PRĂBUŞIREA COMUNISMULUI

1. BLOCAJUL PUTERII „A reforma” fără „a revizui”

În sistemul comunist Uniunea Sovietică a rămas cu o poziţie dominantă, chiar dacă
uneori contestată. Dispariţia lui Stalin în 1953 a avut efecte care s-au propagat în întreg
sistemul, nu s-a schimbat sistemul ci doar metodele folosite în interiorul său. Fenomenul a
fost cunoscut sub numele de destalinizare, regimul sovietic dorind o consolidare internă şi o
despărţire de greşelile fostului conducător, arătându-se gata să profite de cooperarea cu lumea
occidentală. Esenţa şi obiectivele lui rămâneau neschimbate. Liberalizarea preconizată de
succesorul lui Stalin, N.Hruşciov în forma concretă a relaxării represiunii şi a toleranţei faţă
de o eventuală opoziţie lua naştere.
Propagată în sistem această liberalizare riscă să treacă peste limitele gândite la
Moscova: o liberalizare care eventual să îmbunătăţească regimul, nu să nege şi cu atât mai
puţin să-l înlăture.
Acesta este cadrul în care evoluează formele specifice de comunism cu deschidere
spre naţional-comunism – un fenomen dintre cele mai interesante şi cu prelungiri în perioada
posttotalitară, este cazul comunismului iugoslav, al revoltei maghiare din 1956 reprimată de
puterea sovietică, este cazul Cehoslovaciei sub conducerea lui Alexandr Dubcek în 1968,
represiunea sovietică fiind promptă de fiecare dată din punct de vedere tehnic.
Proiectul lui Hruşciov este impus de circumstanţe şi se supune impulsurilor izbucnite
dintr-o serie de dificultăţi decât unei gândiri serioase şi colective a ideologiilor şi experţilor,
el tinde mai mult să îndrepte defectele sistemului decât să modifice angrenajele.
Pentru a se impune Hruşciov nu găseşte alt mijloc mai bun decât acela de a participa
activ la elaborarea unor măsuri care să pună capăt terorii – eliberarea mai multor milioane de
prizonieri din Gulag, desfiinţarea autonomiei serviciilor de securitate şi procedeelor speciale
de justiţie, toleranţa acordată dezbaterilor de idei şi denunţarea răsunătoare a crimelor
staliniste. Dar nu se limitează numai la atât, manifestând foarte repede o dorinţă reformistă în
mai multe domenii cheie, printre care si economia. În această privinţă el privilegiază două

1
măsuri urgente: împiedicarea distrugerii complete a agriculturii şi înlăturarea penuriei de
bunuri de consum la oraşe.
Până în 1958 s-a depus un efort deosebit pentru mărirea preţului produselor
achiziţionate de stat de la colhozuri. În cinci ani 1953-1958 preţul cerealelor creşte de la
indicele 236 la 695, pentru lapte de la 202 la 404, pentru carne de la 385 la 1175 şi pentru
ansamblul producţiei vegetale şi animale de la 154 la 296. aceste creşteri conjugate cu
diminuarea taxelor permit o sporire apreciabilă a veniturilor ţăranilor. În paralel pentru a
răspunde unei producţii insuficiente de cereale Hruşciov pledează în cadrul programului
„Pământuri necultivate” din Kazahstanul de Nord, Siberia, Altai şi din sudul Uralului, la o
creştere a suprafeţei însămânţate. În două faze 37 milioane de ha din 1953 până în 1956, apoi
22,2 milioane ha de teren arabil din 1959 până în 1963 au fost câştigate pentru cultură.
Datorită acestor iniţiative şi totodată datorită condiţiilor climaterice favorabile producţia
agricolă cunoaşte cea mai ridicată rată de creştere din toată istoria Uniunii Sovietice cu 7,4%
pe an din 1954 până în 1959.
Proiectul reformist a lui Hruşciov nu se reduce numai la dimensiunea economică. La
cel de al 12-lea Congres al PCUS oct. 1961 el declara că doreşte dezvoltarea organelor de
stat, dorea un stat mai puţin birocratic şi mai puţin centralizat care să devină astfel mai
eficient din punct de vedere economic, în acest sens trebuie interpretată decizia sa din 1957
de a suprima ministerele industriale centrale cu excepţia Armamentului, Chimiei şi
Electricităţii şi de a repartiza sarcinile acestora la aproximativ 150 Consilii economice
regionale. O operaţie de restructurare administrativă vizând consolidarea legăturilor
orizontale dintre unităţile productive.
Hruşciov nu se sprijină numai pe Partid pentru a relansa sistemul ci pe întreaga
societate, el manifestă o strategie a contactului direct cu cetăţenii.

