C.

NEGRUZZI – ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL

- nuvelă istorică –
- curent literar: ROMANTISM –

C. Negruzzi este întemeietorul nuvelei istorice româneşti, creatorul prozei epistolare,

Negru pe Alb, şi iniţiatorul prozei caracterologice, Fiziologia provinţialului. Om al veacului
său, care ilustrează cu strălucire spiritul paşoptist, capodopera creaţiei sale este considerată
nuvela de inspiraţie istorică – Alexandru Lăpuşneanul.
Nuvela este o operă epică în proză cu o acţiune mai amplă, cu un conflict consistent şi
personaje caracterizate complex. Acţiunea este, de regulă, concentrată în jurul unui personaj
principal. Nuvela istorică evocă într-un spaţiu epic concentrat o anumită epocă, o
personalitate istorică, completând realitatea, sursa documentară din cronici, letopiseţe,
mărturii cu ficţiunea pentru a realiza transferul realului în literatură.
Alexandru Lăpuşneanul apare în revista Dacia literară, în anul 1840, fiind prima
nuvelă istorică românească, dar şi o ilustrare a direcţiilor tematice deschise de Introducţia lui
M. Kogălniceanu. Opera este produsul unei literaturi preromantice româneşti prin inspiraţia
din istoria naţională, temă, conflict, prezenţa eroului excepţional aflat în situaţii deosebite,
antiteza ca procedeu artistic utilizat în construcţia personajelor, redarea culorii epocii în
descrieri cu valoare documentară, a gesturilor şi replicilor memorabile.
Titlul situează în centrul naraţiunii personajul care polarizează interesul epic şi
mesajul operei, erou literar de mare forţă, complex, viu. Forma articulată a numelui redă
culoarea epocii, fiind un arhaism morfologic. Tema istoriei se dezvoltă prin evocarea unui
episod de ev mediu românesc şi anume cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu
vodă (1564 -1569). O temă secundară, de factură romantică, este cea a destinului unui tiran,
urmărind mărirea şi prăbuşirea acestuia, evoluţia de la orgoliu şi cruzime la singurătate şi la
teroarea de a fi neputincios în faţa morţii.
Din punctul de vedere al perspectivei narative, nuvela se remarcă prin obiectivitate,
naratorul este omniscient şi prezintă evenimentele sobru, detaşat, la persoana a III-a, inserând
totuşi mărci ale subiectivităţii cu scopul de a ilustra atitudinea dezaprobatoare: mârşavul
curtean, deşănţată cuvântare, urâtul caracter etc.
Compoziţional, nuvela este alcătuită din patru capitole, ce au concentrarea actelor
unei piese de teatru şi un motto semnificativ: Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu, reprezentând
cuvintele domnitorului hotărât să recapete tronul Moldovei, un răspuns sugestiv la sfatul
boierilor de a renunţa la intenţia sa; Ai să dai samă, doamnă este replica văduvei unui boier

1
ucis de Lăpuşneanu, ameninţare directă pentru doamna Ruxanda, soţia domnitorului; Capul
lui Moţoc vrem devine răspunsul mulţimii asuprite, venită la curte pentru a cere dreptate; De
mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu – cuvintele de ameninţare ale lui Lăpuşneanu, aflat
pe patul de suferinţă, după o criză mistică în care ceruse să fie călugărit.
Principiul de compoziţie este cel cronologic; singura abatere de la acest principiu este
secvenţa retrospectivă din capitolul al doilea în care se evocă destinul urmaşilor lui Petru
Rareş, episod încheiat cu motivaţia căsătoriei lui Lăpuşneanu cu domniţa Ruxanda. Motourile
subliniază natura conflictului dezvoltat în fiecare capitol. Formularea lor ca replici ale unor
personaje evidenţiază faptul că scriitorul adoptă ca modalitate de narare reprezentarea.
Viziunea artistică se structurează pe două planuri. Principalul plan este cel epic, având
drept centru de iradiere figura lui Lăpuşneanu, al cărui destin este urmărit în ultimii cinci ani
de domnie şi de viaţă. Acest plan este dinamizat de conflicte puternice, exterioare (conflict
puternic între boieri şi vodă) şi interioare (conflict psihologic, generând zbuciumul lăuntric al
domnitorului în ultimul capitol, dar şi conflictul moral trăit de doamna Ruxanda). În acest
plan-cadru se conturează un conflict social între norodul mereu jefuit şi jefuitorii, care, în
conştiinţa mulţimii, iau chipul lui Moţoc, marele vornic care strânge birurile.
Incipitul şi finalul textului sunt succinte, apropiate de stilul cronicarilor. Scrierea
debutează cu referiri la contextul politic care prefaţează întoarcerea lui Lăpuşneanu, marcând
dorinţa de răzbunare a acestuia, iar finalul se constituie ca o concluzie obiectivă, aşteptată de
cititor: Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria
Moldaviei.
Expunerea este sobră, prezentarea prin dialog are un ton dramatic, personajele sunt
stilizate expresiv. Momentele subiectului se organizează clasic, într-un crescendo dramatic,
urmărind regulile echilibrului şi ale simetriei compoziţionale.
Expoziţiunea îl prezintă pe Alexandru Lăpuşneanu revenit în Moldova pentru a-şi
relua tronul, după ce l-a învins pe Ştefan Tomşa. Înlăturat de la domnie prin trădările
boierilor, domnitorul este întâmpinat de aceştia la graniţă pentru a fi convins să renunţe.
Personajele secundare sunt vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici,
cei care îi spun: Norodul nu te vrea, nici nu te iubeşte.
Intriga este determinată de hotărârea lui Lăpuşneanu de a reveni la tron, de răspunsul
ferm: Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu (…)şi dacă voi nu mă iubiţi eu vă iubesc pre voi (…).
Să mă întorc?Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt. Se conturează deja liniile
conflictului susţinut prin confruntarea domnului feudal, autocrat cu boierii ce i se opun. Dacă

