Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea
Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea
Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858 – 1918) s-a născut în Delea Nouă, sat din
apropierea capitalei, devenit cu timpul o mahala a Bucureştiului. Delavrancea a
contribuit, prin scrierile sale, la dezvoltarea nuvelisticii şi dramaturgiei româneşti, pe
atunci la începuturile sale. Proza lui Barbu Ştefănescu Delavrancea este variată, ea
cuprinde povestiri, precum acele din ciclul „Odinioară”, în care se narează întâmplări din
trecut sau se prelucrează motive folclorice (Neghiniţă, Poveste, Departe, departe); schiţe
precum Bunicul şi Bunica, Sorcova, în care se descriu scene din copilărie. De asemenea
un mare interes îl prezintă şi nuvelele lui Barbu Ştefănescu Delavrancea…
Neghiniţă
de Barbu Ştefănescu Delavrancea
A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Şi mâinile îi
umblau la ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-
avea decât pe unchiaşul ei. Şi unchiaşul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta
singură cuc, că toată ziulica i-ar fi ţiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănutat
şi n-ar fi tuşit câteodată…
Palatul de cleştar
de Barbu Ştefănescu Delavrancea
– Ba e noroc!
– Ba nu e noroc!
Departe, departe
de Barbu Ştefănescu Delavrancea
………. Sub castanii din via părăsită, mai mulţi copilaşi, în cămăşi albe, mă
înconjuraseră. Stam pe pământul cald, cu mâinile sub cap, privind adâncul cerului
albastru, şi povesteam.
O fetiţă îmi sorbea cuvintele, dând într-o parte şi alta, pletele negre ce-i acopereau
ochii ei mari şi verzi…
Departe, departe, era odată un palat de marmură lângă un lac adânc, limpede şi
liniştit; şi în lac tremura răsturnat palatul şi…
Poveste
de Barbu Ştefănescu Delavrancea
A fost odată un împărat. Împăratul avea o nevastă. Amândoi aveau o fată.
Împărăteasa îşi iubea fata ca luminile ochilor, dar împăratul se prăpădea după ea.
– Tu mi-ai deschis pleoapele, că, p-aci-p-aci, era să le închid de veci, fata tatei…
Bunicul
de Barbu Ştefănescu Delavrancea
Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele,
mustăţile, barba… peste toate au nins anii mulţi şi grei…
Bunica
de Barbu Ştefănescu Delavrancea
O văz limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura
strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos.
Cum deschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:
– Ghici…
Hagi-Tudose
de Barbu Ştefănescu Delavrancea
Sultănica
de Barbu Ştefănescu Delavrancea
D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domneşti, se vede o casă, albă ca
laptele, cu ferestrele încondeiate cu roşu şi albastru. Pervazurile uşii – curate ca un
pahar; prispa din faţă – lipită cu pământ galben; pe creasta casei, d-o parte şi de alta,
scârţâie, la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, aşezate pe două goange cât
gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite şi grajd pus
la pământ pe patru tălpoaie groase…
Pravoslavnicul şi slăninile
de Barbu Ştefănescu Delavrancea
Era odată un biet creştin sărac şi c-o droaie de copii mărunţi. Toată avuţia lui era
gura femeii şi a copiilor, care ţipau de fitece. Guri flămânde, şi pace bună!
Bietul creştin, ce făcu, ce drese, s-alese de sfântul crăciun c-un porc gras. Crăciun
fără porc, Paşte fără ouă roşii şi nuntă fără lăutari nu intră în capul românului.
La Ignat vru să taie porcul. Dar cu cine? Muierea lui era…
Fata moşului
de Barbu Ştefănescu Delavrancea
Sorcova
de Barbu Ştefănescu Delavrancea
Şuer
de Barbu Ştefănescu Delavrancea
La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune şi glasul omului poveste, o
colibă, dusă pe jumătate în pământ, stă locului neclintită.
Stăpânul lumii e vântul, şi aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorâţi peste
întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci şi, repezite în depărtări, se pierd spre
roata pământului.
Văduvele
de Barbu Ştefănescu Delavrancea
Oamenii, când n-au ce face, se-apucă de gâlceavă. Se dau la vorbă, şi destul e
unul s-o apuce anapoda, că cearta e gata. Prostia pândeşte mintea omului cum pândesc
lupii razna oilor. Când inima e spre rele, apoi velinţe de flori să-i semeni, că tot ciulini şi
pălămidă dă şi, de n-o găsi în miere fiere, iepuri la biserică, câini cu covrigi în coadă şi
apa Dunării prin curtea vecinului, atunci e atunci, să te mai ţii, Pârleo, că nu-şi mai vine
în voie măcar de i-ai da tot mărunţişul şi pe deasupra şi toiagul lui vodă pe spinare…