2
 2. DEZINTEGRAREA IMPERIULUI COMUNIST

A. Relansarea comunismului

În timp ce fiecare stat este preocupat de găsirea unor remedii pentru dificultăţile
interne, în special economice, sistemul gravitaţional ce guvernează universul comunist se
dereglează complet în câţiva ani 1958-1963. trei state din 11 se desprind succesiv de zona de
atracţie sovietică: Iugoslavia 1958, Albania 1961 şi China în 1963. deşi fiecare dintre aceste
rupturi are cauzele sale proprii, există totuşi un contencios comun în raport cu Uniunea
Sovietică.
Deşi mult timp ascunse, dezbinările din interiorul blocului sunt vechi, multe dintre
litigii avându-şi rădăcinile chiar din perioada instalări regimurilor comuniste. Astfel, în
niciuna dintre ţările implicate în disputele anilor 60 (Iugoslavia, China, Albania) Uniunea
Sovietică nu a dorit cu adevărat şi nu a susţinut instraurarea comunismului. Pe plan
economic, de exemplu, Stalin nu a furnizat niciodată Iugoslaviei înainte de schisma din 1948,
Chinei şi Albaniei mijloacele financiare şi tehnice care le-ar fi permis edificarea unor
economii independente. În Albania ministru adjunct al comerţului Niasi Islami este împins la
sinucidere pentru că a îndrăznit să declare că autocamioanele furnizate de sovietici, deşi
proaspăt vopsite sunt dintre cele mai proaste. Câţiva ani mai târziu când Enver Hodja solicită
ajutor i se răspunde sec: „nu aveţi nevoie de investiţii în industrie şi întăriţi-va agricultura! Nu
aveţi nevoie de industrie grea, vă furnizăm noi petrol şi produse metalurgice. Nu vă
preocupaţi de cultura cerealelor planificabile, vă putem da cât vreţi. Albania trebuie să
progreseze în cultura bumbacului şi citricelor, în creşterea ovinelor şi în pescuit” (Hrusciov).
În domeniul militar fiecare dintre cele trei ţări manifestă o preocupare continuă în
privinţa apărării. Dacă Albania consimte să adere la Tratatul de la Varşovia în mai 1955,
Iugoslavia şi China refuză acest lucru. Pe de altă parte China îşi revendică posibilitatea
utilizării armei atomice, iar neacceptarea acestei solicitări de către URSS va avea o mare
greutate în diferendul chino-sovietic. Există importante litigii şi în domeniul politicii externe.
3
Stalin a distrus strategiile specifice fiecăruia dintre cele trei state. Subminează proiectul de
federealizare balcanică asociind Iugoslavia, Bulgaria şi România; îl obligă pe Hodja să se
împace cu comuniştii greci; nu dă atenţie revendicărilor Chinei faţă de Taiwan. Evident
Moscova nu priveşte în aceleaşi direcţii – Balcanii pentru Iugoslavia, Asia de Sud-Est pentru
China. Aceste divergenţe de interese se manifestă în diverse ocazii, mai ales la Conferinţa de
la Geneva 1954, unde, în vreme ce China speră ca rezolvarea conflictului indochinez să ducă
la o nouă distribuţie a sferelor de influenţă în Asia, Uniunea Sovietică urmăreşte exclusiv să
tragă foloase pentru politica sa europeană – neratificarea Comunităţii europene de apărare. Se
observă că fiecare acţionează în zone distincte: Cina în lumea a treia, Iugoslavia în nebuloasa
nealiniaţilor.
Apropierea dorită de Hruşciov imediat după dispariţia lui Stalin este doar de faţadă. Ea
nu atenuează ura lui Hodja faţă de Tito acuzat în mai multe rânduri că vrea să înghită
Albania, nici puternicele acuzaţii ale lui Mao Ze Dong împotriva sistemului titoist şi a
prozelitismului său în lumea a treia. O dată cu acuzaţiile aduse de Hruşciov lui Stalin şi o dată
cu mişcările poloneze şi maghiare, anul 1956 oferă deja ocazia revenirii la suprafaţă a
divergenţelor şi duşmăniilor dintre cele patru state. Nu s-a produs încă nici o ruptură, dar
lucrurile evoluează deja în această direcţie.
În anii 60 comunismul putea fi comparat cu o navă greu încărcată, care înfruntase în
acelaşi timp o furtună şi o revoltă. Avariile suferite erau puţin vizibile şi greu de evaluat, dar
viitorul va arăta cât sunt de importante. Pentru moment cel mai evident lucru era
dezorientarea comunismului datorată conducerii de către mai mulţi comandanţi şi modificării
definitive a direcţiei iniţiale. Comunismul se clătina crezând că-şi găseşte calea când spre
ţărmurile interzise cândva ale liberalismului când spre statele care nu încercaseră comunismul
până atunci. În acest moment fiecare se consideră îndreptăţit să propună propria sa opţiune:
de la autogestiunea iugoslavă la utopia sângeroasă a kmerilor roşii; de la naţional-
comunismul albanez sau românesc, la „Primăvara de la Praga”. Această sporire a
experienţelor comunismului din anii 60-70 deşi reflectă eşecul şi respingerea sistemului în
vigoare până atunci, nu dăunează cu nimic prozelitismului. Lumea a treia, încolţită de o

4
mizerie tot mai mare în căutarea de „modele”, merge avidă spre unul din cele „o mie şi unu
de comunisme”.
Cea mai mare parte a strategiilor reformiste elaborate de statele comuniste imediat
după dispariţia lui Stalin s-a inspirat exclusiv din marxism. Conform iniţiatorilor, esenţa
acestor reforme consta într-o simplă corectare a unor principii pervertite sau rău aplicate
(reforma hruşciovistă) sau în reîntoarcerea la sursele comunismului („marele avânt”
chinezesc). În schimb, un mare număr de experienţe reformiste din anii 60-70, referindu-se
încă la părinţii fondatori ai doctrinei acordă o atenţie deosebită funcţionării liberalismului cu
scopul de a găsi o sursă de inspiraţie.

a. Experienţele de inspiraţie liberală

În câţiva ani mentalităţile s-au schimbat mult. Politica de coexistenţă paşnică a
contribuit la demitizarea lumii comuniste în ochii capitaliştilor, dar a dus şi la
„dediabolizarea” capitaliştilor. Din momentul când se acceptă schimburile între cele două
lumi, iar în Uniunea Sovietică se stabileşte ca prim obiectiv depăşirea Statelor unite, sunt
recunoscute în mod indirect experienţa şi succesul taberei liberale. Ideea de a împrumuta de
la liberali cele mai bune soluţii fără a renunţa de loc la specificul marxist se impune atunci, la
fel de ine, şi hruşcioviştilor, şi pragmatiştilor chinezi. Cu toate acestea, într-un context de
suspiciune, şi mai ales de rigiditate ideologică extremă, era riscant pentru un conducător să
recunoască direct că reforma pe care o lansa ţinea de fapt partea unor principii din tabăra
inamică. Singura manevră salvatoare era plasarea sub autoritatea incontestabilă a unui mare
maestru al marxismului sau referirea la o experienţă de acelaşi tip. De exemplu: era suficient
să aminteşti că Lenin, în ultimii săi ani, subliniase că în socialism nu se poate trece la
schimbul direct de produse şi că piaţa era absolut necesară.
Mulţi conducători din acea perioadă au suferit influenţa unor economişti remarcabili
sovietici sau est-europeni care în contextul destalinizării se dovedesc mai îndrăzneţi şi nu
ezită să accepte concesiile făcute economiei liberale în vederea reînsufleţirii producţiei. Încă
de la jumătatea anilor 50 în Polonia este propus un nou sistem economic care să îmbine
planificarea, mecanismele de piaţă şi descentralizarea. În aceeaşi perioadă în Uniunea
5
Sovietică se încearcă să se impună economia matematică, metodele economice de gestiune şi
dezvoltarea producţiei comerciale şi de piaţă, în regim socialist. Apare speranţa că răul putea
fi extirpat prin metode ştiinţifice de gestiune, planificare şi organizare.

