§3.

Natura juridică a instituţiei

Puncte de vedere. În literatura juridică anterioară intrării în vigoare a actualului Cod civil
au fost propuse mai multe explicaţii. S-a susţinut, astfel că prin plata efectuată de un terţ
creanţa se stinge şi nu mai poate face obiectul unei cesiuni. Ceea ce se transmite nu este deci
creanţa, ci drepturile accesorii care sunt transferate noii creanţe prin voinţa legii.

Acest punct de vedere nu concordă însă cu reglementarea ce a fost dată instituţiei prin art.
1593 şi urm. C.civ. deoarece, în cuprinsul lor, se arată în mod expres că persoana care
plăteşte capătă drepturile, acţiunile, privilegiile sau ipotecile pe care le avea fostul creditor
împotriva debitorului, ceea ce înseamnă că nu este vorba numai de accesoriile creanţei, ci de
însăşi creanţa plătită (accesorium sequitur principale).

Într-un alt punct de vedere, se acordă efecte mai ample subrogaţiei convenţionale şi efecte
mai restrânse subrogaţiei legale, contrar reglementării, întrucât legea nu face nicio distincţie
între cele două categorii sub aspectul efectelor.

Astfel, în cazul subrogaţiei convenţionale se consideră că subrogaţia consimţită de creditor

este echivalentă cu cesiunea de creanţă, subrogatul fiind un cumpărător, iar subrogantul un
vânzător obişnuit, în timp ce în cazul subrogaţiei consimţite de debitor creanţa iniţială se
stinge împreună cu toate accesoriile sale, dar cel subrogat primeşte de la debitor un drept
asemănător, cu garanţii identice celor ale vechii creanţe.

În cazul subrogaţiei legale ceea ce ar trece asupra subrogatului nu ar fi creanţa, ci numai

privilegiile şi ipotecile, rolul acestei subrogaţii fiind astfel mult restrâns.

Într-o altă viziune, subrogaţia a fost privită ca o operaţie complexă, compusă dintr-o plată
şi o cesiune de creanţă. Creditorul iniţial primeşte plata şi, în acest fel, nu mai are niciun drept,
creanţa stingându-se în privinţa sa. Dar ea nu se stinge în privinţa debitorului, deoarece
acesta nu a plătit cu mijloacele sale şi este, astfel, ţinut să plătească subrogatului. De
asemenea, creanţa achitată trece asupra subrogatului cu toate drepturile respective.

Se observă că, în timp ce stingerea creanţei cu privire la creditorul iniţial se explică în mod
firesc – deoarece acesta a primit plata – existenţa creanţei între subrogat şi debitor este mai
greu de justificat, deoarece implică o derogare de la principiul că o creanţă se stinge prin
plată, cum şi o derogare de la regula potrivit căreia transmiterea creanţei implică un act de
dispoziţie al creditorului iniţial. S-ar putea explica o asemenea soluţie derogatorie printr-o
ficţiune, având în vedere că existenţa creanţei în raporturile dintre subrogat şi debitor (în timp
ce aceasta s-a stins cu privire la creditorul iniţial) nu reprezintă o situaţie juridică normală în
concordanţă cu principiile generale ale dreptului civil.

Teoria ficţiunii juridice, care îşi are izvorul în dreptul roman, şi care a fost admisă
printre alţii şi de Pothier1, este combătută de A. Colin şi H. Capitant care spun că
„întrebuinţarea ficţiunii era obişnuită la romani (…) dată fiind deosebirea procedeelor
noastre legislative, [însă] ea nu mai este folositoare la noi. Astăzi legiuitorul nu mai are
nevoie să simuleze2, el ordonă. Instituţia sub-
0 R.J. Pothier, Coutume d’Orléans, Introduction, titl. 20, nr. 60, vol. I, Ed. Bugnet, p. 661.

1 Fingo, finxi, finctum, fingere = a născoci, a presupune, a ascunde, a minţi.

 Modurile de transmitere a obligaţiilor 31

rogaţiei oferă priveliştea unuia din desele conflicte ce se ivesc între logica juridică şi
necesităţile vieţii. Legiuitorul, atotputernic, a preferat pe aceasta din urmă: în zadar s-ar căuta
să se ascundă aceasta”.

Ficţiunea transmiterii creanţei către solvens, aceasta stingându-se în raportul dintre

creditor şi debitorul cedat, este, însă, dublată de ficţiunea „desprinderii” garanţiilor de o
creanţă care este considerată stinsă, în ciuda principiului potrivit căruia accesoriul (garanţiile)
urmează soarta principalului (creanţa). Astfel, nu ne rămâne decât să alegem între două
ficţiuni pe cea mai plauzibilă şi acceptabilă.

Însă ficţiunea se referă, în general, la situaţii care nu concordă cu realitatea – care

reprezintă o deformare a faptelor – iar nu la derogări de la principiile sau conţinutul unor
reglementări.

Prin urmare, instituţia subrogaţiei reprezintă o construcţie juridică prolixă, cu largă

aplicabilitate practică, un complex de instituţii juridice.

S-a apreciat1 că subrogaţia este, pe de o parte, faţă de creditor, o plată, iar pe de altă
parte, faţă de ceilalţi, are caracterele unei cesiuni de creanţă; însă nu toate caracterele,
deoarece există şi deosebiri esenţiale între subrogaţia personală şi cesiunea de creanţă.

Izvoarele subrogaţiei. Subrogaţia poate lua naştere prin voinţa părţilor, fiind consimţită fie
de către creditor, fie de către debitor, în care cazuri se numeşte subrogaţie convenţională sau
în puterea legii fără să fie cerut consimţământul părţilor, operaţia fiind denumită, în această
ipoteză, subrogaţie legală.

§4. Felurile subrogaţiei

Precizări. Conform art. 1593 alin. (2) C.civ., subrogaţia este de două feluri: convenţională
şi legală2. Prin urmare, nu există subrogare judecătorească. La romani exista o asemenea
subrogare; judecătorii puteau, în unele cazuri, să ordone unui creditor de a subroga pe un al
treilea în drepturile şi acţiunile sale (transferre, adscriberre, proestare actiones ).

Subrogaţia convenţională este, la rândul ei, de două feluri: subrogaţia convenţională

consim-ţită de creditor (ex parte creditoris) şi subrogaţia convenţională consimţită de debitor
(ex parte debitoris).
Indiferent de izvor, efectele subrogaţiei sunt aceleaşi 3.

4.1. Subrogaţia convenţională

 Izvor. Subrogaţia convenţională îşi are izvorul într-o convenţie pe care terţul solvens o
încheie fie cu creditorul (subrogaţie consimţită de creditor), fie cu debitorul (subrogaţie
consimţită de debitor). Condiţia comună ambelor forme de subrogaţie convenţională, precum
prevede şi art. 1593 alin. (3) teza a II-a, este ca aceasta să fie expresă şi constată printr-un
înscris, pentru a putea fi opozabilă şi terţilor.

A. Subrogaţia convenţională consimţită de creditor (art. 1594 C.civ.)

Noţiune. Prin subrogaţie consimţită de creditor se înţelege acel mecanism juridic prin care
creditorul, primind plata, subrogă în drepturile şi acţiunile sale pe terţul solvens; creditorul este

0 G. Plastara, op. cit., p. 531.

1 Art. 1593 alin. (2) C.civ.: „Subrogaţia poate fi convenţională sau legală”. De remarcat că un
conţinut asemănător posedă şi art. 1249 C.civ. francez.
2 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 319.
32 Modurile de transmitere a obligaţiilor

cel care subrogă (subrogantul) şi terţul solvens este subrogatul. Nu numai creditorul, care are
dreptul să primească plata, este capabil să consimtă o subrogare convenţională, ci şi orice
mandatar al lui care a fost autorizat să primească plata pe baza unui mandat general, putând
astfel să consimtă şi la o subrogaţie convenţională 1. Însă, dacă este vorba de un mandatar
care are procură specială, numai pentru încasarea plăţii, doctrina şi practica judiciară au dat o
interpretare stricto sensu, în acest caz subrogarea fiind considerată nulă, dar putând fi
ratificată ulterior fie tacit, fie expres în baza principiului ratihabitio mandato aequi paratur.

