UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR” DIN TÂRGU MUREŞ

FACULTATE DE ŞTIINŢE ŞI LITERE

SPECIALIZAREA : RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII EUOPENE

LUCRARE DE LICENŢĂ

Conducător ştiinţific:

Asistent Săcălean Lucian

Absolvent:

Kiss Lehel

Târgu Mureş

2011

1
INTRODUCERE....................................................................................................................................04

CAPITOLUL I

1.NOŢIUNI GENERALE ..........................................................................................................05

CAPITOLUL II

2.CRIZA ECONOMICĂ DIN ANII 1920 -1933……………………......................................10

2.1. Evoluţii economice pe plan mondial în perioada interbelică .........................................10

2.2.Depresiunea economică ..................................................................................................22

2.2.1. Faza întăia :1921-1929..........................................................................................22

2.2.2. Faza a doua :1929 – 1933......................................................................................22

2.2.3.Faza a treia :1933-1939..........................................................................................24

CAPITOLUL III

3,CRIZA ECONOMICĂ ACTUALĂ 2007-2009……………………………………...........26

3.1.În 2007.............................................................................................................................26

3.2.În 2008.............................................................................................................................28

CAPITOLUL IV

4.EVOLUŢIA CRIZEI ÎN ROMĂNIA – 2008..........................................................................31

4.1 Cele mai afectate industrii ...............................................................................................32

4.2 Piaţa imobiliară a fost prima care a cedat........................................................................33

4.3 Piaţa auto, trasă în jos......................................................................................................34

CAPITOLUL V

5,EFECTELE CRIZEI ECONOMICE DIN 1929-1933 ASUPRA ROMĂNIEI.......................35

2
CAPITOLUL VI

6.EFECTELE CRIZEI DIN 2009 ASUPRA ROMĂNIEI.........................................................49

6.1 Industria auto....................................................................................................................51

6.2 Piaţa constructiilor ..........................................................................................................52

6.3 Domeniul bancar .............................................................................................................54

6.4 Piaţa imobiliarelor............................................................................................................55

6.5 Pieţele de Lux...................................................................................................................55

CAPITOLUL VII

7.ANALIZA COMPARATIVĂ CRIZA 1929 – 2008................................................................56

7.1 Industria, agricultura şi sistemul bancar..........................................................................57

7.2 Comerţul exterior.............................................................................................................58

7.3 Execuţia bugetară şi datoria externă................................................................................59

CAPITOLUL VII

8.CONCLUZII............................................................................................................................60

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................................61

EFECTELE CRIZEI ECONOMICE ASUPRA ROMĂNIEI.

3
 STUDIU COMPARATIV 1929 ŞI 2008

Introducere

În ultimele luni s-a tot vorbit despre marea criză economică, este un subiect care a făcut
înconjurul lumii, ajuns şi în Romănia pe primele pagini ale cotidianelor şi ca principal subiect de
discuţie pentru toate canalele de televiziune din ţară. Acest controversat subiect l-am dezvoltat şi eu, în
lucrarea de faţă pentru că l-am considerat a fii deosebit de important şi de actualitate.

Voi începe prin a definii căţiva termeni ce se regăsesc în lucrarea de faţă, în continuare voi prezenta
criza din 1929 si actuala criza începută încă din 2007 şi care nu a terminat încă, efectele crizelor
asupra Romăniei, pentru ca mai apoi să detaliez asemănările şi deosebirile dintre cele două mari crize.

Am ales tema asta în primul rând pentru că criza începută în Romănia acum 3 ani a afectat şi
familia mea, inclusiv afacerea familiei. Tata în 2008 a fost dat afară de la locul de muncă, la mama
lucrând la primărie fiind bugetar a fost tăiat salariul cu 25%. Am înfinţat un magazin alimentar în 2006
în satul natal care a mers bine pănă ce nea surprins criza. Criza a afectat enorm vănzarile din magazin,
după 2008 vănzările au scăzut cu cel puţin 60%.

Al doilea motiv pentru care am ales aceasta temă este că oriunde merge omul, numai de criză
aude : de la cei mai mici ai copii, pănă la pensionarii societăţii romăne.

Am fost uimit când mergănd pe stradă am auzit doi elevi de şatpe ani, care şi ei povesteau despre
criză, că şi tata şi mama au pierdut locurile de muncă, şi că în ce condiţii de viaţă trăiau.

Aceste sunt motivele pentru care am ales acestă temă.

CAPITOLUL I.

4
 NOŢIUNI GENERALE

“Criza este cea mai binecuvântată situaţie care poate apărea pentru ţări şi persoane,
pentru că ea atrage după sine progrese. Să nu pretindem că lucrurile să se schimbe dacă facem
tot timpul acelaşi lucru”.…..Albert Einstein.

Dacă nu privim într-un mod atăt de optimist situaţia putem afirma că o criză generează instabilitate
pronunţată, nelinişte şi nesiguranţă legată de viitor şi în urma ei starea lucrurilor se poate chiar
înrăutăţi, deoarece instinctul nostru de apărare şi conservare ne îndeamnă să ne purtăm iraţional şi să
avem un comportament diferit legat de piaţă.

Conform DEX, criza este definita ca “Manifestare a unor dificultăţi (economice, politice,
sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în
societate. ♦ Lipsă acută (de mărfuri, de timp, de forţă de muncă).”

Conform Dictionarului Juridic Rubinian, criza financiară reprezinta “Situatia în care cererea de
bani este mai mare decăt oferta (disponibilul) de bani. Aceasta înseamnă că lichiditatea este rapid
evaporată deoarece banii disponibili sunt retraşi din bănci, forţănd astfel băncile fie să vănda propriile
active şi investitii, pentru a-şi acoperi necesităţile, sau să colapseze. Criza financiară poate duce la o
criză economică.”

Acelaşi dictionar defineste criza economică acea “Situatie în care economia unei tări trece
brusc printr-o scădere a forţei sale, scădere adusă de regulă de o criză financiară. O economie ce trece
printr-o criză economică va experimenta aproape sigur o scădere a PIB (Produs Intern Brut), o
evaporare a lichidităţilor şi o creştere / scădere a preţurilor din cauza unei inflaţii / deflaţii. Crizele
economice pot lua forma unei stagflaţii, unei recesiuni sau unei depresii economice, şi uneori poate
duce la colaps economic.”

PIB = consum + investiţii + exporturi – importuri

5
Produsul intern brut (prescurtat PIB) este un indicator macroeconomic care reflectă suma valorii de
piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate consumului final, produse în toate ramurile economiei
în interiorul unei ţări în decurs de un an. Acesta se poate calcula şi la nivelul unei regiuni sau localităţi.

Componentele PIB:

Consumul privat - este în mod normal cea mai mare componentă a PIB, reprezentând cheltuielile
gospodăriilor în economie. Aceste cheltuieli pot fi clasificate în : bunuri durabile, bunuri perisabile şi
servicii. Exemple: hrană, chirie, bijuterii.

Cheltuielile statului - sau consumul sectorului public, reprezintă suma tuturor cheltuielilor
guvernamentale pentru bunuri finite şi servicii. Include salariile angajaţilor din sectorul public,
cumpărarea de armament etc

Investiţiile - includ investiţii în fabrici, echipamente, inventar şi nu include schimburile de

active existente. De exemplu: construcţia unei mine, cumpărarea de software, cumpărarea de maşini şi
echipamente. Cheltuielile gospodăriilor pentru noi locuinţe fac parte din investiţii.

Exporturile - reprezintă exporturile brute ale unei ţări, incluzând bunuri şi servicii, destinate
consumului într-o altă ţară.

Importurile - reprezintă importurile brute.

Cât de mare să fie inflaţia, şomajul sau scăderea PIB-ului unei ţări pentru a aprecia intrarea ei într-o
criză?

Convenţional s-a stabilit că recesiune este atunci când după 2 trimestre succesive avem de a face cu
scăderea PIB-ului unei ţări sau regiuni. National Bureau of Economic Research (NBER) defineşte
criza ca fiind “o scădere semnificativă a activităţii economice pentru câteva luni reflectată în
scăderea PIB, scăderea veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea
producţiei industriale şi a consumului“.

Există unii specialişti care clasifică aceste crize în :

 crize sociale (inflaţie în creştere, şomaj, sărăcie),

6
  crize financiare (volatilitate accentuată pe pieţele de capital, căderea burselor şi revenirea lor
spectaculoasă),

 crize politice (care pot degenera în războaie),

 crize locale sau internaţionale,

 crize cauzate de dezastre naturale

 crize economice generalizate.

Criza financiară este o situaţie în care cererea de bani este mai mare decât oferta de bani
(disponibilă). Aceasta înseamnă că lichiditatea este rapid evaporată deoarece banii disponibili sunt
retraşi din banci, forţănd astfel băncile fie să vândă propriile active şi investiţii, pentru a-şi acoperi
necesităţile, sau să colapseze. Criza financiară poate duce la o criză economică.

Recesiune = Forma severă de criză economică. Declin general al nivelului activităţii economice şi al
creşterii economice, caracterizat prin şomaj, devalorizare, inflaţie, scădere a nivelului de trai. Biroul
Naţional de Cercetare Economică din SUA (NBER) defineşte recesiunea ca un declin semnificativ al
activităţii economice în întreaga societate, ce durează mai mult de catăva luni, declin vizibil prin
scăderea produsului intern brut (PIB), a veniturilor reale ale populaţiei, a numărului de angajaţi din
economie, a producţiei industriale şi a vănzărilor cu amănuntul (en detail) şi cu ridicată (en gros,
angro).

Vorbim de o criză doar atunci când efectele acesteia afectează un număr foarte mare de
oameni / companii. Crizele pot exista însă într-o stare latentă şi să nu fie atât de vizibile, deteriorând
încetul cu încetul existenţa noastră. Probabil încălzirea globală nu va genera o criză decât atunci când
nivelul apelor oceanelor vor creşte brusc cu 5 m şi vor genera dificultăţi în găsirea rapidă de soluţii
eficiente. La fel, politica expansionistă a băncii centrale nu va genera o criză decât atunci când ne vom
da seama cu toţii de acest lucru şi ne va fi dificil să ajungem (în panica noastră) la un consens sau un
echilibru pe piaţă. Crizele nu sunt greu de previzionat (cauzele acestora fiind destul de clare) însă cel
care va face o astfel de predicţie va fi greu de crezut de către cei mai mulţi dintre noi mult prea puţin
preocupaţi de efectele încălzirii globale sau a expansiunii monetare şi mai preocupaţi de cum să
valorificăm cât mai bine poziţia noastră privilegiată (a se vedea exemplul lui Robert Triffin care a

7
prezis cu câţiva ani înainte căderea Sistemului de la Bretton Woods şi care nu a fost băgat în seamă
până când nu a avut loc criza respectivă).

Nu este prima dată când economia mondială se confruntă cu perioade de recesiune. Poate este pentru
prima dată după foarte mulţi ani (Marea criză interbelică începută în 1929 şi continuată pe mai mulţi
ani sau Căderea Sistemului de la Bretton Woods în 1971) când avem de a face cu o criză
localizată la nivelul ţărilor dezvoltate (nu doar la nivelul ţărilor în curs de dezvoltare). Local mai
putem vorbi şi de alte crize:

Criza din Mexic din 1994 care s-a soldat cu adoptarea unor politici mai restrictive cu privire
la creditare de către noul preşedinte ales în Mexic (Ernesto Zedillo) şi care a pus capăt unui “bubble”
economic creat pe fondul falsei impresii a unui capital disponibil destul de uşor pe piaţă (este
cunoscută această criză şi sub numele de ”Greşeala din Decembrie”), a unui sistem bancar mult prea
lax şi dispus la creditare cu orice preţ. Această criză a fost urmată de crize în întreaga Americă Latină
(Brazilia, Argentina, Chile, Uruguay) cunoscut şi sub numele de “Efectul Tequilla”;

Criza din Argentina (1999 - 2002): a avut ca şi cauză corupţia din sistemul guvernamental
care s-a împrumutat excesiv de pe pieţele internaţionale şi a demarat tot felul de proiecte publice de
“dezvoltare” dovedite a fi ulterior mecanisme complexe de spălare a banilor la nivel internaţional. O
altă cauză e legată de cursul de schimb fix practicat de Argentina pe o perioadă îndelungată (10 ani)
care a dus la ieftinirea importurilor şi, ulterior, la şomaj.

Criza economică din Camerun (1980 - 2001): probleme legate de deficitul comercial,
deficitul guvernamental şi inflaţia accentuată;

Criza financiară din Asia (1997 - 1998): a început cu o criză puternică în Tailanda urmată
apoi de o criză generalizată la nivelul altor ţări din regiune (Coreea de Sud, Malaezia, Indonezia,
Filipine, Hong Kong). Are la bază tot expansiunea creditului care a generat dezvoltarea unor proiecte
antreprenoriale care în condiţii normale nu s-ar fi realizat. Efectele au fost devastatoare pentru toate
ţările din regiune: în 1998, de exemplu, PIB-ul Coreei de Sud a scăzut la 33% din PIB-ul din anul
1997, PIB-ul / locuitor a scăzut în 1998 cu 42% în Indonezia, 21% în Tailanda. Aceste ţări nu şi-au
revenit complet nici în prezent.

8
 Criza din Rusia (1998): a fost indusă, în opinia specialiştilor, de criza din Asia de Sud - Est
având drept cauze scăderea drastică a exporturilor de petrol şi gaz (şi alte materii prime) către această
regiune (de care Rusia era puternic dependentă) dar şi de neplata taxelor şi impozitelor de către o parte
însemnată de companii din sectorul energetic şi industriei prelucrătoare. A fost dublată şi de o criză
politică (războiul din Cecenia, autoritatea în scădere a lui Yeltsin).

Criza mecanismului de schimb ERM din UE (1992 - 1993): a culminat cu retragerea lirei
sterline din ERM I ca urmare a atacurilor speculative care au costat Banca Angliei 3.4 miliarde lire
sterline (pierdute într-o singură zi - 16 septembrie 2002 cunoscută şi sub denumirea de “Miercurea
Neagră”).

Toate aceste exemple arată că există o istorie a crizelor şi că această istorie este una chiar recentă. Mai
mult, criza actuală diferă prin amploarea ei de aceste crize afectând în momentul de faţă un număr
foarte mare de ţări. Dacă până acum afectate erau cu precădere ţările în curs de dezvoltare în actuala
criză au fost implicate şi cele mai dezvoltate ţări ale lumii.

CAPITOLUL II.

CRIZA ECONOMICĂ DIN ANII 1920 -1933

Trăsăturile esenţiale ale economiei mondiale la începutul secolului al XX-lea au fost afirmarea
celei de-a doua revoluţii industriale şi integrarea din ce în ce mai accentuată a economiei mondiale
prin intensificarea schimburilor. Modernizarea puternic inegală a diferitelor regiuni ale lumii a
întreţinut decalaje considerabile de bogăţie şi putere, favorizând de asemenea şi o redistribuire a
polilor de influenţă la scară planetară. Europa Occidentală, puternică datorită potenţialului mai avansat
de industrializare, a dominat comerţul internaţional şi a deţinut o putere financiară de necontestat,
găsindu-se la apogeul puterii sale mondiale.

9
Expansiunea imperială a Marii Britanii a început să fie puternic concurată încă din primul deceniu al
secolului al XX-lea, iar sub acest aspect, primul război mondial nu a adus clarificarea raportului de
forţe economice, întreaga perioadă interbelică fiind o continuare în plan economic a războiului.

Consecinţele diferite pentru statele europene ale primului război mondial, inegală lor dezvoltare,
Marea Depresiune, dublate de noua ambianţă politică europeană marcată de afirmarea totalitarismelor,
au făcut ca adoptarea, conceperea sau aplicarea modelelor de dezvoltare economic să aibă scopuri
diferenţiate, definitorie fiind creşterea influenţei curentelor intervenţioniste şi a ideologiei dirijismului
şi reculul relativ al liberalismului şi neoliberalismului.

Cu toate acestea, confruntările de idei, curente şi doctrine au demonstrat că nici Europa, nici Statele
Unite nu au fost fundamental pregătite să răspundă rapid şi eficient prin explicaţii teoretice şi soluţii
practice crizelor cu care au fost confruntate în noul context postbelic.

2.1. Evoluţii economice pe plan mondial în perioada interbelică

Înainte de prezentarea principalelor tendinţe înregistrate în evoluţia economiei mondiale, se

impune constatarea că, deşi o anumită continuitate este observabilă, mai cu seamă până în 1929-1930,
perioada interbelică se distinge net de epoca anterioară primului război mondial.