b. Experienţele naţional-comuniste
Opunându-se oricărei reforme economice de inspiraţie liberală, dar preocupaţi de
găsirea unei mai bune stabilităţi populare, numeroşi conducători în special din Albania,
Coreea de Nord, Cuba, România, Vietnam accentuează orientarea regimului lor spre ceea ce
se poate numi „naţional-comunism”. Dincolo de numeroasele particularităţi se observă la ei o
tendinţă comună de a proslăvi ideologic un comunism „pur şi dur”, încurajând totodată
comportamente populare naţionaliste.
Printre cele „o mie de comunisme” ale vremii aceste sisteme ocupă un loc intermediar,
între experienţele de inspiraţie liberală cărora le apreciază manifestările de independenţă şi de
suveranitate naţională şi comunismele utopice, la care sunt apreciate radicalismul ideologic şi
puterea de mobilizare.
Factorii care au determinat elaborarea naţional-comunismului sunt fie de ordin
economic, fie de ordin militar: stabilirea regimului comunist s-a lovit la început de opoziţia
declarată şi activă a „blocului american” sub forma unor războaie lungi şi dure – în Coreea şi
Vietnam; de o blocadă economică foarte strictă şi de multiple tentative de destabilizare
politică – Cuba; în Albania, pentru a se impune definitiv Hodja a trebuit să caute
recunoaşterea lui Stalin; numai România nu a avut de luptat pentru a menţine regimul
comunist instaurat în urma ocupării de către Armata Roşie. În schimb, conducătorii comunişti
români au fost supuşi – la începutul anilor 60 unei iniţiative hruşcioviste care a pus în discuţie
independenţa economică a ţării. Proiectul de planificare supranaţionale al CAER-ului pe care
îl refuză în iunie1962 i-ar fi obligat să-şi abandoneze propriul plan de dezvoltare generală al
economiei. Din aceleaşi motive, în 1964 ei se opun ferm constituirii unui ansamblu economic
al Dunării de Jos (proiectul lui Valev) cuprinzând regiuni sovietice, bulgare şi româneşti.
Naţionalismul cultivat în aceste regimuri nu este deloc original în modul său de
exprimare, înrudindu-se cu cel dezvoltat de statele fasciste sau de orientare fascistă în
6
perioada interbelică, axele majore: sunt cultul şefilor şi exaltarea patriotismului, la care se
adaugă o afirmare a independenţei, mai mult formală decât reală, în interiorul blocului
comunist.
Cultul personalităţii
În centrul dispozitivului se situează principalul conducător al Partidului-Stat,
propaganda încearcă să-i legitimeze puterea absolută, omul este complet identificat cu
Partidul şi din acest motiv recuperează în folosul său funcţia eminentă de „călăuzitor al
poporului” pe care Lenin a acordat-o Partidului comunist. Astfel, sunt inventate sloganuri:
Partidul=Ceauşescu=România. În calitate de „călăuzitor”, „conducător” (România), „lider
maximo” (Cuba), „mare conducător” (Coreea), şeful statului este singurul capabil de
interpretări şi adaptări la circumstanţele concrete ale ţării. Înzestrat cu un „genial simţ
vizionar” (Ceauşescu), „gândire puternică” (Hodja), „călăuzitorul” este deopotrivă un
profesor care explică cu perseverenţă, de-a lungul unor discursuri-fluviu putând atinge mai
mult de 10 ore în Cuba, şi un profet care poate vedea mai departe decât muritorii de rând.
Bruştele şi derutantele întorsături pe care aceşti conducători inspiraţi le aplică adeseori în
politica lor sunt considerate o expresie a unor „intuiţii avangardiste”, pe care viitorul le va
confirma.
Conform imaginii lui Ceauşescu „călăuzitorul” este şi cel mai iubit fiu al poporului,
ceea ce presupune manifestarea faţă de el a unor sentimente filiale. Conducătorul suprem este
întruparea înţelepciunii, echităţii, simplităţii şi bunăvoinţei tatălui de familie.
Această imagine a unui tată binevoitor şi mereu atent la nevoile poporului, pe care
propaganda încearcă să o impună, rareori corespunde realităţii. Cel mai adesea liderul,
convins că poporul nu este copt pentru socialism şi că primejdiile exterioare impun un regim
forte, se comportă ca un adevărat despot vanitos şi crud. Suspiciunea şi megalomania sa îl
determină să concentreze puterile numai în mâinile sale şi ale familiei sprijinindu-se pe
armată şi pe poliţia secretă. În aceste regimuri nepotismul este o regulă generală. Nedjmije
Hodja, soţia şefului Albanez, asistă în Biroul politic şi îşi dă avizul în special la alegerea
cadrelor. Elena Ceauşescu cunoaşte o ascensiune fulgerătoare în sânul PCR, ea controlează
numirile şi, în calitate de Preşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Educaţie, domină
7
toate structurile culturii şi cercetării ştiinţifice. În Cuba, fratele liderului Fidel Castro, Raul
Castro, vicepreşedinte al Consiliului de stat şi ministru al armatei este al doilea în ierarhia
statului. Vârful nepotismului este atins în Coreea unde, în patru decenii de putere,
aproximativ 20 de persoane înrudite cu Kim Ir Sen deţin posturi de mare responsabilitate în
sânul Partidului şi Statului, 6 membri din familia sa sunt promovaţi în biroul politic, iar fiul
său mai mare Kim Jong Il este numit încă din 1973 secretar organizatoric al Partidului şi în
1993 preşedinte al Comitetului Naţional de apărare şi succesor legitim.

