiecare dată, au rămas valabile principiile fundamentale şi s-au schimbat
instrumentele folosite şi î mecanismele de aplicare a Politicii Agricole Comune.

47
 Încă de la constituirea Comunităţii Europene, prin tratatul de la Roma
(1957), ţările semnatare s-au angajat să realizeze, integrarea economică, politică şi
socială pe principiul unicităţii pieţei. Rolul de a crea instituţiile şi mecanismele
care să asigure funcţionarea pieţei unice agricole, a revenit Politicii Agricole
Comune. Politica Agricolă Comună a creat un sistem de gestionare a resurselor şi
produselor agricole prin intermediul Organizărilor Comune de Piaţă.
Gestionarea resurselor comunitare prin intermediul Organizărilor Comune
de Piaţă, are la bază „modelul european de agricultură" şi mecanismele Politicii
Agricole Comune. Modelul european de agricultură asigură păstrarea şi stabilitatea
nivelului veniturilor agricultorilor prin promovarea diversităţii activităţilor
economice şi protecţia mediului înconjurător pentru a se conserva modul european
de viaţă rurală şi a proteja peisajele. Pentru aceasta, în concepţia Uniunii Europene,
agricultura trebuie să fie un sector economic sănătos şi competitiv, în acest context
noul model european de agricultură este axat pe agricultura multifuncţională şi
răspunde mai bine cerinţelor pieţei şi dezvoltării rurale. El vizează o serie de
aspecte dintre care noi considerăm că cele mai importante sunt:
a). Formarea unui sector agricol viabil şi competitiv care să producă la
standardele cele mai ridicate de pe piaţa mondială, fără subvenţii şi în condiţii de
eficienţă economică ridicată.
b). Promovarea modelelor de producţie sănătoase şi respectuoase faţă de
mediu în vederea asigurării unor produse de calitate şi la preţuri accesibile, care să
satisfacă cerinţele consumatorilor privind securitatea alimentelor şi confortul
animalelor.
c). Diversitatea sistemelor de producţie agricolă prin stimularea metodelor
tradiţionale şi dezvoltarea agriculturii ecologice care să contribuie la dezvoltarea
durabilă a spaţiului rural comunitar."
d). Dezvoltarea unui sector agricol competitiv şi performant care prin
calitatea şi eficienţa produselor să contribuie la revitalizarea lumii rurale.
e). Diversificarea economiei rurale pentru crearea de noi locuri de muncă şi
a unor surse alternative de venituri în vederea stabilizării zonelor rurale prin
menţinerea populaţiei în interiorul acestora, precum şi pentru protecţia mediului
înconjurător şi a peisajelor.
f). Promovarea unor politici economice care să contribuie la reducerea
costurilor susţinerii agriculturii.
Modul de aplicare a Politicii Agricole Comune şi mai ales, esenţa şi
rezultatul utilizării instrumentelor şi mecanismelor specifice se regăsesc în
Organizarea Comună a Pieţei fiecărui produs sau grupe de produse agricole.
În acest context, din punct de vedere conceptual, Organizarea Comună a
Pieţei reprezintă un cadru instituţionalizat de organizare a pieţelor agricole care
asigură implementarea Politicii Agricole Comune şi urmăreşte funcţionarea

48
mecanismelor specifice pieţei fiecărui produs, în drumul acestuia de la agricultură
la prelucrare si comercializare (pe piaţa internă şi externă).
În mod oficial, în România conform prevederilor articolului 2 din Ordonanţa
de Urgenţă a Guvernului, nr. 103/2008 privind înfiinţarea organizaţiilor
interprofesionale pentru produsele agroalimentare, prin Organizarea Comună a
Pieţelor Agricole se înţelege un „sistem de reguli şi mecanisme obligatorii la
nivelul statelor membre care reglementează producţia, comerţul şi procesarea
produselor agricole".
În conformitate cu prevederile articolului nr. 32 din Tratatul de constituire a
Comunităţii Europene, Organizările Comune de Piaţă pot lua forme variate în
funcţie de caracteristicile produsului sau grupei de produse, în prezent, aproape
toată producţia agricolă a Uniunii Europene face obiectul Organizărilor Comune de
Piaţă.
Din punctul de vedere al Dreptului Comunitar, Organizarea Comună a
Pieţelor agricole (OCP) „reprezintă un ansamblu de Regulamente, prevederi
valabile la nivel comunitar, care guvernează producţia şi comerţul produselor
agricole în toate statele membre ale Uniunii Europene". De la introducerea Politicii
Agricole Comune, Organizările Comune de Piaţă au înlocuit treptat organizaţiile
naţionale de piaţă în sectoarele în care acest lucru a fost necesar. Organizarea
Comună a Pieţelor Agricole are menirea de a îndeplini obiectivele Politicii
Agricole Comune şi prin aceasta contribuie la stabilizarea pieţei şi a veniturilor
agricultorilor, controlul output-urilor agricole, garantarea securităţii alimentare,
protejarea mediului înconjurător şi minimizarea costurilor suportate de la bugetul
Uniunii Europene. O analiză atentă a conţinutului tuturor regulamentelor
Organizărilor Comune ale Pieţelor agricole ne relevă faptul că acestea conţin, în
esenţa lor, prevederi cu privire la:
a) Stabilirea unor reguli la nivel comunitar în ce priveşte nivelurile de
producţie, calitatea şi modul de comercializare;
b) Stabilirea sprijinului financiar, care este acordat din bugetul comunitar
producătorilor pentru susţinerea veniturilor şi evitarea excedentelor de produse
agricole.
Principalele responsabilităţi ale Organizării Comune de Piaţă se rezumă la:
a) Fixarea unor preţuri unice pentru produsele agricole, valabile în toată
Uniunea Europeană;
b) Acordarea de ajutoare financiare producătorilor sau operatorilor din
sectorul agricol;
c) Stabilirea unor mecanisme pentru controlul producţiei şi organizarea
comerţului cu statele membre dar şi cu terţe ţări.
Prin Organizarea Comună de Piaţă se urmăresc o serie de obiective, dintre
care, în opinia noastră, cele mai importante sunt: controlul output-urilor agricole şi

49
stabilizarea pieţei, asigurarea unui nivel stabil al veniturilor agricultorilor,
garantarea securităţii aprovizionării populaţiei comunitare" şi minimizarea
costurilor suportate de la bugetul Uniunii Europene şi al statelor membre.
Organizarea Comună de Piaţă la nivel comunitar a fost, este şi cu siguranţă
va rămâne o necesitate pentru funcţionarea pieţei agricole unice astfel încât statele
membre să-şi poată asigura securitatea alimentară, la nivelul întregii Uniuni
Europene.
De aceea Organizarea Comună de Piaţă se realizează la nivel comunitar, iar
la nivelul fiecărui stat membru se aplică şi se respectă regulile şi mecanismele
comunitare specifice fiecărei etape istorice de dezvoltare a agriculturii. Pe baza
acestui cadru de funcţionare, stabilit la nivel comunitar, la nivel naţional statele
membre îşi armonizează permanent legislaţia şi îşi creează şi adaptează sistemul
instituţional pentru a putea implementa aquis-ul comunitar şi a transpune în
practică Politica Agricolă Comună. Organizarea Comună a Pieţei se realizează, aşa
cum am văzut, Ia nivel comunitar iar la nivel naţional se reglementează drumul
parcurs de produsul agroalimentar de la producător la consumator. Reglementarea
şi descrierea acestui drum şi a sistemului specific de organizare şi funcţionare se
face pe filiera fiecărui produs. Organizarea şi funcţionarea filierei fiecărui produs
se bazează pe respectarea regulilor comunitare dar şi a multitudinii de detalii şi
reglementări naţionale şi locale.
Aplicând prevederile comunitare din cadrul Regulamentelor specifice
Organizărilor Comune de Piaţă, statele membre îşi organizează filierele produselor
agricole în funcţie de particularităţile naţionale şi zonale. Organizarea filierelor
naţionale se realizează prin mecanisme specifice pieţei concurenţiale dar ţinând
cont de prevederile comunitare şi ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Organizările Comune de Piaţă au creat cadrul instituţional necesar funcţionării
pieţei fiecărui produs sau grupă de produse la nivel comunitar iar filierele pe
produs au contribuit şi contribuie în mod hotărâtor Ia formarea şi funcţionarea
pieţei locale (naţionale) din cadrul fiecărui stat membru. Formarea cadrului
instituţional de funcţionare a Organizărilor Comune de Piaţă intră în
responsabilitatea Consiliului de miniştrii al Uniunii Europene. De asemenea
Consiliul decide şi asupra modalităţilor de aplicare a diferitelor reglementări de
susţinere a Organizărilor Comune de Piaţă. Comisia Europeană este asistată de
către un comitet de gestiune pentru fiecare Organizare Comună de Piaţă.
Comitetul de gestiune este compus din reprezentanţii statelor membre şi este
prezidat de către un reprezentant al Comisiei Europene şi are în preocupările sale
avizarea măsurilor de reglementare.
De asemenea, organizarea şi funcţionarea filierei fiecărui produs presupune
şi crearea organismelor profesionale şi interprofesionale care să apere interesele
agenţilor economici implicaţi, în relaţiile acestora cu statul şi guvernul fiecărei ţări.

