Curs Bozgan 20.10.

2014

Austria & Marea Britanie vs. Franţa, Prusia, Spania

1741-1743 – război între Rusia şi Suedia, care se soldează cu pierderea Finlandei
de către cei din urmă.
Război pentru dominaţie la Marea Baltică
Suedia este un stat secundar după moartea lui Carol al XII-lea.
Aceste state secundare sunt în relații de subordonare cu marile puteri, fac parte
dintr-o diplomaţie de mare putere.
În cazul nostru, Suedia în secolul XVIII este sprijinită, în general, de Franţa.
Franţa, de fapt, s-a folosit de Suedia încă din secolul XVII şi există o tradiţie în
diplomaţia franceză de a folosi Suedia pentru a para expansiunea spre centrul
Europei a Rusiei.
Pacea de la Aix-la-Chapelle a fost, de fapt, un armistiţiu.
În cursul Războiului de 7 ani, taberele îşi vor modifica componenţa: REVOLUŢIA
DIPLOMATICĂ.
Antagonismul franco-britanic se menţine până la înfrângerea definitivă a lui
Napoleon.
Războiul de 7 ani este anunţat de o serie de incidente, unele foarte grave, între
Franţa şi Marea Britanie, în spaţiile extraeuropene, mai ales în America de Nord.
Revoluţia americană porneşte de aici.
În pofida stării de pace de la 1748, în spaţiile extraeuropene, mai ales în America
de Nord şi India au loc ciocniri importante între Franţa şi Marea Britanie.
În India, disputa e între Franţa şi Marea Britanie, dar prin intermediari: Compania
britanică a Indiilor Orientale şi cea franceză. Conflictul se duce cu ajutorul
principilor locali.
Există o umbră a ceea ce a fost Imperiul Marilor Moguli.
Francezii dispun de 5 contoare, puţin fortificate, cu garnizoane, baze navale, pe
coasta de est şi de vest.
În ceea ce priveşte consolidarea puterii franceze în India, Dupleix, deşi avea
resurse limitate, reuşea să obţină succese importante în dauna principilor din
partea Companiei britanice.