Subrogaţia convenţională este lăsată, aşadar, în acest caz, la latitudinea creditorului. Dacă
acesta este dispus să o acorde, legea cere anumite condiţii de fond şi de formă.

Condiţii de fond. Subrogaţia trebuie să fie expresă, în sensul că trebuie să fie făcută astfel
încât intenţia părţilor de a se încheia o asemenea operaţie să rezulte cu certitudine 2.

De regulă, plata creanţei stinge obligaţia ori, în cazul subrogaţiei, în mod excepţional,
creanţa se transmite solvensului, cu toate că a fost plătită. De aceea voinţa creditorului de
a subroga pe terţ în drepturile şi acţiunile sale trebuie să fie neîndoielnică. De obicei,
înlocuirea se face prin chitanţa pe care creditorul o eliberează terţului solvens. Nu este,
deci, nevoie de formule deosebite, fiind suficient să fie menţionat pe chitanţa amintită că
solvensul este „pus” în locul creditorului sau că este substituit drepturilor sale sau că va
putea exercita drepturile creditorului etc. Constituie însă o dovadă de prudenţă, pentru a
se înlătura orice dubiu, întrebuinţarea cuvântului „subrogat” deoarece, subrogaţia fiind o
excepţie de la principiul că plata stinge datoria cu toate accesoriile ei, plata făcută de terţ
va fi considerată, în caz de îndoială, ca pură şi simplă.

Nu este nevoie ca declaraţia de subrogaţie să specifice, concret, fiecare din drepturile

transmise subrogatului – precum privilegiile, ipotecile etc. Este suficient, aşa cum am mai
arătat, ca voinţa părţilor de a stabili subrogaţia să fie neîndoielnică, voinţă ce va fi apreciată de
judecătorii fondului, potrivit regulilor de drept comun privind interpretarea convenţiilor 3.

Creditorul care consimte la subrogaţie poate, însă, printr-o clauză expresă, să limiteze
drep-turile pe care le transmite odată cu creanţa, de exemplu la privilegii şi ipoteci, dar cu
excluderea fideiusiunii sau invers.

Ce se întâmplă, însă, în situaţia în care creditorul primeşte de la solvens mai multe plăţi
făcute pentru porţiuni din aceeaşi creanţă, însă aceste plăţi sunt făcute în momente de timp
diferite? Răspunsul dat de literatura de specialitate 4, dar şi de jurisprudenţă a fost acela că, în
acest caz, subrogaţia nu este valabilă decât pentru suma plătită în momentul în care s-a
consimţit la subrogare şi nu pentru celelalte plăţi pentru care nu a fost stipulată.

De asemenea, nu este necesar ca cel care consimte subrogaţia să fie un creditor

privilegiat, ci este suficient ca el să fie un simplu creditor chirografar. Dacă, însă, creditorul
a fost subrogat în drepturile unui creditor ipotecar, atunci el poate exercita drepturile de
care dispune în calitate de subrogat pentru acoperirea propriei sale creanţe. Practic, în
această situaţie, prin subrogaţie se transmite doar rangul creditorului subrogant, nu şi
însăşi creanţa. Astfel, dacă un creditor ipotecar a plătit un alt creditor ipotecar anterior
care apucase să ceară şi să obţină punerea sub sechestru a imobilului ipotecat, creditorul
subrogat în toate drepturile subrogantului va putea

23 M.A. Dumitrescu, op. cit., p. 135.

24 P.M. Cosmovici, op. cit., p. 236.
25 D. Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu
legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, tome IV, Tipografia Naţională, Iaşi, 1900, p. 601.
26 G. Plastara, op. cit., p. 537.
 Modurile de transmitere a obligaţiilor 33

continua urmărirea silită a imobilului nu numai pentru plata creanţei pe care o are ca subrogat,
ci şi pentru plata propriei creanţe, iar ofertele reale de plată ce i se vor adresa nu vor fi
suficiente, decât dacă acoperă şi această a doua creanţă.

23 Subrogaţia trebuie să fie consimţită concomitent cu plata . Art. 1594 alin. (1) C.civ. stabi-
leşte, în mod expres, că transmiterea drepturilor creditorului către solvens se va face „la
momen-tul plăţii”. Dacă subrogaţia ar avea loc ulterior plăţii, creditorul nu ar mai putea
transmite drepturile sale care s-au stins prin plată. Acest lucru nu înseamnă că înscrisul
constatator, numit de obicei chitanţă subrogatorie, care este un simplu instrument de probă,
nu poate fi întocmit şi mai târziu1.
În ceea ce priveşte subrogaţia făcută anterior plăţii, există păreri diferite. Unii autori 2
consideră că intenţia legiuitorului nu a fost ca subrogaţia să poată opera înainte de plată,
deoarece nu ar mai fi vorba de o plată cu subrogare, ci s-ar ajunge la un amanet. Alţi autori 3
consideră că subrogaţia făcută înainte de plată trebuie analizată ca o promisiune de
subrogaţie al cărei efect s-ar raporta tot la momentul plăţii, fie ca o cesiune de creanţă 4.

O problemă care se pune este aceea a modului în care se poate realiza această concomi-
tenţă, constatarea printr-un înscris fiind prevăzută de art. 1593 alin. (3) teza a II-a C.civ. doar
ca o condiţie de opozabilitate faţă de terţi.

De obicei se redactează o chitanţă în care sunt menţionate ambele operaţii cu toate că,
teoretic, părţile ar putea redacta două înscrisuri, purtând aceeaşi dată. Însă, şi în ipoteza în
care s-a încheiat un singur act care se referă la ambele operaţii, terţii ar putea contesta
concomitenţa plăţii şi a subrogaţiei. Dar sistemul probator ar putea fi diferit de la caz la caz.

Astfel, dacă terţii pretind că plata a avut loc înaintea subrogaţiei, ea fiind făcută de cel care
pretinde că a fost subrogat, va fi vorba de o fraudă şi ca urmare, terţii vor putea folosi orice
mijloc de probă. Dacă, însă, se susţine că datoria s-a stins printr-o altă plată făcută de
altcineva (de către debitor sau o altă persoană decât cel care pretinde că a fost subrogat),
această stingere a creanţei înainte de efectuarea subrogaţiei nu va putea fi dovedită decât
prin înscrisuri cu dată certă anterioară chitanţei sau actului care constată subrogaţia 5. Soluţia
dată de instanţele judecătoreşti a fost aceea a anulării subrogaţiilor efectuate posterior plăţii.

Principiul concomitenţei celor două operaţii pretinde numai ca în actul constatator să se

consemneze că ele au avut loc în acelaşi timp şi nu ca înscrisul constatator al subrogaţiei să
fie încheiat chiar în momentul în care solvensul plăteşte efectiv creditorului. În ceea ce
priveşte subrogatul, se observă că acesta trebuie să fie un terţ în raport cu datoria, deoarece
cel care îşi plăteşte propria sa datorie nu poate obţine subrogaţia în drepturile creditorului său.

De asemenea, trebuie ca subrogatul să efectueze el însuşi plata creanţei. În legătură cu

această condiţie sunt şi unele situaţii discutabile. Astfel, dacă suma plătită provine în realitate
de la o altă persoană decât subrogatul şi aceasta rămâne străină practic de operaţia plăţii, ea
nu va putea obţine nicio subrogaţie în favoarea sa.
 0 T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 300; a se vedea şi L. 76, ab initio, Digeste, 46, 3, De
solutionibus: „Modestinus respondit, si post solutum sine ullo pacto omne quod debeatur, actiones post
aliquod intervallum cessae sint, nihil ea cessione actum, cum nulla actio superfuerit .”
1 C. Nacu, op. cit., p. 660.
2 T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 301 şi C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 321.