50
Cu alte cuvinte, am putea spune că organizarea filierelor pe produs se realizează pe
baza unui cadru legislativ şi instituţional comunitar dar şi naţional, care respectă
specificul fiecărei ţări membre şi evoluţia pieţei, şi care se adaptează permanent la
noile situaţii cu scopul de a menţine echilibrul pieţei, de a evita crizele şi de a
facilita liberalizarea schimburilor în vederea creşterii competitivităţii şi a eficienţei
economice.
Procesul de organizare a pieţelor agricole comune a început în luna ianuarie
1967, cu cerealele şi a continuat, încât în prezent, în mod practic, aproape toate
produsele agricole fac obiectul a 21 de Organizări Comune de Piaţă.
Piaţa comună agricolă a fost reglementată continuu dea lungul timpului. In
momentul de faţă Uniunea Europeană se află într-un stadiu, apreciem noi, destul de
avansat de simplificare şi reducere a măsurilor de intervenţie în vederea creşterii
competitivităţii agriculturii pentru a face faţă concurenţei cu cea americană şi
procesului de accelerare a liberalizării comerţului internaţional, impus de
Organizaţia Mondială a Comerţului. Printre instrumentele şi mecanismele utilizate
de Organizările Comune de Piaţă, de-a lungul timpului menţionăm: sistemul
preţurilor agricole; sistemul stocurilor de intervenţie (la cereale, zahăr, carne de
bovine şi ovine, lapte praf, etc.); subvenţiile acordate producătorilor agricoli prin
diferite mecanisme (criterii de calitate, cote de producţie, impozite, etc.); ajutoare
de producţie şi transformare; subvenţii acordate procesatorilor în cazuri speciale
(ex. produse perisabile, etc.); subvenţii acordate sub forma plăţilor compensatorii
pentru susţinerea directă a veniturilor agricultorilor; limitarea producţiei agricole
prin diferite reglementări privind retragerea din cultură a unor suprafeţe sau
cultivarea unor plante care nu se subvenţionează; limitări directe prin introducerea
sistemului cotelor (la lapte, zahăr, tutun, etc.); protecţia externă (prin practicare
unor taxe vamale ridicate pentru produsele importate) în vederea asigurării
preferinţei comunitare; subvenţii la exportul produselor agricole comunitare (ale
căror preţuri interne sunt mai mari decât cele de pe piaţa mondială); etc.
Unele din aceste instrumente şi mecanisme au fost utilizate mai mult, iar
altele mai puţin, în funcţie de etapa istorică parcursă, în etapa actuală, spre
exemplu, se înlocuiesc unele instrumente şi mecanisme devenite tradiţionale
(preţul de intervenţie, plăţile compensatorii directe, etc.) cu altele noi (schema de
plată unică pe exploataţie, etc.), mai adaptate exigenţelor fa care Uniunea
Europeană trebuie să facă faţă în perioada următoare. Procesul de înlocuire şi
simplificare a mecanismelor şi instrumentelor de Politică Agricolă Comună este
însoţit, în mod firesc, de un proces de schimbare şi de simplificare a Organizărilor
Comune ale Pieţelor agricole.
Acest proces este ilustrat şi de apariţia Regulamentului (CE) nr. 1234/2007
de instituire a unei organizări comune a pieţelor agricole („Regulamentul unic
OCP") prin care se unifică toate Organizările Comune ale Pieţelor produselor

51
agricole, într-un cadru general, comun iar regulamentul (CE) nr. 73/2009 stabileşte
norme comune pentru sistemele de ajutor direct care se vor acorda agricultorilor.

4.2. Scurt istoric al Organizărilor Comune ale Pieţelor Agricole din

Uniunea Europeană

Crearea şi dezvoltarea pieţelor agricole comune în Uniunea Europeană a fost

un proces de durată şi destul de dificil de realizat. Pentru realizarea acestui
deziderat, Uniunea Europeană, a cheltuit importante sume de bani la început pentru
crearea instituţiilor şi mecanismelor care să asigure funcţionarea pieţelor agricole
iar după aceea pentru adaptarea acestora la exigenţele diferitelor etape de
dezvoltare şi la evoluţiile pieţei concurenţiale de pe plan intern şi extern.
Dacă la început, Comunitatea Europeană s-a confruntat cu o penurie
accentuată de produse agroalimentare, într-un timp nu prea îndelungat, ca urmare a
măsurilor luate, s-a trezit în situaţia de a avea o producţie agricolă excedentară care
a creat şi mai creează încă probleme greu de rezolvat.
În aceste condiţii, gestionarea pieţei agricole unice a devenit una din cele
mai importante sarcini ale Comisiei Europene.
Gestiunea pieţei agricole unice a avut obiective diferite în funcţie de etapa
de dezvoltare în care se afla Comunitatea Europeană. Astfel, la început, după
constituirea Comunităţii Europene s-a pus problema gestionării unor deficite de
alimente existente pe piaţa agroalimentară. Prin măsurile şi politicile agricole
comune s-au pus bazele unui alt mod de gestionare a resurselor prin Organizarea
Comună a Pieţei, în acest context, includerea agriculturii în procesul de integrare
europeană era necesară pentru asigurarea securităţii agroalimentare; reechilibrarea
balanţei de plăţi; eradicarea sărăciei lumii rurale; contextul internaţional existent
după război care menţinea riscul dependenţei Europei Occidentale de importul de
alimente din SUA şi din Europa de Est; importanţa economică a agriculturii ca
sector strategic pentru orice ţară; etc.
În această primă etapă, gestionarea resurselor din cadrul pieţei unice agricole
a vizat în principal utilizarea tuturor instrumentelor şi mecanismelor de funcţionare
pentru asigurarea securităţii alimentare a populaţiei comunitare, în special prin
creşterea producţiei agricole şi sporirea eficienţei economice, într-un timp relativ
scurt, ca urmare a măsurilor întreprinse, agricultorii comunitari au fost stimulaţi să
producă tot mai mult încât la un moment dat au apărut excedentele de produse
agroalimentare pe piaţa comunitară. Gestionarea acestor excedente s-a făcut diferit
de la o etapă de dezvoltare la alta, în concordanţă cu procesul de reformare a
Politicii Agricole Comunitare pentru adaptarea permanentă la cerinţele pieţei.

52
 După apariţia excedentelor de produse cele mai importante măsuri de
reformă a pieţei au vizat reducerea garanţiilor agricole şi îmbunătăţirea sistemului
de subvenţii pentru limitarea producţiei.
Pentru reducerea excedentelor agricole s-au practicat o serie de măsuri de
reducere (îngheţare) a preţurilor şi de limitare a producţiei achiziţionate de către
organismele de intervenţie. Primele măsuri de reducere au fost luate în anul agricol
1985/1986, când Consiliul a îngheţat preţurile la produsele principale. Măsurile de
reducere a preţurilor nu au dat însă rezultatele aşteptate, deoarece nu s-au menţinut
o perioadă mai lungă de timp, nu au vizat toate pieţele excedentare şi nu au fost
corelate cu alte măsuri complementare.
După anul 1988, preţurile au scăzut uşor, ca urmare a reformei Fondurilor
structurale şi a introducerii „liniei directoare agricole în buget". Reformele
politicilor de piaţă au început în anul 1984. Ca mecanisme de limitare a producţiei
şi de reducere a excedentelor s-au utilizat „sistemul cotelor" şi „sistemul
stabilizatorilor bugetari".
Piaţa care a pus cele mai multe probleme în aplicarea Politicii Agricole
Comune a fost piaţa produselor lactate. Organizarea Comună a Pieţei laptelui şi
produselor lactate a fost realizată în anul 1968, sub forma unei pieţe cu intervenţie
prin preţ garantat. Dificultăţile au apărut din cauza dimensiunilor reduse ale
exploataţiilor agricole, care nu permiteau obţinerea unor venituri satisfăcătoare, iar
laptele fiind un produs de bază în alimentaţie avea preţuri ridicate şi a absorbit
peste 30% din resursele FEOGA - garanţii.
Excedentele au apărut în cursul deceniului '70, astfel încât în anul 1982 rata
de autoaprovizionare cu lapte şi produse lactate era de 122%.
În anul 1984 au fost introduse cotele la lapte în vederea limitării producţiei.
La zahăr, acest sistem funcţiona din anul 1967, dar avea rolul de diferenţiere a
intervenţiilor în funcţie de cantităţile fixate pe producător. Cotele ce reveneau
fiecărui stat membru ca şi fiecărui producător se stabileau pe baza unor mecanisme
care luau în calcul producţiile unui an de referinţă teoretic, la care se aplicau
coeficienţi de creştere şi se făceau diferenţieri pe ţări.
În această perioadă s-au practicat diferite programe şi măsuri de gestionare a
pieţelor. Astfel, din anul 1977 s-au introdus „taxele de coresponsabilitate" pentru
lapte, iar în anul!986 pentru cereale. Aceste taxe urmăreau de fapt participarea
agricultorilor la finanţarea cheltuielilor de garantare printr-o prelevare percepută
asupra cantităţilor totale de lapte, în cazul depăşirii cotelor, producătorii erau
supuşi unor prelevări suplimentare. Principiul coresponsabilităţii pe piaţa
produselor lactate a acţionat ca o amendare administrativă a producătorilor care
depăşeau cotele, prin reducerea permanentă a cantităţilor globale garantate,
acordarea unor indemnizaţii pentru producătorii care îşi încetau activitatea,
suspendarea temporară a compensaţiilor, etc.

53
 Cu toate că sistemul de cote nu a avut efectele scontate, datorită lipsei
posibilităţilor de compensare integrală a reducerii de venituri, s-a reuşit o anumită
limitare a producţiei şi stabilizarea pieţei. Ca urmare a scăderii producţiei de lapte,
preţul de piaţă s-a apropiat de preţul indicativ, au scăzut stocurile publice de lapte
praf şi unt, s-au redus efectivele de vaci şi au scăzut cheltuielile garantate de
FEOGA.
Pentru reducerea excedentului şi limitarea producţiei în sectorul culturilor de
câmp s-au stabilit la început „praguri de garanţie". Astfel, în 1982 s-au stabilit
plafoane de producţie pentru transformare, iar în 1984 s-au aplicat la nivel
comunitar pentru grâul dur, floarea-soarelui, stafide, etc.
Începând cu anul agricol 1985/1986, pentru gestionarea crizei agrobugetare
s-au introdus „stabilizatori agricoli", ca mijloc de diminuare a cheltuielilor de
garantare, concretizaţi în „cantităţi maxime garantate". Acest sistem s-a aplicat în
contextul reformei fondurilor structurale şi a instituirii liniei bugetare agricole din
1986.
„Stabilizatorii agricoli" au acţionat diferenţiat pe pieţe şi au produs efecte
pozitive asupra pieţei cerealelor şi oleaginoaselor.
O altă măsură de limitare a producţiei a fost „retragerea facultativă din
cultură a unor suprafeţe", încă din anul 1968, S. Mansholt a propus „programul de
reformă structurală" în care figura această măsură, dar care a fost transpusă abia
din anul 1988.
Sistemul de retragere din cultură a unor terenuri a fost împrumutat din
Statele Unite ale Americii şi s-a aplicat în regim facultativ încă din anul 1988.
Producătorilor agricoli li se ofereau \ drept compensaţii, prime forfetare anuale sau
scutiri de prelevări de coresponsabilitate. Efectul acestor măsuri a fost limitat,
sistemul fiind rigid, compensaţiile erau insuficiente, iar percepţia agricultorilor era
negativă.
O altă măsură de limitare a producţiei a fost „extensificarea". Aceasta a fost
promovată prin Regulamentul nr. 1094/1988 pentru unele culturi vegetale (cereale,
oleaginoase, tutun, bumbac, legume, vin, ulei de măsline, fructe) şi pentru
sectoarele bovin şi ovin, dar s-a dovedit insuficientă, pentru stimularea
producătorilor să treacă la agricultură extensivă.
Susţinerea veniturilor în urma măsurilor de reducere a garanţiilor nu era
suficientă pentru acoperirea pierderilor de venit pentru micii agricultori. Pe de altă
parte, în condiţiile specifice de constituire a Organizărilor Comune de Piaţă pentru
grâul dur, ulei de măsline, tutun, seminţe oleaginoase s-a adoptat un sistem de
preţuri care nu era stimulativ pentru agricultori. De aceea s-a introdus sistemul de
„subvenţii directe", ca un venit suplimentar faţă de preţul de intervenţie.