B. Izbucnirea societăţii civile

8
 Negată de unii înainte de instalarea regimurilor marxiste, desfiinţată metodic de acestea
din urmă, societatea civilă – ansamblul structurilor sociale independente de stat – pare uneori
că dispare din istoria statelor comuniste. În realitate ea este constrânsă la tăcere şi aşteaptă
circumstanţe mai bune pentru a se face auzită. În cursul anilor 60 şi mai ales 70 aceasta se
manifestă din nou sub acţiunea unor fenomene generale, precum accelerarea creşterii
demografice în unele ţări (populaţia chineză creşte de la 713 milioane în 1964 la 1032 în
1982), dezvoltarea urbanizării în alte ţări (URSS, spre exemplu) sau creşterea foarte puternică
a nivelului de instruire în majoritatea ţărilor. Pe de altă parte, societatea civilă, într-un stadiu
foarte avansat de ineficienţă şi slăbiciune a Partidului-Stat este mai puţin paralizată de teamă
decât în timpul fazei de cucerire, mai puţin resemnată în privinţa marginalizării sale, fiind
mai hotărâtă să joace un rol propriu. Astfel, ea se orientează în două direcţii. O infimă
minoritate a membrilor săi, „disidenţii”, încearcă să amelioreze sistemul hărţuind puterea
pentru a obţine dacă nu răsturnarea, cel puţin amendarea ei. În schimb, pentru marea
majoritate pare acceptabilă o singură alegere: a trăi cu regimul aflat la putere, adică adaptarea
la el şi disfuncţiile sale.
În grade diferite, în funcţie de ţară, intelectualitatea s-a unit cu tinerii, care s-au
implicat cel mai mult în disidenţă. Angajarea intelectualilor a fost progresivă. La început, de
teama puterii, dar şi din elitism, aceştia îşi limitează criticile la revendicări corporatiste,
protestând împotriva dogmatismului şi cenzurii, care le afectează în mod direct activitatea. E
nevoie de un şoc sau de o solicitare puternică pentru a accepta să devină purtători de cuvânt ai
grupurilor disidente. Aceşti intelectuali, majoritatea tineri, aparţin generaţiei care făcuse mai
curând o bună primire regimului comunist, dar care a fost repede dezamăgită. Refuzând
resemnarea şi inactivitatea ea se implică în contestare. O regăsim ca vârf de lance în toate
manifestările blocului comunist, din 1956 până în 1991.
Când sistemul se afla încă în plenitudinea forţelor sale şi puterea nu renunţase deloc la
pretenţiile ei totalitare, singurul mod de a exprima critici este acela de a le formula în
anonimat şi clandestinitate absolută. Pe furiş sunt aruncate manifeste în cutiile de scrisori sau
la intrările în clădiri, sunt mâzgălite în grabă graffitti pe pereţi, sunt adresate scrisori anonime
autorităţilor.
9
 Sistemul comunist aflat în faza sa de decadenţă nu a întâmpinat numai opoziţia elitelor
ci si rezistenţa unei mari părţi a populaţiei, cel puţin în două domenii: credinţa şi sentimentul
naţional. Numeroase mărturii atestă o intensificare a practicii religioase. Încă de la mijlocul
anilor 70, preotul ortodox rus Dudko, de la biserica Sf. Nicolae din Moscova, afirmă că in
doi ani a botezat în jur de cinci mii de adulţi. Între 1979 şi 1984 numărul botezurilor celebrate
oficial creşte în URSS cu 4,3% la copiii de vârstă şcolară şi cu mai bine de 35% la adulţi. În
paralel datorită prăbuşirii idealurilor comuniste şi decepţiei cauzate de filosofia
materialismului dialectic impusă de sus, notează în 1979 scriitorul Anatoli Levitin Krasnov,
se naşte un spirit religios în rândul tinerilor. Mulţi tineri, de multe ori copii ai foştilor
bolşevici sau chiar agenţi KGB, cer să fie botezaţi. În zilele de sărbătoare asistenţa la slujbe
este din ce în ce mai mare. Dispare sentimentul de ură faţă de biserică. În materie de
publicaţii religioase, un efort considerabil este făcut de unii membri ai clerului şi de
credincioşii lor. Adevărate reviste ce denunţă măsurile discriminatorii şi persecuţiile
împotriva credincioşilor circulă pe ascuns. În 1980 KGB-ul descoperă şapte buncăre
subterane, şaisprezece ascunzători secrete, 15 tipografii clandestine, 31 de imprimerii, 8
laboratoare foto, ateliere de legat şi broşat, 82 tone de hârtie. În 1988 în Uzbekistan se
descoperă existenţa a mai mult de 1800 de moschei clandestine pe lângă cele 365 de moschei
oficiale.
În strânsă legătură cu naşterea credinţelor se observă în mai multe state reapariţia
problemelor de identitate. Deschis sau nu, populaţiile îndrăznesc să conteste reorganizările
teritoriale operate la instalarea regimurilor comuniste, precum şi politica lor de centralizare şi
uniformizare. Un anumit număr de minorităţi din blocul sovietic, ale căror condiţii de viaţă se
degradează în permanenţă, au cerut dreptul de a se întoarce în ţara strămoşilor, fie că aceasta
se afla în interiorul frontierelor Uniunii precum tătarii, sau în exterior – germanii şi evreii.
Începând din 1968-1969 comunitatea evreilor s-a organizat pentru a rezista mai bine şi a
obţine dreptul de a emigra. În anii 70 comunitatea evreiască depune un efort deosebit pentru a
oferi o imagine obiectivă privind situaţia sa. A folosit metodele legaliste ale mişcărilor
Drepturilor omului, susţinându-şi revendicările cu texte oficiale şi adresând scrisori şi petiţii
celor mai înalte autorităţi ale ţării, chiar şi la ONU – sept. 1971, a organizat manifestaţii non-
10
violente la sediul Partidului din Vilnius iunie 1971, adunări în faţa bibliotecii Lenin din
Moscova – februarie 1975, greve ale foamei. În paralel comunitatea evreiască internaţională a
declanşat acţiuni de susţinere – în SUA opinia publică alertată face presiuni asupra
guvernului, care prin acorduri economice reuşeşte – începând cu 1971 – să facă politica
sovietică mai suplă în privinţa emigrării evreilor, care atinge în 1973-1974 un flux de 3000 de
vize de ieşire pe lună – mişcarea a permis recunoaşterea pentru prima oară din 1917 dreptul
omului de a-şi părăsi ţara pentru totdeauna.
Încă din această perioadă iau naştere cele mai multe dintre conflictele interetnice care
vor marca şi grăbi sfârşitul blocului sovietic. În toamna anului 1964 Nichita Hrusciov a fost
înlăturat de la conducere printr-o lovitură organizată de forţele neostaliniste birocratice
nemulţumite de metodele sale de conducere, etichetate ca "scheme nechibzuite". Noii lideri
de la Kremlin în frunte cu L.Brejnev au luat decizia de a restaura uniformitatea ideologică.
Aceasta a fost primită de toţi conducătorii comunişti est-europeni, cu excepţia României, cu
simpatie şi interes. Intensificarea conflictului chino-sovietic şi intervenţia americană în
Vietnam au fost folosite de propaganda sovietică pentru strângerea legăturilor dintre partidele
comuniste. Uniunea Sovietică nu înţelegea să renunţe cu nimic la dominarea acestor ţări
europene "interesată fiind, cu întâietate, în pătratul Varşovia, Berlin, Praga, Budapesta, care
era şi un poligon militar cu divizii sovietice în plin centrul Europei". Devenise clar că
Uniunea Sovietică nu va mai permite nici un experiment cu subversiva idee a "socialismului
cu faţă umană". Liderii sovietici şi-au menţinut monopolul interpretării marxism-leninismului
şi au condamnat orice formă de deviaţie de la viziunea lor.
URSS a intrat într-o perioadă de stagnare numită în istoriografie şi "brejnivistă" care a
durat aproape 20 de ani. Sistemul instituţional instaurat prin Constituţia din 1977 a pus accent
pe unitatea URSS. Repartizarea puterii care era prevăzută a fi gestionată între popor, stat şi
partidul comunist era de fapt un monopol al partidului comunist dominat de nomenklatură.
Leonid Brejnev s-a impus progresiv în fruntea partidului păstrând un delicat echilibru între
diferite clanuri ale aparatului de partid. În acest răstimp economia a continuat să fie
hipercentralizată şi neperformantă, cu excepţia complexului militar industrial. Aparatul
birocratic a devenit foarte numeros şi neeficient. Acesta s-a transformat într-o castă
11
privilegiată în timp ce nivelul de trai se deteriora tot mai mult. Economia sovietică prezenta
un bilanţ extrem de decepţionant. În industrie creşterea economică regresează de la 7,4% în
1971 la 3,4% în 1979, în domeniul agricol URSS a trebuit să importe grâu din SUA (până la
25 milioane tone în 1973-1980) iar aprovizionarea populaţiei se făcea anevoie. Raportat la
indicatorii statistici ca nivel de trai sau asistenţă medicală URSS ocupa locul 60 în lume şi în
multe privinţe "se afla pe aceeaşi treaptă cu Burkina Faso, stat în Africa de Vest".
Fiecare lider sovietic de după Stalin a căutat să găsească o formulă viabilă pentru a
menţine URSS în condiţia de superputere nu numai militară ci şi economică. Toţi au eşuat.
L.Brejnev care a elaborat o doctrină care statua principiile colaborării cu ţările socialiste, în
principal cele din blocul răsăritean. Aceasta justifica, în absenţa unei baze juridice
internaţionale, introducerea de trupe pe teritoriul altui stat suveran împotriva voinţei
conducerii legitime a statului respectiv. Argumentul era simplist: responsabilitatea colectivă a
ţărilor socialiste pentru soarta comunismului. Suveranitatea statelor în concepţia lui Brejnev
şi ai adepţilor săi trecea pe planul doi. După înăbuşirea "Primăverii de la Praga" Moscova a
dezlănţuit o campanie acerbă de suprimare a tendinţelor reformiste atât în URSS cât şi în
ţările est-europene. Diversitatea devenise din nou o erezie iar îngheţul politic şi economic
reprezenta semnul distinctiv al culturii politice neostaliniste.
Începând cu 1988 societăţile civile încurajate sau decepţionate de impulsurile
reformatoare venite din fruntea Partidului se manifestă şi intră în acţiune. Ele obţin succese în
1989 în ţările baltice, Polonia, Ungaria, Slovenia, Croaţia, apoi prin „efectul bulgărelui de
zăpadă” în regimurile cele mai refractare ale schimbării: Cehoslovacia, RDG, Bulgaria şi
România. Pentru unii comentatori în 1989 populaţiile blocului comunist au avut numai rolul
unor simpli figuranţi, propulsaţi doar un moment în faţa scenei, pentru a-i masca pe adevăraţii
actori ai piesei: elita intelectuală şi un mic grup de manipulatori pro-gorbaciovişti. Un punct
de vedere atât de restrictiv este greu de susţinut chiar dacă rolul societăţilor civile este dificil
de apreciat şi a variat în funcţie de ţară.
Exasperarea populaţiilor supuse capriciilor unor conducători tiranici atinge punctul
maxim, accentuată fiind de vestea unor schimbări în ţările vecine. Astfel, în ianuarie 1987
istoviţi de penurii, restricţii, reduceri de salarii câţiva români îşi exprimă prin manifeste de
12
propagandă clandestine nemulţumirea şi dorinţa de înlăturare a lui Ceauşescu. În noiembrie
revolte importante izbucnesc la Braşov, unde zeci de mii de muncitori de la uzinele Steagul
Roşu, grupaţi, defilează scandând „Vrem pâine”, „Jos dictatura!” Primăria şi sediul Partidului
sunt luate cu asalt, miliţia solicită ajutorul armatei pentru a înăbuşi revolta.
În Iugoslavia mişcările greviste iau amploare de la 174 în 1982 la 393 în 1984 şi 900 în
1986, înmulţindu-se în 1987 ca reacţie în special la măsurile de blocare parţială a salariilor.
În URSS intrarea masivă a clasei muncitoare pe scena perestroikăi se produce în iulie
1989 odată cu greva a 100000 de mineri din Kuzbass. Minerii nu cereau altceva decât
aplicarea reformei economice evitată până atunci.
Nemulţumirea populaţiei nu se exprima întotdeauna deschis, lumea se plânge de
penurie, de proasta calitate a produselor, de diferenţele economice în aprovizionarea
regiunilor. Deficienţele sunt la fel de însemnate în privinţa bunurilor de consum nealimentare,
având în vedere dezorganizarea întreprinderilor, învechirea echipamentelor, dificultăţi de
aprovizionare, diversitatea şi calitatea mărfurilor fiind extrem de nesatisfăcătoare. Devine o
problemă achiziţionarea unui televizor, a unei maşini de spălat sau a unui aspirator.

C. Prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est

1. Ofensiva gorbaciovistă şi efectele sale

După o perioadă lungă în timpul căreia în fruntea Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice se succed secretari generali bătrâni şi bolnavi (Leonid Brejnev era foarte slăbit din
toamna anului 1974, decedează la 10 noiembrie 1982; Iuri Andropov noiembrie 1982-
februarie 1984) Konstantin Cernenko (februarie 1984-martie 1985)), sosirea lui Mihail
Gorbaciov constituie un eveniment. Vârsta – 54 ani şi mai ales ideile noi pe care le propagă
prezic schimbări importante. După câteva ezitări, începând cu 1987, el conturează un sistem
diferit de cel elaborat de echipa Brejnev.
În Ante-Memorii, Gorbaciov mărturiseşte cu sinceritate că nu a apreciat imediat
dimensiunea exactă a sarcinii care-i revenea: „Când am acceptat în aprilie 1985 să conduc
13
Comitetul Central al PCUS în calitate de Secretar General, ştiam că mă aştepta o muncă
imensă de transformări. În acelaşi timp, nu îmi era foarte clară dimensiunea reală a
problemelor care aşteptau de atâta timp o soluţie”.
Funcţiile diverse ocupate de Gorbaciov până în 1985 i-au oferit o imagine concretă
asupra multiplelor disfuncţionalităţi ale sistemului. Fost responsabil al Tineretului comunist,
apoi prim-secretar al regiunii Stavropol timp de 8 ani (1970-1978), membru al secretariatului
general al PCUS la Moscova începând din noiembrie 1978, el ştie că ţara e la capătul
puterilor, că mecanismele economice funcţionează din ce în ce mai rău, că nivelul de trai al
populaţiei a scăzut considerabil, corupţia aflându-se pretutindeni şi foarte puţini dintre
cetăţenii săi aderă fără rezerve la ideologia dominantă. Necesitatea unor schimbări era
exprimată clar de specialiştii în economie.
În 1985 şi începutul lui 1986, după propriile sale cuvinte, M.Gorbaciov se mulţumeşte
să perfecţioneze sistemul şi să-l oblige să funcţioneze, fără a schimba nimic în principiu.
Lansând cu putere două sloganuri: „glasnost” şi „perestroika”, sloganuri ce promit o reformă
în profunzime a mijloacelor de expresie şi a sistemelor economic şi politic, el se limitează de
fapt la reluarea politicii iniţiate de Andropov, încercând să corecteze abuzurile care se
dezvoltaseră pe parcursul stagnării brejneviste.
Alcoolismul este declarat duşmanul numărul unu. Luptă împotriva corupţiei şi
economiei paralele, o lege contra veniturilor ilicite este adoptată în mai 1986. Se continuă
urmărirea incompetenţei din interiorul Partidului şi Statului, procedând la noi epurări ale
cadrelor – 30% fiind destituite în 2 ani. În două domenii merge mai departe decât Andropov.
Încă de la sosirea sa, el doreşte să înlocuiască cenzura oarbă cu o mai mare transparenţă
(glasnost) şi cu o mai mare libertate de expresie, convins că aceasta ar fi favorabilă noii sale
politici. În privinţa relaţiilor internaţionale, încă de la primele vizite în străinătate el îşi
manifestă clar voinţa de a pune capăt desfăşurărilor de forţe angajate de Brejnev în Europa
(afacerea euro-rachetelor), în Afganistan, în Orientul Mijlociu, Africa şi în America centrală.
În afară de aceste acţiuni mai personale şi mai îndrăzneţe politica lui Gorbaciov din
anii 1985-1986 nu prezintă nimic absolut nou sau ambiţios, nimic care să neliniştească colegii
săi din vârful aparatului sovietic. Începând din 1987, se observă o schimbare clară în strategia
14
lui Gorbaciov. De acum înainte obiectivul nu mai este corijarea sistemului, ci reformarea lui
în profunzime, anul 1987 fiind un an de cotitură, de maturizare a ideilor lansate de Gorbaciov
în anul precedent. În câteva luni se impune necesitatea absolută de a schimba direcţia şi de a
renunţa cu totul la practicile obişnuite, realizând o mai mare participare a populaţiei la
exercitarea puterii. „Ordinea gorbaciovistă” se bazează în mod esenţial pe o reechilibrare a
celor trei componente de bază ale sistemului: Partidul, Statul şi societatea. M.Gorbaciov avea
să apere până la capăt principiul preeminenţei Partidului comunist. Fidel art. 6 din
Constituţie, suprimat împotriva voinţei sale abia în martie 1990, el subliniază cu orice prilej
faptul că Partidul trebuie să impulsioneze marile orientări ale Statului şi ale societăţii şi că
numai el poate „servi drept motor al schimbărilor fundamentale”, dar având în vedere acest
rol esenţial şi ţinând cont de recentele sale eşecuri, Partidul trebuie să suporte mutaţii
profunde. Reforma prezentată de Gorbaciov consta în reînnoirea masivă şi întreţinerea
instanţelor conducătoare. Ideea reformei era eliberarea Partidului de obligaţiile sale de
gestiune în folosul Statului, la 30 septembrie 1988 Comitetul Central acceptă suprimarea
majorităţii departamentelor în materie de transporturi, energie, industrii chimice. În numele
perestroikăi, conducerea Partidului procedează la un număr de transferări, reamenajări şi
instituiri care vizau să acorde aparatului de stat şi adunărilor alese dacă nu independenţă, cel
puţin mai multă autonomie. Sarcina căreia Gorbaciov se gândeşte să-i acorde prioritate
absolută este „restaurarea deplină a sovietelor ca organe ale puterii politice şi fondatoare ale
democraţiei socialiste. Instalarea în urma revizuirii constituţionale de la 1 decembrie 1988 a
unei noi instanţe etatice se supune aceleiaşi logici de consolidare a statului şi de reactivare a
societăţii civile. Sovietul Suprem se transformă din cameră de înregistrare într-o adunare
permanentă ce propune, dezbate şi votează proiectele de lege.
Promovarea societăţii civile, înăbuşită total de către Partid a fost un alt punct
fundamental al proiectului lui Gorbaciov. Ea a îmbrăcat diverse forme, dintre care cea mai
pregnantă a fost modelarea tutelei Partidului-Stat în materie de comunicare. Dorind mai multă
transparenţă (glasnost) în afacerile publice, Gorbaciov a pariat că pluralismul părerilor va fi
de folos perestroikăi. Apar în presă informaţii interzise până atunci, despre alcoolism,