3A se vedea L. Pop, op. cit., p. 655.

4 P.M. Cosmovici, op. cit., p. 237.
34 Modurile de transmitere a obligaţiilor

În cazul în care cel ce pretinde subrogaţia a împrumutat suma plătită creditorului s-ar
putea considera că împrumutatul nu este îndreptăţit să obţină subrogaţia decât în situaţia în
care a plătit în calitate de mandatar al împrumutătorului. Într-o altă soluţie s-ar putea susţine
că subrogaţia nu poate fi înlăturată pentru motivul că actul constatator nu cuprinde menţiunea
că plata a fost făcută cu mijloacele proprii ale solvensului. În orice caz, nu se poate admite ca
plata să fie făcută cu mijloacele debitorului.

O altă problemă priveşte plăţile succesive ale creanţei, întrucât trebuie să se stabilească
dacă subrogaţia va avea loc odată cu fiecare plată, sau în momentul ultimei plăţi. Se observă
că răspunsul nu poate fi dat decât ţinând seama de principiul concomitenţei plăţii şi
subrogaţiei. Or, în lumina acestui principiu, nu s-ar putea admite altă soluţie decât aceea a
subrogaţiei în limitele fiecărei plăţi parţiale.

23 Subrogaţia se face cu consimţământul creditorului , fără a fi necesar consimţământul

debi-torului, dacă există o convenţie între creditor şi terţul plătitor în sensul subrogaţiei. De
altfel, art. 1594 alin. (2) teza a II-a C.civ. prevede, în mod expres, că orice stipulaţie, prin care
s-ar stabili obligativitatea consimţământului debitorului, va fi considerată nescrisă.
Debitorul nu este parte în contractul încheiat între creditor şi terţul solvens, iar pe de altă
parte, el nu poate fi prejudiciat prin schimbarea persoanei creditorului, ci, dimpotrivă, de multe
ori subrogaţia operează în beneficiul său.

Condiţii de formă. Legea nu cere, în mod expres, ca înscrisul care constată subrogarea
să fie autentic sau să aibă dată certă, deoarece, în cazul subrogaţiei consimţite de creditor,
fraudele sunt mai puţin probabile decât în cazul celei consimţite de debitor. Aici, subrogaţia
este o faptă a creditorului şi, chiar dacă debitorul ar dovedi că subrogaţia e nulă, situaţia lui
rămâne aceeaşi deoarece vechiul creditor va fi acela care recapătă toate drepturile şi acţiunile
pe care voise să le transmită prin subrogaţie terţului solvens.

Pentru validitatea convenţiei nu este nevoie nici măcar de înscris sub semnătură privată,
aplicându-se principiul consensualismului actelor juridice, cu respectarea, bineînţeles, a
regulilor de drept comun în ce priveşte proba subrogaţiei, neputând fi dovedită, în materie
civilă, prin martori sau prezumţii dacă este vorba de o sumă mai mare de 250 lei [art. 309 alin.
(2) C.proc.civ]. În literatura de specialitate 1 s-a exprimat, însă, şi opinia contrară vizând
necesitatea purtării de dată certă de către înscrisul constatator al subrogaţiei, pentru a se
putea dovedi concomitenţa şi asigura opozabilitatea. S-a subliniat că, în realitate, rolul datei
certe este acela de a evita fraudarea celorlalţi creditori ai debitorului, subliniindu-se faptul că
un înscris fără dată certă ar putea fi întocmit oricând.

Având în vedere dinamica raporturilor juridice actuale, putem afirma că în toate cazurile
este necesar un înscris (chitanţa subrogatorie) pentru dovedirea subrogaţiei ca instrumentum
probationis şi nu ca negotium iuris, fiind aproape de neconceput aplicarea acestei instituţii
pentru o sumă mai mică de 250 lei.
 Aşadar, interogatoriul părţilor şi mărturisirea, sunt admisibile ca mijloace de probă, nefiind
vorba de un act solemn.

Dacă actul constitutiv al subrogaţiunii, lipsit de dată certă, nu este opozabil terţilor,
totuşi, el poate fi uneori opus debitorului 2. Astfel, debitorul care a consimţit la subrogarea
efectuată de cre-ditor, nu poate ataca subrogarea pe motiv că aceasta nu ar fi intervenit
odată cu plata. Ba mai

23 L. Pop, op. cit., p. 655.

24 G. Plastara, op. cit., p. 539.
 Modurile de transmitere a obligaţiilor 35

mult, jurisprudenţa a admis chiar că actul constitutiv al subrogării, deşi lipsit de dată certă,
poate fi opus debitorului în orice situaţie.

Subrogaţia poate avea loc între creditori cu acelaşi rang, chiar dacă debitorii sunt
diferiţi. Prin urmare, este perfect valabilă subrogaţia ce intervine între creditorii ale căror
creanţe sunt garan-tate printr-o ipotecă ce poartă asupra unui imobil care a aparţinut la
diferiţi proprietari (debitori).

Pentru a lămuri o ultimă problemă în privinţa datei subrogaţiei, mai menţionăm că plăţile
făcute unor creditori ipotecari imediat înainte de declararea debitorului în stare de faliment, nu
pot avea drept urmare o subrogare în favoarea masei chirografare, chiar dacă aceste plăţi au
fost efectuate de lichidatorul propus.

B. Subrogaţia consimţită de debitor (art. 1595 C.civ.)

Noţiune. Explicaţii. Această subrogaţie intervine în cazul în care debitorul se împrumută cu

o sumă de bani pentru a-şi plăti datoria şi subrogă pe împrumutător în drepturile creditorului 1.
În acest caz, subrogarea este consimţită de debitor, convenţia intervenind între el şi terţa
persoană. Legea permite debitorului, în înţelegere cu terţul, străin de raportul de obligaţie, să-l
subroge în drepturile creditorului, pentru a-i crea posibilitatea debitorului de a se împrumuta
pentru a-şi plăti datoria care este mai oneroasă decât cea care rezultă din împrumutul făcut
(de exemplu, datorită ajungerii la scadenţă, încep să curgă şi daune moratorii 2). Astfel,
subrogaţia este făcută prin convenţia de împrumut.

Pare straniu ca un debitor să dispună de drepturi care nu-i aparţin 3 şi aceasta fără ca,
în principiu, titularul acestor drepturi să fie încunoștințat. Cu toate acestea, precum arătam
şi cu altă ocazie, art. 1595 alin. (3) C.civ. permite inserarea unei clauze care să oblige
debitorul la informa-rea creditorului iniţial cu privire la subrogaţie. Justificarea subrogaţiei
constă, însă, în avantajele practice pe care le oferă. Într-adevăr, debitorul, în scopul de a
se libera prin plată faţă de credito-rul iniţial, poate recurge la orice modalitate, atâta timp
cât aceasta nu contravine legii şi nu încalcă drepturile subiective ale altei persoane. Prin
efectuarea unei plăţi valabile, pentru creditor nu are importanţă, în principiu, de unde şi-a
procurat debitorul banii [dacă sursa este importantă, am văzut că orice creditor poate uza
de prevederile art. 1595 alin. (3) C.civ.]; drepturile credito-rului încetează, trecând asupra
debitorului care la rândul lui, le va conferi celui care i-a avansat banii pentru a face plata.
Ceilalţi creditori ai debitorului nu au, de asemenea, niciun interes de a se opune la
subrogaţie, deoarece situaţia lor rămâne aceeaşi indiferent dacă creanţa va aparţine
creditorului iniţial sau altei persoane. Cu alte cuvinte, subrogaţia consimţită de debitor în
folosul noului creditor la care el a apelat pentru a-şi stinge datoria faţă de creditorul iniţial,
neaducând atingere interesului nimănui, este perfect licită şi în concordanţă cu principiile
dreptului civil. Pentru debitor, această instituţie prezintă avantaje, fără a leza drepturile
creditorului iniţial sau ale terţilor (de exemplu, dacă debitorul are de achitat o datorie care
este producătoare de dobânzi mari, iar pentru achitarea cât mai rapidă a acestei datorii,
debitorul se împrumută de la un terţ care îi acordă împrumutul cu o dobândă mai mică).