54
 După anul 1989 au beneficiat de acest sistem carnea de bovine şi ovine, iar
din 1992 cerealele şi stafidele, dar nu s-a mai aplicat la tutun şi seminţe
oleaginoase.
Reforma Politicii Agricole Comune, care a avut loc până în anul 1992, nu a
rezolvat dezechilibrele pieţei şi nu a avut efectele scontate asupra veniturilor, care
erau nesatisfăcătoare. Aproape 80% din sprijinul acordat ajungea la numai 20% din
agricultori. Pe de altă parte, Politica Agricolă Comună era puternic contestată în
cadrul Rundei Uruguay, din cauza subvenţiilor ridicate care provocau distorsiuni
pe piaţa mondială. A fost nevoie de o nouă reformă, mai radicală a Politicii
Agricole Comune, cunoscută sub denumirea de „Reforma Mac Sharrz". Esenţa
reformei era stabilizarea pieţei agricole, impusă de stadiul de dezvoltare a
agriculturii şi de presiunile exercitate de Organizaţia Mondială a Comerţului cu
privire la extinderea liberalizării schimburilor internaţionale şi asupra produselor
agricole.
În ce priveşte gestiunea pieţelor agricole reforma „Mac Sharry" a avut ca
obiective principale: reducerea şi eliminarea treptată a preţurilor garantate ridicate
care au generat excedente şi costuri bugetare mari; ajustarea producţiei agricole
sub forma unor reorientări, prioritară fiind susţinerea veniturilor prin „sistemul de
plăţi compensatorii". Măsurile centrale ale acestei etape a reformei constau în
reducerea preţurilor de intervenţie la produsele-cheie, concomitent cu „îngheţarea
terenurilor" pentru limitarea producţiei, introducându-se obligativitatea retragerii
din cultură cel puţin pentru două culturi a căror piaţă era puternic dezechilibrată
(cereale şi oleaginoase); corelarea măsurilor de extensificare a producţiei cu măsuri
de protecţie a mediului şi de conservare a peisajelor.
Extensificarea producţiei a fost promovată şi în sectorul zootehnic. Astfel, în
sectorul creşterii bovinelor, nivelul compensaţiilor a depins de efectivele de
animale şi sistemele de creştere. Reforma Politicii Agricole Comune din 1992 a
avut efecte pozitive privind echilibrul pieţei, deoarece: s-au redus stocurile de
cereale, cerealele comunitare au devenit mai competitive, comerţul cu cereale în
interiorul Uniunii Europene s-a dezvoltat, iar cantităţile exportate în afară s-au
diminuat, etc.
Pe ansamblul Uniunii Europene, în perioada 1994-1996, a avut loc o
tendinţa de creştere a veniturilor ca urmare a conjuncturii internaţionale mai
favorabile. In anii următori însă a apărut o tendinţă de scădere a veniturilor,
întrucât nu s-a reuşit o reducere semnificativă a costurilor de producţie, în special a
furajelor, energiei şi îngrăşămintelor.
Reforma „Mac Sharry" din anul 1992 a contribuit şi la reducerea
subvenţiilor la export, ceea ce a permis Uniunii Europe să facă faţă negocierilor
din cadrul Rundei Uruguay. Reducerea subvenţiilor la export şi a volumului
exporturilor subvenţionate, între 1994-2000, a contribuit la crearea unul mediu

55
comercial mai stabil şi aceste măsuri erau în consens cu reformele intervenite în
cadrul Uniunii Europene.
În acest răstimp Uniunea Europeană a promovat o politică de finanţare cu
prioritate a veniturilor agriculturilor în locul finanţării excedentelor greu vandabile.
În urma acestor măsuri, ponderea cheltuielilor bugetare în P1B şi a cheltuielilor pe
locuitor s-au redus treptat de la 0,65% la 0,50% respectiv, de la 63,2% (în 1988) la
52,4% în (1997). Cu toate aceste evoluţii favorabile, totuşi cheltuielile bugetare se
menţineau la un nivel destul de ridicat iar veniturile agricultorilor continuau să
scadă iar excedentele de produse agricole persistau. A fost nevoie de o nouă
reformă a Politicii Agricole Comune şi implicit a Organizărilor Comune de Piaţă.
Măsurile noii reforme au fost cuprinse în documentul intitulat „Agenda 2000".
Prin măsurile de reformă cuprinse în Agenda 2000 s-a urmărit înlăturarea
dezechilibrelor pieţei prin reducerea preţurilor instituţionale la principalele produse
de bază, pentru menţinerea competitivităţii agriculturii în contextul liberalizării
exporturilor, a limitării şi eliminării exporturilor subvenţionate, a reducerii
subvenţiilor agricole interne.
Noile măsuri de reformă a pieţei agricole au vizat: redefinirea rolului
mecanismelor de intervenţie; retragerea opţională din cultură a suprafeţelor;
prelungirea sistemului de cote până în 2006; reducerea progresivă a preţului de
intervenţie (garantat) în perioada 2000-2006 cu 15% în sectorul culturilor de câmp
şi cu 20% la carnea de bovine în vederea apropierii de preţurile mondiale;
menţinerea angajamentului de garantare a veniturilor agricole prin intermediul
plăţilor garantate; simplificarea Organizărilor Comune ale Pieţelor Agricole şi
asigurarea unei mai mari supleţe a mecanismelor de funcţionare etc.
Intervenţiile pe pieţe au avut ca scop reducerea producţiei până la nivelul
cererii, reducerea costurilor, creşterea calităţii produselor, reducerea nivelului
garanţiilor. In aceste condiţii au fost şi sunt necesare măsuri de acoperire a
pierderilor de venit şi de limitare a exodului rural.
Măsurile de creştere a veniturilor populaţiei, de încurajare a stabilităţii rurale
şi de protecţie a mediului au vizat diversificarea economică prin dezvoltarea unor
activităţi generatoare de venituri alternative.
În acord cu prevederile din Agenda 2000, Consiliului European a hotărât, în
luna decembrie 1997, la Luxemburg, promovarea „agriculturii multifuncţionale" în
Europa, inclusiv în regiunile care se confruntă cu dificultăţi deosebite (prin
dezvoltarea serviciilor agricole şi a altor servicii rurale).
Gestiunea pieţelor agricole a avut loc în condiţii diferite, iar tendinţele de
liberalizare şi presiunile internaţionale privind eliminarea subvenţiilor erau tot mai
puternice.
Mecanismele generale de intervenţie prin intermediul preţurilor şi a
ajutoarelor comunitare aplicate după anul 1992 la produsele agricole au rămas în

56
continuare destul de complicate şi s-au referit la sistemul preţurilor agricole
(preţuri ţintă, preţuri garantate sau de intervenţie şi preţuri de intrare la frontieră),
plăţile compensatorii (pentru retragerea unor suprafeţe din cultură şi reducerea
numărului animalelor), precum şi alte ajutoare directe şi modalităţi noi de gestiune
a pieţelor agricole.
Cu toate eforturile depuse, efectele pachetului de reformă cuprins în
„Agenda 2000" nu au fost cele aşteptate. S-au menţinut o serie de dezechilibre,
excedentele de produse agricole au persistat iar Uniunea Europeană a fost supusă
unor presiuni crescânde din partea Organizaţiei Mondiale a Comerţului în vederea
reducerii subvenţiilor şi liberalizării comerţului cu produse agricole.
La aceste presiuni s-au adăugat şi efectele aderării a încă 12 state provenite,
în cea mai mare parte din rândul fostelor ţări socialiste din Europa de est. în acest
context, au fost hotărâte noi măsuri de reformare a Politicii Agricole Comune
pentru a fi aplicate în perioada 2007-2013.

4.3. Tipurile Organizărilor Comune de Piaţă.

În primele etape ale implementării Politicii Agricole Comune, Organizările

Comune de Piaţă cuprindeau aproximativ 60% din produsele agricole ale
Comunităţii Europene iar în prezent procentul a crescut la peste 90%. La început
cadrul general al Organizărilor Comune ale Pieţelor Agricole a fost comun pentru
toate produsele iar mai târziu acesta s-a diferenţiat pe specii sau grupe de specii
agricole. Ca urmare a acestui proces de diferenţiere, de-a lungul timpului, numărul
Organizărilor Comune ale Pieţelor agricole a crescut la 21.
Fiecare produs implică un anumit mod de organizare comună a pieţei. Acest
lucru a dus la utilizarea unor instrumente şi mecanisme de reglementare adecvate şi
specifice. Dea lungul reformării Politicii Agricole Comune, în funcţie de modul în
care s-au folosit instrumentele de intervenţie, s-au conturat mai multe categorii ale
organizărilor comune de piaţă. Astfel până la reforma cuprinsă în Agenda 2000 au
existat următoarele tipuri ale Organizărilor Comune ale Pieţelor Agricole:
a) Organizarea comună a Pieţei cu intervenţie internă şi protecţie faţă
de exterior s-a caracterizat prin faptul că organismele de intervenţie au intrat în
acţiune atunci când preţul comunitar a coborât până la nivelul preţului de
intervenţie, în această situaţie, aceste organisme au preluat la preţul de intervenţie
şi au stocat producţia excedentară până la ameliorarea condiţiilor de
comercializare.
Dacă produsele agricole comunitare au fost exportate şi preţurile interne
erau mai mari decât cele de pe piaţa mondială s-a aplicat sistemul „restituţiilor la
export", în situaţia importurilor de produse agricole la preţuri mai mici decât cele