În acest sens, în 1932, Charles de Gaulle a surprins într-o formă concisă principalele diferenţe dintre
cele două epoci : “Secolul acesta, care abia s-a încheiat, a văzut succedându-se două epoci radical
diferite şi fără o altă cale de trecere decât războiul. Contemporanii noştrii îşi pot imagina cu greu anii
de odinioară : o eră a stabilităţii, a economiei, a prudenţei; o societate a drepturilor dobândite, a
partidelor tradiţionale, a caselor respectabile; un regim al veniturilor fixe, al remunerărilor sigure, al
pensiilor riguros calculate ; o epocă a lui “trei la sută”, a vechilor utilaje, a înzestrării regulamentare.
Concurenţa ajutată de tehnică a făcut să dispară această cuminţenie şi a ucis orice blândeţe…Războiul
a umflat ca un torent cursul firesc al lucrurilor, impunând alte necesităţi. Pentru satisfacerea lor –
diverse, imperioase, schimbătoare cum sunt – oamenii trebuie să lucreze mai mult şi într-un ritm mai
accelerat…Maşinismul şi diviziunea muncii înlocuiesc treptat eclectismul şi fantezia”.Evoluţia
economiei mondiale a confirmat că primul război mondial a marcat finalul unei etape distincte de
dezvoltare, şi încheierea unor procese şi deschiderea altora, mult mai complexe, generate, în special,

10
de erorile serioase şi de eşecul Sistemului de la Versailles de a institui o ordine permanentă în Europa
postbelică.

Până în 1914, relaţiile economice dintre state erau întemeiate pe încrederea în stabilitatea politică, în
stabilitatea monedelor şi în respectarea de către fiecare ţară a clauzelor tratatelor şi convenţiilor la care
era parte.

Această situaţie s-a schimbat în mod radical în urma războiului. Prima conflagraţie mondială a
secolului şi sistemul tratatelor de pace care i-a urmat au dat Europei o configuraţie geopolitică
radicală, fără precedent, care a generat adânci transformări structurale. Războiul şi pacea au determinat
consecinţe greu de prevăzut în plan economic şi financiar, mai ales în condiţiile în care economia
europeană a pierdut din monopolul economic avut pe plan mondial în perioada anterioară anului 1914.

Din punctul de vedere al statutului continentului în raport cu geopolitica mondială, ascendenţa

materială şi spirituală a Europei a fost fatal subminată de consecinţele războiului. Dependenţa
financiară a Europei faţă de SUA, a oferit Statelor Unite tot atâtea argumente pentru a pretinde o nouă
poziţie pe plan mondial şi un amestec tot mai puternic în afacerile europene, deşi această tendinţă a
fost oarecum temperată de puternicul curent izolaţionist manifestat în politica americană în cursul
perioadei interbelice.

Situaţia a condus treptat la accentuarea interdependenţei economice, politice şi militare,

condiţie existentă înainte ca termenul utilizat să devină modern. Relaţiile Europei cu celelalte state ale
lumii, precum şi raporturile dintre ţările europene s-au modificat.

Fostele colonii şi alte state în curs de industrializare au devenit treptat tot mai independente faţă de
comerţul cu produse industrial prelucrate provenite din ţările dezvoltate.

O dată cu Revoluţia din Octombrie, puterile Europei s-au văzut lipsite, pentru mai multe decenii, de o
piaţă promiţătoare în care investiseră mult, în condiţiile în care în Rusia, idealul socialist a condus la o
ruptură atât faţă de capitalism, cât şi faţă de Occident. În Turcia, după dezmembrarea Imperiului
Otoman, apoi în Iran şi Afganistan s-au afirmat noile dinamici naţionale. În Egipt, ocupat din 1882 şi
aflat sub protectorat britanic din 1914, după mai multe atacuri, greve şi boicoturi, guvernul Marii
Britanii este nevoit să îi proclame independenţa în 1922. Japonia şi-a sporit considerabil pe timpul

11
războiului, producţia industrială, schimburile comerciale şi posesiunile din afara ţării şi a devenit noua
putere industrial în curs de afirmare în Asia.

Au avut loc practic două procese interdependente, imposibil de disociat: slăbirea capitalismelor
europene şi «declinul Europei». Statele Unite au devenit cea mai mare putere economică, în timp ce
Germania îşi va reface puterea industrială, URSS şi Japonia se vor angaja, fiecare pe altă cale, într-un
masiv proces de industrializare. Marea Britanie şi Franţa şi-au păstrat încă anumite atuuri, prin
aparatul lor industrial, prin reţelele lor bancare şi financiare şi prin imperiile pe care le deţin.

În rândul politicienilor şi economiştilor din statele industrializate s-a pus din ce în ce mai serios
în discuţie gravitatea problemei industrializării ţărilor agrare, proces generator nu atât al concurenţei
pe terţe pieţe, cât al reducerii cererii de produse manufacturate pe piaţa mondială. Războiul a afectat
sistemele economice ale tuturor ţărilor participante – şi chiar şi pe cele ale neutrilor –, a influenţat
comerţul intern prin crearea unei cereri neobişnuit de mari pentru anumite bunuri şi servicii (fier, oţel,
cărbuni, muniţii, vapoare, îmbrăcăminte din lână, transporturi), respectiv restrângerea cererii pentru
altele (precum articolele de lux sau confecţiile din bumbac). Ca urmare, restructurarea generată de
economia de război s-a transformat în bună parte în destructurare. În noile condiţii postbelice unele
ramuri industriale şi-au sporit capacităţile şi au majorat preţurile şi salariile dincolo de limite
acceptabile în vreme de pace.

În noul context geopolitic, una din caracteristicile de bază ale Europei a fost, îndeosebi în primii ani
postbelici, instabilitatea ei pe toate planurile, politic, economic, social şi diplomatic.

Transformările teritoriale determinate de dispariţia celor două imperii din centrul şi sud-estul Europei
au avut ca rezultat apariţia noilor state succesoare, state care s-au transformat in perioada interbelică,
din ‘clienţi în concurenţi’.

Dificultăţile în rezolvarea problemelor au sporit pe măsură ce practica a demonstrat că Sistemul de la

Versailles nu a fost decât o etapă în lupta tendinţelor contradictorii şi că războiul s-a încheiat numai
sub forma operaţiunilor militare, nu însă şi sub raport politic şi economic. În acest sens, vasta regiune
în care s-au aflat statele succesoare ale imperiilor din centrul şi estul continentului, a reprezentat o
problemă esenţială pentru marile puteri care doreau să-şi refacă sau să-şi extindă sfera de influenţă.

12
Problema reparaţiilor, s-a transformat „într-un element de dispută aprigă, de divergenţe şi opinii
contradictorii între statele mari imperialiste, între acestea şi statele cu interese limitate, între
învingători şi învinşi”, şi a creat – potrivit aprecierii lui J. M. Keynes – o profundă discrepanţă între
interesele Europei Occidentale şi cele ale Europei central-orientale, discrepanţă sporită pe platforma
atitudinii faţă de politica plasamentelor de capital.

Această chestiune a făcut ca, într-un fel, ea să devină principal îngrijorare a marilor puteri în materie
economică, privită din toate punctele de vedere, iar pe de altă parte, a făcut ca zona estică a
continentului să se afle chiar imediat după încetarea ostilităţilor „în pragul unor mari primejdii şi mari
nenorociri”.

Astfel, probleme de natură extraeconomică cu consecinţe decisive au fost ridicate de dezmembrarea

marilor imperii, respectiv de apariţia şi afirmarea noilor state ; aspectele politice şi culturale
manifestate au determinat tendinţa accentuată de afirmare a specificului şi independenţei naţionale.
Naţionalismul caracteristic perioadei interbelice a depăşit sfera culturii şi a politicului, devenind
economic, în general, iar în cazul marilor puteri, expansiv-agresiv.

Tendinţa către autarhie, caracteristică îndeosebi celei de-a doua jumătăţi a intervalului interbelic10, a
fost cauzată de susţinerea principiului autodeterminării etnic-politice, devenit laitmotiv al perioadei
încheierii armistiţiului şi tratatelor de pace. Pe acest fundal, s-a manifestat expansionismul statelor
revizioniste, concretizat în continuarea industrializării şi demararea unor politici de reagrarizare şi
înarmare.

În acelaşi context, noile state, în special ţările agrare sud-est europene, reacţionând la barierele ridicate
în faţa exporturilor lor de produse agricole, au fost nevoite să amplifice procesul de industrializare
început, în unele dintre ele, cum este cazul României, înaintea primului război mondial.

Trăsătura principală a perioadei interbelice a constituit-o efortul de expansiune a fiecărei

entităţi economice naţionale în cazul statelor dezvoltate, respectiv de apărare, în cazul ţărilor agrare şi
producătoare de materii prime, ceea ce s-a concretizat în tendinţa de a obţine excedente atât ale
balanţei comerciale, cât şi ale balanţei de plăţi, ceea ce a avut drept rezultat accentuarea tendinţei spre
autarhia economică.

13
Modificările substanţiale care au caracterizat economia europeană interbelică au fost determinate, pe
de o parte de prefacerile cauzate de primul război mondial, cât şi de noua organizare politică a lumii
după război.

Este vorba despre importante modificări teritoriale, ale structurii proprietăţii agricole în urma
reformelor agrare, modificări în fluxurile şi structura cererii şi ofertei interne şi externe de produse de
bază şi industriale prelucrate, în evoluţiile demografice şi progresele din domeniul tehnologiei.

Pentru cadrul politic european, primul război mondial a adus modificări ale frontierelor, multe dintre
ele inimaginabile în 1914, în special în partea de est a continentului. Comparativ cu situaţia existentă
în perioada anterioară primului război mondial, din punctul de vedere al împărţirii teritoriale a
Europei, in perioada interbelică asistăm la o eterogenizare fără precedent a hărţii politice, aproape
jumătate de continent modificându-şi graniţele şi redistribuindu-şi potenţialul demografic şi economic.
În afară de fărâmiţarea fostului Imperiu Austro-Ungar, unele părţi din Germania şi Rusia au trecut în
componenţa noilor state europene.

Prin divizarea fostelor imperii au rezultat două noi state cu un teritoriu şi o populaţie mărite
după război – România şi Iugoslavia –, în timp ce Austria, Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia au fost
constituite din părţi ale fostelor imperii.

De altfel, Conferinţa de Pace a fost adeseori criticată pentru că a confirmat dezmembrarea marilor
spaţii economice, fără să fi luat în considerare consecinţele economice ale deciziilor politice, Keynes
mergând până la aprecierea că aproape toate deciziile majore ale conferinţei au fost greşite.

Prefacerile postbelice au determinat conturarea Europei în două tipuri de economii : agrare şi

industriale.

Diferenţele structurale dintre „cele două Europe”’ au generat contradicţii violente manifestate în
cadrul relaţiilor economice internaţionale.

Disparitatea stat industrial / stat agrar a fost, în această perspectivă, una din problemele majore
ale politicienilor şi economiştilor în întreaga perioadă interbelică. Potrivit cercetătorilor perioadei,
Europa era alcătuită, din perspectiva raportului industrie/agricultură, din două zone inegal dezvoltate,
o parte a Europei fiind industrializată „până şi în agricultura sa, iar cealaltă era agricolă până şi în
civilizaţia sa urbană. A doua a rămas ceea ce fusese prima în urmă cu o sută de ani”.

14
Structura economică a noilor state din Centrul şi Sud-Estul Europei era relativ omogenă: cu excepţia
zonelor apusene ale Cehoslovaciei şi Poloniei, agricultura era principala ramură de activitate.
Profitând de scurtul „vid politic” din primii ani postbelici, partidele agrariene şi-au afirmat forţa.

Formate în marea lor majoritate în perioada războiului, partidele „ţărăneşti” au promovat activ,
uneori agresiv – cazul lui Stambulinski în Bulgaria – necesitatea redistribuirii pământurilor. În afara
Uniunii Sovietice, au avut loc reforme agrare în 21 de ţări. În ciuda particularismelor locale, toate au
avut câteva aspecte comune:

♦ modificările structurale de anvergură determinate (desfiinţarea marilor proprietăţi

latifundiare) au generat caracterul revoluţionar al reformelor;

♦ principiile stabilite în 1919 au fost radicale, iar exproprierea terenurilor care depăşeau
suprafaţa autorizată a fost realizată într-un timp foarte scurt, cu excepţiile inerente;

♦ în schimb, punerea în posesie a noilor proprietari a fost mai lentă, încetinită şi de refluxul
agrarianismului pe parcursul deceniului trei;

♦ fiind vorba de state succesoare, ritmul lent al împroprietăririi a fost determinat şi de

numeroase litigii cu foştii proprietari, germani, austrieci sau maghiari.

Pretutindeni reformele agrare au determinat mutaţii profunde în structura proprietăţii, proprietatea

ţărănească predominantă înlocuind regimul de proprietate anterior, de tip moşieresc-ţărănesc. În plan
politic, partidele marilor proprietari au fost nevoite să părăsească scena politică.

Consecinţele negative ale reformelor agrare, cel puţin în ţările balcanice, aveau să fie însă diminuarea
productivităţii medii la hectar, regresul zootehniei, pulverizarea proprietăţilor ţărăneşti ca urmare a
creşterii demografice, suprapopulaţiei agricole relative şi caracterului înapoiat al producţiei agricole.

Pe de altă parte, condiţiile economice generale sunt abordabile din perspectiva relaţiei dintre creşterea
pe termen lung a economiei europene şi evoluţia pe termen lung a comerţului european. După cum
rezultă din analiza pe o perioadă de şapte decenii (1870-1940), raportul valoric dintre comerţul
mondial cu produse de bază şi cel cu produse ale industriei prelucrătoare a fost de o excepţională
stabilitate.

15
Proporţia dintre aceste două sectoare ale comerţului mondial a fost aceeaşi, cu o uşoară tendinţă de
creştere mai accentuată a indicelui comerţului cu produse de bază faţă de indicele comerţului cu
produse manufacturate.

Această evoluţie se explică prin faptul că cererea de produse manufacturate a ţărilor producătoare de
produse de bază era dependentă de capacitatea lor de a exporta.

O reducere a ritmurilor de creştere economică în ţările industrializate europene, dată fiind calitatea
Europei de principal importator de produse primare până în 1914, precum şi adoptarea unei politici de
reagrarizare urmau să se reflecte în stagnarea, respectiv diminuarea cererii de produse de bază.

O altă relaţie specifică perioadei interbelice, consecinţă a evoluţiei semnalate mai sus, a fost aceea a
schimburilor dintre produsele de bază şi manufacturate.

16
Stagnarea cererii europene, determinată de încetinirea creşterii economice, şi majorarea continuă a
ofertei extraeuropene, au dus la declinul schimburilor intraeuropene, respectiv la deteriorarea
termenilor schimbului. Această influenţă avea să se exercite în defavoarea ţărilor producătoare de
produse de bază, îndeosebi agricole.

Urmarea a fost accelerarea industrializării acestor ţări, proces menit să compenseze efectele adverse
ale stagnării exporturilor şi să realizeze o mai bună utilizare a resurselor lor. Creşterea economică a
principalelor ţări europene între 1919 şi 1938 a fost foarte inegală şi, pentru unele mai redusă, în
comparaţie cu perioada 1870-1913.

17
La reducerea ritmului de creştere a economiei europene pare să fi contribuit şi presiunea exercitată de
industrializarea susţinută a ţărilor extraeuropene, îndeosebi a SUA şi a Japoniei, pe parcursul
războiului şi după terminarea lui, precum şi dependenţa într-o măsură mult redusă a exporturilor de
produse prelucrate americane de importurile de produse primare din ţările europene.

În acelaşi sens a acţionat şi rezistenţa pieţei americane la oferta europeană de produse manufacturate.

18
Pentru continentul european, în întregul lui, transformările de ordin demografic ar fi putut avea
consecinţe favorabile, în condiţiile unei mobilităţi mai mari a factorilor (forţă de muncă în special) şi
ale disponibilizărilor de capital, cel puţin în acelaşi mod ca înainte de război.

Centrul de gravitaţie al creşterii populaţiei s-a mutat către sudul şi estul Europei, numărul locuitorilor
ţărilor industrializate începând să manifeste tendinţe de diminuare sau de creştere mai lentă. O dată cu
declinul emigrărilor transoceanice, s-a pus din ce în ce mai acut problema necesităţii combinării
capitalului şi tehnologiei apusene cu forţa de muncă din ţările mai puţin dezvoltate ale Europei
răsăritene.

Tendinţele în evoluţia populaţiei au determinat creşterea avantajelor economice ale mişcărilor

internaţionale de capital şi forţă de muncă pentru continentul european. Pe baza unei creşteri rapide a
populaţiei, ar fi putut avea loc o creştere industrială accelerată, fie prin deschiderea de linii de credit
către ţările mai puţin dezvoltate, fie prin migrarea forţei de muncă spre ţările dezvoltate.

Fluxul creditelor către ţările mai puţin dezvoltate nu a asigurat însă compensarea creşterilor populaţiei.
Dimpotrivă, pe fondul inflaţiei generate de război, formarea capitalului în ţările industrializate, unde

19
populaţia creştea într-un ritm mai redus, nu a înregistrat nici măcar ritmul sufficient pentru evitarea
şomajului în aceste ţări.

Complexitatea mare a proceselor de după război şi situaţia dezastruoasă a economiilor europene au

generat o ambianţă intelectuală pesimistă, marcată de intense dezbateri pe tema crizei şi declinului
Europei. Întrebarea Pe ce cale evoluăm ?, pe lângă că a devenit obsesivă, a creat o sumă de variante,
de modele care au circulat în epocă.