23 Art. 1595 alin. (1) C.civ.: „Subrogaţia este consimţită de debitor atunci când acesta se
împrumută spre a-şi plăti datoria şi, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile creditorului
faţă de care avea datoria respectivă”.

24 I.P. Filipescu, op. cit., 1994, p. 224.

25 T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 301.
36 Modurile de transmitere a obligaţiilor

Condiţii. Datorită caracterului ei excepţional şi pentru a preveni eventualele fraude 1,

subrogaţia consimţită de debitor este supusă unor condiţii mai riguroase.
5888 Actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei să fie constatate prin înscrisuri cu
dată
certă.

Art. 1595 alin. (2) C.civ. prevede faptul că „subrogaţia este valabilă numai dacă actul de
împrumut şi chitanţa de plată a datoriei au dată certă (…)”, noua reglementare civilă atenuând
formalismul excesiv cerut de art. 1107 alin. (2) C.civ. din 1864: forma autentică.

În cazul în care creditorul, al cărui consimţământ nu era necesar, refuză plata, debitorul
poate „(…) recurge la procedura punerii în întârziere a creditorului care, după validarea ei, are
efect liberatoriu de datorie”2.

5889 În actul de împrumut să se prevadă expres scopul operaţiunii .

Acelaşi art. 1595 alin. (2) C.civ. mai prevede, totodată, că „(…) în actul de împrumut se
declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria”. Cu alte cuvinte, este necesar ca
în actul ce intervine între debitor şi solvens să se prevadă, cu exactitate, destinaţia sumei
împrumu-tate, respectiv acoperirea datoriei dintre debitor şi creditorul iniţial.

Formalităţile prevăzute de art. 1595 alin. (2) C.civ. trebuie îndeplinite pentru validitatea
subrogaţiei şi nu ad probationem. Rezultă că neîndeplinirea acestor condiţii atrage nulitatea
convenţiei. Fiind o problemă de ordine publică, în sensul că interesul protejat este general şi
anume pentru a împiedica fraudele împotriva terţilor, o subrogaţie neregulată este supusă
regi-mului juridic al nulităţii absolute. Aşadar, ea nu ar putea fi confirmată printr-un act ulterior.

Subrogaţia consimţită de debitor împotriva voinţei creditorului nu este neapărat nulă pentru
motiv că suma împrumutată de la terţul solvens nu a fost remisă imediat creditorului. În
schimb, judecătorii pot hotărî, în funcţie de intervalul de timp ce desparte cele două operaţiuni
(împrumutul şi plata) şi de celelalte împrejurări de fapt, că plata creanţei nu a fost efectuată cu
banii împrumutaţi de la terţul solvens şi că, în consecinţă, subrogaţia este nulă.

În cazul în care se admite trecerea unui interval de timp între momentul efectuării
împrumu-tului şi acela al plăţii, este absolut necesar ca chitanţa, prin care creditorul
recunoaşte originea fondurilor ce au servit la efectuarea plăţii, să fie liberată chiar în momentul
plăţii. Dacă data chitanţei este ulterioară datei când s-a efectuat plata, subrogaţia este nulă.

Faptul plăţii nu poate fi interpretat ca o subrogaţie tacită. Astfel, creditorul care a primit
plata unei datorii efectuată (de debitor), cu banii împrumutaţi de către un terţ, nu va răspunde
pentru neefectuarea subrogaţiei faţă de acesta pe motiv că în momentul plăţii ar fi avut
cunoştinţă că terţul nu consimţise să împrumute banii care au servit la plată, decât cu condiţia
expresă că va fi subrogat.
 0 În chitanţa de plată a datoriei să se arate că datoria se plăteşte cu suma împrumutată.
Chitanţa trebuie, de asemenea, să îmbrace forma unui înscris cu dată certă şi să conţină
menţiunea că „plata s-a făcut cu banii daţi pentru aceasta de noul creditor” 3.

Împrumutul şi chitanţa pot fi constatate printr-un singur înscris cu dată certă, care să
cuprindă menţiunile cerute de art. 1595 alin. (2) C.civ.

0 O eventuală fraudă poate fi săvârşită astfel: „un debitor care şi-a plătit datoria, face un nou
împrumut şi consimte împrumutătorului o subrogaţie în drepturile creanţei stinse, declarând, în mod fals,
că se împrumută pentru plata acestei creanţe”, T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 301.
1 L. Pop, op. cit., p. 655.
2 Art. 1595 alin. (2) C.civ.: „(…) în chitanţă se menţionează că plata a fost făcută cu banii împrumutaţi de noul creditor”.
 Modurile de transmitere a obligaţiilor 37

În cazul în care creditorul nu vrea să elibereze chitanţa de plată, debitorul îi poate face o
ofertă reală urmată de consemnare, şi cum recipisa instituţiei constatând consemnarea şi
originea banilor este făcută de un funcţionar, subrogaţia va opera valabil.

În ceea ce priveşte identitatea banilor primiţi drept împrumut cu cei cu care se efectuează
plata, fiind vorba de bunuri fungibile, nu este necesar să fie aceiaşi deoarece, pentru părţi,
interesează doar calitatea şi valoarea lor non ut corpora, sed ut quantitatum . În fapt, această
identitate specifică s-ar putea cu greu îndeplini şi dovedi, ceea ce de multe ori ar face ca
subrogaţia să fie aproape imposibil de realizat.

Un alt aspect care se poate ivi în practică este cel al împrumutului făcut de debitor la mai
mulţi împrumutători, în mod succesiv – sumele astfel obţinute urmând să servească, toate, la
stingerea datoriei sale – în chitanţele respective specificându-se că plata a fost făcută cu
sumele provenind din aceste împrumuturi. Cine va fi noul creditor ?

Referitor la această situaţie pot fi imaginate trei soluţii.

Prima soluţie este aceea că subrogaţia s-ar putea face către toţi aceşti împrumutători, în
proporţia sumelor împrumutate de fiecare.

Cea de-a doua soluţie este aceea că subrogaţia nu ar putea fi acordată decât primului
împrumutător şi, în fine, ultima soluţie, opusă celei de-a doua, că subrogaţia ar trebui acordată
numai ultimului împrumutător.

În legătură cu ultimele două soluţii pot fi ridicate însă anumite obiecţii. Astfel, dacă s-ar
acorda subrogaţia primului împrumutător – în ideea că după aceea nu ar mai putea fi acordată
altora – s-ar face abstracţie de faptul că în chitanţe trebuie să fie menţionată originea sumelor
cu care s-a plătit creanţa. Dacă subrogaţia s-ar acorda ultimului împrumutător, cu justificarea
că aceste sume au servit în orice caz la plata creanţei, s-ar recurge la o prezumţie care nu-şi
găseşte nicio bază legală şi care ar putea să fie contrară realităţii. Apare, astfel, ca fiind mai
justi-ficată prima soluţie.

În practică, se ţine seama de împrumutătorii care figurează în chitanţă. Dacă debitorul nu

menţionează niciun împrumutător, nu va avea loc nici subrogaţia. În cazul în care a menţionat
numai câţiva dintre ei, numai aceştia vor obţine subrogaţia.

4.2. Subrogaţia legală

A. Principii generale. Noţiune

Reglementare. Cazuri. Este aceea care operează de plin drept, ex lege, în beneficiul
terţului care plăteşte, fără a fi necesară vreo convenţie nici cu creditorul, nici cu debitorul.
 În acest sens, art. 1596 C.civ. enumeră cinci cazuri în care „subrogaţia se produce de
drept”:

5888 în folosul aceluia care, fiind el însuşi creditor, plăteşte altui creditor, ce are
preferinţă1;
5889 în folosul aceluia care, dobândind un bun, plăteşte creditorilor care au asupra acestui
bun o garanţie2 (privilegiu, ipotecă mobiliară, ipotecă imobiliară etc.);
5890 în folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes
să stingă datoria1;

0 Art. 1596 lit. a) C.civ.: „în folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are
un drept de preferinţă, potrivit legii”.
1 Art. 1596 lit. b) C.civ.: „în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei
însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv”.
38 Modurile de transmitere a obligaţiilor

0 în folosul moştenitorului care a plătit din bunurile sale datoriile succesiunii 2 (a se vedea
şi Cartea a IV-a C.civ. „Despre moştenire şi liberalităţi”);
1 în alte cazuri stabilite de lege.