57
comunitare, pentru protejarea pieţei interne s-a intervenit cu o serie de măsuri
precum: drepturile vamale, clauza de ocrotire, sumele compensatorii, etc.
Acest tip de Organizare Comună a Pieţei s-a folosit pentru cereale, orez,
zahăr, produse lactate, carne de bovine şi ovine, vin de masă şi unele fructe şi
legume.
b) Organizarea Comună a Pieţei fără intervenţie pe piaţa internă şi cu
protecţie faţă de exterior a fost utilizată pentru produsele cu un grad ridicat de
competitivitate şî care nu necesitau susţinerea internă a preţurilor ci doar asigurarea
protecţiei faţă de exterior prin mecanisme similare cu cele aplicate în cazul primei
categorii.
Produsele care au făcut obiectul acestei categorii de Organizare Comună a
Pieţei sunt: păsările, ouăle, vinurile de calitate, florile, unele legume şi fructe, etc.
c) Organizarea Comună a Pieţei susţinută prin ajutoare complementare
preţurilor s-a folosit pentru seminţele oleaginoase, unele produse utilizate în
alimentaţia animalelor şi pentru unele produse de importanţă regională (ulei de
măsline şi grâu tare). Pentru aceste produse, Acordul GATT/OMC a interzis
utilizarea mecanismelor de protecţie faţă de exterior, atât la import cât şi la export.
De aceea, la aceste produse, taxele de import s-au menţinut cel mult constante,
având însă tendinţa de reducere la zero. Totuşi pentru a proteja piaţa internă de
importurile la preţuri mai mici decât cele comunitare, Organizarea Comună a Pieţei
a utilizat sistemul accizelor în industriile de prelucrare care folosesc asemenea
produsele extra comunitare.
d) Organizarea Comună a Pieţei cu ajutor forfetar la producători a fost
aplicată în cazul produselor care aveau o importanţă deosebită în regiunile de
origine precum inul, cânepa, hameiul, viermii de mătase, anumite seminţe. Pentru
aceste produse au fost acordate ajutoare mai mari, drept sume forfetare pe hectar
sau în funcţie de cantitatea obţinută. Aceste categorii ale Organizărilor Comune ale
Pieţei au fost puternic influenţate de măsurile de reformă ale Politicii Agricole
Comune care au produs schimbări importante în sistemul de intervenţii şi de
asigurare a sprijinului fermierilor pe produse sau grupe de produse. Aceste
schimbări majore au intervenit mai ales datorită măsurilor de reformă radicală a
Politicii Agricole Comune cuprinse în Agenda 2000 şi în pachetele ulterioare
acestora. Ca urmare a acestui fapt, în funcţie de sistemul de intervenţie şi de
sprijinul acordat fermierilor, în anul 2005, în Uniunea Europeană se distingeau 5
tipuri de Organizare Comună a Pieţei. Acestea sunt:
a) Organizarea Comună a Pieţei cu preţuri garantate şi intervenţie
automată care s-a bazat pe sistemul preţurilor garantate şi intervenţie automată
asupra pieţei dacă preţurile scădeau sub preţul de intervenţie. Prin măsurile de
reformă, preţurile garantate au fost reduse treptat şi s-a trecut la susţinerea
veniturilor prin intermediul plăţilor directe. Procesul de liberalizare a pieţelor

58
agricole se realizează prin eliminarea preţurilor de intervenţie şi alinierea la
preţurile de pe piaţa mondială. Constatăm că acest proces este foarte avansat la
cereale iar la alte produse precum legumele, fructele, vinul, etc., intervenţiile pe
piaţă s-au practicat şi se practică doar în situaţiile de criză majoră.
b) Organizarea Comună a Pieţei cu preţuri garantate şi intervenţie
condiţionată a fost utilizată doar în cazul unor crize majore la vin, carne de porc,
fructe şi legume proaspete.
c) Organizarea Comună a Pieţei - mixtă - cu preţuri garantate şi ajutoare
directe complementare producţiei s-a bazat pe aplicarea în anumite limite a
sistemului de preţuri garantate la care s-au adăugat ajutoare directe şi intervenţii
condiţionate. Acest sistem a fost aplicat la cereale, orez şi carnea de ovine doar
pentru 33% din producţia Uniunii Europene.
d) Organizarea Comună a Pieţei numai cu plăţi directe s-a bazat pe plata
directă pe hectar sau animal a unei sume fixe stabilită în funcţie de suprafeţele şi
randamentele istorice la diferite culturi. In cazul culturilor oleaginoase, proteice şi
de tutun, prin acest sistem se susţine doar 10% din producţia finală a Uniunii
Europene.
e) Organizarea Comună a Pieţei fără susţinere directă a fost folosită doar
pentru protecţia vamală. Astfel la carnea de pasăre, cartofi, şi derivate de cartofi
prin acest sistem a fost susţinută numai 25% din producţia finală a Uniunii
Europene.
Aceste tipuri ale Organizărilor Comune de Piaţă au fost iar în prezent nu mai
există, în ultimii ani asistăm la un proces de revenire la un cadru comun de
organizare a pieţelor tuturor produselor agricole. Edificator în acest sens este
Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1234/2007 care stabileşte modalităţile de
instituire a unei singure Organizări Comune de Piaţă şi care cuprinde regulile
generale care trebuie respectate pentru toate produsele agricole.
Aceste reguli generale se completează cu prevederile specifice ale
Regulamentelor Consiliului pentru fiecare produs sau grupe de produse după cum
urmează:
1) Regulamentul (CE) nr. 234/68 al Consiliului din 27 februarie 1968 de
stabilire a organizării comune a pieţei în sectorul plantelor vii şi al produselor de
floricultură cu modificările ulterioare.
2) Regulamentul (CE) nr. 827/68 al Consiliului din 28 iunie 1968 privind
organizarea comună a pieţelor pentru anumite produse enumerate în anexa II din
tratat, cu modificările ulterioare.
3) Regulamentul (CEE) nr. 2759/75 al Consiliului din 29 octombrie 1975
privind organizarea comună a pieţei în sectorul cărnii de porc, cu modificările
ulterioare.

59
 4) Regulamentul (CEE) nr. 2771/75 al Consiliului din 29 octombrie 1975
privind organizarea comună a pieţei în sectorul ouălor, cu modificările ulterioare.
5) Regulamentul (CEE) nr. 2777/75 al Consiliului din 29 octombrie 1975
privind organizarea comună a pieţei în sectorul cărnii de pasăre, cu modificările
ulterioare.
6) Regulamentul (CEE) nr. 2075/92 al Consiliului din 30 iunie 1992 privind
organizarea comună a pieţei în sectorul tutunului brut, cu modificările ulterioare.
7) Regulamentul (CEE) nr. 404/93 al Consiliului din 13 februarie 1993
privind organizarea comună a pieţei în sectorul bananelor, cu modificările
ulterioare.
8) Regulamentul (CE) nr. 2200/96 al Consiliului din 28 octombrie 1996
privind organizarea comună a pieţei în sectorul fructelor şi legumelor, cu
modificările ulterioare.
9) Regulamentul (CE) nr. 2201/96 al Consiliului din 28 octombrie 1996
privind organizarea comună a pieţei în sectorul fructelor şi al produselor vegetale
transformate.
10) Regulamentul (CE) nr. 1254/1999 al Consiliului din 17 mai 1999 privind
organizarea comună a pieţei în sectorul cărnii de vită şi mânzat.
11) Regulamentul (CE) nr. 1255/1999 al Consiliului din 29 aprilie 2008
privind organizarea comună a pieţei în sectorul laptelui şi al produselor lactate.
12) Regulamentul (CE) nr. 1673/2000 al Consiliului din 27 iulie 2000
privind organizarea comună a pieţei în sectorul inului şi al cânepei destinate
producţiei de fibre.
13) Regulamentul (CE) nr. 2529/2001 al Consiliului din 19 decembrie 2001
privind organizarea comună a pieţei în sectorul cărnii de oaie şi de capră.
14) Regulamentul (CE) nr. 1784/2003 al Consiliului din 29 septembrie 2003
privind organizarea comună a pieţei în sectorul cerealelor.
15) Regulamentul (CE) nr. 1785/2003 al Consiliului din 29 septembrie 2003
privind organizarea comună a pieţei orezului.
16) Regulamentul (CE) nr. 1786/2003 al Consiliului din 29 septembrie 2003
privind organizarea comună a pieţei în sectorul furajelor uscate.
17) Regulamentul (CE) nr. 865/2004 al Consiliului din 29 aprilie 2004
privind organizarea comună a pieţei în sectorul uleiului de măsline şi al măslinelor
de masă.
18) Regulamentul (CE) nr. 1947/2005 al Consiliului din 23 noiembrie 2005
privind organizarea comună a pieţei în sectorul seminţelor.
19) Regulamentul (CE) nr. 1952/2005 al Consiliului din 23 noiembrie 2005
privind organizarea comună a pieţei în sectorul hameiului.
20) Regulamentul (CE) nr. 318/2006 al Consiliului din 20 februarie 2006
privind organizarea comună a pieţei în sectorul zahărului.

60
 21) Regulamentul (CE) nr. 479/2008 al Consiliului din 29 aprilie 2008
privind organizarea comună a pieţei în sectorul vitivinicol, cu modificările
ulterioare.
În plus, Consiliul a adoptat trei regulamente conţinând norme specifice
privind anumite produse tară a înfiinţa, cu toate acestea, o Organizaţie Comună de
Piaţă pentru aceste produse, respectiv:
1) Regulamentul (CE) nr. 670/2003 al Consiliului din 8 aprilie 2003 de
stabilire a măsurilor specifice privind piaţa alcoolului etilic de origine agricolă, cu
modificările ulterioare.
2) Regulamentul (CE) nr. 797/2004 al Consiliului din 26 aprilie 2004 privind
măsurile de ameliorare a condiţiilor de producţie şi de comercializare a produselor
apicole, cu modificările ulterioare.
3) Regulamentul (CE) nr. 1544/2006 al Consiliului din 5 octombrie 2006
care prevede măsuri speciale în vederea favorizării creşterii viermilor de mătase, cu
modificările ulterioare.

4.4. Organizările Comune de Piaţă în noua etapă a Politicii Agricole

Comune (2007-2013)

Procesul de reformare a Politicii Agricole Comune a cuprins şi Organizările

Comune ale Pieţelor diferitelor produse sau grupe de produse agricole. Reforma
Organizărilor Comune ale Pieţelor agricole, vizează în esenţa sa simplificarea
mecanismelor de intervenţie. Măsurile de reformă a Politicii Agricole Comune
prevăzute de Agenda 2000 au simplificat şi mai mult mecanismele de intervenţie,
readucându-le la: plăţi compensatorii stabilite în funcţie de „suprafeţele de bază
regionale" şi randamente; scoaterea din cultură a unor suprafeţe agricole care vor fi
folosite pentru împăduriri, crearea de parcuri şi rezervaţii naturale; măsuri de
susţinere a pieţei interne; stabilirea cotelor de lapte; regimul frontierelor şi
protecţia pieţei interne; un mecanism simplificat de susţinere pentru micii fermieri;
stabilirea unui nivel de preţ de intervenţie cât mai apropiat de preţul pieţei
mondiale; etc.
Noua etapă de reformă (2007 - 2013) a Politicii Agricole Comune simplifică
şi mai mult mecanismele de intervenţie în sensul înlocuirii subvenţionării prin
plăţile compensatorii şi alte măsuri de susţinere a pieţei interne cu un sistem nou,
cel al schemei de plată unică pe exploataţie, dublat cu reguli de condiţionalitate sau
eco-condiţionalitate (cross-compliance), modulare financiară, dezvoltare rurală etc.
Simplificarea mecanismelor de intervenţie este însoţită, în mod raţional şi de
simplificarea Organizărilor Comune ale Pieţei produselor agricole. Această
simplificare a Organizărilor Comune de Piaţă a fost hotărâtă prin Regulamentul
(CE) nr. 1234/2007 de instituire a unei organizări comune a pieţelor agricole şi