2
Moţoc este linguşitor, dispus la compromis cu puterea, deci şi la trădare, tinerii boieri
Spancioc şi Stroici rămân dârji, consecvenţi în hotărârea lor de a-l înfrunta pe Lăpuşneanu.
Desfăşurarea acţiunii acumulează gradat fapte semnificative; domnitorul începe şirul
răzbunărilor, pedepseşte boierii, trezind ura şi dorinţa de răzbunare. Episodul central al
capitolului al doilea este dramatizat prin dialogul dintre Lăpuşneanu şi soţia sa, doamna
Ruxanda. Apariţia doamnei în sala tronului prilejuieşte inserţia unei secvenţe retrospective, în
care se evocă destinul Ruxandei şi al fraţilor ei. Această secvenţă are o dublă finalitate
estetică; ea conferă autenticitate evenimentelor şi are un rol important în caracterizarea
personajelor, instituind o antiteză romantică între Lăpuşneanu şi gingaşa Ruxanda. Dialogul
cu soţul ei are funcţie de caracterizare; prin rugămintea pe care i-o adresează lui Lăpuşneanu,
aceea de a înceta cu omorurile, se dezvăluie un conflict de natură morală, trăit intens de către
buna doamnă.
Al treilea capitol ilustrează punctul de maximă intensitate al dramei, veritabil act de
tragedie shakesperiană, cu aspectul lui mai întâi festiv, apoi sângeros. Capitolul conţine trei
momente dramatice: Discursul rostit de domnitor la slujba de la Mitropolie, prin care invită
boierii la ospăţul de la curte, scenă fictivă, inventată de autor. Îmbrăcat cu toată pompa
domnească, Lăpuşneanu ascultă cu smerenie slujba, se închină la icoane, îşi cere iertare
pentru sângele vărsat, moment al disimulării supreme.
Masacrul de la palat, în timpul ospăţului, aduce moartea celor 47 de boieri. Cruzimea
şi sarcasmul cu care se prezintă piramida de capete aşezate după ranguri şi demnităţi, tabloul
luptei boierilor pe viaţă şi pe moarte au ceva din grandoarea picturilor romantice ale lui
Delacroix.
Epilogul capitolului reprezintă punctul culminant. Masa de ţărani şi de târgoveţi se
adună la palat nemulţumită şi agitată. Dialogul domnitorului cu Moţoc accentuează
dramatismul scenei, desăvârşind trăsăturile de caracter ale lui Lăpuşneanu – luciditatea,
cruzimea în opoziţie cu umilinţa şi laşitatea boierului. Moţoc este predat mulţimii ca pedeapsă
pentru trădare, fără ca sabia domnitorului să se fi mânjit de sânge.
Deznodământul prezintă moartea lui Lăpuşneanu, otrăvit de Spancioc şi Stroici, cu
complicitatea doamnei Ruxanda şi a mitropolitului Teofan. În delirul frigurilor eroul se simte
vinovat de cruzimile săvârşite şi îi cere mitropolitului să-l călugărească. Când îşi revine, îşi
pierde controlul şi îi ameninţă pe toţi: M-aţi popit voi, dar de ma voi scula, pre mulţi am să
popesc şi eu. Îngrozită, doamna Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc şi îi pune otravă în
băutură; chinurile fiinţei sunt cutremurătoare: se zvârcolea în spasmele agoniei, spume făcea

3
la gură, dinţii îi scrâşneau şi ochii sângeraţi se holbaseră, până când îşi dete duhul în mâinile
călăilor lui.
În ceea ce priveşte limbajul prozei narative, se remarcă prezenţa arhaismelor; spahii,
vornic, spătar, junghi, pre etc. prin care este conturată culoarea locală a textului. Stilul
autorului este concis, sobru, simplu, folosind puţine mijloace artistice.
Gradaţia dramatică, maxima concentrare, simetria episoadelor evocate din istoria
Moldovei, reprezintă trăsăturile esenţiale ale acestei construcţii epice. Viziunea realistă asupra
trecutului istoric, relieful caracterelor, construcţia epico-dramatică fac din opera Alexandru
Lăpuşneanul o nuvelă memorabilă a literaturii române, care ar fi devenit o scriere celebră ca
şi ,,Hamlet” dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale. (G.
Călinescu)