1
Ludovic XV nu este acel rege mediocru despre care s-a scris. Este un rege dotat cu
suficient de multă inteligenţă pentru a face faţă acestor situaţii excepţionale, însă
la Curtea de la Versailles apar tabere care îl influenţează când într-o parte, când în
alta.
Există o dramă cu care s-a confruntat Franţa: care trebuia să fie prioritatea cu
privire la strategia pe termen lung? Era statul cel mai populat, cu excepţia Rusiei.
Franţa a fost tentată să instituie o hegemonie continentală. Hegemonia viza, în
special, Europa Occidentală şi Centrală.
Franţa are o substanţială faţadă maritimă care a făcut ca să-şi construiască, la fel
ca Marea Britanie, un imperiu colonial destul de important, prezent în America de
Nord, Antille, vestul Africii. Această expansiune şi apărarea domeniului colonial
presupuneau şi resurse, o puternică forţă navală.
Guvernatorul Dupleix a fost dezavuat, în special din cauza influenţei britanice, în
1754, şi rechemat în Franţa.
În America de Nord, evoluțiile sunt mai importante.
Din 1752 – incidente între francezi şi britanici, în zona marilor lacuri şi a râului
Ohio.
În 1754 – în cursul unei ambuscade, George Washington, pe atunci colonel, este
făcut prizonier de către francezi; au loc lupte importante.
În 1755 – chiar şeful misiunii britanice îşi găseşte moartea pe câmpul de luptă.
Raportul era complet disproporţionat. În epoca Războiului de 7 ani, Canada avea
aproximativ 60.000 de persoane. În perioada Războiului de Independenţă a
Coloniilor, deja sunt 2.8 milioane de locuitori.
Coloniştii din cele 13 colonii au luptat alături de trupele britanice.
Nu va exista în secolele XVII-XVIII o emigraţie din Franţa, însă din Marea Britanie
au plecat mulţi oameni.
Situaţia Franţei este una mai curând dificilă.
În anii 1755-1756 are loc o foarte intensă activitate diplomatică pentru fie
consolidarea alianţelor existente, fie a se contracta alte alianţe. Ori, în această
perioadă se produce ceea ce au numit diplomaţii REVOLUŢIA DIPLOMATICĂ.
Primul act este întreprins de regele Prusiei, Frederic al II-lea, care părea să fie
interesat să evite o invazie rusă. Pe de altă parte, Marea Britanie era interesată să
găsească pe cineva dispus să apere Hanovra. Nu cu orice preţ, pentru că, în
2
general nu poate să fie apărată. Dacă era pierdută, putea fi recâştigată la tratatul
de pace, englezii fiind siguri că îşi puteau surclasa adversarii prin forţa navală şi
terestră.
În 1756 se semnează o alianţă între Prusia şi Marea Britanie.
La Versailles, linia diplomatică nu este una clară. Există o grupare care pledează în
favoarea menţinerii relaţiei cu Prusia. Pe de altă parte, există suficienţi oameni
care pledează pentru o alianţă cu Austria. Un rol important îl are cancelarul
Kaunitz.
Kaunitz era, din 1749, ambasador al Mariei Tereza la Versailles. Până la urmă, se
realizează alianţa, în 1756, la câteva luni după alianţa dintre Prusia şi Marea
Britanie.
Austria era interesată să obţină asistenţă pentru recucerirea Sileziei.
Ceva mai târziu intră în joc şi Rusia, care se va alătura alianţei franco-austriece.
Rusia înseamnă un aport militar foarte important, ce ameninţa Prusia lui Frederic
al II-lea. State secundare intră în război, de partea Franţei.
Războiul începe cu următoarele tabere: Prusia & Marea Britanie vs. Franţa,
Austria & Rusia.
Deocamdată Spania se proclamă neutră, dar ulterior se va alătura războiului.
Războiul începe cu un atac-surpriză al lui Frederic al II-lea, care căuta să scoată
inamicii din luptă repede. Au capturat Saxonia, iar armata saxonă este integrată în
armata prusiană. Electorul Saxoniei se refugiază însă în Polonia, pentru că era şi
regele Poloniei, în acelaşi timp.
În anul următor au loc o serie de bătălii care arată că Frederic al II-lea, datorită
talentului său extraordinar de comandant, chiar cu forţe mai mici, reuşeşte să
obţină succese importante.
Totuşi, Austria are în persoana generalului Taum, un adversar de cel puţin aceeaşi
valoare.
Hanovra a fost atacată. Totuşi, Franţa nu a mai avut un comandant de talia lui
Maurice de Saxe.
În noiembrie 1757, Frederic al II-lea obţine o strălucită victorie la Rossbach.
Inovaţii ale lui Frederic al II-lea pe câmpul de luptă. Trupele imperiale sunt
înfrânte.

3
Puţin mai târziu, armata austriacă e înfrântă de Frederic al II-lea şi, practic, el
reuşeşte să facă faţă, chiar dacă fusese înfrânt între timp de armata rusă. Situaţia
este salvată. Pentru Prusia, practic, Războiul de 7 ani devenea o luptă pentru
supravieţuire.

Tot în 1757, în India, britanicii, cu ajutorul principilor locali, reuşesc să obţină o

victorie foarte importantă. Victoria e obţinută de un guvernator pe nume Robert
Clive, „părintele Indiei britanice”. India intră cu adevărat în orbita Companiei
Indiilor Orientale.

În America de Nord, războiul oficial între Anglia şi Franţa se declanşează în 1756.