Scurt istoric. Subrogaţia legală îşi are originea în ceea ce numeau romanii jus offerendae
pecuniae, adică persoanele care aveau dreptul să-l oblige pe creditor să primească o plată.

Unele persoane aveau chiar interesul să facă plata. Acestea, chiar dacă nu erau ţinute
personal la plata datoriei, se puteau substitui în drepturile creditorului plătit, apelând la dreptul
de a cere cesiunea acţiunilor cu aşa-numitul beneficium cedendarum actionem.

B. Deosebiri între subrogaţia legală şi cea consimţită de debitor

Situaţii. Cea mai importantă deosebire are în vedere condiţiile de formă cerute de lege
pentru a opera subrogaţia. În timp ce în cazul subrogaţiei consimţite de debitor se cer
condiţiile de formă deja enumerate în secţiunea precedentă, subrogaţia legală operează de
plin drept fără a fi necesară îndeplinirea unor condiţii de formă. În acest ultim caz, plata nu
trebuie să fie constatată printr-un act sub semnătură privată având dată certă, iar în momentul
în care plata ar fi contestată, dovada se va face potrivit regulilor dreptului comun. Rezultă că
împotriva subro-gaţiei legale legea nu a luat nicio măsură pentru a împiedica fraudele
deoarece ele sunt mai puţin probabile în asemenea cazuri. Bineînţeles că, dacă frauda ar fi
constatată conform drep-tului comun, subrogaţia legală va fi declarată nulă 3.

În drept, nu există deosebiri între subrogaţia legală şi cea convenţională, pentru că ambele
forme emană de la lege indiferent dacă aceasta o acordă fără îndeplinirea vreunei formalităţi
sau că o acordă în baza voinţei exprese a părţilor, manifestată în anumite condiţii.

Avându-şi raţiunea în echitate, subrogaţia legală este conferită acelora care pot fi siliţi sau
care, cel puţin, au un interes legitim de a plăti datoria altuia, fiind just ca ei să fie subrogaţi în
drepturile creditorului dezinteresat, pentru a redobândi ceea ce au cheltuit cu efectuarea plăţii.
Beneficiul subrogaţiei, nefiind stabilit decât în interesul subrogatului (iar în mod indirect şi în
cel al debitorului), subrogaţia fiind de interes privat, este evident că subrogatul poate renunţa
la acest beneficiu4.

O altă deosebire între cele două forme de subrogaţie constă în aceea că subrogaţia
consim-ţită de debitor nu conferă ipoteca dacă ar fi înstrăinat anterior imobilul ipotecat şi ca
urmare terţul deţinător este la adăpost faţă de urmărirea subrogatului, în timp ce subrogaţia
legală conferă ipoteca, ea urmând a-şi produce efectele chiar faţă de terţul deţinător 5. Este
evident că, în acest caz, fiind străin de actul juridic, răspunderea debitorului nu este antrenată.

C. Cazurile de subrogaţie legală-dezvoltări

 Subrogaţia operează de drept în următoarele cazuri:

0 Art. 1596 lit. c) C.civ.: „în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are
interes să stingă datoria”.
1 Art. 1596 lit. d) C.civ.: „în folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii”.

2 F. Laurent, Caracteres juridiques de l'obligation alimentaire, Paris, 1928, tome XVIII, p. 64; C.
Demolombe, XXVII, p. 541-542.
3Idem, p. 66
4 F. Mourlon, Traité théorique et pratique des subrogations personnelles suivi d’un appendice sur les différents cas de subrogation, Joubert, Toussaint, Paris,
1848, p. 53.
 Modurile de transmitere a obligaţiilor 39

I. În folosul aceluia care, fiind el însuşi creditor, plăteşte altui creditor, ce are preferinţă [art.
1596 lit. a) C.civ.]

Este ipoteza în care un creditor plăteşte altui creditor de rang preferenţial. De exemplu, un
creditor chirografar plăteşte creanţa unui creditor ipotecar de rang superior, subrogându-se în
rangul acestuia. Primul creditor are interes să plătească atunci când creditorul cu rang
preferenţial ameninţă să scoată la vânzare bunul asupra căruia poartă garanţia sa reală într-
un moment la care, prin preţul obţinut pentru bun, n-ar fi îndestulat decât creditorul cu rang
prefe-renţial. Primul creditor, plătind pe cel cu rang preferenţial, se subrogă în drepturile sale
şi va putea aştepta până în momentul în care, prin vânzarea bunului, vor putea fi acceptate
ambele creanţe: şi cea pe care a plătit-o şi propria sa creanţă 1.

Condițiile subrogaţiei prevăzute de art. 1596 lit. a) C.civ. Pentru a opera subrogaţia
prevăzută de acest articol sunt necesare îndeplinirea următoarelor condiţii:

0 Plata să fie făcută de creditor şi nu de terţ. Orice creditor poate beneficia de subrogaţia
legală, cu condiţia ca acela pe care-l plăteşte şi în locul căruia urmează să se subroge, să
aibă un rang superior datorită unei ipoteci sau privilegiu, iar nu altei situaţii asemănătoare,
cum ar fi un drept de retenţie, o acţiune în revocare sau în rezoluţiune etc. Cu alte cuvinte,
creanţa subro-gatului să fie satisfăcută cu precădere faţă de cea a subrogantului. Apare, deci,
clar că scopul legii ar fi ca un creditor de rang inferior să nu fie prejudiciat prin atitudinea unui
creditor de rang superior. De aceea, pentru a opera această subrogaţie, este necesar să fie
vorba de o plată făcută de către un creditor şi nu de către un terţ 2.
1 Creditorul plătit să fie preferabil în rang celui care face plata. De asemenea, va obţine
subrogaţia legală creditorul ipotecar cu rang posterior (a cărui ipotecă a fost transcrisă
ulterior), dacă plăteşte un creditor cu rang anterior şi preferat. Singura condiţie impusă de art.
1596 lit. a) C.civ. este ca plata să fie făcută unui creditor care are un drept de preferinţă,
conform legii. De aceea, această subrogaţie nu va funcţiona dacă cei doi creditori au acelaşi
rang, întrucât nu este vorba de vreo preferinţă3.
Pothier restrângea aplicabilitatea acestui caz de subrogaţie legală numai la creditorul
ipotecar de rang inferior, singurul căruia îi acorda dreptul să plătească pe un creditor de
rang superior şi să fie astfel subrogat legal. Arătăm, însă, că doctrina şi jurisprudenţa mai
veche – ale căror concluzii sunt valabile şi în prezent – interpretând literal prevederile art.
1108 C.civ. din

1864 [corespondentul actualului art. 1596 lit. a) C.civ.], au stabilit că nu se cere ca cel
care face plata să fie creditor ipotecar. Poate fi, ca în exemplul dat, un simplu creditor
chirografar. Singurul lucru care se cere este să fie creditor şi să plătească unui alt creditor
care îi este preferabil. Dato-rită faptului că subrogaţia legală este de strictă interpretare,
nu putem extinde aplicarea textului de lege şi în favoarea acelui creditor care plăteşte un
creditor de rang inferior lui; de exemplu, un creditor de rangul I plăteşte un creditor
ipotecar de rangul al II-lea pentru a-l împiedica să scoată la vânzare imobilul ipotecat într-
un moment în care nici măcar creanţa sa nu ar fi acoperită pe deplin, acesta din urmă
cerând executarea tocmai cu scopul de a-l prejudicia pe primul4.