15
criminalitate, droguri, despre personalităţi ale trecutului, dar şi despre toţi cei care se opun
perestroikăi.
Gorbaciov adoptă o tactică mai suplă în materie de libertate religioasă, Biserica nu mai
prezenta nici un fel de pericol.
De asemenea, noua echipă aflată la putere şi-a subliniat intenţia de a garanta mai
eficient securitatea cetăţenilor introducând noul stat de drept, un set de legi şi decrete care
permiteau recurgerea la justiţie împotriva deciziilor administrative.
Un alt motiv pentru introducerea unui stat de drept a fost declanşat de reformele
economice. Apar activităţi meşteşugăreşti sau servicii exercitate cu titlu privat, agricultorilor
li se propun contracte de închiriere prin care puteau lua în administrare terenuri pe o perioada
de până la 50 de ani şi să dispună de producţie. Însă, sovieticii nu sunt prea entuziasmaţi, în
1991 doar 5% din populaţia activă lucra în sistemul contractului de închiriere.
În materie de politică externă primul obiectiv era câştigarea încrederii internaţionale şi
recunoaşterea greşelilor trecute. Încă din noiembrie 1988 Gorbaciov se pronunţă pentru o
creştere uniformă a prestigiului ONU. Conştient de neîncrederea opiniei mondiale, Gorbaciov
a contracarat printr-o serie de acţiuni concrete:
- noi dispoziţii în vederea dezarmării – semnarea în decembrie 1987
a unui tratat cu SUA privind eliminarea rachetelor nucleare cu rază
medie de acţiune, reducerea cu 10% a forţelor militare ale Uniunii,
renunţarea în 1990 la armele chimice;
- retragerea trupelor sovietice din Afganistan începând cu 15 mai
1988;
- rezolvarea conflictelor regionale în Namibia, războiul Iran-Iraq,
conflictul din Golf.
În această nouă manifestare a politicii externe sovietice stabileşte un dialog cu statele
ostile până atunci regimului sovietic: China, Japonia, Israel, Arabia Saudită, ţările Americii
latine, dar efortul principal era îndreptat în direcţia Statelor Unite.

16
 Anul 1989 s-a manifestat ca o interrelaţie constantă între evenimentele care se
desfăşurau în URSS şi în Europa de Est, fără a se putea distinge cauzele şi efectele acestui
lanţ.

2. Sfârşitul regimului comunist în Ungaria

La Budapesta evoluţia este rapidă după moartea lui János Kádár la 6 iulie 1989,
Ungaria deschide la 10 septembrie frontiera sa cu Austria, încă din 11-12 septembrie mai bine
de 10000 de germani din est au profitat pentru a pleca în RFG. La sfârşitul lunii septembrie
25000 de est-germani folosiseră filiera maghiară. În ciuda protestelor vehemente ale
conducătorilor din Belinul de Est care o acuzau că încalcă obligaţiile de aliat, Budapesta
menţine măsura marcând divergenţele sale tot mai afişate faţă de comunismul est-german şi
în general faţă de comunism. În luna octombrie, în timpul unui congres extraordinar, Partidul
comunist se transformă în Partidul socialist şi abandonează principiile centralismului
democratic şi dictatura proletariatului. La 23 octombrie deputaţii proclamă cea de a IV-a
Republică, punând capăt Republicii populare instaurate în 1949 şi decid organizarea primelor
alegeri libere şi pluripartite de după 1947.

3. Răsturnarea comunismului în RDG şi „Revoluţia de catifea” din Cehoslovacia

Mai multe caractere comune asociază schimbările la care sunt supuse RDG şi
Cehoslovacia în lunile octombrie şi noiembrie 1989. În ambele cazuri procesul este acelaşi: o
parte a populaţiei constituită într-un nucleu contestatar face presiuni asupra echipelor
conducătoare dezorganizate şi mai ales abandonate de Mihail Gorbaciov. În ambele cazuri
rezultatul final este acelaşi: comuniştii trebuie să abandoneze total puterea.
În iulie în Kuzbass, 100000 de mineri intră în grevă, 1,5 milioane de persoane
formează un lanţ uman de 560 km de-a lungul ţărilor baltice, 2000 de manifestanţi se adună
în piaţa Wenceslas din Praga, la 21 august, 100000 de catolici din Ucraina occidentală
manifestă la Lvov; la Leipzig la 25 septembrie 8000 de persoane denunţă refuzul de autoritate
al Mişcării Noul Forum şi solicită reforme. Totul se petrece sub impulsul schimbărilor
survenite în Polonia (unde încă din ianuarie generalul Jaruzelski reuşeşte să determine
17
aprobarea de către Comitetul Central a restabilirii pluralismului sindical, acordul final
prevăzând o democratizare a instituţiilor politice precum şi intrarea opoziţiei în Parlament, iar
în alegerile din iunie candidaţii Solidarităţii ocupă 99 din cele 100 de locuri în Senat) şi în
Ungaria populaţiile însuşindu-şi sfatul dat de Ioan Paul al II-lea cu ocazia înscăunării sale:
„Nu vă fie frică!”
În contextul unor presiuni populare directe, manifestări ale miilor de persoane care
defilau la Leipzig la 2 octombrie scandând „Democraţie azi sau niciodată!”, la Dresden 4
octombrie, în Berlinul de Est 7 octombrie, din nou la Leipzig la 9 octombrie şi concomitent la
16 octombrie în marile oraşe, în paralel cu exodul masiv spre Germania de Vest se ajunge la
decizia de spargere a zidului Berlinului la 9 noiembrie, renunţarea la rolul conducător al
Partidului Comunist şi organizarea de alegeri libere. Germanii scandează „Suntem un singur
popor!”, Helmut Kohl propune la 28 noiembrie un plan în 10 puncte având ca obiectiv
reunificarea. Dispariţia RDG a dat un impuls accelerării evenimentelor din regiune.
Conducerea Partidului Comunist Cehoslovac simte pericolul şi dorinţa de schimbare a
societăţii. La 17 noiembrie s-a comemorat la Praga manifestaţia din 1939 împotriva
ocupanţilor. Incredibila brutalitate cu care au fost dispersaţi de forţele de poliţie şi zvonul
morţii unui tânăr manifestant au provocat indignarea întregii populaţii, pe 18 noiembrie
200000 de praghezi erau în stradă, universităţile şi teatrele erau în grevă, pe 19 noiembrie
Václav Havel a regrupat 12 mişcări independente sub numele de Forumul civic şi propune
autorităţilor o masă rotundă privind situaţia critică a ţării. La 24 noiembrie Biroul politic al
PC a demisionat în bloc sub ameninţarea grevei generale, patru zile mai târziu se formează un
guvern cu majoritate necomunistă, iar la 29 decembrie Václav Havel ajunge preşedinte al
republicii, nu a fost doar o simplă schimbare de echipă ci o schimbare de regim politic.