Consecinţele diferite pentru statele europene ale conflagraţiei, ca şi stadiul inegal de dezvoltare a lor,
au făcut ca înseşi conceperea, adoptarea sau aplicarea modelelor de dezvoltare să aibă scopuri
diferenţiate. Noile curente ideologice, deşi nu prezentau noutăţi în esenţa lor, erau mult mai puternic
afirmate decât oricând în istorie.

Statul naţional a devenit o unitate organică, un sistem structurat ca o realitate dată. De aici,
fundamentări diferite de orientarea clasică a teoriilor economice, creşterea influenţei curentelor
intervenţioniste şi a ideologiei dirijismului. Această evoluţie a fost determinată de faptul că tratatele de
pace şi cele „14 puncte” ale lui Wilson, în special cele referitoare la suprimarea în măsura posibilului a
barierelor comerciale, ca şi libertatea absolută de navigaţie pe mare în timp de pace sau de război nu s-
au regăsit aplicate în realitate, rămânând doar la nivelul teoriei.

În practică, tendinţa dominantă a fost spre un protecţionism care a rupt liniile de schimb tradiţionale
dar care a avut şi unele consecinţe favorabile pentru noile state obligate să creeze ramuri de activitate
economică, catalogate de unii autori drept „veritabile erezii industriale”, consecinţe care s-au prelungit
în plan agricol, în dezvoltarea mecanizării, în selecţia vegetală şi animală, în chimizare, în reguli
optime pentru conservarea ştiinţifică a produselor şi în aplicarea metodelor moderne de organizare
ştiinţifică a producţiei şi a muncii.

Dincolo de aceste aprecieri generale, câteva constatări se impun ca vectori trasaţi în evoluţia de
ansamblu a economiilor europene:

♦ s-a accentuat latura industrială a activităţilor economice, nu numai în Europa Occidentală ci

şi în statele care până atunci erau încadrate în categoria celor cu caracter exclusiv agrar ; industria şi
sfera serviciilor au cunoscut cele mai mari creşteri, iar decalajul dintre productivitatea muncii în
agricultură şi cea în industrie s-a mărit considerabil;

20
 ♦ pe această caracteristică, evoluţia economiilor din estul şi sud-estul Europei a cunoscut
mutaţii importante, cu restructurări cantitative şi calitative de marcă, evidente şi în sporirea masei
mijloacelor de producţie şi de consum;

♦ menţinerea, cu toate acestea, a unor inegalităţi ilustrate prin atingerea în ani diferiţi a
nivelului antebelic;

♦ eterogenizarea optiunilor în privinţa strategiilor de dezvoltare pe plan european (astfel, în

Europa Răsăriteană, România a optat în procesul de refacere şi dezvoltare pentru formula „prin noi
înşine”, în timp ce Bulgaria, Ungaria, Iugoslavia şi Polonia au optat pentru acceptarea într-o măsură
importantă a capitalului străin).

Marea criză economică sau Marea depresiune a fost o perioadă caracterizată printr-o scădere dramatică
a activităţii economice mondiale. Primele semne ale crizei s-au manifestat încă din anul 1928.

Începutul marii crize economice în Statele Unite este de obicei asociată cu prăbuşirea bursei de
acţiuni din ziua de marţi (aşa-numita Marţea neagră) 29 octombrie 1929. Criza economică a avut
efecte devastatoare, atât în ţările puternic industrializate cât şi în cel mai puţin dezvoltate, a căror
economii depindeau în cea mai mare măsură de exporturile de materii prime. Nivelurile comerţului
mondial au scăzut rapid, la fel cum au scăzut de altfel şi veniturile personale, veniturile bugetare şi
profitul din afaceri. Oraşele din întreaga lume au suferit puternic de pe urma crizei, în special cele care
depindeau de industria grea. Activitatea în construcţii a fost practic oprită. Zonele rurale a suferit de pe
urmna scăderii preţurilor mărfurilor agricole cu 40 – 60%. Mineritul şi exploatare lemnului au avut
probabil cea mai dramatică scădere, deoarece cererea scăzuse puternic iar alternativele de reangajare a
a muncitorilor mineri sau forestieri erau cele mai reduse.

Marea depresiune economică s-a încheiat în momente diferite în ţările globului. În majoritatea ţărilor
au fost concepute programe de refacere şi cele mai multe au trecut prin diferite prefaceri politice, care
le-au împins spre extremele dreaptă sau stângă. Societăţile bazate pe democraţia liberală au ieşit
puternic slăbite din criză şi dictatorii precum Adolf Hitler, Iosif Vissarionovici Stalin sau Benito
Mussolini au ajuns la conducerea unora dintre cele mai puternice state şi au pregătit condiţiile pentru
declanşarea în 1939 a celui de-al doilea război mondial.

21
 2.2.Depresiunea economică

Depresiunea economică poate fi impărţita în 3 perioade. Faza întai, premergatoare apariţiei

recesiunii economice din 1929, faza a doua, ce debuteaza în februarie 1929 şi se extinde pănă în 1933,
faza a treia, care a durat din 1933 pănă în 1939.

2.2.1. Faza I: 1921-1929

Faza premergătoare debutează în 1921 şi se întinde pănă în prima jumatate a anului 1929.
Sigur că, în intervalul de timp analizat nu este nici o criză, dar apar condiţiile care aduc criza. În
perioada 1921-1929 FED aplică o politică monetară strictă ce conduce la un proces deflaţionist.
Preţurile bunurilor intermediare înregistrează un declin în intervalul 1922-1929 cu o rată de 0,9% pe
an, iar preţurile bunurilor de consum cresc în acelaşi interval cu o rată de 0,4% pe an.

Productia industrială şi agricolă creşte într-un ritm mai mare decăt cererea internă, dacă luăm în
considerare oferta scăzuta de bani (M2) din economie. Reţeaua bancară se extinde la 25.000 bănci, în
condiţiile în care ieşirile de pe piată sunt de aprox. 1000 bănci pe an. Creditul de consum se dublează
în perioada 1925-1929. Pe baza acestei expansiuni a creditului de consum şi în conditiile menţinerii
unor salarii mici în răndul populaţiei (creştere de 8% în perioada 1923-1929), 60% din maşini şi 80%
din radiouri sunt deţinute în rate. Totodată, pe intervalul 1925-1929, creditul acordat brokerilor de
bănci pentru tranzacţii pe piaţă de capital se măreste în detrimentul creditului industrial cu 92%.

La Bursa de Valori din New York-NYSE volumul tranzacţiilor creşte de la 433 milioane cu titluri
1925 la 757 milioane titluri în 1929. Astfel, investiţiile la bursa de valori devin mai profitabile decăt
depunerile de bani în bănci. Evident, nu toata lumea putea investi la bursă, ci doar o minoritate,
întrucat 0,1% din populaţia SUA deţinea 34% din totalul economiilor. Prin urmare, 0,1% din
populaţie, băncile şi companiile işi puteau permite să speculeze la bursă, în timp ce majoritatea
populaţiei făcea rate la bunuri.

2.2.2. Faza a doua: 1929 - 1933

În august 1929 se ajunsese la împrumuturi de 8.5 miliarde dolari SUA pentru finanţarea
operaţiunilor speculative ceea ce a impins Indicele Dow Jones Industrial Average de la 191 puncte în
anul 1928 la 381 puncte în septembrie 1929. Volumul împrumuturilor nu depăşea masa monetară în

22
sens restrăns M1 care era de aprox. 26.6 miliarde dolari (M1 = banii aflati în circulaţie + depozite care
se pot transforma în lichdităţi).

Populaţia cu economii, băncile şi firmele investeau masiv în titluri corporative, speculănd la bursa pe
termen scurt, bazăndu-se pe obţinerea unui căstig mai bun dintr-un randament ridicat al valorilor
mobiliare comparativ cu dobănda bancara. Pentru a stopa creşterea speculatilor, FED (banca federala)
a decis creşterea ratei scontului/dobănzii la 6%.

Analizănd separat M1 (masa monetară în sens restrăns) şi M2 (masa monetară intermediară = M1 +

depozite pe termen mai mare de 2 ani) nu există nici un indiciu că s-ar fi putut ajunge în situaţia în
care băncile să nu poată face faţă plăţilor. Prin urmare, FED (banca federala) a judecat corect, la prima
vedere. Dar, FED probabil nu a analizat în profunzime structura creditelor bancare, întrucat băncile nu
finanţau numai speculaţiile la bursă, ci şi creditul de consum. Apoi, nu trebuie neglijat că în luna
octombrie începea un nou an financiar în SUA şi toate companiile faceau raportări. Pe cale de
consecinţă, companiile doreau lichidităţi ca să facă plăti în contul dividendelor. Aşa este şi acum. Nu
în mod întămplător luna octombrie este o luna cu probleme în SUA. Deşi, pănă în luna mai a anului
1929, creditul speculativ s-a redus cu 650 milioane dolari, măsura de creştere a ratei dobănzii adoptată
de FED a restrăns pas cu pas masa monetară din economie, ceea ce a condus la declanşarea unei crize
de lichiditate pe termen scurt, într-un moment în care volumul tranzacţiilor la bursa de valori atingea
maxime istorice, iar cei ce jucau nu mai puteau sa-şi închidă pozitiile întrucăt, din lipsa de bani, nu
găseau cumpărători.

Prin urmare, FED nu a anticipat corect mişcările în piaţa de capital pe termen scurt şi nu a ţinut cont de
plăţile ce urmau să se facă în luna octombrie. FED ar fi trebuit sa micşoreze rata dobănzii ca să evite o
criză de lichiditate. Numai că a procedat exact invers.

După un maxim istoric în 3 septembrie 1929, Bursa de Valori din New York a scăzut cu 17%, după
care a început să recupereze, dar pe un curs fluctuant. Criza financiară a debutat joi 24 octombrie 1929
şi a atins un vărf în cursul zilei de marţi 29 octombrie. În 5 zile Dow Jones Industrial Average a
pierdut 23%. Deşi, economia americană intrase în recesiune, în 1930 existau semne de revenire.
Totuşi, erorile de politica au dus la o prăbuşire economică fără precedent. În iunie 1930, preşedintele
Hoover a semnat Legea Smoot - Hawley (de la numele celor doi senatori, iniţiatori ai legii) prin care
tarifele vamale au fost majorate cu 52% pentru aprox. 20.000 produse din import. Legea Smoot -

23
Hawley urmărea protecţia produselor agricole americane în faţa celor din import, mai ieftine şi
totodata menţinerea preţurilor pe piaţa internă.

Legea a avut un efect dezastruos asupra economiei americane, întrucat şi alte ţări au adoptat
măsuri de retorsiune. Confruntăndu-se cu un protecţionism generalizat în comerţul internaţional,
exporturile americane au scăzut cu 61%, iar importurile cu 66%, ceea ce a împins economia americană
în depresiune şi odată cu ea şi restul lumii. Pănă în 1933, Produsul Internt Brut real al SUA a scăzut cu
29%. Datorită cereri agregate scăzute, preţurile s-au redus la toate produsele în medie cu peste 30%.
Numai produsele agricole au scăzut cu 51%, în condiţiile în care aprox. 30% din populaţie lucra la
acea dată în agricultură. Întrucăt nu a existat un plan de salvare, mii de banci au intrat în faliment. În
intervalul 1929-1933, au disparut aprox. 10.000 banci, din 25.000 cat existau în 1929.

Contracţia cererii agregate au forţat patronii să-şi restrănga activitatea industriala sau să o închida. În
anul de vărf al depresiunii, 1933, şomajul a ajuns la 24,9%, respectiv 12 milioane de persoane. Dar, în
anul de vărf al recesiunii se infiinţeaza Corporaţia de Finanţare a Reconstrucţiei (Reconstruction
Finance Corporation) pentru finanţarea lucrărilor la autostrăzi, a ipotecilor la împrumuturi agricole, a
băncilor şi afacerilor. Apariţia acestei corporaţii, alături de modificarea legislaţiei bancare (Legea
Glass Steagall) au fost singurele măsuri pozitive luate de administraţia Hoover şi care au ajutat
economia americană să-şi revină puţin în următorii ani, prefigurănd sub aspect instituţional, ceea ce
Roosevelt a denumit "New Deal".

2.2.3.Faza a treia 1933-1939

Perioada cuprinsa între anii 1933-1939 este de revenire. Administraţia Roosevelt lansează mari
proiecte de lucrări publice sub deviza "New Deal", pe structura instituţională creata de Hoover. Se
aplică reforme în sistemul bancar, se pun bazele unei noi structuri ale pieţei imobiliare care
functioneaza în esenta pănă în prezent şi se aplică programe de salvare. Prin Economy Act, se reduc
salariile angajaţilor din sectorul public şi pensiile veteranilor de război cu 40%. De asemenea, se aplică
un program în favoarea fermelor agricole. Dolarul se devalorizeaza în raport cu aurul. Stocul de bani
se situeaza însa sub nivelurile anterioare anului 1929.

Cu toate acestea, economia americană intră în recesiune în 1937-38. Motivul ? Fară să facă o corelaţie
strănsa între creşterea ofertei agregate de mărfuri şi cresterea cantităţii de bani, FED a majorat cu 50%
rezervele minime obligatorii ale băncilor, ceea ce a condus la scăderea stocului de bani şi a producţiei

24
reale din economie. Aşa a intrat economia din nou în recesiune. Producţia industrială iarăşi scade, iar
şomajul revine la 19%. A fost un exemplu de proastă evaluare a evoluţiei inflaţiei şi o comunicare
deficitară între FED şi guvernul federal. Într-un fel s-au repetat greşelile din 1929.

Criza din 1929-1930 s-a declanşat datorită maririi ratei dobănzii de FED (bancii centrale),
precum şi aplicării unor măsuri protecţioniste care au dus la contracţia comerţului internaţional. Deci,
criza a apărut datorită unor măsuri de tip intervenţionist, aplicate în momente nepotrivite şi care se
bazau pe evaluări greşite. În plus, colaborarea între diferite organizaţii publice ale statului american a
fost proastă.

Criza din 2007-2008 işi are sursa în expansiunea creditului ipotecar, încurajată de micşorarea repetată
a ratei dobănzii de FED, în modificarea legislaţiei bancare (legea Glass Steagall din 1933) şi în
creditarea populaţiei cu venituri mici pentru achiziţia de case, conform legii Community
Reinvestment. Deci, criza prin care trecem în prezent este provocată tot prin măsuri de ordin
intervenţionist, dar aplicate pe un interval de timp mult mai mare decat în anii 20-30 şi care acoperă
unul sau mai multe cicluri economice de durată scurtă sau medie. Apoi, aceste măsuri de ordin
intervenţionist diferă faţă de ce s-a petrecut acum 79 de ani. De pildă, politica monetară aplicată în
ultimii ani în SUA se afla la polul opus de cea din anii 30.

Spre deosebire de anii 1929-1930, nici o tară şi nici o organizaţie regionala gen UE sau NAFTA nu a
adoptat măsuri de natură protecţionistă în comerţul internaţional. În fine, chiar dacă acum pare să
revină la moda statul intervenţionist ca salvator de vieţi şi inimi, există suficiente exemple care
demostrează nocivitatea unei intervenţii a statului, indiferent de amplitudinea acesteia. Dovadă ce a
fost în anii 30. Este adevărat că astăzi legăturile între stat şi economie sunt cu mult mai puternice decăt
în urmă cu 80 de ani. De aceea, intervenţia statului ţine mai mult de această întrepătrundere decăt de
eşecul pieţelor.

În privinţa măsurilor de diminuare a efectelor unei crize, iarăşi există diferenţe. Ţările occidentale
colaborează pentru diminuarea efectelor crizei de pe piaţă financiară, pe cănd în anii 30" nu exista un
mecanism de consultare, informare sau de cooperare. În anii 30" oamenii politici nu s-au găndit la
salvarea băncilor prin injecţie de lichidităţi, cum se procedeaza acum. Acest aspect, ca parte a politicii
de stabilizare, a fost sesizat şi analizat în 1963 de Milton Friedman şi Anna Swartz în lucrarea "Istoria
Monetara a SUA, 1867-1960. Constaă că SUA şi tări ale UE işi salveaza sistemul bancar, pe baza

25
găndirii lui Friedman de acum 40 ani. Masura, poate are o parte pozitiva. Deocamdata nu se vede şi
partea negativa, asa cum se întampla în orice tratament. Vom vedea în cateva luni sau în ani. Depinde
cat tine criza.

