Poveşti de Ioan Slavici

        Ioan Slavici (1848-1925) a fost un scriitor şi jurnalist român.

A debutat în Convorbiri literare (1871), cu comedia Fata de birău. Împreună cu Eminescu

a pus bazele Societăţii Academice Sociale Literare România Jună şi a organizat, în 1871,
Serbarea de la Putna a Studenţimii române din ţară şi din străinătate. La finalul anului
1874, s-a stabilit la Bucureşti, unde a fost secretar al Comisiei Colecţiei Hurmuzachi,
profesor, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L. Caragiale şi G. Coşbuc, a editat
revista Vatra. În timpul primului război mondial, a colaborat la ziarele Ziua şi Gazeta
Bucureştilor. A fost distins cu Premiul Academiei Române (1903).

Doi feţi cu stea în frunte

de Ioan Slavici

        A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat.
Împăratul acesta stăpânea o lume întreagă, şi în lumea asta era un păcurar bătrân şi o
păcurăriţă, care aveau trei fete: Ana, Stana şi Lăptiţa.

        Ana, cea mai în vârstă dintre surori, era frumoasă, încât oile încetau a paşte când o
zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasă, încât lupii păzeau turma când o
vedeau pe dânsa stăpână; iară Lăptiţa, cea mai tânără soră, albă ca spuma laptelui…

Citeşte mai departe…

Boierul şi Păcală
de Ioan Slavici

        Odată, Păcală stătea la marginea unei păduri. Deodată vede o trăsură venind spre
el. Repede se scoală, ia un trunchi mare de copac, şi-l ridică drept în sus. În trăsură era
boierul, cucoana şi vizitiul, care mâna caii. Boierul, văzând pe Păcală, spuse vizitiului să
oprească trăsura:
        – Bună ziua!

Păcală răspunde…

Citeşte mai departe…

Păcală în satul lui

de Ioan Slavici

        I se urâse şi lui Păcală să tot umble răzleţ prin lume, aşa fără de nici o treabă,
numai ca să încurce trebile altora şi să râdă de prostia oamenilor. Se hotărî dar să se
facă şi el om aşezat, ca toţi oamenii de treabă, să-şi întemeieze casa lui, să-şi
agonisească o moşioară, – vorbă scurtă, – să se astâmpere odată.

        Şi fiindcă românul zice că nu e nicăieri mai bine ca în satul lui, Păcală se întoarse şi
el în satul lui şi începu cum încep toţi oamenii care n-au nimic, adică făcu ce făcu de-şi
agonisi o viţeluşă şi o trimise…

Citeşte mai departe…

Ileana cea şireată

de Ioan Slavici

        A fost odinioară un împărat care avea trei fete, dintre care cea mai mare era
frumoasă, cea mijlocie şi mai frumoasă, iar cea mai tânără, Ileana, atâta de frumoasă
încât şi Sfântul Soare se oprea în cale ca s-o vadă şi să se desfăteze de frumuseţea ei.

        Într-o zi împăratul primi carte şi veste de la vecinul său împărat mare şi puternic,
cum că, iaca, nu e bine, şi are să se bată cu dânsul pentru o mare pricină împărătească.
Împăratul se puse la sfat cu bătrânii ţării şi…

Citeşte mai departe…

Spaima zmeilor
de Ioan Slavici
        A fost odată ce-au fost; a fost un om şi-o femeie, bărbat şi muiere, oameni de
treabă, el bun şi ea cuminte, încât li se dusese vestea că trăiesc bine şi toţi se bucurau
când treceau pe la casa lor. Niciodată el nu zicea ba când ea zicea da, dar nici ea nu
ieşea din voile lui, şi de aceea era linişte la casa lor şi toate le ieşeau bine şi cu spor.

        Aveau însă şi oamenii aceştia o mare şi nesecată mâhnire-n sufletele lor: nu le

făcuse Dumnezeu parte de copii, şi fără de copii viaţa, mai ales cea bună, n-are nici un
rost. Să fi avut fie măcar…

Citeşte mai departe…

Floriţa din codru

de Ioan Slavici

        În mijlocul codrilor; lângă drumul cel mare, lângă drumul cel de ţară, pe unde
umblă şi trece împăratul cu voinicii săi, era odinioară o crâşmă, la crâşma aceea era o
crâşmăriţă; crâşmăriţa avea o fată, şi pe fată o chema Floriţa. Fata asta nu era însă fiica
crâşmăriţei, şi crâşmăriţă nu era mama fetei: fata era fată fără părinţi, şi crâşmăriţă
maică de suflet a fetei… Cine să fi fost părinţii fetei chiar nici cei mai bătrâni şi mai cu
sfat oameni nu pot s-o spună; asta nimeni n-a putut s-o înţeleagă… într-o bună
dimineaţă, crâşmarul s-a dus după…

Citeşte mai departe…

Limir-Împărat
de Ioan Slavici
        A fost ce-a fost… a fost odată o văduvă care avea o fată, Lia, şi văduva era săracă
de nu mai ştia cum să-şi înnoade zdrenţele, iar Lia, fata ei, se făcuse harnică de
creşteau flori pe unde-i călca piciorul şi da muguri lemnul uscat când ea punea mâna pe
el.

        Dimineţile, când se deştepta din somn, văduva suspina din greu, căci nopţile o visa
totdeauna pe fata ei voioasă şi fericită înconjurată de bogăţii şi gătită ca o împărăteasă,
şi grea mâhnire o coprindea când o vedea săracă…

Citeşte mai departe…

Zâna Zorilor
de Ioan Slavici

        A fost odată un împărat, – un împărat mare şi puternic; împărăţia lui era atât de
mare, încât nici nu se ştia unde se începe şi unde se sfârşeşte.

        Unii ziceau că ar fi fără de margini. Iar alţii spuneau că ţin minte de a fi auzit din
bătrâni că s-ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi, din care unii erau şi mai mari
şi mai puternici, iară alţii mai mici şi mai slabi decât dânsul…

Citeşte mai departe…

Stan Bolovan
de Ioan Slavici

        Au fost odată, într-o margine de sat, un om, pe nume Stan, şi muierea lui. Ea era
tristă mereu şi degeaba încerca soţul ei să afle de ce, că ea nu voia să-i spună, căci,
zicea ea, avea să fie şi el trist dacă află. Dar Stan nu se lăsă şi pînă la urmă ea îi spuse că
e suparată că nu au copii şi, într-adevăr, omul se întristă şi el. Într-o bună zi, sosiră la ei
în casă Domnul Iisus Cristos şi Sfântul Petru…

Citeşte mai departe…

Rodul tainic
de Ioan Slavici
        A fost odată un împărat, şi-n curtea acelui împărat se afla un pom atât de înalt,
încât nimeni nu era în stare să-i vadă vârful. Pomul acesta înflorea şi dădea rod în
fiecare an, dar nici împăratul, nici curtenii lui, nici vreun alt om pământean n-a apucat
să vadă poamă din rodul acela.

        Era, se vede, pe acolo, prin înălţimile nestrăbătute de ochiul omenesc, cineva care
nu lăsa să cadă nici o poamă pe pământ, ci le culegea toate la timpul potrivit. Împăratul
ţinea doar să afle…

Citeşte mai departe…