61
privind dispoziţii referitoare la anumite produse agricole („Regulamentul unic
OCP"). Prin acest regulament, în mod practic s-au pus bazele unei singure
Organizări Comune de Piaţă pentru toate produsele agricole. Crearea unei singure
Organizări Comune de Piaţă pentru toate produsele agricole se justifică şi prin
faptul că anterior a fost creat cadrul juridic orizontal pentru toate plăţile directe
care a regrupat un ansamblu de sisteme de sprijin într-un regim de plată unică,
introdus prin adoptarea Regulamentului (CE) nr. 1782/2003 al Consiliului de
stabilire a normelor comune pentru schemele de sprijin direct în cadrul Politicii
Agricole Comune şi de stabilire a anumitor scheme de sprijin pentru agricultori.
Nu trebuie să se înţeleagă că prin aprobarea Regulamentului (CE) nr. 1234/2007,
regulamentele de bază ale Organizărilor Comune ale Pieţei fiecărui produs agricol
sau grupe de produse agricole au fost abrogate şi înlocuite cu regulamentul unic.
Prin Regulamentul (CE) nr. 1234/2007 a fost creat doar cadrul general comun
aplicabil tuturor produselor agricole prevăzute în anexa l la Tratatul Comunităţii
Europene cu privire la piaţa internă, schimburile comerciale cu ţările terţe, regulile
de concurenţă, dispoziţii speciale aplicabile anumitor sectoare, dispoziţii generale
şî norme de punere în aplicare tranzitorii şi finale. Pentru reglementarea
problemelor specifice fiecărui produs sau grupe de produse agricole au rămas
valabile şi regulamentele de bază ale fiecărei Organizări Comune de Piaţă. Acest
lucru scoate în evidenţă faptul că însăşi conceptul de Organizare Comună de
Piaţă este într-o permanentă schimbare pentru a se adapta la condiţiile
concrete ale fiecărei etape de dezvoltare.
Regulamentul (CE) nr. 1234/2007 al Consiliului este structurat în 7 părţi
după cum urmează: I - Dispoziţii preliminare, II - Piaţa internă, III - Schimburile
comerciale cu ţări terţe, IV - Reguli de concurenţă, V - Dispoziţii speciale
aplicabile anumitor sectoare, VI - Dispoziţii generale şi VII - Norme de punere în
aplicare, tranzitorii şi finale.
În partea I - Dispoziţii preliminare - se precizează faptul că regulamentul
stabileşte Organizarea Comună a Pieţelor pentru produsele primare care aparţin
sectoarelor următoare: cereale, orez, zahăr, furaje uscate, seminţe, hamei, ulei de
măsline şi măsline de masă, in şi cânepă, fructe şi legume, fructe şi legume
transformate, banane, vin, plante vii şi produse de floricultură, tutun brut, came de
vită şi mânzat, lapte şi produse lactate, carne de porc, came de oaie şi de capră,
ouă, carne de pasăre şi alte produse prevăzute în anexa I partea XXI la Tratatul
Comunităţii Europene. De asemenea, acest regulament stabileşte măsurile specifice
pentru sectoarele următoare: alcool etilic de origine agricolă, produse agricole şi
viermi de mătase.
În înţelesul acestui regulament, anii de comercializare a produselor agricole
sunt stabiliţi astfel: l ianuarie-31 decembrie, pentru sectorul bananelor; l aprilie-31
martie al anului următor pentru sectorul furajelor şi al viermilor de mătase; l iulie-

62
30 iunie al anului următor pentru sectorul cerealelor, seminţelor, uleiului de
măsline şi măslinelor de masă, inului şi cânepei; I septembrie-31 august al anului
următor pentru sectorul orezului şi l octombrie-30 septembrie al anului următor
pentru sectorul zahărului.
În partea a II-a - Piaţa internă - sunt reglementate problemele referitoare
la: intervenţie asupra pieţei (Titlul 1) şi a regulilor privind comercializarea şi
producţia (Titlul II).
În Titlul I - Intervenţia asupra pieţei - sunt stabilite reguli pentru:
intervenţia publică şi depozitarea privată, măsurile speciale de intervenţie
(Capitolul I), sistemele de limitare a producţiei (Capitolul II) şi regimul de ajutor
financiar (Capitolul III).
a) Intervenţia publică şi depozitarea privată - este reglementată în
Capitolul I şi se poate face, alunei când situaţia o impune doar pentru produsele
originare din Uniunea Europeană. Cu respectarea regulilor stabilite prin acest
regulament pot fi cumpărate în cadrul intervenţiei publice sau pot beneficia de un
ajutor pentru depozitarea privată, produsele din următoarele sectoare: cereale, orez,
zahăr, ulei de măsline şi măsline de masă, carne de vită şi mânzat, lapte şi produse
lactate, carne de porc, carne de oaie şi de capră.
Din cadrul acestor sectoare pot fi eligibile pentru intervenţia publică
următoarele produse: grâul comun, grâul dur, orzul, porumbul, sorgul, orezul
nedecorticat, zahărul alb sau brun cu condiţia de a fi sub cotă şi sa fie fabricat din
sfeclă sau trestie de zahăr recoltată din comunitate, carne proaspătă şi congelată de
vită şi mânzat, unt produs direct şi exclusiv din smântână pasteurizată într-o
întreprindere desemnată din cadrul Comunităţii cu un conţinut minim de grăsimi
butirice de 82% grăsime şi maxim 16% apă din greutate şi laptele praf degresat de
calitate superioară fabricat în interiorul Comunităţii. Intervenţia publică poate fi
extinsă şi la carnea de porc sub rezerva îndeplinirii condiţiilor stabilite de către
Comisia Europeană. Pentru aceste produse agricole sunt prevăzute preţurile de
preferinţă şi cantităţile maxime care pot fi achiziţionate de pe piaţă prin intervenţia
publică, precum şi regulile privind deschiderea şi suspendarea achiziţiei şi
desfacerea stocului de intervenţie.
Ajutorul pentru depozitarea privată poate fi obligatoriu sau facultativ. Cel
obligatoriu poate fi acordat cu respectarea anumitor condiţii pentru următoarele
produse: smântână, untul nesărat produs din smântână sau lapte într-o întreprindere
agreată cu un conţinut de 82% grăsime şi 16% apă, untul sărat produs din smântână
sau lapte cu un conţinut de 80% grăsime, 16% apă şi maxim 2% sare şi brânzeturi
învechite de 3-15 luni (brânza Gana Padano - 9 luni, brânza Parmigiano Reggiano -
15 luni şi Provolone - 3 luni).
Ajutorul facultativ se acordă în anumite condiţii şi situaţii pentru: zahăr
alb, ulei de măsline, carne proaspătă congelată de bovine adulte, lapte praf

63
degresat, brânzeturi cu păstrare îndelungată de oaie şi de capră mai veche de 6 luni,
carne de porc, carne de oaie şi de capră.
b) Măsurile speciale de intervenţie sunt reglementate în capitolul II şi se
referă la: măsurile excepţionale de sprijinire a pieţei, măsurile din sectoarele
cerealelor şi orezului, măsurile din sectorul zahărului şi adaptarea ofertei.
c) Sistemele de limitare a producţiei sunt reglementate în capitolul III şi
se referă la regimul de cote aplicabil laptelui şi produselor lactate precum şl
zahărului, izoglucozei şi siropului de inulină. Pentru aceste produse sunt stabilite
reguli cu privire la repartiţia şi gestionarea cotelor, depăşirea cotelor şi dispoziţii
procedurale.
d) Regimul de ajutor financiar este reglementat în capitolul IV - în care
sunt stabilite reguli cu privire la: ajutorul financiar pentru transformare (furaj uscat
şi inul destinat producţiei de fibre), restituirile la producţie, ajutorul financiar
pentru sectorul laptelui şi al produselor lactate, ajutorul financiar pentru sectorul
uleiului de măsline şi al măslinelor de masă, fondul comunitar de tutun, dispoziţii
speciale privind sectorul agricol si ajutorul financiar pentru sectorul viermilor
mătase.
Titlul II Reguli privind comercializarea şi producţia cuprinde Capitolul
I - Standarde de comercializare şi condiţii aplicabile producţiei şi Capitolul II -
Organizaţiile producătorilor, organizaţiile interprofesionale şi organizaţiile de
operatori.
a) Standardele privind comercializarea cuprind condiţii minime
obligatorii pentru următoarele produse destinate vânzării pe piaţă: ulei de măsline
şi măsline de masă, banane, plante vii, lapte şi produse lactate, căpşuni, ouă şi
păsări de curte. De asemenea produsele din sectorul hameiului sunt supuse unei
proceduri de atestare, în ce priveşte condiţiile aplicabile producţiei, este
reglementată utilizarea cazeinei şi cazeinatului la fabricarea brânzeturilor precum
şi metodele de producere a alcoolului etilic de origine agricolă precum şi normele
de procedură.
b) Organizaţiile producătorilor, organizaţiile interprofesionale şi
organizaţiile de operatori fac obiectul capitolului II care cuprinde reguli cu
privire la: principiile generala; la organizaţiile interprofesionale din sectorul
tutunului şi uleiului de măsline şi măslinelor de masă; organizaţiile de producători
din sectorul hameiului, sectorul uleiului de măsline şi al măslinelor de masă şi
sectorul viermilor de mătase; organizaţiile de operatori din sectorul uleiului de
măsline şi al măslinelor de masă.
Partea a III-a - Schimburile comerciale cu ţări terţe cuprinde capitolele:
Capitolul I - Dispoziţii generale, Capitolul II - Importurile şi Capitolul III -
Exporturile.