În orice caz, masura de salvare a sistemului bancar se aplica diferit de la tara la tara. SUA prefera un
model mai liberal de salvare a sistemului bancar, pe cand europenii unul mai socialist, dar altfel decat
s-a prezentat în presa romaneasca. De pilda, Marea Britanie a nationalizat cu 3 saptamani în urma mai
multe banci. Aceasta "nationalizare" bancara din Marea Britanie nu seamana sub nici o forma cu
nationalizarile din anii 1946-1951 decise de guvernul laburist condus de Clement Atlee (la vremea
aceea statul britanic dobăndise 20% din economie, mai puţin decăt exista în Romănia anului 2008). În
septembrie 2008, statul britanic a cumpărat de la banci acţiuni preferenţiale, care nu-i confera drept de
vot în adunarea generala a acţionarilor. Prin urmare, "naţionalizarea" bancara de acum este total
diferită de modelul de naţionalizare practicat în urmă cu 60 de ani, întrucăt nu aduce atingere
acţionarilor. Este mai mult o afacere pe termen mediu decăt o decizie politică. Probabil, la momentul
la care criza va fi depaşită, acţiunile vor creşte, iar guvernul britanic va vinde acţiunile preferenţiale cu
un randament bun. Cam aşa a fost raţiunea, nu numai de salvare a băncilor.

CAPITOLUL III.

CRIZA ECONOMICĂ ACTUALĂ 2007-2009

 3.1 În 2007

Pe 6 august, American Home Mortgage, una dintre cele mai mari societăţi americane
independente de credit pentru locuinţe, a dat faliment, după ce a concediat mare parte din personal.
Compania a declarat că este o victimă a prăbuşirii pieţei de locuinţe din SUA, prăbuşire care a antrenat
mulţi creditori şi debitori de credite subprime, cu grad mare de risc.

26
Pe 9 august, piaţa creditelor pe termen scurt a îngheţat după ce o mare bancă franceză, BNP Paribas, a
suspendat trei dintre fondurile sale de investiţii, în valoare de 2 miliarde de euro, invocând problemele
din sectorul ipotecar subprime din SUA. BNP a declarat că nu poate evalua activele din. fonduri,
pentru că piaţa a dispărut. Banca Central Europeană a făcut o infuzie de 95 miliarde de euro în
sistemul bancar al zonei euro pentru a trece mai uşor peste criza creditelor subprime. Rezerva Federală
a SUA şi Banca Japoniei au luat măsuri similare.

Pe 10 august, Banca Central Europeană a pus la dispoziţia fondurilor bancare încă 61 miliarde
euro. Rezerva Federală a SUA a afirmat că va furniza în cel mai scurt timp câţi bani vor fi necesari
pentru combaterea problemei creditelor.

Pe 13 august, Banca Central Europeană a pompat 47,7 miliarde euro în pieţele financiare, a
treia infuzie de bani în tot atâtea zile. Băncile centrale din Statele Unite şi din Japonia au plusat de
asemenea peste sumele acordate anterior. Goldman Sachs a afirmat că va oferi 3 miliarde de dolari
pentru susţinerea unui fond de hedging lovit de criza creditelor.

Pe 16 august, Countrywide Financial, cel mai mare dezvoltator de afaceri ipotecare, şi-a retras
întreaga linie de creditare de 11,5 miliarde dolari. Creditorul ipotecar australian Rams a admis, de
asemenea, că are probleme cu lichidităţile.

Pe 17 august, Rezerva Federală Americană a scăzut la jumătate rata de discount (rata dobânzii
la care împrumută băncile), pentru a ajuta băncile să-şi rezolve problemele de creditare. (Dar nu a fost
de folos. Ca urmare, băncile centrale din lumea dezvoltată au sfârşit prin a pompa sume importante de
bani, pe perioade lungi de timp, acceptând o plajă mai largă de titluri colaterale, ca niciodată în
istorie.)

Pe 13 septembrie, s-a descoperit că Northern Rock (cea mai mare bancă ipotecară britanică) era
aproape de insolvabilitate – ceea ce a declanşat, pentru prima oară în ultima sută de ani în Marea
Britanie, o migraţie rapidă a clienţilor spre alte bănci.

27
  3.2 În 2008

Bank of America preia Countrywide Financial pentru 4 miliarde USD – ianuarieBear Stearns, cea
mai mare bancă de investiţii americană, falimentează; o contribuţie majoră au avut zvonurile:
lichidităţi în valoare de18 mild. USD s-au evaporat în două zile; banca este preluată la preţul de
2$/acţiune de JPMorgan Chase, deşi, înainte de criză, acţiunile sale valorau peste 100$ - martie

Sunt naţionalizate organismele semipublice de credit ipotecar Fannie Mae şi Freddie Mac (având o
pondere de 50% pe piaţa americană a creditelor ipotecare de 5.200 mild.USD)– iulie

Se aud voci care spun că dificultăţile financiare de abia acum încep, ceea ce pare să se confirme: sept.-
oct. 2008

Banca de investiţii americană Lehman Brothers evită falimentul prin plasarea sub proetcţia legii
americane cunoscută sub denumirea de “Capitolul 11” (permite restructurarea companiilor aflate în
dificultate); Bank of America, prezentă un timp la negocieri, preferă să se îndrepte spre o altă bancă
aflată în dificultate, Merrill Lynch, pe care o cumpără cu 50 mild.USD - 14/15 sept.

Fed acordă facilităţi de creditare de 85 mild. USD societăţii de asigurări americane AIG, care este de
facto naţionalizată de guvernul american, îngrijorat de impactul mondial al falimentului societăţii
respective – 16 sept.

Banca britanică Lloyds preia o parte însemnată din banca HBOS (27,54 %,) (alte bănci participante la
operaţie sunt: TSB cu 14,47 % şi Royal Bank of Scotland cu 8,37 %) – 17 sept

Goldman Sachs şi Morgan Stanley formează un holding bancar sub supravegherea FED – 21 Sept

Miliardarul american Warren Buffett anunţă că investeşte 5 mild. USD în Goldman Sachs, pentru o
cotă de participare de 9% din capitalul băncii –24 sept

Falimentul celei mai mari case de economii americane, Washington Mutual – 25 sept.

Grupul bancar şi de asigurări Fortis (olandez) este parţial naţionalizat, prin plata unei sume de 11,2
miliarde euro de către guvernele belgian, german şi luxemburghez contra unei cote de participare de
49 % din capitalul subsidiarelor din ţările respective – 29 sept.

28
Banca britanică de credit imobiliar Bradford & Bingley este naţionalizată parţial, iar restul este
cumpărat de Spanish Bank Santander – Sept 29;

Camera Reprezentanţilor a SUA respinge planul Paulson de salvare a băncilor; pieţele inră în panică:
Dow Jones scade cu 6,98%, iar Nasdaq Composite, cu 9,14% - 29 sept.

UE aprobă ca statul francez şi cel belgian să investească 6,4 mild. euro pentru salva grupul Dexia – 30
septembrie.

Senatul american aprobă versiunea revizuită a 'Planului Paulson', care instituie facilităţi fiscale de 150
mild. dolari şi alte ajutoare de 700 mild. dolari pentru stabilizarea sistemului financiar; planul prevede,
de asemenea, o creştere de la 100.000 la 250.000 USD a garanţiilor statului pentru depozitele bancare
– 1 octombrie.

Irlanda acordă o garanţie guvernamentală nelimitată principalelor bănci irlandeze – 1 oct.

Banca americană Wells Fargo cumpără banca rivală Wachovia, pentru 15,1 miliarde dolari, în acţiuni
– 3 octombrie.

Guvernul Olandei anunţă naţionalizarea parţială a băncii Fortis pentru suma de 16,8 mild. euro – 3
octombrie.

Fed decide o reducere coordonată a ratei dobânzii de politică monetară (particpă la acţiune ECB, B.
Angliei, B. Canadei, B. Japoniei, B. Chinei, B. Elveţiei) – 8 octombrie.

Islanda naţionalizează trei mari bănci – 8 octombrie.

– indicele bursier a scăzut cu 50 % într-o singură zi.

– guvernul afirmă că ţara se confruntă cu pericolul încetării plăţilor.

– Rusia şi FMI îşi oferă ajutorul.

FMI, miniştrii de finanţe ai ţărilor din grupul G7 şi alţi oficiali din 15 ţări membre UE hotărăsc
adoptarea unui plan de salvare a sistemului financiar – 10-12 oct.

Germania, M. Britanie, Spania, Franţa şi Italia adoptă planuri detaliate de recapitalizare a băncilor – 13
octombrie.

29
SUA detaliază planul de injectare a 250 mild. USD în principalele bănci– 14 octombrie.

Ţările din Asia de Sud adoptă un plan de mai multe miliarde de dolari pentru susţinerea sistemului
bancar – 15 octombrie.

UBS, cea mai mare bancă din Elvetia, primeşte de la guvern o infuzie de capital de 3,8 miliarde de
euro; de asemenea, banca centrală crează un fond special unde UBS va putea depune "activele toxice"
în valoare de pănă la 60 de mild. dolari (44 mld. euro) – 16 octombrie.

Credit Suisse Group, o altă mare bancă elveţiană, colectează 10 mild. CHF (6,5 mild. euro) de la
investitorii privati (printre care şi un fond al guvernului din Qatar) şi anunţă pierderi pentru cel de-al
treilea trimestru – 16 octombrie.

Ca efect direct al crizei economice, la 28 octombrie 2008, moneda europeană euro ajunge la cel mai
scăzut nivel faţă de dolar din aprilie 2006. FMI, UE şi Banca Mondială anunţă că acordă 20 de
miliarde de euro împrumut Ungariei.

La mijlocul lunii noiembrie, o serie de „monştrii” ai economiei americane în domeniul auto riscă să
intre în faliment. Astfel, la 18 noiembrie, GM, Ford şi Chrysler cer Congresului o nouă extindere a
alocărilor din bani publici, avertizând că industria auto este în pragul dezastrului. Acţiunile General
Motors şi Ford se depreciază, cunoscând o scădere de 90%, respectiv 80%, în ultimele 12 luni, iar la
20 noiembrie, preţul petrolului atinge minimul ultimelor 22 de luni: 52,55 USD pe baril pe piaţa de la
New York.

În Europa, statele din nordul continentului vor acorda Islandei un împrumut în valoare de 2,5
miliarde de dolari pentru a ajuta ţara să-şi revina din criza financiară cu care se confruntă. Banca
centrală a Elveţiei a coborât dobânda cheie cu 1 punct procentual la 1%.

La 21 noiembrie 2008, Agenţia de rating Standard & Poor's a coborât ratingul producătorului auto
american Ford de la "B-" la "CCC+", poziţie situată la şapte trepte sub pragul investiţiilor
recomandate. Conducerea Citigroup a început deja să cântărească opţiunile pentru ieşirea din criză
după ce investiţia de 250 de milioane de dolari nu a reuşit să ridice încrederea în bancă, iar acţiunile au
scăzut puternic în ultimele zile. În aceste condiţii, managerii iau în considerare vânzarea grupului
financiar. Preţul petrolului coboară sub nivelul de 50 de dolari pe baril, la minimul ultimilor trei ani. În

30
dimineaţa zilei de 21 noiembrie 2008, pe pieţele asiatice, ţiţeiul s-a tranzacţionat la 49 de dolari pe
baril.

CAPITOLUL IV.

EVOLUTIA CRIZEI ÎN ROMĂNIA - 2008

De la începutul anului 2008, moneda naţională a pierdut 4,5% faţă de euro, în ciuda
intervenţiilor BNR şi ale Ministerului Economiei şi Finanţelor. Tendinţa de depreciere a monedelor
din regiune şi adăncirea deficitului de cont curent au fost mai puternice decăt eforturile Bancii
Naţionale şi ale Ministerului Finanţelor de a stabiliza cursul. De la începutul anului, Banca Naţională a
atras de pe piaţa aproape 30 miliarde lei, în speranţa de a tempera fluctuaţiile monedei naţionale.

Interventiile BNR au avut însă un efect din ce în ce mai redus. În ziua în care a majorat dobanda de
politică monetară (7 ianuarie), banca centrală a reuşit să atragă 4,78 miliarde lei. Pe 10 ianuarie a
surprins băncile printr-o licitaţie şi a mai scos 8 miliarde lei. Acesta a fost şi punctul din care
randamentul oferit de bancă centrală a încetat să mai satisfacă investitorii. În urmatoarele intervenţii,
suma scoasă din piaţa a început sa scadă. Pe 14 ianuarie, BNR a atras doar 5,97 miliarde lei, pe 21
ianuarie - 3,44 miliarde lei, pe 22 ianuarie - 1,07 miliarde lei, iar pe 23 ianuarie, în ciuda faptului că a
organizat doua licitaţii, a atras doar 2,4 miliarde lei. Cu exceptia zilei de 7 ianuarie, intervenţiile BNR
nu au reuşit sa impiedice deprecieri importante ale leului, conectat puternic la evolutiile pieţelor
internaţionale. Moneda naţionala a pierdut pe 10 şi 14 ianuarie căte cinci bani, adică peste un procent,
pentru ca apoi, pe 21 şi 22 ianuarie, sa piardă încă şapte bani în doua zile. Dependenţa leului faţă de
mersul pieţelor internaţionale şi, mai ales, faţă de evoluţiile monedelor din zona (zlot, forint, coroana)
şi ale economiei americane a fost foarte clar evidenţiată pe 21 şi 22 ianuarie (zilele cu cele mai mari
scăderi pe bursele mondiale), cănd leul a pierdut 0,69% şi, respectiv, 1,32% fata de euro. Pierderi
aproape la indigo au suferit şi monedele din regiune. Ziua în care euro a reuşit sa atinga pentru prima
data cel mai înalt nivel din ultimii trei ani a fost 22 ianuarie, cănd bursele mondiale au pierdut, în
medie, şase procente, iar un euro a ajuns la 3,7619 lei.

31
“Teama de recesiune (în SUA) e atăt de mare, încăt ne forţează să închidem poziţii rapid. E o
adevarată aversiune la risc a investitorilor, iar volatilitatea este foarte mare”, comentează dealerul-şef
al Emporiki Bank Romănia, Liviu Arnautu, pentru NewsIn. Arnautu a adaugat că măsurile ferme pe
care BNR le ia prin licitaţiile pe care le operează de doua ori pe zi, în încercarea de a regla piaţa
monetară, arată disconfortul bancii centrale faţă de situaţia din piaţă. Deficitul de cont curent,
considerat cea mai importantă problema a economiei, a funcţionat ca un catalizator pentru veştile
proaste venite din afara graniţelor. “Suntem în aceeaşi categorie cu tarile baltice şi Bulgaria, deficitele
externe mari ii sperie pe investitori, mai ales într-un moment de criză cum este acesta”, spune analistul
economic Liviu Voinea. În 2007, deficitul de cont curent s-a adăncit la 14,2% din produsul intern brut,
faţă de numai 10,3% în 2006, potrivit viceguvernatorului BNR, Eugen Dijmarescu.

4.1 Cele mai afectate industrii

Domeniile cele mai afectate se anunta a fi industria auto, industria prelucrătoare şi cea textilă,
sectorul construcţiilor şi industria lemnului, potrivit NewsIn.

Au fost anunţate numeroase concedieri, renunţări la contractele de muncă temporare, trimiteri în şomaj
tehnic, numărul persoanelor afectate urmând să se situeze între 100.000 şi 400.000, potrivit analiştilor.

Astfel, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Exportatorilor şi Importatorilor (ANEIR), Mihai Ionescu,

estima ca disponibilizarile vor viza între 100.000 şi 300.000 de angajaţi din producţia pentru export,
iar preşedintele Consiliului Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii (CNIPMMR), Ovidiu
Nicolescu, constată ca firme din 30 de judete au disponibilizat de la începutul lunii octombrie anul
2008 aproape 50.000 de angajati.

Statistica oficială arată că economia romănească a început să se resimtă în ultimele trei luni ale anului
2008.

Astfel, producţia industrială a scăzut cu 0,7% în octombrie 2008 fată de luna anterioară, în timp ce
faţă de luna similara din 2007 aceasta s-a diminuat cu 3%, din cauza comprimării cu 4,6% a industriei
prelucratoare, care nu a putut fi compensată de creşterile din sectorul de utilităţi şi din industria
extractivă1.

1
Date publicate de Institutul National de Statistica (INS).

32
În plus, cifra de afaceri din comerţul cu amănuntul, care exclude vănzările de autovehicule şi
motociclete, a scăzut în octombrie cu 19% faţă de luna precedentă, iar ritmul anual de creştere s-a
temperat semnificativ, la 8,6%. Comenzile noi din industrie au fost cu 3,6% mai mici în octombrie
decăt în luna anterioară, ca urmare a scăderilor din sectorul bunurilor de capital şi al produselor de uz
curent.

Importurile de bunuri în Romănia şi-au încetinit semnificativ ritmul de creştere în octombrie, la

3,6% raportat la aceeaşi lună din 2007, în timp ce exporturile au avansat cu 13,3%, evoluţie care a
redus deficitul comercial lunar cu 9%.

4.2 Piata imobiliară a fost prima care a cedat

Tranzacţiile din piaţa imobiliară au început să se rărească din vara anului 2008, pe seama
evoluţiei incerte a preţurilor pe plan internaţional. În luna octombrie, însă, piata aproape ca a îngheţat,
în condiţiile în care blocarea financiară la nivel internaţional a fost dublată de noile măsuri de limitare
a creditării impuse de Banca Naţională a Romăniei (BNR). Pe de altă parte, temperarea creşterii
preţurilor la constructii şi terenuri - în special în Capitală - era de aşteptat după scumpirile galopante
din ultimii cinci ani.