Comparând textul de lege care reglementează subrogaţia din Codul civil francez cu
art. 1596 C.civ. român, observăm o mare diferenţă de redactare. Art. 1259 C.civ. francez
prevede: „Au

0 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 320.

1 T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 302.

2 P.M. Cosmovici, op. cit., p. 240.

3 M.A. Dumitrescu, op. cit., p. 138.
40 Modurile de transmitere a obligaţiilor

profit de celui qui, étant lui même créancier, paye un autre créancier qui lui est préférable à
raison de ses privilèges ou hypothèques ”. Făcând această menţiune, legiuitorul francez
înlătură orice dubiu cu privire la ipoteza aplicării subrogaţiei legale.

Datorită nespecificării cazurilor de preferinţă de către legiuitorul român, în literatura

noastră de specialitate, anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil, au existat controverse
care necesită să fie amintite. Astfel, unii autori1 au susţinut că poate beneficia de subrogaţia
legală printr-o interpretare extinctivă a legii şi cel care are la îndemână o acţiune în anulare
sau rezolu-ţiune, un drept de retenţie etc., considerând că este suficient ca subrogantul să
plătească un cre-ditor care are preferinţă, indiferent care ar fi cauza acesteia. Rămânem însă
la opinia contrară, deja expusă, opinie argumentată de majoritatea autorilor de specialitate 2,
care, negând posibilita-tea aplicării subrogaţiei legale în aceste cazuri deoarece ubi lex non
distinguit nec nos distinguere debemus, admit însă posibilitatea unei subrogaţii convenţionale.

Diferenţa conferită de legiuitorul român faţă de cel francez şi cel italian constă în
formularea mult mai largă, Codul civil român referindu-se la creditorul „ce are preferinţă”
putând intra astfel în categoria subrogaţilor şi creditorii chirografari sau un creditor ipoteca
cu rang anterior3.

Revenind la actualul Cod civil, o problemă care se poate pune este aceea dacă subrogaţia
se poate realiza când debitorul posterior oferă creditorului anterior o plată parţială, având în
vedere că, în principiu, potrivit art. 1490 C.civ., debitorul nu poate sili pe creditor a primi o
parte din datorie. Desigur, nimic nu se opune ca, totuşi, creditorul să accepte o plată parţială.
Dar, în asemenea situaţie, subrogaţia va mai opera de drept sau va fi în realitate o subrogaţie
conven-ţională? Este adevărat că, faţă de redactarea art. 1596 lit. a) C.civ., care nu face nicio
distincţie, o asemenea plată parţială este posibilă. De asemenea, scopul urmărit prin această
subrogaţie, şi anume cel de a împiedica vânzarea bunurilor debitorului într-un moment
nepotrivit, poate fi stins şi printr-o plată parţială.

Pentru a opera subrogaţia legală, plata trebuie să fie integrală, adică să cuprindă atât
creanţa efectivă, cât şi dobânzile datorate de debitor creditorului anterior datorită gradului său
preferenţial, deoarece o plată parţială, neputându-se efectua decât cu consimţământul credito-
rului (art. 1490 C.civ.), nu poate duce decât la o subrogaţie convenţională consimţită de
creditor (art. 1594 C.civ.).

0Ibidem.

1A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 302; C. Nacu, op. cit., p. 666.
2 Tot astfel, creditorul chirografar care ar plăti un creditor gajist, va fi subrogat în drepturile acestuia
din urmă, pentru că amanetul oferă un privilegiu ori de câte ori lucrul a fost pus şi a rămas în posesia
credito-rului (art. 1688 şi art. 1686 C.civ. din 1864) sau are dată certă.
 În privinţa gajului, această soluţie este admisă şi în dreptul francez3 , doctrina aferentă
interpretând, la rândul ei, mai larg, formularea Codului civil francez. Astfel,
conform art. 387, 405 şi 412 C.com. „Comisio-narul care a făcut avansuri sau
cheltuieli pentru mărfurile expediate pe cheltuiala comitentului, fiind un man-
datar, şi ca atare, având un privilegiu asupra acestor mărfuri, cât timp ele se
găsesc în posesiunea sa pentru plata avansurilor sau cheltuielilor făcute de el şi
chiar pentru plata ce i s-ar datora, trebuie să admi-tem că al doilea comisionar
care ar plăti cheltuielile sau avansurile făcute de primul, va putea invoca
subrogaţia prevăzută de art. 1108 C.civ. din 1864. Existenţa unui act înregistrat
care să enunţe suma dato-rată, specia şi natura lucrurilor amanetate sau o
descriere privind calitatea, greutatea şi măsura lor – con-form art. 1686 alin. (2)
C.civ din 1864 – nu este necesară decât dacă datoria depăşeşte 250 lei [art. 1191
alin. (1) C.civ. din 1864]. Totodată, preferinţa de care am vorbit nu se poate
stabili la mobilele necorporale, cum sunt creanţele mobiliare, decât printr-un act
înregistrat în regulă şi notificat debitorului creanţei date în amanet.
 Modurile de transmitere a obligaţiilor 41

Sunt cazuri în care creditorul preferat poate refuza chiar plata integrală oferită de un
creditor posterior, deşi în ipoteza subrogaţiei de plin drept nu este cerut consimţământul
creditorului şi în locul plăţii, în caz de refuz, se recurge la oferta reală şi la consemnarea
sumei. Aceste cazuri se justifică prin acea că nu se poate admite un lanţ de subrogaţii care ar
conduce la inaplicarea prevederilor art. 1596 lit. a) C.civ. şi chiar la prejudicierea celui care
acordă subrogaţia. Astfel, dacă un creditor are două creanţe garantate prin ipoteci de grade
diferite asupra aceluiaşi imobil, prima de rangul 1 şi a doua de rangul 3 şi un alt creditor are o
creanţă într-un rang intermediar faţă de cele două ipoteci ale primului creditor, deci de rangul
2, cel din urmă ar fi îndreptăţit să refuze să primească plata oferită de al doilea creditor dacă
aceasta s-ar referi numai la prima ipotecă, întrucât altfel ar trebui să ofere şi el plata celui de-
al doilea creditor pentru a obţine din nou prioritatea, şi acest proces ar putea continua.

Refuzul de plată ar fi, deci, justificat în cazurile în care oferta făcută de un creditor altui
creditor ipotecar, cu privire la acelaşi imobil, ar conduce la oferte reciproce succesive 1.

O altă problemă este aceea a creditorului-titular al mai multor creanţe distincte, ce

urmează a fi plătit pentru a se dobândi subrogaţia legală. Considerăm că va opera subrogaţia
numai în privinţa creanţelor care au fost satisfăcute de creditorul subrogant, creditorul
subrogat păstrându-şi calitatea şi rangul în privinţa creanţelor neachitate şi pierzându-şi
această calitate în privinţa creanţelor stinse prin plată.

O altă chestiune, nu mai puţin complicată, este aceea de a şti cum trebuie exercitată
subro-gaţia în cazul în care mai multe imobile sunt afectate de o ipotecă generală şi de o
ipotecă spe-cială în folosul mai multor creditori. Astfel, dacă un imobil este afectat de o ipotecă
generală şi apoi de o ipotecă specială posterioară în dată, creditorul general va putea vinde
imobilul grevat de o ipotecă specială, lipsindu-l pe creditorul special de garanţia sa, ceea ce
face ca acesta din urmă să apeleze la subrogaţia legală, plătindu-l pe creditorul general pentru
a înlătura cauza de preferinţă. În ipoteza inversă, dacă un imobil a fost afectat mai întâi unei
ipoteci speciale şi apoi unei ipoteci generale în folosul altui creditor, creditorul de ipotecă
generală se va subroga în drepturile primului.