4. Destituirea lui Todor Jivkov în Bulgaria

Jivkov a fost în primul rând victima greşelilor propriei sale politici. Împrumuturile
masive pe care le solicitase şi care duseseră la o datorie externă de 10 miliarde de dolari nu au
împiedicat scăderea semnificativă a nivelului de trai. Pe de altă parte, intensificare campaniei
de „bulgarizare” din vara anului 1989 a fost condamnată de Occident, care a denunţat
18
încălcarea marcantă a Drepturilor omului. Jivkov nu a găsit sprijin nici la Moscova unde
M.Gorbaciov nu-i acorda încredere, nici în rândurile populaţiei sensibile la schimbările în
curs în URSS şi în Europa, şi nici în sânul Partidului, unde se pregătea un complot împotriva
lui. Complotul era pregătit de Petăr Mladenov – ministrul afacerilor externe, Andrei Lukanov
– viceprim-ministru şi Djurov – ministrul apărării. Aşteptând în zadar un semn de la
Gorbaciov conjuraţii au trecut la acţiune pe 23 octombrie, când Mladenov adresează
Comitetului Central o scrisoare virulentă împotriva lui Jivkov. Secretarul general încearcă să
pareze, sperând în susţinerea de la Moscova, dar cum aceasta nu venea este nevoit să accepte
la 10 noiembrie înlocuirea din fruntea Partidului şi Statului cu Mladenov, care se orientează
imediat pe o politică de restructurare de tip gorbaciovist, fără repunerea în discuţie a
socialismului. La o lună societatea civilă cere aprofundarea reformelor printr-o serie de
manifestări la Sofia. Ţinând cont de unele din dorinţele societăţii civile, Partidul propune
renunţarea la rolul său de conducător, adoptarea multipartitismului şi a unei economii de
piaţă. În urma alegerilor legislative din iunie 1990 Partidul Socialist bulgar obţine majoritatea
absolută, dar opoziţia a progresat mereu determinând demisia lui Mladenov la 6 iulie 1990, o
lună mai târziu filosoful Jeliu Jelev liderul Uniunii forţelor democratice era ales ca şef al
statului.

5. Căderea lui Nicolae Ceauşescu

La Bucureşti, ca şi la Sofia ţara era condusă de un şef de stat în vârstă, opus oricăror
schimbări, ceea ce l-a determinat pe Gorbaciov să se distanţeze de el. În 1989, regimul era
total discreditat de politica economică dezastruoasă, care adusese populaţia într-o situaţie de
mizerie şi sărăcie acută. Discreditarea pe plan internaţional era completată de adoptarea la
Geneva în martie 1989 a unei rezoluţii susţinute de Ungaria, care condamna violările
libertăţilor fundamentale în România.
În ciuda omniprezenţei Securităţii şi atmosferei apăsătoare a dictaturii se ţeseau intrigi,
se pregăteau manevre atât în interiorul, cât şi în exteriorul ţării. Multe dintre aceste acţiuni au
19
rămas secrete, unele au ieşit la iveală. În martie 1989, în mediile occidentale s-a dat
publicităţii o scrisoare deschisă adresată lui Ceauşescu, semnată de şase foşti înalţi demnitari
de partid şi de stat. Pe de altă parte, personalităţi considerate suspecte, cum ar fi generalul
Militaru (bănuit că a participat la un complot în 1984), Silviu Brucan, fost director al
cotidianului Partidului, Scânteia, Ion Iliescu, fost secretar al Comitetului Central, înlăturat în
1971, făceau obiectul unei atente supravegheri. Pe măsură ce schimbările se accelerau în
ţările vecine era inevitabilă o lovitură de stat. Potrivit diplomatului sovietic Valentin Falin,
începând cu noiembrie 1989 Moscova s-a arătat foarte interesată de desfăşurarea internă a
forţelor armate şi creşterea rezistenţei în faţa regimului.
Aceste elemente sugerează iminenţa unei lovituri de forţă induse de personalităţi
comuniste potrivnice clanului Ceauşescu, lovitură pusă la punct de armată, cu participarea,
după toate aparenţele, a serviciilor secrete româneşti şi străine (sovietice şi ungureşti) şi cu
adeziunea globală a Kremlinului. Amănuntele acestor operaţii scapă încă istoricilor, astăzi
fiind citate trei teze:
- un complot dirijat în principal fie de KGB, fie de serviciile secrete
maghiare;
- revoltă populară – teză oficială promovată de echipa ajunsă la
putere;
- îmbinarea unei lovituri de stat cu o insurecţie populară.
La început, în perioada 16-21 decembrie totul se petrece ca şi cum ar fi o mişcare
populară spontană având ca loc de desfăşurare oraşul Timişoara şi capitala Bucureşti. Din
data de 16 decembrie mii de persoane care manifestă la Timişoara protestând împotriva
mutării pastorului Tokes se lovesc de o represiune dură, amplificată de agenţiile de presă din
ţările vecine. Foarte repede se vorbeşte de 200, apoi 4360, apoi 12060 de victime, iar toate
canalele de televiziune occidentale prezintă imagini cu grămezi de cadavre. La 21 decembrie
o parte din mulţimea adunată în Piaţa Comitetului Central din Bucureşti pentru a-l asculta pe
şeful statului începe dintr-o dată să huiduiască. Mitingul se transformă în revoltă atunci când
„forţele de ordine” deschid focul. În 22 decembrie în timp ce armata înfruntă „teroriştii
fanatici” regimul Ceauşescu este răsturnat şi înlocuit cu un Consiliu al Frontului Salvării
20
Naţionale alcătuit din 36 de membri – foşti conducători înlăturaţi de Ceauşescu, militari şi
disidenţi. CFSN era prezidat de Ion Iliescu şi a fost recunoscut imediat de către URSS drept
guvern legitim al României. În zilele următoare, Consiliul anunţă execuţia cuplului
Ceauşescu 25 decembrie şi organizarea de alegeri libere în aprilie 1990.
Câteva săptămâni mai târziu, convinse că s-au înşelat datorită agenţiilor de presă ale
ţărilor socialiste (Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, URSS) mediile occidentale încep să repună
în discuţie acţiunea fiecăruia din cei trei actori principali ai schimbării româneşti: poporul
care nu fusese decimat la Timişoara; armata, în parte formată din pucişti care în mod
deliberat ar fi făcut victime şi ar fi mărit numărul „teroriştilor”; Frontul Salvării Naţionale, a
cărui formare n-ar fi fost deloc spontană, ci anterioară evenimentelor.