Astfel, mulţi dezvoltatori imobiliari şi-au întrerupt proiectele sperând la o revenire a preţurilor, iar unii
au început după un timp să mai reduca din marjele de profit ca să poată vinde. Efectul în lanţ s-a
răsfrănt asupra agenţiilor imobiliare, a producătorilor şi distribuitorilor de materiale de construcţii, a
producatorilor de mobilă şi decoraţiuni interioare, dar şi a celor de electrice şi electrocasnice.

În plus, multe companii s-au vazut nevoite sa renunţe la planurile de extindere, tocmai din cauza
blocării pieţei imobiliare.

Analistii imobiliari susţin că, din cauza crizei imobiliare internaţionale şi a condiţiilor de
creditare, preţurile locuinţelor vechi au scăzut în medie, de la începutul anului, cu 30%, în timp ce la
apartamentele noi scaderea a fost de 5-10% în 2008.

Căt priveşte numărul tranzacţiilor imobiliare, acesta a scăzut cu 20,8% în octombrie 2008 faţă de
aceeaşi luna a anului trecut, pănă la 41.672 unităţi.2

2
Date prezentate de Institutul National de Statistica (INS).

33
4.3 Piata auto, trasă în jos

Industria auto din Romănia - ce reprezinta aproape 10% din produsul intern brut (PIB) al ţării,
cu o cifră de afaceri de circa 11,5 miliarde euro, potrivit estimărilor vicepreşedintelui Asociatiei
Producatorilor şi Importatorilor de Autovehicole din Romănia (APIA), Brent Valmar - pare să fie unul
dintre cele mai afectate sectoare de criza economică globală, în condiţiile în care marile companii
pentru care Romănia produce piese şi automobile işi restrăng activitatea.

Astfel, directorul Dacia, Francois Fourmont, estima la finalul lunii octombrie 2008 ca piata auto din
Romănia ar putea scădea cu 11,5% în 2009, pănă la nivelul din 2006.

Dacia Renault s-a văzut nevoită să işi întrerupa activitatea pe 30 şi 31 octombrie, după care
conducerea companiei a trimis din nou muncitorii acasă, de pe 20 noiembrie 2008 pănă pe 11 ianuarie
2009, urmănd să-i remunereze cu 85% din salariul total brut.

Dacia a mai anunţat că nu va reînnoi cele 620 de contracte pe durata determinată care ajung la
termen în decembrie 2008 şi va reduce ritmul producţiei începând cu 12 ianuarie 2009, ca urmare a
scăderii "brutale" a pieţei auto din Romănia şi pentru a reduce stocurile. În plus, compania a tăiat
bugetul de investiţii pentru 2009, de la 250 milioane euro la 150 milioane euro.

Şi furnizorii Dacia au anunţat că vor trimite personalul în şomaj tehnic, urmând să decidă care vor fi
masurile următoare, în funcţie de programul liderului romăn al pieţei auto.

Vănzările de maşini noi au fost afectate în ultimele luni şi de importul masiv de autoturisme second-
hand, de devalorizarea monedei naţionale şi de modificarea normelor de creditare impuse de Banca
Naţionala a Romaniei (BNR), care au determinat reducerea semnificativă a creditării.

Potrivit datelor APIA, criza financiară globala a împins piata auto romănească la cel mai scăzut nivel
din 1999, înmatricularile de maşini noi din primele 11 luni din 2008 diminuăndu-se cu 53% faţă de
aceeaşi perioada din 2007.

34
 CAPITOLUL V

EFECTELE CRIZEI ECONOMICE DIN 1929-1933 ASUPRA ROMĂNIEI

Criza economică din anii 1929-1933, cu efectele ample şi zguduitoare asupra întregii lumi
capitaliste, a cuprins şi România, în cazul căreia intensitatea şi consecinţele au fost deosebite.

Complexitatea crizei a fost determinată de o serie de factori interni şi externi, printre care se numără:
caracterul predominant agrar al economiei naţionale; împletirea crizei agrare cu cea industrială;
sărăcirea populaţiei; dominaţia capitalurilor străine; accentuarea datoriei publice externe prin
contractarea mai multor împrumuturi precum şi comerţul extern specific al ţării, caracterizat prin
vânzarea unor produse ieftine – petrol, cereale, unele materii prime, în schimbul importului de
produse industrializate scumpe.

Agravarea crizei economice în România s-a concretizat în scăderi masive ale preţurilor şi producţiei,
falimente industriale, bancare şi comerciale de proporţii, concedieri pe scară largă, degradarea
agriculturii.

În consecinţă, între 1929 şi 1933 valoarea producţiei industrial reprezenta, în medie, numai 67,3% din
cea a producţiei anului 19283.

Într-o serie de sectoare ale industriei prelucrătoare, producţia a regresat cu aproximativ un deceniu, de
exemplu, la fontă cu 11 ani, la cărbune cu 13 ani şi la ciment cu nouă ani. În mod cu totul
contradictoriu faţă de scăderea catastrofală a preţurilor produselor petroliere exportate (cu 75%),
producţia de ţiţei a înregistrat un salt deosebit în anii crizei – de la 4,8 milioane tone în 1929 la 7,3
milioane tone în 1933. Această situaţie a rezultat direct din dominaţia trusturilor internaţionale în
industria de petrol din România, unde extinderea poziţiilor lor a fost înlesnită cu începere din martie
1929, o dată cu abrogarea legii minelor din 1924 şi instituirea unui nou regim minier.

Criza a generat creşterea ofertei şi reducerea cererii de produse industriale, căderea preţurilor
cu 20%-30% determinând pierderi massive întreprinderilor, multe intrând în faliment, fapt care a
determinat

concedierea personalului şi sporirea numărului şomerilor.

3
Mureşan, M., Mureşan, D., Istoria economiei, Editura Economică, Bucureşti, 1998,
pag. 244

35
 Criza a provocat distrugerea unor capitaluri însemnate şi înrăutăţirea condiţiilor de trai,
reducerea drastică a salariilor de către întreprinzători în scopul diminuării preţului de cost şi aducerii
lui la nivelul scăzut al celui de vânzare, prelungirea zilei de lucru şi intensificarea muncii fiind
consecinţe directe ale crizei.

Criza industrială s-a intercondiţionat cu criza din agricultură, cu cea din sistemul bancar şi din comerţ:

♦ scăderea rentabilităţii şi pierderile au dus la imposibilitatea plăţii datoriilor societăţilor

industriale la bănci, care în lipsa fondurilor necesare au intrat în faliment;

♦ reducerea generală a veniturilor a determinat neplata impozitelor şi, ca rezultat, scăderea

puternică a veniturilor statului, care a fost obligat să reducă cheltuielile prin concedieri şi diminuarea
salariilor etc.

Datele statistice arată reducerea drastică a principalilor indicatori:

♦ astfel, între 1928 şi 1933, numărul întreprinderilor a scăzut de la 3.966 la 3.487, o diminuare
de aproape 500 unităţi;

♦ numărul personalului industrial a scăzut de la 207.000 în 1928 la 152.000 în 1932, practic

25% din salariaţi fiind concediaţi;

♦ scăderea produsului fizic şi căderea preţurilor au dus la scăderea cu 54% a valorii producţiei
industriale de la 60,9 miliarde lei la 32,5 miliarde lei4.

Criza a provocat reducerea activităţii industriale, subutilizarea aparatului de producţie, diminuarea

capitalurilor bancare şi industriale, scăderea puterii de cumpărare a majorităţii populaţiei, în cei 4 ani
de criză venitul naţional micşorându-se de la 275 miliarde de lei la 171 miliarde lei5.

Industria românească a fost puternic afectată de declanşarea crizei economice mondiale în anul 1929,
an în care s-au manifestat primele fenomene de stagnare6 a producţiei, în special în industria mare
4
Axenciuc, V., Introducere în istoria economică a României, Editura Fundaţiei „România
de Mâine”, Bucureşti, 1997, pag. 284
5
Enciclopedia României, vol. IV, Georgescu, M., Venitul naţional în România, pag. 964
6
O situaţie unică în economia mondială s-a înregistrat în industria petrolului; producţia
petrolieră, în loc să scadă, a crescut între 1929 şi 1933, cu 53% la extracţie şi 52% la
prelucrare. Explicaţia constă în folosirea de către trusturile petroliere internaţionale a
petrolului românesc în concurenţa de pe piaţa mondială. De asemenea, creşterea
înregistrată de industria petrolieră a ameliorat căderea producţiei fizice a industriei
româneşti.

36
prelucrătoare, de creştere a stocurilor de mărfuri şi implicit de cădere a preţurilor, frecvent sub
costurile de producţie. Nivelul anului 1929(indice=100) a fost depăşit în întreaga industrie
prelucrătoare în 1933, an în care indicele acesteia reprezenta 108,2%7.

Criza economică a însemnat prăbuşirea preţurilor cu 55,1% la produsele agricole şi cu 37,9% la

produsele industriale, peste 10.000 falimente industriale şi comerciale şi a mai multe mii de bănci.
Criza a afectat transporturile şi comerţul intern şi extern al României, iar în domeniul financiar s-au
înregistrat consecutiv mai multe bugete deficitare, în anul de vârf al crizei, 1932, deficitul fiind de 5,7
miliarde lei.O nouă orientare în politica economică românească este adoptată în perioada anilor 1928-
1933, în timpul guvernărilor Partidului Naţional Ţărănesc, când a fost modificată şi revizuită legislaţia
economică elaborată de liberali.

Criza industriei prelucrătoare între 1929-1932

7
Pe ramuri ale industriei prelucrătoare, depăşirea nivelului antecriză a fost diferenţiată : în
1932 indicele industriei materialelor de construcţie atinge 107,5%, cel al industriei
pielăriei 111,8%, al industriei textile 100,0%; în 1934, criza a fost depăşită în industria
hârtiei, indicele fiind 134,2%, în industria metalurgică, indice 105,8%; în 1935, industria
chimică atinge indicele 112,6%, iar industria prelucrării metalelor indicele 112,6%; în
1936 industria sticlăriei atinge 106,6% şi în 1938, industria alimentară atinge 111,6%.
cf. Mureşan, M., Mureşan, D., op. cit., pag. 245

37
Sursa: Axenciuc, V., Introducere în istoria economică a României. Epoca modernă, Bucureşti,
Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 1997, pag. 283-284.

Pentru redresarea situaţiei, guvernele ţărăniste din perioada 1929-1933 au recurs, fie la
aplicarea unor curbe de sacrificiu asupra salariaţilor, fie la tergiversarea plăţii salariilor pe mai multe
luni.

Noua orientare în politica economică a pornit de la primatul agriculturii şi dezvoltarea industriilor care
foloseau resurse interne, concepţia economică a Partidului Naţional Ţărănesc promovând principiul
„porţilor deschise” capitalului extern, considerându-se că în condiţiile insuficienţei capitalului
autohton, mijloacele financiare externe mult mai ieftine erau necesare şi avantajoase pentru
dezvoltarea economiei naţionale. Astfel, legislaţia adoptată de Partidul Naţional Liberal în 1924 a fost
modificată în sensul că noile legi, similare ca obiect, excludeau prioritatea capitalului autohton şi
puneau în poziţii de egalitate capitalul străin cu cel naţional, scontându-se pe un aflux de capitaluri
externe în economie.Declanşarea crizei economice, scăderea masivă a preţurilor la produsele exportate
au avut însă efecte contrare celor aşteptate ca urmare a aplicării acestei orientări de politică

38
economică, determinând exodul peste graniţă al capitalurilor străine, sporirea gradului de protecţie a
industriei în condiţiile crizei declanşate în 1929 etc.

Din 1929 finanţele publice ale României au intrat într-o gravă depresiune care a acoperit anii 1930-
1934. Reducerea drastică a preţurilor, precum şi a veniturilor populaţiei, scăderea producţiei
industriale şi a rentabilităţii generale s-au repercutat în scăderea puternică a veniturilor bugetare şi în
incapacitatea statului de a putea acoperi cheltuielile publice. Criza şi manifestările sale în finanţele
statului au fost generate de:

♦ reducerea veniturilor bugetare şi menţinerea la nivel mai ridicat a cheltuielilor au determinat

sporirea deficitelor bugetare în toţi anii crizei;

♦ dublarea datoriei externe anuale a statului, care a ajuns la un sfert din buget ca urmare a
marilor împrumuturi externe8 contractate pentru stabilizarea monetară şi dezvoltare din anii 1929-
1931; aceasta a forţat Ministerul de Finanţe să sporească fiscalitatea chiar în primii ani de criză în
vederea procurării de venituri pentru plata anuităţilor datoriei. Principalele sume contractate de
România pentru stabilizarea monetară şi dezvoltare în anii 1929-1931 au fost:

Împrumutul de stabilizare şi dezvoltare din 1929, în valoare nominală de 100.733.000 de dolari,

însemnând 16.841.782.936 lei, era constituit în 4 tranşe şi anume:

a) tranşa de 39 milioane dolari a fost subscrisă la cursul de 88% în SUA, Italia, Germania,
Elveţia, Belgia, Olanda, România, Austria şi Cehoslovacia;

b) tranşa de 561.638.000 franci (1928) a fost emisă în Franţa la cursul de 92%;

c) tranşa de 2 milioane lire sterline a fost emisă în Anglia la cursul de 88%;

d) tranşa de 30 milioane dolari a fost subscrisă de Casa Krueger (Suedia) la cursul de 100%.

Dobânda nominală era de 7% pe an, plătibilă semestrial; amortizarea era prevăzută a se efectua în 60
de semestre, prin trageri la sorţi. Dacă luăm în calcul şi cheltuielile de emisiune, precum şi cele din
timpul serviciului, rezultă cursul real al împrumutului fiind de 84,2937%, iar dobânda reală de 8,985%
pe an.

8
Cf. Tutuc, I., Datoria publică a României, în Enciclopedia României, vol. IV, Bucureşti,
1943, pag. 805-806

39
În ceea ce priveşte garantarea împrumutului, creditorii au solicitat şi au obţinut două rânduri de garanţi
şi anume:

a) veniturile Monopolurilor Statului care au fost cesionate Casei Autonome a Monopolurilor,

instituţie special creată prin lege pentru a contracta şi gestiona împrumutul.

b) paripassu cu oricare alt împrumut, toate veniturile şi bunurile statului român. În plus, în
schimbul tranşei Krueger, statul român a concesionat monopolul chibriturilor unui trust suedez pe timp
de 30 de ani. Casa Autonomă a Monopolurilor era obligată să verse lunar într-un „cont special pentru
serviciul obligaţiunilor privilegiate CAM” deschis la BNR, toate plăţile ce i se făceau în virtutea
contractului de concesionare a monopolului\chibriturilor şi 2/3 din veniturile monopolurilor exploatate
de ea. De restul veniturilor sale, CAM putea dispune numai după ce BNR constata că mensualitatea
stabilită a fost atinsă.

Controlul utilizării împrumutului se exercita de către un consilier ethnic numit pe lângă BNR şi
Preşedintele Curţii de Conturi, fără avizul căruia nici unul din conturile împrumutului nu putea fi
întrebuinţat. În calitate de consilier tehnic la BNR a fost numit Charles Rist, căruia i-a succedat, doi
ani mai târziu, Roger Auboin; la CFR s-a instalat Leverve, iar consilierilor tehnici li s-au adăugat
reprezentanţi ai trusturilor concesionare.

Împrumutul de dezvoltare din 1931, în valoare de 1.325 milioane franci francezi

(8.678.564.500 lei), a fost subscris în Franţa, Suedia, România, Germania, Olanda, Cehoslovacia,
Elveţia, Belgia şi Austria la cursul de 86,5%, cu o dobândă de 7,5% pe an, plătibilă semestrial;
amortizarea era prevăzută a se face în 80 de semestre, prin tragere la sorţi. Dacă luăm în calcul şi
celelalte cheltuieli de emisiune şi cele din timpul serviciului, rezultă că a fost un curs real al
împrumutului de 77,664%, iar dobânda reală de 10,235% pe an.

♦ creşterea fiscalităţii directe şi indirecte a diminuat veniturile populaţiei şi aşa în scădere din
cauza crizei, ceea ce a agravat-o;

♦ micşorarea veniturilor bugetare a forţat statul să restrângă şi cheltuielile, în primul rând pe

seama reducerii salariilor funcţionarilor publici (trei „curbe de sacrificiu” cu 10-20% fiecare), ceea ce
a generat mari nemulţumiri sociale, cumulate cu cele ale altor categorii de populaţie, ţărănime, mici
întreprinzători, comercianţi, muncitori loviţi de consecinţele crizei economice;

40
 ♦ agravarea situaţiei bugetare a dus statul la impas şi la imposibilitatea de a mai putea onora
plata datoriilor externe9.