Originea acestei subrogaţii o regăsim în dreptul roman, potrivit căruia un creditor de

rangul I, având dreptul de a cere vânzarea imobilului ipotecat, această vânzare putând fi
cerută într-un moment inoportun, s-a conferit celorlalţi creditori cu un rang mai mic sau
posteriori primului, dreptul de a-l plăti pe acesta jus offerendi, astfel încât creditorul care îl
plătise pe primul era subrogat în privilegiile şi ipotecile acestuia: Prior quidem creditor
compelli non potest tibi, qui posteriore loco pignus accepisti, debitum offerre: sed si tu illi
id omne quod debetur, solveris, pignoris tui causa firmabitur (…) Si potiores creditores
pecunia tua dimissi sunt, quibus obligata fuit possessio, quam emisse te dicis, ita ut
pretuim perveniret ad easdem priores creditores; in jus eorum successisti, et contra eos
qui inferiores illis fuerunt, justa defensione te tucri potes2.

Considerăm că legislaţia actuală ar fi trebuit, în loc să limiteze subrogaţia la cazul în

care cre-ditorul urmăritor este preferat celui care plăteşte să permită subrogarea oricărui
creditor care plă-teşte unui alt creditor al debitorului comun, aşa cum prevedea art. 1788
din Codul Calimach. Acest lucru, însă, nu ar avea prea mare importanţă practică
deoarece creditorii, având de cele mai multe ori interesul de a fi plătiţi, vor consimţi
subrogaţia convenţională ori de câte ori a fi nevoie. Vom observa, însă, că, potrivit art.
1721 din Codul Calimach (art. 1361 C.civ. austriac),

0 P.M. Cosmovici, op. cit., p. 241.

1 Citat în D. Alexandresco, op. cit., p. 241.
42 Modurile de transmitere a obligaţiilor

debitorul poate opune fideiusorului astfel subrogat excepţiile pe care le-ar fi putut opune
creditorului1.

23Pe lângă cele două condiţii discutate deja (plata să fie făcută de un creditor şi nu de
către un terţ şi creditorul plătit să fie preferabil în rang celui care face plata), a treia condiţie
referitoare la modalitatea de plată nu impune nicio formalitate pentru efectuarea ei şi, implicit,
pentru a opera subrogaţia. Dacă creditorul de rang superior sau anterior refuză plata oferită în
condiţiile determinate de art. 1596 C.civ., creditorul de rang inferior va putea să-l constrângă,
deoarece subrogaţia operează în puterea legii, fără consimţământul său. Ca urmare, oferta
reală urmată de consemnaţiune va ţine loc de plată în privinţa creditorului anterior, soluţie care
era admisă încă din dreptul roman: Qui pignus seundo loco accepit, ita jus suum confirmare
potest, si priori creditori debitam pecuniam solverit: aut cum obtulisset, isque accipere
noluisset eam obsignavit, et deposuit, nec in usus suos convertit .
După părerea unanimă a autorilor2, banii cu care se face plata trebuie să aparţină
creditorului, de sua pecunia, însă ei pot proveni şi din împrumut.

Astfel, în cazul în care judecătorul sindic reprezentându-l şi pe plătit şi pe creditorii săi, ar fi

plătit în numele masei cu banii falimentului o datorie privilegiată, această plată fiind, în
realitate, făcută cu banii falitului, masa creditorilor nu se poate pretinde subrogată legalmente
în drepturile creditorului dezinteresat3.

Pentru ca subrogaţia legală să aibă loc în folosul creditorului care plăteşte un alt
creditor ce îi este preferabil, nu este necesar ca ambii creditori să aibă acelaşi debitor
fiind suficient ca acelaşi lucru să reprezinte gajul lor comun. Astfel, dacă acelaşi imobil a
fost succesiv ipotecat de proprietarii lui, fiecare din aceşti proprietari are creditorii săi către
care este personal obligat. Chiar dacă aceşti creditori nu au un debitor comun, ei au un
gaj comun (eadem res), aceasta fiind suficient pentru ca cel care va plăti pe un alt creditor
ce îi este preferabil să beneficieze de subrogaţia legală, deoarece raţiunea pentru care a
fost instituită subzistă şi în acest caz.

23În folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o
garanţie asupra bunului respectiv [art. 1596 lit. b) C.civ.]

Este ipoteza în care dobânditorul unui imobil ipotecat plăteşte pe creditorii care au un
drept de ipotecă sau un privilegiu asupra acelui imobil. El poate avea interes să-i
plătească
– să le achite creanţele, pentru a împiedica urmărirea silită a imobilului, adică scoaterea lui la
vânzare de către creditorii ipotecari. Astfel, cumpărătorul va dobândi ipoteca asupra propriului
său imobil, cu rangul creditorilor plătiţi4.
 Dobânditorul are interes să se subroge în drepturile creditorilor plătiţi, pe de o parte pentru
a păstra bunul în patrimoniul său, iar, pe de altă parte, pentru a-l vinde atunci când imobilul va
dobândi o valoare mai mare.

Dacă un alt creditor ipotecar cu rang inferior asupra imobilului, ale cărui creanţe nu au fost
plătite, ar dori să accepte imobilul în vânzare, dobânditorul subrogat în drepturile creditorului

23 E. Lehr, Tratat élémentaire de droit civil Germanique (allemagne et autriche), tome II, Paris,
Librairie Plon, 1892, p. 309.
24 D. Alexandresco, op. cit., p. 622.

25 Idem, p. 623.
26 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 320.
 Modurile de transmitere a obligaţiilor 43

ipotecar cu rang superior va fi îndestulat cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori ipotecari cu rang
inferior1.

Dobânditorul bunului se va folosi de subrogaţia legală în cazul în care sarcinile imobilului

în favoarea mai multor creditori cu ranguri diferite exced valoarea imobilului, astfel că
dobânditorul plăteşte creanţa creditorului cu rang superior.

De menţionat că, anterior intrării în vigoare a actualului Cod civil, dacă sarcinile asupra
imobilului nu excedeau valoarea sa, dobânditorul putea folosi mijlocul numit purgă2.

Revenind la actuala reglementare, subrogaţia legală are rolul de a acorda dobânditorului

un mijloc mai puţin oneros pentru a elibera imobilul de ipoteci.

Dobânditorul unui imobil ipotecat nu este ţinut de datoriile autorului său, dar creditorii
ipote-cari ai vânzătorului pot urmări imobilul în orice mâini s-ar găsi. În această situaţie,
dobânditorul imobilului este obligat „pentru altul” şi se poate subroga în drepturile creditorilor
ipotecari pe care îi plăteşte cu preţul imobilului. El ar mai avea interesul să-i plătească pe
creditorii ipotecari în cazul în care s-ar teme de o evicţiune (fiindcă a dobândit de la un
neproprietar), sau pentru că s-ar teme de o acţiune în rezoluţiune ori în anulare a vânzării.
Plătind pe creditorii ipotecari şi subrogându-se în drepturile lor, el va avea siguranţa că îşi va
recupera, în această măsură, preţul plătit.

Dobânditorul imobilului, în loc să-i plătească preţul vânzătorului, îi va plăti pe creditorii

ipote-cari în ordinea legală de preferinţă. Astfel, printr-o singură operaţiune juridică,
cumpărătorul este liberat de datorie faţă de vânzător şi este subrogat în drepturile creditorilor
pe care i-a plătit şi aceasta fără ca în chitanţă să se mai facă vreo menţiune despre originea
banilor. Ca urmare, dobânditorul imobilului are astfel o ipotecă (sau mai multe) asupra
propriului său bun, prin excepţie de la regula nemini res sua piguori esse potest.

Originea subrogaţiei prevăzută de art. 1596 lit. a) C.civ. o găsim tot în dreptul roman,
dobân-ditorul imobilului, care plătea creditorii ipotecari, prelua ipotecile constituite în favoarea
acestora asupra imobilului dobândit, conform principiului: Eum qui a debitore suo proedium
obligatum comparavit, eatenus tuendum, quatenus ad priorem creditorem ex pretio pecunia
pervenit. Qui potiores in pignore, vel hypotheca habeantur .

