Nichita Stanescu este considerat a fi unul dintre inovatorii limbajului poetic 

in literatura
romana alaturi de Mihai Eminescu si Tudor Arghezi. Astfel, conform opiniei lui Eugen
Lovinescu, Nichita Stanescu schimba sensul si planul speculatiei poetice, lirismul sau
fiind „neasteptat si atenteaza” la intelegerea cititorului. Nicolae Manolescu surprinde, de
asemenea, in poezia stanesciana „o răsturnare de percepții”, „o metafizica a
realului si o fizica a emotiilor”.

Nichita Stanescu este considerat a fi unul dintre inovatorii limbajului poetic in literatura
romana alaturi de Mihai Eminescu si Tudor Arghezi. Astfel, conform opiniei lui Eugen
Lovinescu, Nichita Stanescu schimba sensul si planul speculatiei poetice, lirismul sau
fiind „neasteptat si atenteaza” la intelegerea cititorului. Nicolae Manolescu surprinde, de
asemenea, in poezia stanesciana „o rasturnare de perceptii”, „o metafizica a
realului si o fizica a emotiilor”.Nichita Stanescu este reprezentant al generatiei anilor
'60, exprimandu-si epoca si contribuind in mod decisiv la constituirea ei prin ideologia sa
poetica.

Scrierile sale apartin curentului neomodernism, curent literar dezvoltat in a doua

jumatate a secolului al XX-lea care isi propune sa realizeze o literatura ce reia
formule si modele moderniste intr-o varianta inedita. Aceasta reinnodare a legaturilor cu
perioada modernismului se realizeaza atat prin utilizarea formulelor de expresie
moderniste, a limbajului ambiguu, a metaforelor subtile, a imaginilor insolite cat si prin
reflectie filozofica, ironie si intelectualism.

Dificultatea liricii lui Nichita Stanescu si incantarea pe care o produce, provin din
modul in care ea contrariaza permanent asteptarile cititorului. Perceperea abstractiilor
ca avand o existenta concreta si preschimbarea lucrurilor concrete in abstractii,
aceasta inversare a raporturilor, reprezinta o caracteristica proeminenta a poeziei lui
Nichita Stanescu. In conceptia lui, poezia e vie: „se naste din imaginatia poetului si se
hraneste cu imaginatia cititorului”. Poezia devine o tulburatoare cunoastere de sine si o
comunicare cu sinele. Fiind permanent orientat spre comunicare si simtindu-se tradat
de cuvinte, Nichita Stanescu incearca sa gaseasca niste combinatii sintactico-metaforice
pe care le numeste „necuvinte”.

Poezia „Leoaica tanara, iubirea” este cuprinsa in volumul „O viziune a sentimentelor'

aparut in 1964. Acest volum face parte din prima etapa a creatiei stanesciene, o etapa a
exuberantei, a tineretii si are ca tema centrala dragostea ca stare de certitudine.

Asadar, tema centrala a poeziei este iubirea, vazuta ca un sentiment care poate defini
existenta. Intregul text este o metafora ampla pentru modurile de manifestare ale
iubirii, sentiment de energie si vibratie continua. Metafora centrala este explicata chiar
din titlu prin intermediul apozitiei „iubirea”, deoarece acest sentiment este vazut sub
forma unui animal de prada agresiv, o „leoaica tanara”.
Putem distinge patru secvente ale acestei povesti de intalnire cu iubirea, urmarindu-se,
pe rand, schimbarile si metamorfozele prin care trece cel care a cunoscut iubirea.

Prima strofa prezinta propria descoperire a iubirii de catre eul liric (pronumele la
persoana I singular „mi”, „ma”, „m” fiind marci ale prezentei eului liric). Prin utilizarea
mijloacelor artistice iubirea este materializata, imaginile artistice create prezinta totul ca
pe o aventura. Sentimentul apare brusc („mi-a sarit in fata”), in mod neasteptat,
luandu-l prin surprindere si fara a-i oferi timp sa reactioneze in vreun fel. Abia dupa ce
este afectat, eul liric realizeaza ca il „pandise-n incordare mai demult'. Decticul temporal
„demult” arata timpul indelungat al urmaririi, iubirea fiind in asteptarea momentului
prielnic pentru „a ataca”. Prin adverbul „azi” prezent in ultimul vers al strofei se poate
observa ca momentul prielnic este chiar acum, in prezent. Forta devastatoare cu care
actioneaza, duritatea sunt redate prin versul „Coltii albi mi i-a infipt in fata”. Iubirea se
manifesta intr-un mod violent („m-a muscat”) lasand urme, unele chiar vizibile („de
fata”) transformarea fiind deci ireversibila.

Cea de-a doua strofa poate fi interpretata ca o descriere cosmogonica. Schimbarile

produse in interiorul eului liric determinate de aparitia unui nou sentiment, iubirea,
produc schimbari la nivelul exteriorului. Aceste schimbari sunt la fel de bruste („Si
deodata”), iar eul liric resimte acum tot exteriorul, sentimente de ameteala si confuzie
punand stapanire asupra lui. Forta agresiva a iubirii modifica realitatea, re-ordoneaza
lumea dupa propriile-i legi intr-un joc al cercurilor (simbol al perfectiunii): „Se facu un
cerc, de-a-dura,/ cand mai larg, cand mai aproape,/ ca o strangere de ape.” Acest nou
univers este creat in jurul eului liric, el fiind nucleul.

Simturile-i sunt exacerbate caci „privirea-n sus tasni” iar „auzul o-ntalni/ tocmai langa
ciocarlii”. Amestecul de senzatii, combinarea echivoca a simturilor dau nastere unei alte
viziuni asupra lumii.

Transformarea propriei interioritati este descrisa in cea de-a treia strofa prin modificarile
fizice suferite. Cel care a fost „afectat” de iubire nu se mai recunoaste pe sine, totul
este schimbat, diferit: „Mi-am dus mana la spranceana,/ la tampla si la barbie,/ dar
mana nu le mai stie.”

In ultima stofa timpul este incetinit, iubirea avand acum o miscare lina, („aluneca-
n nestire”). Nimic nu este concret, tangibil. Starea data de iubire este asemanata cu un
miraj prin sintagma „desert in stralucire”. In continuare sentimentul care a pus
stapanirea asupra eului liric este surprinzator, avand „miscarile viclene”, asa cum a fost
si aparitia lui. Ultimele doua versuri, „inca-o vreme,/ si-inca-o vreme”, arata continuitatea
sentimentului, durata sa imposibil de definit. Prin punctele de suspensie utilizate la
sfarsitul poeziei, finalul este deschis lasand loc mai multor interpretari. Seductia poate fi
reluata oricand, fie din perspectiva aceleiasi iubiri, fie din perspectiva altei iubiri.

Asadar, in conceptia lui Nichita Stanescu, iubirea este un act fundamental. Dupa cum se
observa si in textul propus, el este capabil sa conduca la schimbarea radicala a alcatuirii
interioare, la o metamorfoza definitiva a fiintei. Dragostea genereaza o stare de
fascinatie, hipnotica, convertita in experienta unica. Prin revelatia iubirii timpul se
comprima, se „sparge” facand loc eternitatii.