Datele asupra situaţiei financiare a statului confirmă aprecierile formulate mai sus:
Evoluţia situaţiei financiare a României între 1928-1934

9
Axenciuc, V., Introducere în istoria economică a României. Epoca modernă, Editura
Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1997, pag. 361; În 1933, România a suspendat
– în protestele şi ameninţările creditorilor străini – plata anuităţilor externe şi a început
negocieri cu aceştia în vederea amânării plăţii unei părţi a sumelor datorate şi a reducerii
cotei de plată anuale; marile bănci externe creditoare nu au putut decât să accepte această
soluţie a unui stat care nu mai putea face faţă obligaţiilor. S-a cerut de către creditorii
străini, şi s-a acceptat de către statul român, punerea sub controlul Societăţii Naţiunilor şi
a reprezentanţilor creditorilor străini a economiei româneşti şi a finanţelor sale în scopul
asigurării plăţilor datoriei. După 1934, starea economiei îmbunătăţindu-se, acest control
nu s-a mai exercitat.

41
 Sursa: Axenciuc, V., Introducere în istoria economică a României. Epoca modernă, Bucureşti,
Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 1997, pag. 362
În anii crizei, deficitele bugetare au fost permanente, ele ridicându-se la cifra de peste 23
miliarde lei. În scopul lichidării lor, Ministerul de Finanţe a introdus, pe lângă bugetele ordinare şi
bugetele extraordinare. Între 1929 şi 1933 circulaţia fiduciară s-a extins de la 21,5 miliarde lei la 24,8
miliarde lei, iar deprecierea leului a continuat şi după înfăptuirea stabilizării monetare.

Deoarece Împrumutul de Stabilizare din 1929 s-a dovedit insuficient, în 1930 statul a contractat un
Împrumut de Dezvoltare în valoare de 1,3 miliarde franci francezi (8,6 miliarde lei). Adăugând la
aceasta celelalte obligaţii financiare asumate de statul român, datoria publică internă şi externă a
României s-a agravat mai mult ca oricând, ea ridicându-se, la 1 ianuarie 1934, la 23 miliarde lei cea
internă şi, respectiv, 152,6 miliarde lei cea externă10. Pentru mai multă siguranţă, grupările creditoare
străine au trimis un expert, pe baza raportului căruia s-a semnat la 28 ianuarie 1933 faimosul Plan de la
Geneva, prin care se avea în vedere punerea finanţelor României sub controlul nemijlocit al
consilierilor desemnaţi de capitaliştii străini. După ce în august 1933 statul român a suspendat
temporar plata datoriei externe, în octombrie 1933 s-a ajuns la un nou acord cu capitaliştii străini,
anulându-se Planul de la Geneva. Dependenţa economică şi financiară a României faţă de capitalurile
străine s-a accentuat în mod deosebit în anii crizei şi ca urmare a aplicării politicii porţilor deschise
(concesiunile telefoanelor, şoselelor, chibriturilor etc.), introdusă de către Partidul Naţional Ţărănesc
aflat la guvernare. În faţa cererilor insistente de retragere a creditelor externe, ca şi pentru plăţile
datoriei publice, în martie 1931 a fost contractat un împrumut în Franţa; între noiembrie 1929 şi
decembrie 1931 valoarea creditelor externe retrase se ridica la 12 miliarde lei, iar a depozitelor şi
creditelor interne la peste 23 miliarde lei. Concomitent unui spor al circulaţiei de 4,1 miliarde lei a
avut loc reducerea stocului de acoperire cu 5,9 miliarde lei, mai ales pe seama rezervelor de valută,
stocul de aur fiind mai puţin afectat şi chiar într-o uşoară creştere11. În anii crizei România s-a văzut
confruntată cu cererile de restituire a capitalurilor externe12 şi cu scăderea accentuată a preţului
10
Pentru detalii, pe larg în Tutuc, I., Datoria publică a României, în Enciclopedia României,
vol. IV, Bucureşti, 1943, pag. 805 şi următoarele
11
Dobrovici, Gh. M., Istoricul dezvoltării economice şi financiare a României şi
împrumuturile contractate (1823-1933), Bucureşti, 1934, pag. 11
12
„Un fenomen major, produs din cauza crizei economice, l-a constituit evacuarea, în
masă, a unor capitaluri străine din economia românească; împrumuturile contractate în
anii 1929 şi 1931, din care s-au plătit importante datorii particulare de peste graniţă şi
din ţară, au facilitat exodul de capital; erau capitaluri circulante, credite pe termen
scurt în bănci, societăţi industriale etc. Specialiştii vremii, Slăvescu, V., Madgearu, V.,
Dobrovici, G.M. etc. au apreciat această emigrare de capital între 12-17 miliarde lei.

42
cerealelor, exportul excedentar fiind cel care a acoperit, în fond, restituirile. De asemenea, au apărut
disfuncţionalităţi în plata contravalorii exporturilor româneşti de către statele care introduseseră
controlul valutar. În 1930, Banca Naţională a României a satisfăcut cererile de restituire a capitalurilor
din devizele provenite din export şi din disponibilităţile împrumuturilor stabilizării, ale vărsămintelor
germane şi avansurilor societăţii telefoanelor.

În faţa cererilor insistente de retragere a creditelor externe, ca şi pentru plăţile datoriei publice,
în martie 1931 a fost contractat un împrumut în Franţa; între noiembrie 1929 şi decembrie 1931
valoarea creditelor externe retrase se ridica la 12 miliarde lei, iar a depozitelor şi creditelor interne la
peste 23 miliarde lei. Concomitent unui spor al circulaţiei de 4,1 miliarde lei a avut loc reducerea
stocului de acoperire cu 5,9 miliarde lei, mai ales pe seama rezervelor de valută, stocul de aur fiind
mai puţin afectat şi chiar într-o uşoară creştere13.Exodul de capital a fost posibil „datorită BNR care
preschimba liber şi fără limită leii în valute şi a permis transferul liber de capital din România. În timp
ce în alte ţări, îndată după declanşarea crizei economice – anul 1929 – s-au introdus restricţii la
convertibilitate şi la transferul extern de fonduri, BNR a întârziat aceste măsuri până în 1932, timp în
care economia naţională a înregistrat imense pagube, atât prin reducerea şi lichidarea stocului valutar
al ţării, dobândit cu sacrificii prin împrumuturile externe şi exporturile de mărfuri, cât şi prin ieşirea
peste graniţă a unor masive capitaluri; acestea au lipsit România de fonduri tocmai în perioada când
era cea mai mare nevoie de ele pentru ameliorarea situaţiei economice. Ca urmare, s-a redus şi
volumul de fonduri externe funcţionale în economia românească, aceste capitaluri nemairevenind în
România până la sfârşitul perioadei”14. În faţa acestei situaţii, pentru a proteja valuta naţională, în mai
1932 a fost introdus controlul comerţului cu devize, înăsprit în octombrie 1932. Monopolul pieţei
valutare obţinut de Banca Naţională a României în 17 mai 1932 a fost transferat, în 1939, Ministerului
Economiei Naţionale în împrejurările legate de pericolul de război, deci al necesităţii mobilizării
tuturor resurselor printr-un organism al statului. Transferarea tuturor operaţiunilor de devize prin
intermediul şi sub controlul BNR – practica acestui tip de control fiind larg răspândită în condiţiile
crizei – a însemnat suprimarea libertăţii plăţilor externe: exportatorii au fost obligaţi să cedeze BNR-

Notăm că întregul împrumut de stabilizare din 1929 de 100 milioane dolari reprezenta
aproape 17 miliarde lei”; cf. Axenciuc, V., Introducere în istoria economică a
României. Epoca modernă, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1997,
pag. 351
13
Dobrovici, Gh. M., Istoricul dezvoltării economice şi financiare a României
şi împrumuturile contractate (1823-1933), Bucureşti, 1934, pag. 11
14
Axenciuc, V., Introducere în istoria economică a României. Epoca modernă, Editura
Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1997, pag. 351

43
ului devizele obţinute, iar BNR a asigurat plăţile statului în străinătate în mod prioritar, cererile pentru
plata mărfurilor importate fiind satisfăcute numai în limita disponibilităţilor: „Controlul schimburilor
sub forma unui monopol al comerţului cu devize acordat Băncii Naţionale s-a luat într-un îndoit scop:
pe de o parte pentru a menţine stabilitatea monetară, iar pe de altă parte pentru a echilibra balanţa
plăţilor”15.

Ansamblul tuturor modificărilor monetare din anii crizei a echivalat cu o amplă reformă
monetară, sistemul devize aur fiind serios zdruncinat, iar tentativa Conferinţei economice şi monetare
de la Londra din vara anului 1933 de a aduce în discuţie coordonarea internaţională a atenuării
efectelor monetare ale crizei nu a dat rezultate. În aceste împrejurări, politica monetară a României s-a
orientat în funcţie de evoluţiile internaţionale, existenţa efemeră a ‘Blocului aur’ sub egida Franţei
fiind, în extremis, pentru România un punct de orientare în haosul monetar general. Conform cu
sistemul adoptat prin Legea de stabilizare din 1929 era inerentă pentru România urmărirea tuturor
fluctuaţiilor valutelor aur, devalorizarea lirei sterline, a dolarului, ulterior şi a francului francez,
impunând aceeaşi soluţie şi pentru Romănia. Potrivit cu practica momentului, operaţiunile de
devalorizare au permis, prin reevaluarea preţului aurului în moneda naţională, constituirea de
surplusuri băneşti, canalizate adesea spre bugetul statului. În acelaşi sens s-a înscris şi politica
monetară a României, evoluţia preţului aurului cumpărat de BNR indicând deteriorarea sistemului în
bazele adoptate în 1929, fără ca legal definiţia aur a leului să fie modificată. Din acest unghi, situaţia
României a fost apropiată de cea a Franţei, întrucât guvernul român nu a procedat la redefinirea
unităţii monetare precum Marea Britanie sau Statele Unite.

În cursul anului 1934 au fost luate o serie de măsuri care vizau realizarea echilibrului bugetar
prin sporirea veniturilor statului şi amortizarea şocului recent suferit de finanţele publice şi private, ca
urmare a efectelor crizei mondiale, menţinerea stabilităţii monetare, refacerea creditului public şi
particular, însănătoşirea situaţiei Băncii Naţionale. Criza mondială părea a fi depăşită, scontându-se,
de asemenea, pe un an agricol bun, deci pe un export excedentar aducător de devize. Iniţiativele
respective au fost criticate la vremea adoptării lor de către opoziţie (PNŢ în special) în Parlament şi în
presă, deşi insatisfacţiile acţiunilor proprii din anii anteriori nu se datorau atât lipsei de acurateţe, cât
asprului context mondial şi exprimau mai degrabă regretul de a nu fi avut parte pe timpul guvernării de

15
Dobrovici, Gh. M., Istoricul dezvoltării economice şi financiare a României
şi împrumuturile contractate (1823-1933), Bucureşti, 1934, pag. 17

44
o conjunctură mai bună; unele măsuri au fost appreciate ulterior ca nereuşite16. Criza economică a lovit
în mod deosebit agricultura României. Potrivit datelor recensământului din 1930, cea mai mare parte a
gospodăriilor ţărăneşti ducea o acută lipsă de pământ: 70.000 de gospodării erau complet lipsite de
pământ, iar cele 2,4 milioane gospodării cu suprafeţe între 1 şi 5 ha posedau în total 2% din suprafaţa
agricolă a ţării, din care peste 32% revenea la numai 25.000 gospodării mari17. Scăderea vertiginoasă a
preţurilor produselor agricole, pe de o parte, a determinat diminuarea valorii producţiei agricole a ţării
de la 109 miliarde lei în 1929 la 48,6 miliarde lei în 1933. Concomitent, nivelul producţiei agricole a
sporit, ceea ce a permis statului, să forţeze exportul de cereal pentru a contrabalansa importurile şi
pentru a-şi procura devizele necesare.

La carenţele interne ale agriculturii româneşti s-au adăugat cu începere din a doua jumătate a
anului 1928 şi efectele crizei agriculturiimondiale, efecte care au fost resimţite până la începutul celui
de-al doilea război mondial. Criza s-a manifestat prin creşterea stocurilor de produse agricole
neperisabile şi prin scăderea masivă a preţurilor la toate produsele agricole. Astfel, faţă de anul 1928 =
100 preţurile la principalele produse agricole au scăzut în medie în cursul crizei la 30,1% la grâu, la
32,3% la secară, la 23,1% la orz, la 24,2% la ovăz şi la 19,1 la porumb, în practica desfacerii pe piaţă
aceste scăderi fiind şi mai pronunţate. Privită global, faţă de acelaşi an 1928, valoarea producţiei la
aceste 5 cereale principale reprezenta 35,6% în 1932 şi 38,4% în 1933, în condiţiile în care în
intervalul 1929-1933, producţia lor medie totală a crescut cu aproximativ 29%18. La animale şi produse
animale scăderile de preţuri au fost considerabile, dar mai mici decât la cereale. Faţă de 1928, preţurile
au scăzut la 44,5% la carne în 1933 şi la 42,1% în 1934, la 33,9% la piei de vită mare, la 28,2% la piei
de vite mici, iar la lână brută la 58,6% în 193319. O mică redresare a preţurilor a survenit între anii
1934 şi 1937; cu începere din a doua jumătate a anului 1937 şi în 1938 căderea preţurilor a continuat,
reculul lor prelungindu-se practic până la declanşarea războiului.

16
Dobrovici, Gh. M., Istoricul dezvoltării economice şi financiare a României
şi împrumuturile contractate (1823-1933), Bucureşti, 1934, pag. 98
17
Mureşan, M., Mureşan, D., Istoria economiei, Editura Economică, Bucureşti, 1998,
pag. 233
18
Bozga, V., Criza agrară în România dintre cele două războaie mondiale, Editura
Academiei, Bucureşti, 1975, pag. 108-116
19
Enciclopedia României, vol. IV, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1943, pag. 946-947

45
 Criza a provocat scăderea bruscă a preţurilor de export la toate grupele de produse, deşi
diferenţiat de la o grupă la alta. Cele mai pronunţate scăderi de preţuri s-au înregistrat la grupa
petrolului, cu toate că volumul fizic al exportului a continuat să crească în ritm susţinut până în anul
1936 inclusiv. Cel mai scăzut indice al preţurilor de export la grupa petrolului s-a înregistrat în anul
1934, când a reprezentat 32,5% faţă de nivelul anului 1929 şi numai 17,6% faţă de nivelul anului
1925, când indicele preţurilor de export a atins nivelul maxim.

Indicele preţurilor de export între 1924 şi 1934, 1929=100

46
 Sursa: Enciclopedia României, vol. IV, Bucureşti, 1943, pag. 487

S-au înregistrat importante scăderi de preţuri şi la celelalte grupe de produse exportate. La

grupa animalelor şi a produselor animaliere, indicele cel mai scăzut al preţurilor de export s-a
înregistrat în anii 1932-1933, când a reprezentat 46,6% faţă de nivelul anului 1929 şi 29% faţă de
nivelul anului 1925. La grupa produselor vegetale agricole indicele cel mai scăzut s-a înregistrat în
anul 1933, reprezentând 33,1% faţă de nivelul anului 1929 şi 22,5% faţă de nivelul anului 1924. La
grupa produselor lemnoase indicele cel mai scăzut al preţurilor de export s-a înregistrat în 1933,
reprezentând 52,2% faţă de nivelul anului 1929 şi 41,3% faţă de nivelul anului 1924. În aceste
condiţii, România a înregistrat imense pierderi ca urmare a scăderii preţurilor de export şi a înrăutăţirii
permanente a raportului de schimb. Criza agriculturii româneşti a fost deosebit de acută în perioada
anilor 1929-1933 când s-a împletit cu criza industrială.

Din 1929, în economia naţională s-a manifestat fenomenul „foarfecii preţurilor”, termen care
desemnează decalajul dintre preţurile produselor agricole vândute de agricultori şi cele industriale
cumpărate de aceştia. „Foarfeca preţurilor” a avut un impact negativ asupra agriculturii în condiţiile în
care preţurile produselor industriale, datorită protecţiei vamale şi monopolurilor care le menţineau la
un nivel ridicat, au scăzut în timpul crizei mult mai puţin decât cele ale produselor agricole. Diferenţa
dintre cele 2 categorii de preţuri a dus la scăderea continuă a puterii de cumpărare a agricultorilor până
în 1934, an după care a început redresarea. Însă, puterea de cumpărare a agricultorilor nu a mai revenit

47
la nivelul anului 1929, nici în 1938. Între anii 1929 şi 1938, „foarfeca preţurilor” a evoluat în indici,
astfel:

„Foarfeca preţurilor” între anii 1929-1938

Sursa: Axenciuc, V., Introducere în istoria economică a României.