Era controversată, însă, aplicarea de drept, ori convenţională, a acestei subrogaţii.

În prezent, dacă preţul vânzării ajunge pentru satisfacerea tuturor creditorilor,

subrogaţia cumpărătorului este lipsită de interes. Dacă, însă, preţul nu este suficient
pentru plata tuturor cre-ditorilor privilegiaţi sau ipotecari, cei neplătiţi pot cere vânzarea
silită a imobilului în temeiul drep-tului lor de urmărire. Doar cumpărătorul care s-a folosit
de subrogaţie, fiind subrogat creditorilor de rangul I, va fi preferat asupra preţului
creditorilor care ar fi cerut urmărirea. Aşadar, graţie subrogaţiei el nu va pierde preţul
plătit, chiar dacă va pierde imobilul. Cumpărătorul va fi subro-
 5888 I.P. Filipescu, op. cit., p. 223.
5889 În fapt, purgarea ipotecilor reprezenta facultatea oferită de lege deţinătorului unui imobil
ipotecat, de a proceda la eliberarea imobilului de toate ipotecile şi privilegiile care-l grevează, oferind
creditorului ipotecar sau privilegiat preţul imobilului, dacă l-a cumpărat, sau valoarea lui, dacă l-a
dobândit cu titlu gratuit2. Purga era posibilă chiar dacă creanţele ipotecare sau privilegiate n-au ajuns
încă la scadenţă. Deţinătorul imobilului care a procedat la purgarea ipotecii avea acţiune în regres
asupra adevăratului debitor al creditorului ipotecar sau privilegiat, de la care a cumpărat imobilul, în
temeiul garanţiei contra evicţiunii, dacă vânzătorul nu a stipulat o clauză de exonerare de răspundere în
acest sens. Modul de a purga proprietăţile de privilegii şi ipoteci era reglementat de art. 1801-1814
C.civ.
44 Modurile de transmitere a obligaţiilor

gat în drepturile creditorului căruia i-a achitat creanţa nu numai în acelea care privesc imobilul
cumpărat, ci şi în acele drepturi pe care acest creditor le-ar putea avea asupra altor imobile.

Cu toate că, în drept, această subrogaţie nu-l pune pe cumpărătorul imobilului la adăpost
de urmărirea creditorilor neplătiţi, în fapt el nu va pierde nimic. Dacă aceşti creditori ar vinde
imobi-lul, cumpărătorul iniţial va fi primul care va primi din preţ ceea ce el a plătit creditorului
de rangul I. De aceea creditorii neplătiţi nu au niciun interes să scoată imobilul la vânzare
decât în momentul în care se vor aştepta la un preţ mai mare decât cel al primei vânzări.

Cumpărătorul imobilului grevat de ipoteci şi chiar donatorul lui, care poate invoca
subrogaţia legală prevăzută de art. 1596 lit. a) C.civ., o poate invoca şi pe aceea prevăzută de
lit. c) a acelu-iaşi text, stabilită în favoarea celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la
plata datoriei, are interes de a o desface, adică să plătească. Or, aceeaşi este şi situaţia
dobânditorului imobilului grevat de ipoteci şi a oricărui detentor al unui imobil ipotecat pentru
datoriile unor terţe persoane. Astfel, cumpărătorul este obligat pentru altul, adică pentru terţul
debitor, fiindcă el poate fi urmărit pentru a plăti datoriile pentru care imobilul este grevat, el
având interesul să plătească aceste datorii chiar din preţul vânzării pentru a evita vânzarea
silită a imobilului său şi, implicit, evicţiunea sa. În consecinţă, pe drept cuvânt, s-a spus că cel
care cumpără un imobil ipotecat şi plăteşte preţul creditorilor ipotecari în loc să-l plătească
vânzătorului, este subrogat în ipotecile acestor creditori în baza art. 1596 lit. c) C.civ.

Din cele expuse până acum rezultă că subrogaţia conferită de art. 1596 lit. b) operează în
folosul dobânditorului unui imobil ori a unui drept real susceptibil de ipotecă, şi nu în folosul
dobânditorului unei servituţi prediale, sau al unui drept de uz ori abitaţiune 1.

Textul, conferind subrogaţia legală numai „dobânditorului” unui imobil ( à l’acquéreur)

care plăteşte pe creditorii ipotecari rezultă că ea nu va aparţine aceluia care, în momentul
plăţii, nu ar fi dobândit încă imobilul, ci ar fi plătit preţul creditorilor cu anticipaţie şi nici
aceluia care ar fi făcut această plată în urma evicţiunii, rezoluţiunii sau anulării
contractului, deoarece – în primul caz nu poate exista preţul fără existenţa convenţiei, ci
numai o promisiune, iar – în cazul al doilea – cel care a încetat a fi dobânditor
(cumpărător), nu mai are niciun interes a face plata.

Însă, în ambele cazuri, cumpărătorul poate stipula subrogaţia convenţională prevăzută de

art. 1594-1595 C.civ.

Dobânditorul care îi plăteşte pe creditorii ipotecari după ce a vândut imobilul, va putea,

însă, invoca subrogaţia legală, pentru că vânzarea nu face să dispară calitatea sa de
cumpărător şi nici obligaţiile ce rezultă din această calitate.

Nu are importanţă dacă dobânditorul a obţinut drepturile sale de la adevăratul proprietar

sau de la un non dominus, deoarece art. 1596 lit. b) nu stabileşte subrogaţia în folosul
„proprieta-rului”, ci în favoarea „dobânditorului” unui bun. Dar, pentru ca subrogaţia legală să
poată avea loc, trebuie ca achiziţia bunului să fie serioasă, reală şi nu printr-un act simulat.
Achizitorul simu-lat care i-ar plăti pe creditori, nu va putea invoca subrogaţia legală, ci doar pe
cea convenţională prev. de art. 1594 C.civ. (consimţită de creditor), el fiind considerat ca un
terţ care plăteşte pe socoteala debitorului.

De asemenea, textul legal nefăcând nicio referire, nu are relevanţă dacă dobânditorul era
sau nu de bună-credinţă, pentru a putea opera subrogaţia (de exemplu, dacă acesta ştia că
dobândeşte imobilul de la un neproprietar).

1 F. Laurent, Principes de droit civil francais, tome XVIII, Paris, p. 85.

 Modurile de transmitere a obligaţiilor 45

Subrogaţia legală va opera chiar şi dacă dreptul dobânditorului, care ar fi plătit creditorii ipo-tecari, nu ar mai
exista prin rezoluţiunea, resciziunea sau anularea contractului său, deoarece, subrogaţia fiind instituită în termeni
generali, îşi va produce efectele în toate cazurile în care dobânditorul imobilului este deposedat, fie că evicţiunea sa
provine din urmărirea creditorilor ipo-tecari neplătiţi, fie din altă cauză. Astfel dobânditorul deposedat având, într-
adevăr, în toate cazurile, o creanţă pentru a-şi recupera preţul plătit, este just ca această creanţă să fie garantată
prin subrogaţia în drepturile creditorilor ipotecari pe care i-a plătit din banii săi. Însă pentru ca subrogaţia legală să
opereze trebuie ca dobânditorul să fi plătit mai întâi pe creditori şi apoi dreptul său să fi fost desfiinţat prin
rezoluţiune, resciziune sau anulare a contractului. În caz contrar, când dobânditorul ar fi făcut plata după una din
cauzele enumerate, subrogaţia legală nu se aplică pentru că el nu a avut niciun moment calitatea de achizitor al
imobilului.

Pentru a ne afla în prezenţa acestui caz de subrogaţie, fiind necesară existenţa unui dobânditor care să fi achitat
creanţele creditorilor ipotecari sau privilegiaţi, condiţia nu va fi îndeplinită în ceea ce-l priveşte pe cel care, propunându-şi
cumpărarea unui imobil pentru un preţ stabilit cu vânzătorul, ar plăti pe creditorii ipotecari ai imobilului până la concurenţa
sumei stabilite, pe baza simplei promisiuni de vânzare.