Până la urmă, agresorul este Maria Britanie, care agresează navele franceze.
La început, francezii obţin o serie de succese.
Montcalm vs. Wolfe
Forţele franceze erau reduse şi Franţa, având în vedere superioritatea navală
britanică, ar fi putut să trimită întăriri, a apelat la triburile de indieni.
Au atacat fortăreţe din puncte strategice. În 1757 este atacat şi cucerit fortul
William Henry. Termenii capitulării erau în conformitate cu cei ai epocii.
Montcalm a promis indienilor că, în cazul în care e cucerit fortul, ei pot face ce-şi
doresc.
Indienii au masacrat o parte din englezii care se mutau în alt fort. Englezii, care
erau escortaţi de francezi, nu au mai respectat onoarea militară...
În 1759 are loc, în septembrie, bătălia decisivă între forţele franco-indiene şi
anglo-indiene: Câmpiile lui Abraham, aproape de Quebec. Această bătălie, iniţial
câştigată de francezi, a fost pierdută. Montcalm este ucis în bătălie şi, câteva zile
mai târziu, garnizoana din Quebec capitulează, iar soarta Canadei este pecetluită.
Un an mai târziu, Montreal este asediat şi cucerit de trupele engleze.

Au loc mai multe bătălii navale şi în Europa, care duc la o stare de oboseală a
beligeranţilor.
În 1759, armata lui Frederic al II-lea e înfrântă la Kinersdorf de o armată austro-
rusă, iar Berlinul a fost ocupat.

4
Tot în această perioadă au loc mai multe bătălii între armatele prusiene şi cele
austriece. Alternează victoriile cu înfrângerile, iar prusienii reuşesc să obţină o
victorie importantă asupra armatei austriece.
Războiul de 7 ani a avut şi o componentă navală importantă. Principala astfel de
bătălie a avut loc la Quiberon, între britanici şi francezi, iar forţa navală a celor din
urmă a fost anihilată. Francezii au trebuit, cu mari eforturi, să încerce să-şi refacă
flota de război. Principala consecinţă a fost hegemonia nedisputată a forţei navale
britanice.
Franţa reuşeşte să atragă în conflict Spania. A fost însă un act nefericit pentru cei
din urmă. În baza acestui pact, Spania intra în luptă încercând să recupereze
Gibraltar şi Insula Minorca, din Baleare. Însă intrarea Spaniei nu a dus la o
schimbare a sensului războiului, ci dimpotrivă, a fost şi ea afectată de această
implicare, deoarece britanicii şi-au îndreptat atenţia şi către imperiul colonial
spaniol: Cuba şi Manila sunt ocupate de britanici.
Beligeranţii doresc să înceapă negocieri de pace.
O contribuţie în acest sens o aduce schimbarea poziţiei Rusiei. În 1762, Elisabeta I
moare şi este succedată de Petru al III-lea, care este un individ mai curând bizar,
dar care avea o obsesie: îl idolatriza pe Frederic al II-lea. Imediat ce devine ţar, nu
doar că retrage armata, dar încheie o alianţă cu Frederic şi promite să trimită o
armată în ajutorul său. Este însă detronat în urma unei lovituri de palat şi înlocuit
de Ecaterina a II-a. Ea nu dă curs alianţei cu Prusia, dar dă curs ieşirii Rusiei din
război.

Tratatul de pace s-a semnat la Paris, în 1763.

Silezia rămâne a Prusiei.
În ceea ce priveşte spaţiile extraeuropene, Franţa pierde posesiunile ei din
America de Nord. Canada este pierdută; francezii au un an şi jumătate să opteze
dacă pleacă sau rămân în Canada. Pierde Louisiana nu în avantajul Marii Britanii,
cât în beneficiul Spaniei (un fel de compensaţie pe care Franţa o acordă Spaniei).
Spania pierde Florida.
Şi în Africa Franţa pierde tot.