Epoca modernă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997, pag. 258

Foarfeca preţurilor între produsele agricole şi cele industriale s-a deteriorat mereu în favoarea
celor dintâi şi acest lucru, deopotrivă cu o sumă de elemente specifice ale agriculturii româneşti, a
determinat agravarea peste măsură a datoriilor ţărănimii (37 miliarde lei în 1932), situaţie în care statul
s-a văzut silit să intervină cu mai multe legi de conversiune a datoriilor (1932, 1933 şi 1934).
Repercusiunile marii crize economice asupra situaţiei maselor populare au fost din cele mai grele. În
agricultură, criza s-a soldat cu ruinarea a mii de gospodării mici şi mijlocii, iar în industrie, cu
amplificarea nemaiîntâlnită a şomajului (circa 300.000 şomeri totali sau parţiali în 1932), scăderea
salariilor, creşterea impozitelor etc. Venitul naţional pe cap de locuitor a înregistrat între 1928 şi 1932
o curbă descendentă, de la 11.000 lei la 4.800 lei, cuantum ce situa România între ţările înapoiate ale
continentului european. Înrăutăţirea situaţiei materiale a maselor populare a stârnit nemulţumirile
acestora, concretizate în peste 370 greve şi 850 conflicte de muncă mai mici, în numeroase frământări
ţărăneşti. Criza agrară mondială a produs grave pierderi economiei naţionale, fără precedent în timp de
pace. În Enciclopedia României se arată că, „o dată cu declanşarea crizei mondiale, economia
românească începe să piardă annual între 12 şi 25 miliarde lei stabilizaţi. Pierderea totală în perioada
1930-1938 însumează nu mai puţin de 159 miliarde lei stabilizaţi”20. Pentru comparaţie, bugetul de stat
în anul fiscal 1935-1936 s-a ridicat la 21 miliarde lei21.

20
Enciclopedia României, vol. IV, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1943, pag. 488
21
Axenciuc, V., Introducere în istoria economică a României. Epoca modernă, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997, pag. 258-259

48
 CAPITOLUL VI.

EFECTELE CRIZEI DIN 2009 ASUPRA ROMĂNIEI

Criza economică se resimte puternic şi în buzunarele românilor. Iar la unii chiar mai repede şi
mai mult decât la mulţi care acum se gândesc că situaţia nu îi va afecta şi pe ei .La nivel naţional, peste
150.000 de salariaţi au înregistrat o scădere drastică a veniturilor din pricina cererii mai mici de pe
piaţă, a reducerii activităţii la locul de muncă, sau şi-au pierdut locul de muncă. Cele mai afectate
meserii sunt cele ce produc venit în legătură directă cu volumul de vânzare, din comisioane de
exemplu- precum agenţii imobiliari, brokerii sau dealerii auto.

Pentru prima categorie, veniturile au scăzut de până la trei ori. Dintre cei aproximativ 50.000
de agenţi imobiliari care lucrează în România, o mare parte se gândeşte serios să renunţe la meserie şi
să se mute în alt domeniu, scrie Evenimentul Zilei. Pentru prima categorie, veniturile au scăzut de
până la trei ori. Dintre cei aproximativ 50.000 de agenţi imobiliari care lucrează în România, o mare
parte se gândeşte serios să renunţe la meserie şi să se mute în alt domeniu, scrie Evenimentul Zilei. În
ce priveşte brokerii de credite şi vânzătorii de maşini, aceştia au o situaţie puţin mai bună. În cel mai
bun caz, ei reuşesc să obţină venituri cu 35% mai mici decât cele cu care sunt obişnuiţi. Angajaţii din
siderurgie, care acum sunt majoritatea într-un ?concediu prelungit? Din cauza închiderii temporare a
fabricilor, primesc salarii cu un sfert mai mici- peste 30 de mii de persoane. Pe locul cinci în
clasamentul categoriilor de salariaţi mai saraci din cauza crizei sunt cei din sectorul subansamblelor
auto .La toate acestea se adugă cei care îşi pierd slujbele. Cele mai afectate domenii ale industriei.

49
Numărul falimentelor înregistrate în 2010 a crescut cu 18% faţă de 2009, cănd se înregistrau 18.421 de
dosare de insolventă şi firmele cele mai afectate au fost cele care au făcut comerţ cu ridicată, comerţ
cu amănuntul şi cele din construcţii, arată ultimul studiul dat publicitatii de Coface Romănia. La
sfărşitul anului 2010, un număr total de 21.692 companii se aflau în diverse stadii ale procedurii de
insolventa: 10.377 de firme se aflau în procedura generală de insolvenţă, 5.104 în procedura
simplificată de insolvenţă, 5.482 în faliment, 702 în insolvenţă şi 27 în reorganizare judiciară, se arată
în studiul remis Ziare.com. Cea mai mare rată de faliment s-a înregistrat în rândul firmelor care
activează în domeniul comerţului cu ridicată şi distribuţia, fiind pentru al doilea an consecutiv pe
prima poziţie, confirmăndu-se astfel persistenţa dificultăţilor de ordin financiar cu care se confruntă
firmele din aceste sectoare, din cauza orientării accelerate a pieţei de consum către hypermarketuri şi
retaileri. Poziţia a doua a clasamentului conform numărului de insolvenţe este ocupată de comerţul cu
amănuntul, totalizănd un număr de 4.178 de firme în insolvenţă. Deşi numărul companiilor insolvente
din acest sector a fost sensibil mai mic în 2009 decăt cel înregistrat în 2008 (3.501 companii faţă de
3.553), volumul firmelor insolvente a cunoscut o creştere de 19% în 2010 comparativ cu 2009 datorită

50
scăderii cererii, care nu a fost suficient de convingătoare şi eficientă pentru depăşirea provocărilor
ridicate de criza financiară. Constructiile întregesc topul primelor 3 sectoare cu cele mai multe
insolvenţe, ocupănd poziţia a treia în clasament şi s-a înregistrat o creştere constantă a numărului de
insolvenţe, astfel ca numărul firmelor în imposibilitate de a-şi acoperi datoriile curente a crescut de 6
ori comparative cu soldul înregistrat la sfarşitul anului 2006. Principalele probleme cu care s-au
confruntat constructorii în anul care s-a încheiat au fost scăderea cererii, sistarea proiectelor şi a
lucrărilor de investiţii din lipsa fondurilor, scăderea puterii de cumpărare şi deteriorarea
comportamentului de plată al partenerilor. Pentru următoarea perioadă, principalul motor de creştere în
acest domeniu l-ar putea constitui proiectele de infrastructură, în aceste condiţii asociaţiile din
domeniul constructiilor solicitând autorităţilor măsuri pentru reducerea corupţiei din achiziţiile
publice, susţinerea creditării firmelor prin reducerea dobănzilor la credite şi un nou program privind
construcţia de drumuri şi autostrăzi. Un alt domeniul care înregistreaza un număr ridicat de cereri de
insolvenţa este cel al transporturilor, 1.555, aflăndu-se, ca şi la sfarşitul anului 2009, pe poziţia a patra
a clasamentului. Companiile care au prestat servicii conexe întreprinderilor au cunoscut de asemenea,
o înrautăţire continuă a situaţiilor financiare, pe fondul scăderii cererii şi a presiunii asupra preţurilor
oferite, exercitate de către client. Confruntate cu creşterea costului finantării şi reducerea marjelor
comerciale, tendinţa generală a firmelor a fost sa reducă prioritar bugetele alocate publicităţii,
activităţii de cercetare a pieţei şi reorientarea către gestiunea internă a serviciilor externalizate
(contabilitate, juridice, resurseumane, urmărirea încasării creanţelor etc.). Studiul realizat de Coface
mai arată că cele mai afectate domenii în 2010 de insolvenţă au fost: industria extractivă, activităţile
recreative şi sportive, sănătatea şi asistenţa socială, intermedierea financiară, activităţi conexe prestate
întreprinderilor şi tranzacţiile imobiliare. Sectoarele cu cele mai agresive creşteri procentuale ale
firmelor aflate în diverse stadii de insolvenţă sunt: industria extractiva (+87,04%); activităţi recreative
şi sportive (+65%); sănătate şi asistenţă socială (+ 48,94%); intermediere financiară (+41,73%);
activităţi prestate întreprinderilor (+36,87%) şi tranzacţii imobiliare (+30,25%). La polul opus,
singurele excepţii, unde numărul de insolvenţe a scăzut în 2010 comparativ cu 2009, sunt agricultura şi
salubritatea

6.1 Industria Auto : Criza financiară mondială a decimat în 2008 vănzările producătorilor
auto, iar înasprirea condiţiilor de creditare a îngreunat finanţarea operaţiunilor zilnice ale acestora,
determinăndu-l pe mulţi să închidă fabrici sau să facă disponibilizări masive. Constructorii europeni
reduc producţia şi fac disponibilizări din cauza cererilor, asta însemnănd şi faptul că şi în Romănia a

51
scăzut cererea de autoturisme. Ca urmare a problemelor economice globale grave, criza din sectorul
auto s-a propag rapid în Europa. Astfel, la începutul lunii decembrie, preşedintele francez Nicolas
Sarkozy a anunţat un plan de relansare pentru economia franceză de 26 miliarde euro, din care 1,5
miliarde euro sunt destinaţi industriei de automobile, sector vital pentru Franţa. Ca reacţie la efectele
negative ale crizei, Renault, al doilea producator auto din Franta dupa PSA Peugeot Citroen, a anunţat
la începutul lunii decembrie că va concedia 6.000 de persoane în Europa, dintre care 4.900 în Franţa, şi
că va închide mai multe uzine timp de căteva săptămăni în aceasta lună. De asemenea, Renault a
convocat în 3 decembrie sindicatele, ca să analizeze un plan de reducere temporară a activităţii în
Spania. Tot ca raspuns la criza financiară, producatorul auto francez Peugeot anunţase la sfarşitul lunii
noiembrie ca va concedia 2.700 de angajaţi. Recent, grupul şi-a revizuit în scădere estimările pentru
marja operaţionala din 2008, de la 3,5% la 1,3%, ca urmare a accelerării deteriorării pieţelor auto la
nivel mondial. Grupul Daimler a anunţat în noiembrie ca va reduce numărul angajaţilor din fabricile
din Germania, din cauza efectelor crizei financiare. Un purtator de cuvănt a spus că disponibilizarile
vizează persoanele angajate temporar şi pe cele cu contracte pe durata determinată, însa nu a avansat o
cifră. Daimler are în total 167.000 de salariaţi în Germania şi 2.500 de angajaţi temporari. Căt priveşte
grupul Fiat, piaţa a speculat adesea asupra reorientării sau vanzării diviziei sale auto, din cauza că nu
este un jucator major şi nici nu e îndeajuns de profitabil ca să-şi păstreze independenţa. Directorul
executiv Fiat, Sergio Marchionne, declara într-un interviu că trebuie să gaseasca un partener pentru a
face faţă crizei financiare, deoarece grupul este prea mic pentru a traversa singur această perioadă. Tot
ca reacţie la criza economică, Fiat va închide toate fabricile din Italia între 15 decembrie şi 11 ianuarie,
urmând ca 48.000 de angajaţi să intre în şomaj tehnic sau să işi ia concedii. În Germania, Volkswagen
a estimat că va suspenda producţia în fabricile germane în perioada Craciunului, aşa cum au anunţat şi
alte companii concurente. Constructorul ceh de automobile Skoda Auto, parte a grupului Volkswagen,
a anunţat la răndul său că va practica, din ianuarie pănă în iunie 2009, o săptamănă de lucru de patru
zile, din cauza scăderii cererii, în principal în pieţele importante din Europa Occidentală. În zilele în
care producţia va fi oprită, salariaţii Skoda Auto vor avea salariul redus cu 25%.

6.2 Piaţa Constructiilor După boom-ul din 2007, piaţa construcţiilor a suferit o cădere fără
precedent, încă de la finele lui 2008, când criza financiară a început să-şi facă simţite efectele. Lipsa
de noi investiţii în sectorul construcţiilor a afectat într-un procent semnificativ firmele de profil, pentru
care contractele încheiate în perioada anterioară au constituit o gură de oxigen importantă. Cu toate
acestea, un număr mare de firme din domeniul construcţiilor şi-au încetat activitatea. Aproximativ

52
100.000 de anagajati din domeniul construcţiilor au fost disponibilizaţi în anul 2009, pe fondul crizei
financiare ce a afectat piaţa imobiliară, spun reprezentanţii Asociaţiei Romăne a Antreprenorilor din
Costrucţii (ARACO). "Casa Sociala a Constructorilor va asigura 75% din salariu pentru aproape
35.000 de angajaţi pănă în luna aprilie, însă dacă nu se întrevede o revigorare a activităţii din
contrucţii, pănă în primavară, aceştia urmează a fi trimişi în şomaj. Aceştia li se vor alatura celor
aproape 70.000 de angajaţi care vor fi disponibilizaţi pănă în luna ianuarie 2009", spune preşedintele
ARACO, Laurenţiu Plosceanu în anul 2009. Numărul angajaţilor din construcţii a scăzut în scurt timp
de la 420.000 la 350.000 de angajaţi. Cel puţin 32% din firmele de construcţii care activează pe piaţa
locală imobiliară au fost afectate grav de criza financiară. Piaţa construcţiilor a scăzut cu 17% anul
trecut, la 9,7 miliarde euro, iar în acest an se va încadra în cel mai bun caz în intervalul 9,5-10 miliarde
de euro, urmând să revină pe creştere în 2012, a spus ieri Laurenţiu Plosceanu, preşedintele ARACO
(Asociaţia Română a Antreprenorilor de Construcţii). Potrivit datelor ARACO, numărul mediu de
angajaţi din sector a scăzut anul trecut cu 14% faţă de 2009, la 317.200 de persoane, productivitatea
lunară s-a comprimat de la 2.657 euro la 2.550 euro pe angajat, dar salariul mediu lunar a crescut de la
1.532 lei la 1.580 lei. INS a raportat săptămâna trecută o cădere pe piaţa construcţiilor în 2010 de
10,7%, acesta fiind sectorul cel mai afectat de criză anul trecut. ARACO a prezentat o serie de
propuneri pentru îmbunătăţirea evoluţiei sectorului, printre care plată creanţelor aferente perioadei
2008- 2010, estimată la circa 750 miliarde de euro.

6.3 Domeniul Bancar : Anul 2009 a fost unul dificil pentru sistemul bancar – economia a
scăzut cu 7.2%, numărul şomerilor a crescut cu 75%, cererea de credite a fost extrem de mică, iar
restanţele la credite aproape că s-au triplat.

53
În acest context, să vedem cum au evoluat profiturile raportate de şase dintre cele mai importante
bănci din Romănia, bănci care împreună deţin 57.7% din piaţa.

BCR – a obţinut în 2009 un profit operaţional de 3,261.5 milioane lei (772 mil. euro), în
creştere cu 32,1% (sau 792.5 miliarde de lei) faţă de sfarşitul anului 2008, în timp ce profitul net
calculate conform standardelor internaţionale de raportare financiară (IFRS) a ajuns la 871.7 miliarde
lei (206.3 mil. euro), în scădere cu 57% faţă de 2008, însă trebuie să ţinem seama de faptul că profitul
din 2008 a fost umflat de vănzarea Asiban. Dacă nu am lua în considerare vanzarea Asiban, profitul
net a scăzut anul trecut cu 43% comparativ cu anul anterior. În 2007, profitul net al BCR a fost de
924.8 milioane lei, iar în 2006 de 756.3 milioane lei. BRD a obţinut un profit brut din exploatare de
2,084 mil. lei (492 mil. euro), în creştere cu 13% faţă de 31/12/2008, în timp ce profitul net consolidat
a ajuns la 812 miliarde lei (192 mil. euro), în scădere cu 40% faţă de 31 decembrie 2008. Profitul a
fost raportat conform standardelor romăneşti de contabilitate (RAS).

De remarcat că şi BRD a obţinut în 2008 un profit suplimentar datorită vănzării Asiban dacă nu
am lua în considerare acest profit, scăderea faţă de 2008 ar fi de 29%. În 2007, profitul net consolidat
al BRD a fost de 932 mil. lei, iar în 2006 de 685 mil. lei. Profitul net al BRD în 2009 calculat conform
IFRS a fost de 230.8 milioane euro, mai mare decăt cei înregistrat de BCR.

54
 Banca Transilvania – profitul brut operaţional înainte de provizionare a fost de 610 milioane
lei, cu 96% mai mare faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent, în timp ce profitul net a ajuns la 61.9
milioane lei, în scădere cu 84% faţă de nivelul din 2008. Dacă nu am lua în considerare vănzarea
Asiban, scăderea ar fi de 65%. În 2007, profitul net a fost uşor sub 200 milioane lei, iar cel din 2006 a
fost de 120 milioane lei (RAS).

Volksbank – în primele nouă luni ale anului trecut a înregistrat un profit brut de 41.6 milioane
euro (IFRS), în creştere cu 43% faţă de primele nouă luni din 2008, iar estimările pentru întreg anul
2009 sunt de 45-48 milioane euro (38-40 milioane euro net, respectiv 160-170 milioane lei). În 2008,
banca a înregistrat un profit brut de 37.8 milioane euro, în creştere cu 54% faţă de 2007. De remarcat
faptul că Volksbank a reuşit anul trecut să obtina un profit mai mare decăt cel din 2008.