6. Puciul din august şi victoria lui Elţân

După succese interne şi externe M.Gorbaciov operează o schimbare de alianţe şi
politică din toamna anului 1990 până în primăvara lui 1991. se contura o întoarcere alarmantă
la vechea ordine şi o îngheţare a reformei economice. Mişcările separatiste sunt combătute în
forţă, unităţi de paraşutişti sunt trimise în mai multe republici periferice. În ianuarie 1991 la
Vilnius şi la Riga se declanşează lupte sângeroase între armata sovietică şi naţionalişti. Pe
întreg teritoriul KGB-ul este autorizat să controleze întreprinderile pentru a combate
economiile paralele şi piaţa neagră. Pe străzile oraşelor circulă patrule mixte de poliţişti şi
militari înarmaţi. O asemenea evoluţie alarmează Occidentul care îl somează pe Gorbaciov să
revină la politica reformistă. În aprilie 1991 sunt relansate proiectele economice. Intervine un
acord cu preşedinţii celor 9 republici care cer independenţa. La 19 august este anunţată de
către agenţia Tass înlocuirea lui Gorbaciov „incapabil să mai exercite funcţiile din motive de
sănătate” cu vicepreşedintele Ghenadi Ianev. Un comitet de stat alcătuit din 8 membri
decretează stare de urgenţă pentru 6 luni, se instaurează cenzura şi se interzice orice
manifestaţie. Dar foarte repede apar dezbinări între conjuraţi, în timp ce Occidentul
condamnă lovitura de forţă, iar Boris Elţân ia conducerea rezistenţei în faţa forţelor puciste.
În 21 august Gorbaciov este liber. Totul se încheie cu un jalnic eşec pentru complotişti, o

21
înfrângere pentru Gorbaciov, şi o strălucită victorie pentru Boris Elţân, căruia preşedintele
George Bush nu ezită să-i salute „marele curaj” şi „importanţa deosebită”.
La 23 august 1991 Boris Elţân determină votarea unui decret de suspendare a
activităţilor PCUS pe teritoriul Rusiei, punându-i bunurile sub sechestru şi confiscându-i
arhivele. A doua mare lovitură a fost dizolvarea Uniunii la Minsk 8 decembrie 1991, când
preşedinţii Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei declară că „Uniunea Sovietică nu mai există” şi
decid formarea unei Comunităţi a Statelor Independente (CSI) deschisă tuturor statelor din
fosta URSS.

7. Balcanizarea iugoslavă
Evenimentele survenite în URSS şi în Europa începând cu 1989 au înteţit focarele
create pe teritoriul iugoslav în ultimii ani. Nici una din problemele fundamentale nu fusese
rezolvată, Partidul se dovedea incapabil de a face faţă uriaşelor dificultăţi şi a exaltării
naţionalismului. La al 15-lea Congres al Ligii comuniste – ianuarie 1990 neputinţa s-a
manifestat prin plecarea delegaţilor sloveni, nemulţumiţi de refuzul militanţilor de a pune
capăt monopolului Partidului. La 2 iulie 114 deputaţi de origine albaneză din parlamentul din
Kosovo au adoptat o constituţie stabilind egalitatea acestei provincii cu celelalte şase
republici ale federaţiei, ceea ce a provocat imediat o reacţie negativă din partea parlamentului
sârb. În cele două republici din Vest (Slovenia şi Croaţia) opoziţia a câştigat alegerile
legislative din aprilie, la fel şi în Bosnia-Herţegovina în decembrie, în schimb în Serbia,
Slobodan Milošević era confirmat în fruntea republicii cu mai bine de 65% din voturi.
Rezultatele alegerilor din 1990 anticipau clar o confruntare. Aceasta s-a limitat întâi la
domeniul politic. Astfel, preşedinţia iugoslavă condamnă ca neconstituţional referendumul
organizat în Slovenia, la 29 decembrie în favoarea independenţei. Întrucât Slovenia, urmată
de Croaţia persistă pe această cale prin rezoluţiile adoptate de cele două parlamente în
februarie 1991, s-a ajuns la o creştere rapidă şi puternică a tensiunii între partizanii unei
confederaţii de republici suverane (slovenii şi croaţii) şi cei ai menţinerii federaţiei existente
(sârbii). Două confruntări sângeroase la sfârşitul lui martie şi la începutul lui mai 1991, duc la
încăierări între poliţiştii croaţi şi civilii sârbi în Croaţia. La 25 iunie 1991 este proclamată
22
suveranitatea şi independenţa Sloveniei şi Croaţiei. Se declanşează în Slovenia un scurt
război civil care se încheie la 7 iulie 1991 cu recunoaşterea independenţei slovene. Din
teritoriul sloven războiul civil se întinde în Croaţia în ciuda eforturilor de pace ale
Comunităţii Europene şi Consiliului de Securitate al ONU. La sfârşitul lui septembrie 1991 se
declară embargou asupra livrărilor de armament către Iugoslavia. Majoritatea croato-
musulmană din Bosnia-Herţegovina refuză să rămână într-o federaţie dominată de sârbi şi
votează la 16 octombrie în favoarea suveranităţii. Aceasta a determinat proclamarea a trei
republici autonome sârbe una în nordul Bosniei, alta în Herţegovina şi a treia la est de
Sarajevo.
Înainte ca războiul civil să se instaleze pentru mai mulţi ani în Bosnia-Herţegovina –
martie 1992- până la acordul de la Dayton octombrie 1995, ONU a încercat stoparea luptelor
din Croaţia trimiţând la 14 ianuarie 1992 primele „căşti albastre”, iar la iniţiativa Franţei în
iunie 1995 s-a constituit Forţa internaţională de reacţie rapidă. Acordul de la Dayton prevedea
transformarea Bosniei-Herţegovina într-un stat independent, format din două entităţi: sârbă şi
croato-musulmană.

8. Moartea lentă a dictaturii albaneze

În Albania dictatura comunistă s-a prăbuşit aproape de la sine. A fost suficient ca
studenţii de la Tirana încurajaţi de valul contestatar în 9-10 decembrie 1990 să obţină
autorizarea pluripartidismului. La 12 decembrie este depus în mod oficial statutul Partidului
democratic.
Într-o perioadă de mai bine de un an, Albania a făcut experienţa unui regim de
compromis în care Partidul comunist a exercitat o autoritate preponderentă dar nu exclusivă.
La alegerile din martie 1991, primele alegeri libere de după 1946 – 11 partide şi-au prezentat
candidaţii, marele învingător a fost tot Partidul comunist cu 65%, iar Partidul democrat 27%
din sufragii. Comuniştii au acceptat să împartă puterea, formând în iunie un cabinet de
coaliţie cu patru formaţiuni din opoziţie.
În decembrie 1991 o criză guvernamentală stârneşte nemulţumirea populară, depozitele
de alimente sunt jefuite şi incendiate, la 9 decembrie la Tirana aproape 20000 de persoane
23
solicită înlăturarea ultimilor comunişti, ceea ce se întâmplă în martie 1992 în alegerile
legislative prin înlăturarea Partidului comunist şi alegerea lui Sali Berisha (liderul Partidului
democratic) ca preşedinte al republicii.
De la această dată, în Occident nu mai există niciun stat care să se prevaleze de
comunism. Mai rămâneau cu excepţia Cubei rămăşiţele orientale ale fostului imperiu.

24