64
 În Capitolul I - Dispoziţii generale se precizează faptul că daca nu există
alte prevederi legale contrare acestui regulament sau adoptate în conformitate cu
acesta, atunci sunt interzise în schimburile comerciale cu ţările terţe: perceperea
oricărei taxe cu efect echivalent unei taxe vamale şi aplicarea de restricţii
cantitative sau de măsuri cu un caracter echivalent.
În Capitolul II - Importuri regăsim reguli cu privire la: licenţele de import,
taxele şi prelevările la import (calcularea taxelor la import pentru cereale, orez
decorticat, orezul basmati decorticat, orezul albit, brizura de orez, taxe
suplimentare la import, suspendarea taxelor la import în sectorul zahărului şi
norme de aplicare), gestionarea contingentelor la import (contingente tarifare,
deschiderea contingentelor tarifare, contingente tarifare în cazul bananelor, inclusiv
normele de aplicare) şi dispoziţii speciale privind anumite produse care Ia rândul
lor Cuprind: dispoziţii speciale aplicabile importurilor în sectorul cerealelor şi
orezului (importuri de amestecuri de cereale diverse, importuri de amestecuri de
cereale şi orez, importuri de amestecuri de orez şi aplicabilitatea clasificării
tarifare); regimurile preferenţiale pentru importul de zahăr (necesarul tradiţional de
aprovizionare cu zahăr pentru rafinare, preţul garantat, angajamentele luate
conform protocolului privind zahărul şi normele de aplicare); dispoziţiile speciale
pentru importul de cânepă; dispoziţiile speciale pentru importul de hamei. De
asemenea în acest capitol mai sunt reglementate şi măsurile de protecţie şi
perfecţionare activă împotriva importurilor în Comunitate.
Capitolul III - Exporturi conţine reguli cu privire Ia: licenţele de export
(pentru cereale, orez, zahăr, ulei de măsline şi măsline de masă, carne de vită şi
mânzat, lapte si produse lactate, carne de porc, carne de oaie şi de capră, ouă,
păsări de curte, alcool etilic agricol); restituirile Ia export (pentru cereale, orez,
zahăr, carne de vită şi mânzat, lapte şi produse lactate, carne de porc, ouă şi păsări
de curte; repartiţia restituirilor la export, stabilirea restituirilor la export, restituirile
la export pentru malţul aflat în stoc, adaptarea restituirilor la export pentru cereale,
acordarea restituirilor la export, restituirile la export pentru animalele vii din
sectorul cărnii de vită şi mânzat, limitele la export şi normele de aplicare):
gestionarea contingentelor la export pentru sectorul laptelui şi al produselor
lactate (gestionarea contingentelor tarifare deschise de către ţările terţe);
tratamentul special la import în ţările terţe (certificatele pentru produsele care
beneficiază de un tratament special la importul dintr-o (ară terţă); dispoziţii
speciale pentru plante vii (preţuri minime la export) şi perfecţionarea pasivă
(suspendarea regimului de perfecţionare pasivă).
Partea a IV-a - Reguli de concurenţă - cuprinde reguli aplicabile
întreprinderilor (Capitolul I) şi reguli în materie de ajutor financiar de stat
(Capitolul II).

65
 Astfel, în cadrul Capitolului I - Reguli aplicabile întreprinderilor se face
referire la: aplicarea articolelor 81-86 din Tratatul Uniunii Europene, excepţii,
acorduri şi practici concertate în sectorul tutunului, efectul obligatoriu al
acordurilor şi practicilor comune asupra terţilor în sectorul tutunului şi normele de
aplicare în privinţa acordurilor şi practicilor concertate în sectorul tutunului.
În Capitolul II - Reguli în materie de ajutor financiar de stat se regăsesc
prevederi cu privire la: aplicarea articolelor 87, 88 şi 89 din Tratatul Uniunii
Europene; dispoziţiile specifice privind sectorul laptelui şi al produselor lactate şi
dispoziţiile naţionale specifice.
Partea a V-a - Dispoziţii speciale aplicabile anumitor sectoare cuprinde
reglementările cu privire la: prelevările promoţionale în sectorul laptelui şi
produselor lactate; raportarea cu privire la anumite sectoare, înregistrarea
contractelor în sectorul hameiului, perturbarea preţurilor pe piaţa internă, perturbări
cauzate de cotaţii sau preţuri de pe piaţa internaţională; condiţii privind măsurile
care trebuie aplicate în caz de perturbări şi norme de aplicare şi comunicările
privind sectorul alcoolului etilic.
În Partea a VI-a - Dispoziţii generale - regulamentul conţine prevederi cu
privire la: dispoziţiile financiare; urgenţe; schimbul de informaţii între statele
membre; clauza privind frauda; controalele şi sancţiunile administrative şi
raportarea acestora.
Partea a VII-a - Norme de punere în aplicare, tranzitorii şi finale conţine
dispoziţiile de punere în aplicare în Capitolul I (comitetul, organizarea comitetului,
interpretarea trimiterilor, normele tranzitorii şi data intrării în vigoare) şi dispoziţii
tranzitorii şi finale în Capitolul II (modificări ale Regulamentului nr. 1493/1999.
nr. 2200/1996, nr. 2201/1996, nr. 1184/2006 şi abrogări ale mai multor
regulamente).

4.5. Formele de sprijin şi mecanismele de intervenţie în cadrul

Organizărilor Comune de Piaţă din Uniunea Europeană şi impactul lor
asupra agriculturii româneşti

Aşa cum am văzut, Regulamentul (CE) nr. 1234/2007 a creat un cadru

general, comun, pentru toate Organizările Comune de Piaţă şi a pus bazele unei
Organizări Comune de Piaţă unice pentru toate produsele sau grupele de produse.
Ca urmare a acestui fapt s-a simţit nevoia de stabilire a unor norme comune, pentru
sistemele de ajutor direct acordat agricultorilor. Ca urmare a acestui fapt a fost
aprobat Regulamentul (CE) nr. 73/2009 al Consiliului de stabilire a unor norme
comune pentru toate sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul Politicii
Agricole Comune şi de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, de

66
modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1290/2005; (CE) nr. 247/2006; (CE) nr.
378/2007 şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003.
Acest regulament este structurat pe titluri după cum urmează:
- Titlul I - Domeniul de aplicare şi definiţii;
- Titlul II - Dispoziţii generale privind plăţile directe;
- Titlul III - Schema de plată unică;
- Titlul IV - Alte scheme de ajutor;
- Titlul V - Punerea în aplicare a plăţilor directe în noile state membre;
- Titlul VI - Transferurile financiare;
- Titlul VII - Norme de punere în aplicare şi dispoziţii fiscale.
În Titlul I - Domeniul de aplicare - se precizează faptul ca Regulamentul nr.
73/2009 stabileşte: normele care reglementează plăţile directe; schema de plată
unică pe exploataţie, schema de plată unică pe suprafaţă, scheme de sprijin pentru
agricultorii care produc orez, cartofi pentru amidon, plante proteaginoase, fructe cu
coaja tare, seminţe, bumbac, zahăr, fructe şi legume, carne de oaie, carne de vită şi
mânzat; un cadru care să permită noilor state membre completarea plăţilor directe.
Titlul II - Dispoziţii generale privind plăţile directe conţine reglementări cu
privire la: ecocondiţionalitatea, modularea şi disciplina financiară, sistemul de
consultanţă agricolă,.sistemul integrat de administrare şi control şi alte dispoziţii
generale.
În ce priveşte ecocondiţionalitatea este stabilită regula că orice agricultor
care primeşte plăţi directe trebuie sa respecte cerinţele legale în materie de
gestionare precum şi bunele condiţii agricole şi de mediu. Pentru aceasta,
autoritatea competentă naţională are obligaţia de a furniza agricultorilor prin
mijloace electronice, lista cu cerinţele legale în materie de gestionare şi cu bunele
condiţii agricole şi de mediu care trebuie îndeplinite. Cerinţele legale în materie de
gestiune se referă la: sănătatea publică, sănătatea animalelor şi a plantelor, mediul
înconjurător şi bunăstarea animalelor. In ce priveşte bunele condiţii agricole şi de
mediu statele membre trebuie sa se asigure că terenurile agricole, mai ales cele
nefolosite în scopul producţiei, sunt menţinute în bune condiţii agricole şi de
mediu, în acest scop, fiecare stat membru îşi stabileşte cerinţele minime pentru
bunele condiţii agricole şi de mediu.
Modularea şi disciplina financiară reprezintă un mecanism prin care se
reduce sprijinul financiar pentru exploataţiile mari. Astfel, prin modulare se
instituie regula că toate plăţile directe mai mari de 5000 euro acordate într-un an
calendaristic, unui agricultor se reduc, în fiecare an până în 2012 cu următoarele
procente: 7% în 2009; 8% în 2010; 9% în 2011 şi 10% în 2012. Dacă suma
acordată depăşeşte 300.000 euro atunci procentele de reducere anuală se
(majorează cu 4% Este necesar ca sumele totale anuale acordate prin sprijinul
direct într-un stat membru să se încadreze în plafonul naţional anterior stabilit.

67
Sumele rezultate în urma reducerilor prin mecanismul de modulare sunt
redistribuite la nivelul Uniunii Europene sub forma ajutorului comunitar
suplimentar pentru dezvoltarea rurală, în ce priveşte disciplina financiară, se
instituie regula că pentru a se asigura că sumele destinate finanţării cheltuielilor de
piaţă şi a plăţilor directe se poate face o ajustare a plăţilor directe la nivel
comunitar ţinându-se seama de o marjă de 300 milioane euro sub plafonul naţional
aprobat. De asemenea, statele membre au obligaţia să instituie în favoarea
agricultorilor un sistem de consultanţă agricolă în domeniul administrări
terenurilor şi exploataţilor, gestionat de una sau mai multe autorităţi desemnate sau
de organisme private. De asemenea pentru a se asigura gestiunea transparentă a
fondurilor de bani şi a evita fraudarea bugetului comunitar, statele membre au
obligaţia de a institui un sistem integrat de administrare şi control care să
conţină următoarele elemente: o bază de date electronică, un sistem de identificare
a parcelelor agricole, cererile de ajutor, un sistem integrat de control şi un sistem
de identificare a fiecărui agricultor care depune o cerere. Statele membre verifică
eligibilitatea cererilor şi întreprind controale privind corectitudinea datelor înscrise
în cerere precum şi respectarea regulilor de ecocondiţionalitate. În situaţia în care
se constată abateri de la regulile stabilite se operează reduceri sau chiar excluderi
de la plata directă. Sumele rezultate în urma reducerilor şi a excluderilor se
returnează Ia FEGA însă statele membre pot păstra 25% din ele. De asemenea,
statele membre au obligaţia să se asigure de existenţa compatibilităţii dintre
schemele de sprijin şi sistemul integrat de control în ce priveşte: baza de date
electronică, sistemele de identificare a parcelelor agricole şi controalele
administrative, la care se adaugă şi obligaţia de a informa periodic Comisa
Europeană cu privire la aplicarea sistemului integrat.
Celelalte dispoziţii generale se referă Ia cerinţele minime pentru a primi
plăţi directe, forţa majoră şi circumstanţele excepţionale şi posibilitatea de
reexaminare a plăţilor directe în funcţie de evoluţia pieţei şi de situaţia bugetului.
Titlul III - Schema de plată unică - instituie o serie de reguli cu privire la:
punerea generală în aplicare, aplicarea regională şi parţială, punerea în aplicare în
noile state membre care au aplicat schema de plată unică pe suprafaţă, integrarea
ajutorului cuplat în plata unică şi ajutorul specific.
Regulile stabilite pentru punerea în aplicare a schemei de plată unică se
referă la drepturile de plată, activarea drepturilor de plată pe hectarul eligibil,
declararea hectarelor eligibile, modificarea drepturilor de plată, solicitările
multiple, utilizarea terenurilor în caz de integrare amânată a sectorului legume
fructe, utilizarea sectorului pentru producţia de cânepă, plafoanele naţionale,
rezerva naţională, drepturile de plată nefolosite, transferul drepturilor de plată,
condiţiile pentru drepturile speciale şi reexaminarea drepturilor de plată.