5
În acea perioadă, la Versailles, aproape toată lumea era de acord că erau
valoroase posesiunile din Marea Caraibilor, în special Santo Domingo, loc unde se
cultiva trestie de zahăr.
Au reuşit să mai recupereze teritorii în Africa, India. Pierderile au fost suficiente
pentru ca Franţa să se gândească insistent, după 1763, la o revanşă.
La câţiva ani după Pacea de la 1763, Franţa obţine Lorena şi Corsica.
În ceea ce priveşte Lorena, va deveni importantă pe viitor, datorită minereului de
fier.
În 1737 s-a propus: Francisc de Lorena să renunţe la Lorena, primind în schimb
Toscana, unde, în 1737 tocmai murise ultimul reprezentant al Dinastiei Medici.
Ducatul de Lorena trebuia să revină unui personaj care se numeşte Stanislas
Leszczynski.
Toscana, la momentul unirii cu Piemontul, formând Italia, era condusă de un
Mare Duce din Dinastia Habsburg.
În 1733, când moare regele Poloniei şi electorul Saxoniei şi se deschide lupta
pentru tron, Franţa îl susţine pe Leszczynski, însă pierde.
În ceea ce priveşte Corsica, aceasta aparţinea de Republica Genova. Cum Genova
este în plină decădere, apelează la Franţa, care intervine, dar o şi ocupă şi
urmează să o restituie în momentul în care este capabilă să plătească costul
intervenţiei (1768). Genova nu mai avea mijloace pentru a plăti Franţei aceste
costuri.

Anul 1763 este extrem de important în evoluţia coloniilor britanice şi a mentalului

colectiv de aici, pentru că dispare principalul inamic: Franţa. Odată cu ea, dispare
şi motivaţia indienilor pentru a lupta împotriva coloniştilor. Practic, coloniştii nu
mai au nevoie de concursul metropolei.
Tot după 1763 se schimbă politica metropolei faţă de cele 13 colonii. Dacă până
atunci imixtiunile metropolei erau reduse, lucrurile se schimbă radical.
Această nouă politică face imperiul colonial să participe la cheltuielile de război.
Pe de altă parte, englezii nici nu puteau proceda altfel. Imperiul trebuia folosit în
interesul metropolei.
În 1763 mai avem două lucruri: actul prin care se organizează Canada, care acum
era a Marii Britanii. Coloniştii doreau să se extindă şi la nord. Se dă o proclamaţie
6
ce le interzicea să treacă dincolo de Munţii Apalaşi. Britanicii doreau şi să evite un
conflict cu triburile indiene. În plus, expansiunea spre vest ar fi făcut mai dificil
controlul metropolei asupra coloniilor britanice de aici. Cu toate riscurile, un
control mai mare al coloniilor ar fi dus la dorinţa de independenţă.
Relaţiile cu indienii nu au fost bune, cu toate eforturile întreprinse de metropolă.
Chiar şi după 1763, francezii au reuşit să declanşeze probabil cea mai puternică
revoltă indiană împotriva britanicilor şi a coloniştilor americani. Revolta a reuşit să
federalizeze triburile şi a fost condusă de Pontiac, sprijinit de francezi. S-a
terminat, până la urmă, cu o înfrângere a indienilor în 1766.

Urmează schimbarea politicii propriu-zise a metropolei faţă de colonii. Ministrul

de Finanţe, Grenville, în 1763-1765, a iniţiat câteva legi ce afectau interesele
economice. În 1763 a iniţiat Sugar Act, care privilegia importul de zahăr din
Antilele Britanice şi era prohibit importul zahărului din Antilele Franceze. Se făcea
contrabandă, până la Războiul de 7 ani, fără ca metropola să reacţioneze.
Contrabanda este acum interzisă.
În 1764, o altă lege interzicea baterea de hârtie-monedă, pentru că exista pericol
de inflaţie.
Legile acestea vor determina primele reacţii ale coloniştilor, în 1764. Unul dintre
patrioţii cunoscuţi din Războiul de Independenţă, James Otis publică „Apărarea şi
demonstrarea drepturilor coloniilor britanice”. Ca orice intelectual din lumea
anglo-saxonă, îl cunoştea pe John Locke. Vorbea despre contractul dintre
guvernanţi şi guvernaţi. Al doilea element important este că legile nu se puteau
face la Londra fără ca în Parlamentul Britanic să fie şi reprezentanţi ai coloniilor.