Unicredit Tiriac – în primele nouă luni din 2009, profitul net calculat conform IFRS a fost de
252 milioane lei (225 milioane lei conform RAS), în scădere cu 9% faţă de perioada corespunzătoare a
anului trecut, în timp ce profitul operaţional a crescut cu 15%, ajungănd la 465 milioane lei. Pe
întregul anul 2008, Unicredit a raportat un profit net de 352.3 mil lei (216 milioane lei RAS), iar în
2007 profitul net a fost de 261 mil. lei.

Raiffeisen (RZB) – în primele şase luni ale anului trecut, RZB a înregistrat un profit
operaţional de 450 milioane lei (106 milioane euro), egal cu cel din primele şase luni ale anului 2008,
în timp ce profitul net a fost de 224 milioane lei (52.6 milioane euro), cu 28.9% mai mic decăt cel
înregistrat în aceeaşi perioadă a anului anterior. Pentru întreg anul 2009, RZB estima că va obţine un
profit net în jurul a 400 milioane lei, în scădere cu 30-35% comparativ cu profitul net din 2008, care s-
a ridicat la 165 milioane euro (610 milioane lei). În 2007, profitul net a fost de 314.5 milioane lei.
Datele sunt calculate conform IFRS (Standarde Internaţionale de Raportare Financiară).

6.4 Piata Imobiliarelor. Criza financiară internaţională afectează şi piaţa imobiliară şi

domeniile conexe din ţara noastră, a declarat, presedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din
Romănia, Florin Pogonaru. "Dupa scăderea preţurilor apartamentelor vechi, piaţa imobiliară se
confruntă cu o nouă problemă, aceea ca apartamentele de lux nu se mai vând la fel de bine. De
asemenea, va continua să scadă cererea pentru apartamentele care au o locaţie periferică. În funcţie de
căt de proastă va fi locaţia, cu atăt va scădea preţul apartamentului respectiv", a afirmat preşedintele
AOAR. Există dezvoltători imobiliari, în prezent, care au oferit finanţare de 20 la sută şi care încearcă

55
să obţină refinanţare de la bănci, potrivit declaraţiilor lui Florin Pogonaru. "Construcţiile, amenajările
interioare şi restul domeniilor secundare pieţei imobiliare vor fi afectate de criza financiară. Deja a
scţzut cifra de afaceri a companiilor din toate domeniile ce ţin de piaţa imobiliară", a menţionat
reprezentantul AOAR, Monica Tatoiu. Sectoarele care au generat creşteri economice sunt cele care au
avut şi au nevoie de finantare, pe care o obţin de la bănci, potrivit acesteia. Aceste bănci aduc bani din
activitatea băncilor mame din străinatate. Vin zile şi mai grele pentru piaţa imobiliară din România,
dacă guvernul va aproba măsurile de criză propuse. Pe o piaţă şubrezită, astfel de măsuri drastice nu
pot conduce decât spre o scădere a tranzacţiilor, şi aşa puţine, în această perioadă, apreciază jucătorii
din piaţă.

6.5 Pietele de Lux. Vanzarile de produse şi servicii de lux din Romănia au scăzut în perioada
iulie septembrie 2009 cu 5-8% faţă de perioada similară din 2008, din cauza crizei financiare
internaţionale, fluctuaţiilor valutare şi a blocajului din piaţa imobiliară, potrivit unui studiu al CPP
Management Consultants. "Romănii cu posibilităţi financiare sunt mai precauţi în ceea ce priveşte
achiziţia anumitor produse şi servicii. Cele mai afectate segmente ale pieţei locale de lux sunt cel auto,
al ceasurilor şi accesoriilor (genţi şi articole de piele), dar şi segmentul produselor de mobilier şi
design interior", se arată în studiul CPP Management Consultants. Pe domeniul auto de exemplu,
intrarea Ferrari şi Bentley pe piaţa romăneasca nu au dus la o creştere a vănzarilor de maşini de lux, ci
a fost în primul rănd una de imagine, susţin reprezentanţii CPP. Aceştia estimează ca industria luxului
va fi afectată şi în perioada sărbătorilor, cănd vor fi înregistrate scăderi cu pănă la 5-7% în comparaţie
cu aceeaşi perioada a anului trecut. Totuşi, criza financiară nu a influenţat negativ evoluţia unor
segmente precum cel al bijuteriilor, romănii fiind conştienti de siguranţa investiţiei în aur şi pietre
preţioase, sau cel al cţlţtoriilor şi vacantelor de lux. Aceasta tendinţă este remarcată şi la nivel
internaţional, destinaţiile exotice înregistrănd chiar creşteri ale cererilor de rezervări. De asemenea, pe
termen lung vor fi în continuare de succes investiţiile în francizele unor branduri celebre internaţionale
ce nu sunt încă prezente în Romănia, consideră reprezentanţii CPP. "Un alt domeniu extrem de atractiv
este cel al pieţei de produse organice (bio), o serie de marci internaţionale fiind interesate de Romănia.
Este vorba despre supermarket-uri, restaurante şi cafenele cu produse exclusiv organice", se mai arată
în comunicatul CPP. CPP Management Consultants Ltd este o companie central şi est europeană
specializată în industria de lux. CPP actionează ca o interfaţă între marile brand-uri de lux mondiale pe
de o parte şi investitori locali interesaţi în a dezvolta o afacere în acest domeniu, în special prin
francizare.

56
 CAPITOLUL VII.

ANALIZA COMPARATIVA CRIZA 1929 - 2008

Vorbind despre purgatoriul prin care trece acum economia mondială, tot mai mulţi analişti
invocă Marea Depresiune din anii ’30. Deşi specialiştii subliniază, prudenţi, că “fiecare criză e
diferită”, există totuşi câteva interesante elemente comune.

7.1 Industria, Agricultura şi sistemul bancar

Între 1928 şi 1933 valoarea producţiei industriale a scăzut la jumătate, de la 60.9 la 32.5 miliarde lei,
numărul angajaţilor din industria prelucrătoare s-a redus cu 25%, de la 207.000 în 1928 la 152.000 în
1932, iar numărul întreprinderilor a scăzut de la 3,966 la 3,487.

În aceasta perioada, venitul naţional pe cap de locuitor a scăzut cu 56%, de la 11,000 lei la 4,800 lei
(în SUA, PIB-ul a scăzut cu peste 40%), iar valoarea producţiei agricole a scăzut de la 109 miliarde lei
în 1929 la 48.6 miliarde lei în 1933, aceasta scădere fiind generată de prabuşirea preţurilor. Ca volum,
productia agricolă a crescut cu 29%. De remarcat că agricultura genera o valoare cu ~50% mai mare
decăt industria.

Dupa cum se poate observa, scăderea producţiei industriale a fost mult mai mare decăt scăderea
numărului de muncitori, însă limitarea concedierilor a fost posibilă datorită scăderii masive a salariilor.

În 1929, fondul anual de salarii aferent celor 207.000 de muncitori din industria prelucrătoare a fost de
7.7 miliarde lei, ceea ce înseamnă că un muncitor căstiga în medie 3.100 de lei lunar (18-19 dolari).

Patru ani mai tarziu, respectiv în 1933, fondul de salarii a ajuns la 5 miliarde lei, salariul mediu lunar
fiind de 2.250 lei, cu 27% mai mic decăt cel din 1928, aceasta scădere fiind mai mică decat în cazul
Germaniei spre exemplu, ţara în care între 1929 şi 1932, salariul mediu a scazut cu 35%.

57
În ceea ce priveşte evoluţia preţurilor, supraproducţia a determinat o scădere semnificativă a acestora,
astfel ca preţurile produselor industriale s-au redus cu 37.9% iar a celor agricole cu 55.1% (pretul
grăului a scazut cu 70%, iar cel al porumbului cu 80%). În cazul petrolului (Romănia era o mare
exportatoare de petrol la momentul respectiv, ocupănd locul 7 în lume), scăderea preţului a fost de
peste 75%, în timp ce producţia a crescut de la 4.8 la 7.3 milioane tone.

Sistemul bancar a fost de asemenea greu lovit de criză, numărul băncilor scăzând de la 1097 în 1929 la
873 în 1933 şi 491 în 1939, în timp ce totalul activelor a scăzut de la 122.8 miliarde lei în 1929 la 82
miliarde lei în 1933, crescănd apoi la 136 miliarde lei în 1939. În acelaşi timp, în perioada `29-`33,
capitalul social al băncilor s-a redus de la 11.2 la 9.5 miliarde lei.

În 2009, producţia industrială s-a redus cu 4.7% ca volum şi a crescut cu 3.2% în preţuri curente, iar
volumul producţiei agricole a scăzut cu 0.4%, scăderea calculată în preţuri curente fiind de 11.3%.
Acum, industria genereaza o valoare de aproape 4 ori mai mare decăt agricultura.

Pe de altă parte însă, în sectorul industrial numărul angajaţilor care şi-au pierdut locurile de muncă
doar în ultimele 15 luni a ajuns la 17.5% din totalul personalului (-270.000 de persoane), iar trendul de
scădere va continua cel puţin în primul trimestrul al anului curent.

Dupa cum se poate observa, scaderea numarului de angajaţi este mai mare decăt scăderea producţiei
industriale (situaţie inversă faţa de ceea ce s-a întamplat în timpul crizei interbelice), însa companiile
nu au scăzut salariile, preferând să concedieze personal.

În acelaşi timp, PIB-ul a scăzut cu 7.1% ca volum şi a crescut cu 2.8% calculat în preţuri curente, iar
în acest an cele mai pesimiste prognoze indica o posibila stagnare faţă de 2009.

7.2 Comertul exterior

În Romănia interbelica exporturile erau (mult) mai mari decăt importurile, situaţie complet diferită fată
de cea din prezent. În 1929, valoarea exporturilor a fost de 58.6 miliarde lei iar a importurilor de
aproape 30 miliarde, principalele produse exportate fiind cerealele şi petrolul (80% din total
exporturi).

Dupa patru ani de criză şi scădere dramatică a preţurilor, în 1933 exportul a ajuns la o valoare
de 25.9 miliarde lei (-55.8%) iar importul la 14.2 miliarde (-52.7%), excedentul comercial înregistrat

58
în toţi aceşti ani permiţănd Romăniei să facă faţă retragerilor de capitaluri străine care au avut loc în
perioada crizei.

În 2009, valoarea exporturilor a fost de 29 miliarde euro, în scădere cu 13.9% faţă de 2008, în timp ce
importurile au scăzut cu 32.3%, ajungănd la 38.8 miliarde euro.

Daca am compara cele doua perioade, am observa că în anii crizei interbelice, scăderea valorica a
comerţului exterior a avut loc pe fondul prăbuşirii preţurilor (ca volum exporturile nu au scăzut, ci
dimpotriva au crescut – exporturile de petrol au crescut cu 140%, iar cele de cereale cu 100% între
1928 şi 1933), în timp ce anul trecut, scăderea a avut loc ca urmare a reducerii semnificative a cererii
externe.

7.3 Executia bugetară şi datoria externă

Scăderea puternică a venitului naţional a generat şi o scădere semnificativă a veniturilor

bugetare, astfel că acestea s-au redus de la 32.8 miliarde lei în 1928 la 18.4 miliarde. lei în 1934 (-
43.9%), deficitul bugetar în anul 1932 fiind de 5.7 miliarde lei, ceea ce însemnă că guvernul a cheltuit
cu aproape 25% mai mult decăt a încasat.

De remarcat faptul că cheltuielile bugetare au scăzut cu 40% pe timpul crizei, aceasta reducere
având loc pe fondul reducerii în trei valuri a salariilor în sectorul bugetar (au existat trei curbe de
sacrificiu), fiecare dintre aceste trei valuri presupunănd concedieri şi scăderea salariilor cu căte 10-
20%.

Concomitent cu reducerea cheltuielilor a crescut gradul de fiscalizare (au crescut taxele), de la 20.6%
în 1928 la 28.3% în 1930, detalii alăturat (urmariţi evoluţia încăsărilor bugetare în timpul celor doua
crize – criză din 2009 a fost “parfum” comparativ cu cea din `29-`33).

Spre comparaţie, în 2009 guvernul a cheltuit cu 22% mai mult decăt a încasat, deşi încăsările la
buget au scăzut în termeni nominali cu doar 5.4% faţă de anul anterior. Unde ar fi ajuns deficitul
bugetar dacă veniturile ar fi scăzut nu cu 5.4%, ci cu 10 sau 20%?

Cum a fost finanţat deficitul bugetar în timpul crizei interbelice? În 1929, guvernul a contractat un
“imprumut de stabilizare” în valoare de 100.7 milioane dolari (16.8 miliarde lei) la o dobăndă reală de

59
8.98% pe an, Romănia garantănd această sumă cu veniturile monopolurilor statului. Acest imprumut
nu a fost însă suficient, astfel că în 1931 a mai fost contractat un “împrumut de dezvoltare” în valoare
de 1.325 miliarde franci francezi (8.68 miliarde lei) la o dobăndă reala de 10.235%, toate aceste
împrumuturi ducănd datoria publică la 175.6 miliarde lei (la 1 ianuarie 1934), din care 23 miliarde cea
internă şi 152.6 miliarde cea externa. În 1934, datoria totala era de zece ori mai mare decăt veniturile
bugetare.

La sfarşitul anului 2009, datoria publică reprezenta echivalentul a 29.29% din PIB, în creştere
semnificativă fata de sfarşitul anului 2008 când procentul era de doar 21.8%. Anul trecut statul s-a
împrumutat masiv de pe piaţa internă, contractănd şi un imprumut de 20 miliarde euro de la FMI.

CAPITOLUL VIII

CONCLUZIE

Impactul marii crize din perioada 1929-1933 asupra economiei romănesti a fost unul
semnificativ – în Enciclopedia Romaniei se arată că odata cu declanşarea crizei mondiale, economia
romăneasca începe să piardă anual între 12 şi 25 miliarde lei stabilizaţi, pierderea totală în perioada
1930-1938 însumănd nu mai puţin de 159 miliarde lei stabilizaţi. Pentru comparaţie, bugetul de stat în
anul fiscal 1935-1936 s-a ridicat la 21 miliarde lei.

Comparativ cu ceea ce s-a întamplat în perioada interbelica, actuala criza prin care trece
Romănia pare una extrem de “soft”, fiind mai mult o corecţie după creşterile semnificative din anii
anteriori.

Pe de alta parte, este demn de remarcat faptul că în condiţiile reducerii veniturilor bugetare la
jumătate, cele 10 guverne care s-au succedat la conducerea ţării între 1929 şi 1933 au reuşit sa ţină
deficitul bugetar sub control şi la valori similare cu cel înregistrat anul trecut, deşi scăderea economică
de 7.1% înregistrată în 2009 nu se compara cu scăderea economică de peste 50% înregistrată în
perioada `29-`33.

Mai mult, cele trei curbe de sacrificiu au generat un număr de 370 de greve şi 850 conflicte de
muncă mai mici în anii marii crize, în timp ce anul trecut în Romănia a fost linişte, însă asta s-a
întamplat pentru ca reformele au fost întarziate din cauza campaniei electorale.

60
Bibliografie

o Anghelache C, Romănia 2009 - starea economica în criza profunda, editura Economica,

Bucuresti, 2010;

o Bunescu, P., Creditul bancar în conditiile crizei economico-financiare globale. Situatia din
Romănia, 2009;

o www.zf.ro;

o www.bnr.ro;

o www.ziare.ro.

o http://www.crizalovesteacum.ro/dictionar.xhtml

o http://www.ziare.com/economie/stiri-economice/

o http://www.ziare.com/afaceri/insolventa/vezi-cate-firme-au-dat-faliment-in-2010-
coface1090477

o http://www.bloombiz.ro/business/

o http://mojob.businesslive.ro/ro/articole-detalii/

61
o http://www.ziarulfaclia.ro

o http://www.editiaspeciala.com/Social/

o http://www.ziare.com/economie/criza-economica-romania/

o http://www.gandul.info/financiar/

o http://businessday.ro/

o http://gandeste.org/politica/

o http://fsanp.ro/index.php/

o http://www.bizcity.ro/stiri/

o http://www.ziarulimobiliar.ro/

o Kazuo Inamori „Pentru oameni şi profit’’ – O filozofie a afacerilor secolului XXI (Editura
Economică, Bucureşti, 1998)

o Ciobanu Ghe.- Burse de valorii tranzacionarea la bursăEditura Economică,Bucure ti, 1997;

o Dragotă V.- Pie ei sisteme financiare, Editura ASE, Bucureti, 2008;

o Stoica V.- Pie e de capitali produse bursiere, Editura Universitară, Bucureti, 2006;

o Voinea Ghe.- Mecanismei tehnici valutarei financiare, Editura Sedcom Libris, Iai

o Ioan Bulborea – Macroeconomie vol II, Editura Pro Universitaria, partea a II –a, Bucuresti,
2006

o www.jurnalulnational.ro, Articol: “Ion Iliescu: Pe firul celei mai periculoase crize

economice”, 29/04/2009

o http://khris.ro/index.php/01/2009/marea-criza-economica-din-perioada-1929-1933/

o http://crizafinanciară.com

o http://www.rubinian.com/, Dictionar online,Dictionar juridic Rubinian

62