68
 Conform prevederilor regulamentului, ajutorul din cadrul schemei de plată
unică este disponibil pentru agricultori daca aceştia deţin drepturi de plată unică pe
care le-au obţinut anterior sau obţin drepturile de plată unică în temeiul prezentului
regulament prin: transfer de la rezerva naţională, în conformitate cu anexa IX
pentru legume şi fructe, cartofi de consum şi pepiniere şi sectorul vinului
(defrişare, transfer în cadrul programelor de sprijin) precum şi dacă le-au fost
alocate sau transferate definitiv drepturi de plată. Ajutorul se acordă agricultorilor
la activarea drepturilor de plată pe hectarul eligibil. Prin „hectarul eligibil" se
înţelege orice suprafaţă agricolă a exploataţiei şi orice suprafaţă plantată cu specii
forestiere cu ciclu scurt de producţie care este utilizată total sau predominant
pentru activităţi agricole.
Agricultorul are obligaţia să declare hectarele eligibile iar cererea sa este
supusă verificărilor şi controlului şi apoi se stabilesc drepturile de plată unică.
Modificarea acestuia se poate face doar în conformitate cu normele stabilite de
Comisia Europeană. Suprafaţa de teren corespunzătoare numărului de hectare
eligibile poate face obiectul şi a altor cereri pentru orice plată directă precum şi
pentru orice alt ajutor neprevăzut în acest regulament. Aplicarea schemei de plată
unică pe exploataţie se poate face şi pentru producţia de legume si fructe, producţia
de cartofi pentru consum şi pepiniere doar după data de 31 decembrie 2010. Pot fi
eligibile pentru schema de plată unică şi suprafeţele cultivate cu cânepă doar în
cazul în care conţinutul de letrahidrocanabinol nu depăşeşte 0.2%. Pentru fiecare
stat membru este stabilit un plafon naţional pentru drepturile de plată unică în
limita căruia trebuie să se încadreze. De asemenea, statele membre au obligaţia să-
şi creeze o rezervă naţională de drepturi de plată unică pe care s-o utilizeze în
conformitate cu regulile comunitare şi în mod transparent. In acest context, orice
drept de plată care nu a fost activ cel puţin 2 ani este trecut la rezerva naţională.
Drepturile de plată nu pot fi transferate decât unui agricultor stabilit în acelaşi stat
membru, cu excepţia moştenitorilor. De asemenea drepturile de plată pot fi
reexaminate în circumstanţe justificate. Se instituie regula că schema de plată unică
poate fi regionalizată în concordanţă cu normele în vigoare.
Statele membre care au acordat plăţi pentru sectorul cărnii de oaie şi de
capră şi pentru sectorul cărnii de vită şi de mânzat până la data de 1 august 2009
pot decide să acorde în continuare aceste plăţi. Dacă însă nu iau această decizie,
atunci din anul 2010 aceste plăţi vor fi integrate în schema de plată unică. De
asemenea se acordă plăţi suplimentare tranzitorii pentru legume şi fructe până Ia
31 decembrie 2011 pentru tomatele destinate industrializării şi până la 31
decembrie 2012 pentru smochine proaspete, citrice proaspete, struguri de masă,
piersici, nectarine, pere şi prune „d'Ente".
Statele membre au obligaţia de a integra ajutorul cuplat în schema de plată
unică. De asemenea, statele membre pot acorda ajutoare specifice agricultorilor

69
pentru tipuri specifice de agricultură importante pentru protecţia şi ameliorarea
mediului înconjurător, îmbunătăţirea calităţii produselor agricole, realizarea unor
standarde sporite de bunăstare a animalelor, îmbunătăţirea comercializării
produselor agricole şi activităţii agricole specifice care conduc la beneficii
suplimentare de agromediu. Statele membre pot contribui financiar la plata
primelor de asigurare a culturilor şi animalelor împotriva pagubelor provocate de
calamităţi naturale, boli ale plantelor şi animalelor sau de infestarea parazitară. De
asemenea, satele membre pot acorda compensaţii financiare pentru pagubele create
de bolile plantelor şi animalelor sau de incidentele de mediu.
Titlul IV - Alte scheme de ajutor - reglementează schemele comunitare de
ajutor (plata specifică pentru culturile de orez, ajutorul pentru cultivatorii de
cartofi de amidon, prima pentru plantele proteaginoase, plata pe suprafaţă pentru
fructe cu coaja tare, plăţi specifice culturii de bumbac, ajutorul pentru seminţe,
ajutorul pentru producătorii de sfeclă de zahăr şi trestie de zahăr, plăţile tranzitorii
pentru fructe şi legume, plăţile tranzitorii pentru fructele tip bacă, primele pentru
sectoarele ovinelor şi caprinelor, plăţile pentru carnea di vită şi de mânzat) şi
ajutoarele naţionale (ajutorul naţional pentru fructele cu coaja tare: migdale,
alune, nuci, fistic şi roşcove).
Titlul V - Punerea în aplicare a plăţilor directe în noile state membre
instituie regulile cu privire la introducerea plăţilor directe în noile state membre
astfel: noile state membre, altele decât România şi Bulgaria vor introduce plăţile
directe în procent de 60% în anul 2009, 70% în anul 2010, 80% în anul 2011, 90%
în 2012 şi 100% începând din 2013. România şi Bulgaria vor introduce plăţile
directe în procent de 35% în 2009, 40% în 2010, 50% în 2011, 60% în 2012, 70%
în 2013, 80% în 2014, 90% în 2015 şi 100% începând din 2016.
De asemenea schema de plată unică pe suprafaţă este disponibilă până în
anul 2013, iar noile state membre au obligaţia să notifice Comisiei Europene
intenţia de a încheia aplicarea schemei până la l august a ultimului an de aplicare.
Pentru România şi Bulgaria, schema de plată unică pe suprafaţă (SAPS) poate fi
aplicată până Ia 31 decembrie 2012. De asemenea, noile state membre pot acorda
plăţi separate (pentru zahăr, legume şi fructe şi pentru fructe tip bacă) şi ajutoare
specifice.
Noile state membre au posibilitatea să acorde plăţi naţionale
complementare directe în limita unor plafoane stabilite.
Titlul VI - Transferuri financiare reglementează transferurile financiare
pentru restructurarea regiunilor producătoare de bumbac, de tutun precum şi
transferurile către FEADR.
Titlul VII - Norme de punere în aplicare şi dispoziţii finale cuprinde
prevederi cu privire la punerea în aplicare, conformarea drepturilor de plată,
cererile pentru regiunile ultraperiferice, ajutorul de stat, transmiterea informaţiilor

70
către Comisie, Comitetul de gestionare a plăţilor directe şi dispoziţii finale şi
tranzitorii.
La măsurile de piaţă reglementate de Regulamentul nr. 1234/2007, formele
de sprijin reglementate de Regulamentul nr. 73/2009 se adaugă şi sprijinul din
cadrul măsurilor de dezvoltare rurală reglementat de Regulamentul (CE) nr.
1689/2005 al Consiliului.

Grile de verificare

1. Inca de la constituirea Comunitatii Europene prin tratatul de la Roma, tarile

semnatare s-au angajat sa realizeze integrarea economica, sociala si politica
pe principiul:
a. Preferintei comnunitare;
b. Solidaritatii financiare;
c. Unicitatii pietei.
2. Politica agricola comuna a creat un sistem de gestionare a resurselor si
produselor agricole prin intermediul :
a. FEOGA;
b. Fondului European de Dezvoltare Regionala;
c. Organizarilor Comune de Piata.
3. Din punct de vedere conceptual, Organizarea Comuna de Piata reprezinta :
a. Un mijloc de utilizare eficienta a resurselor financiare ale Fondurilor
structurale;
b. Cadrul institutional al UE stabilit de catre Tratatul de la Paris;
c. Cadrul institutionalizat de organizare a pietei agricole care asigura
implementarea PAC si urmareste functionarea mecanismelor specifice
pietei fiecarui produs in drumul acestuia de la agricultura – prelucrare
– comercializare.
4. Organizarea Comuna de Piata se realizeaza la nivel :
a. International;
b. National;
c. Comunitar.
5. Organizarea filierei fiecarui produs agroalimentar se realizeaza la nivel :
a. Teritorial;
b. Comunitar;
c. National.
6. Pentru reglementarea pietei agricole comune, organizarile comune de piata
au utilizat o serie de instrumente si mecanisme cum ar fi :
a. Limitarea productiei agricole;
b. Sistemul preturilor agricole;

71
 c. Sistemul stocurilor de interventie;
7. Principalele tipuri de organizari comune de piata care s-au conturat de-a
lungul reglementarii PAC sunt :
a. Organizarea comuna de piata cu preturi garantate si interventie
automata;
b. Organizarea comuna de piata cu plati directe;
c. Organizarea comuna de piata cu interventie neconditionata.
8. La inceput, cadrul general al OCP a fost … pentru toate produsele agricole,
iar mai tarziu aceasta s-a diferentiat pe produse sau grupe de produse
agricole ceea ce a facut ca de-a lungul timpului numarul OCP sa creasca la
….
a. Comun;
b. 30;
c. 21.
9. Prin Regulamentul Consiliului nr 1234/2007 sunt stabilite modalitatile de
instruire a unei singure Organizari Comune de Piata ce cuprinde :
a. Regulile generale care trebuie respectate pentru toate produsele
agricole;
b. Prevederile specifice ale celor 21 de Regulamente ale Consiliului
pentru fiecare produs sau grupa de produse;
c. Nivelul de sprijin acordat agriculturii.
10.Inaintea instituirii PAC, preturile produselor agricole erau foarte diferite de
la o tara la alta . Din 1964 au fost facute eforturi deosebite in sensul
apropierii acestora, astfel incat din campania 1967 – 1968 s-a ajuns la
instituirea unor preturi comune, care sunt fixate de catre :
a. Parlamentul European;
b. Curtea de justitie;
c. Consiliul de Ministri in primavara fiecarui an pentru fiecare produs
agricol.
11.In noua etapa a reformei PAC, mecanismul platilor directe la hectar si pe
animal folosit in prezent se va inlocui treptat cu :
a. Cross compliance;
b. Modularea sprijinului comunitar;
c. Schema de piata unica pe exploatatie.

72
 Tema nr.10
Implementarea Politicii Agricole Comune în România

10.1Armonizarea legislației naționale cu prevederile aquis-ului

comunitar în sectorul agricol din România

Procesul de armonizare a legislației naționale agricole cu prevederile aquis-ului

comunitar a început cu mult timp înainte de momentul aderării țării noastre la
Uniunea Europeană.Astfel prin documentul de poziție capitolul 7 Agricultura,
România s-a angajat ca până la data aderării la Uniunea Europeană să-și
armonizeze legislația națională cu prevederile aquis-ului comunitar agricol și să
creeze instituțiile necesare implementării Politicii Agricole Comune. Acest
document cuprinde angajamente cu privire la :
A. Măsurile orizontale care vizează:
a) Crearea instituțiilor care să gestioneze fondurile comunitare
b) Mecanismele comerciale necesare organizării relațiilor de import-export
c) Politica de calitate a produselor
d) Agricultura ecologică
e) Înființarea rețelei de informații contabile agricole
f) Statistica Agricolă
g) Ajutorul de stat.
B. Organizările comune de piață pe produse și pe grupe de produse.
C. Dezvoltarea rurală și silvicultura
D. Sectorul sanitar veterinar.
În perioada 2001-2003 politica agricolă a României a încercat să se apropie
de coordonatele politicii agricole comune, punându-se accentul pe adoptarea
aquis-ului comunitar, precum și pe pregătirea structurilor instituționale
necesare implementării politicii agricole comune.
În această etapă au fost luate o serie de măsuri de politică agricolă pentru
apropierea României de mecanismele comunitare.
Principalele măsuri luate în acest sens sunt:
 A fost adoptată legea privind organizarea și funcționarea piețelor
produselor agricole și alimentare (legea nr.73/2002) care stabilește
cadrul general pentru introducerea organizărilor comune de piață.

73
  Au fost puse bazele pentru crearea rețelei de informații contabile
agricole.
 Au fost adoptate o serie de prevederi cu privire la agricultura
ecologică.
În ceea ce privește dezvoltarea rurală au fost adoptate măsuri în spiritul
aquis-ului comunitar.
Astfel au fost implementate o serie de activități pilot vizând investițiile în
exploatațiile agricole, îmbunătățirea prelucrării și comercializării produselor
agricole, dezvoltarea infrastructurii rurale etc.
În domeniul sanitar și fito-sanitar a fost armonizată legislația în domeniul
sănătății plantelor, al controlului rezidurilor de pesticide și al organismelor
dăunătoare precum și pentru igiena alimentelor și nutriția animalelor.
Integrarea agriculturii românești în structura Uniunii Europene a necesitat pe
lângă armonizarea legislative și instituțional și o serie de măsuri urgente de ajustare
structurală, întrucât structura și dimensiunile exploatațiilor agricole din România
nu sunt înca compatibile cu cele ale țărilor membre ale Uniunii Europene.
Aceste măsuri au vizat:
a) stimularea asocierii micilor producători agricoli pentru efectuarea
mecanizată a lucrărilor agricole și practicarea asonamentelor (rotația
culturilor), modernizarea zootehniei, depozitarea și comercializarea
produselor și alte forme de cooperare.
În perioada de tranziție în România au avut loc transformări importante în
structura și utilizarea fondului funciar agricol. La sfârșitul anului 2002
suprafața agricolă a României era de aproximativ 15000 de hectare, din care
cea arabilă era de 9400 mii hectare, diferența fiind reprezentată de pășuni,
fânețe, vii și livezi.
Fragmentarea excesivă a proprietății agricole este unul din neajunsurile cele
mai importante ale sectorului agricol național. Structura proprietății funciare
este extrem de polarizată, 55% din suprafața agricolă este deținută de
aproximativ patru milioane de gospodării individuale cu o mărime medie de
2,2 hectare.
Dintre acestea trei milioane au terenuri mai mici de un hectar și ca urmare
aceste mici gospodării de subzistență nu pot beneficia de subvenții directe
pentru că nu îndeplinesc condițiile de eligibilitate.

74
 Conform condițiilor ferma sau unitatea agricolă trebuie să aibă o mărime
minimă de un hectar, iar parcela de cultură de minim 0,3 hectare, pentru a
beneficia de plăți directe în cadrul Politicii Agricole Comune. La polul opus
sunt marile ferme, de regulă societăți comerciale care dețin 45% din
suprafața cultivată și au o mărime medie de 274 de hectare.
b) stimularea formării exploatațiilor familiale viabile de tip european prin
susținerea exploatațiilor de semi-subzistență cu dimensiuni mai mari de 5
hectare. Micile gospodării țărănești cu terenuri fărâmițate nu pot devenii
competitive pe piață decât dacă se asociază pentru efectuarea lucrărilor
agricole sau dacă vor produce produse ecologice.
c) stimularea alimentării terenurilor de către tinerii agricultori și a pensionării
șefilor de gospodării de vârstă înaintată.
d) constituirea fermelor care produc în sistem ecologic.
e) comasarea terenurilor și organizarea teritoriului unităților agricole.
f) formarea unor structuri economice diversificate în zonele rurale pentru obținerea
de venituri alternative.
Diversificarea economiei rurale este o oportunitate pentru România deoarece
există forță de muncă numeroasă și ieftină, resurse locale variate precum și spații
de locuit.
Măsurile generale vizează:
 Creșterea investițiilor pentru dezvoltarea colectării, procesării și
desfacerii produselor agricole, dezvoltarea serviciilor și a infrstructurii
rurale.
 Conversia forței de muncă disponibilizată din agricultură și pregătirea
profesională a tinerilor agricultori.
 Îmbunătățirea condițiilor de viață pentru toate categoriile de locuitori din zonele
rurale.
În România, zonele rurale oferă oportunități pentru dezvoltarea a numeroase
activități agricole și neagricole.
Turismul rural și agroturismul ca și activități alternative în unele zone pot
deveni o importantă sursă de venituri și locuri de muncă.
Zonele rurale constituie un mediu favorabil dezvoltării întreprinderilor mici
și mijlocii, artizanatului, silviculturii și prelucrării lemnului și a numeroase
activități de servicii în comerț, transport etc.
Agricultura multifuncțională și dezvoltarea activităților alternative permit
stabilizarea populației rurale, reducerea sărăciei și asigurarea parității

75
 veniturilor locuitorilor rurali, precum și creșterea performanței sectorului
agroalimentar românesc.

10.2Constituirea sistemului instituțional necesar pentru implementarea

Politicii Agricole Comune în agricultura României

Pentru implementarea Politicii Agricole Comune România s-a angajat să creeze

instituțiile care să gestioneze fondurile comunitare pentru sprijinirea agriculturii și
dezvoltării rurale, precum și organismele necesare pentru reglarea și funcționare
pieții în acord cu exigențele pieței unice.
Pentru gestionarea fondurilor comunitare alocate agriculturii în România au fost
create următoarele instituții:
a)Agenția SAPARD a fost creată pentru gestionarea fondurilor comunitare
acordate în perioada de predare pentru modernizarea agriculturii și dezvoltării
rurale.
b)Agenția de Plăți pentru Dezvoltarea Rurală și Pescuit este autoritatea
națională responsabilă de implementarea tehnică și financiară a programului
național de dezvoltare rurală.
c)Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) a fost
înființată pentru a gestiona fondurile financiare destinate susținerii veniturilor
agricultorilor provenite din fondul european pentru agricultură și garantare și de la
bugetul național.
d)Sistemul Integrat de Administrare și Control este sistemul comunitar
utilizat pentru controlul acordării corecte a plăților directe în agricultură. În
vederea monitorizării în teritoriu sistemul asigură și identificarea parcelelor
agricole pe baza teledetecției.
e)Rețeaua de Informații Contabile în Agricultură pe baza căreia vor fi
centralizate date tehnice și economice necesare Politicii Agricole Comune.
Pentru implementarea cu succes a măsurilor de politică agricolă și rurală
Agenția Națională de Consultanță Agricolă (ANCA) are un rol important în
pregătirea profesională a fermierilor pentru cunoașterea și aplicarea politicii
comunitare și pentru a face față exigențelor pieței unice.

10.3Programe de preaderare promovate de Uniunea Europeană

Începând cu anul 2000 Uniunea Europeană sprijină statele candidate prin trei
instrumente financiare: PHARE, ISPA și SAPARD.

76
 Programul PHARE este primul instrument financiar nerambursabil care se
concentrează pe trei obiective principale:
 Dezvoltarea instituțională;
 Sprijinirea implementării aquis-ului comunitar;
 Coeziunea economică și socială.
Programul ISPA acordă asistență financiară nerambursabilă în domeniul
mediului înconjurător și al transporturilor.
Programul SAPARD a fost creat să sprijine țările aflate în perioada de
preaderare în pregătirea pentru participarea la Politica Agricolă Comună.

Grile de verificare

1. Prin documentul de poziție-capitolul 7 Agricultura, România s-a angajat ca

până la data aderării la UE:
a) Să creeze instituțiile necesare implementării PAC;
b) Să respecte acordurile OMC;
c) Să-și armonizeze legislația națională cu prevederile aquis-ului comunitar
agricol.
2. Documentul de poziție-Capitolul 7 Agricultura cuprinde angajamente cu privire
la:
a) Organizările Comune de Piață;
b) Dezvoltarea rurală și silvicultura;
c) Politica de mediu.
3. Integrarea agriculturii românești în structura UE a necesitat o serie de măsuri
care au vizat:
a) stimularea asocierii micilor producători agricoli;
b) constituirea fermelor agricole;
c) formarea unor structuri economice diversificate în zonele rurale;
4. Gospodăriile de subzistență cu dimensiuni mai mici de 1 hectar:
a) Pot beneficia de subvenții directe;
b) Nu pot beneficia de subvenții directe;
c) Pot deveni competitive pe piață dacă vor produce produse ecologice.

5. Zonele rurale din România oferă o serie de oportunități pentru:

a) Agroturism și turismul rural;
b) Dezvoltarea IMM-urilor;

77
c) Stabilizarea populației rurale.
6. Pentru gestionarea fondurilor comunitare alocate agriculturii României, au fost
create următoarele instituții:
a) Sistemul Integrat de Informații Contabile;
b) Agenția SAPARD;
c) Agenția de Plăți și Intervenție pentru Pescuit.
7. Autoritatea națională responsabilă de implementarea tehnică și financiară a
Programului Național de Dezvoltare Rurală este:
a) Agenția SAPARD;
b) Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit;
c) Agenția Națională de Consultanță Agricolă.
8. Fondurile financiare destinate susținerii veniturilor agricultorilor sunt
gestionate de :
a) Rețeaua de Informații Contabile în Agricultură (RICA);
b) Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA);
c) Agenția SAPARD.
9. Sisitemul Integrat de Administrare și Control (IACS) este utilizat pentru:
a) Pregătirea profesională a fermierilor;
b) Centralizrea datelor tehnice și economice necesare PAC;
c) Controlul acordării corecte a plăților directe în agricultură.
10.UE sprijină statele candidate la aderare prin trei instrumente financiare:
a) FEOGA, ISPA, LEADER;
b) SAPARD, PHARE, ISPA;
c) Agenda 2000, FEOGA și ISPA.
11. Programul ISPA acordă asistență financiară nerambursabilă în domeniul:
a) Aquis-ului comunitar;
b) Mediului înconjurător;
c) Transporturilor.
12.În cadrul Documentului de poziție-Capitolul 7 Agricultura, măsurile orizontale
vizează:
a) Politica de cantitate a produselor;
b) Agricultura ecologică;
c) Crearea instituțiilor care să gestioneze fondurile comunitare.

78
79