UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA SIBIU”

FACULTATEA DE DREPT SIMION BARNUTIU

SPECIALIZAREA STIINTE ADMINISTRATIVE GR2 AN 2

ANUL UNIVERSITAR 2020 – 2021

SEMESTRUL II

DISCIPLINA:BAZELE ADMINISTRATIEI PUBLICE

DREPTUL ADMINISTRATIV - NOTIUNE, IZVOARE ȘI RAPORTURILE DE DREPT

ADMINISTRATIV

REFERAT

TITULAR DE CURS,

PROF. UNIV. DIANA MAURA VESMAS

STUDENT,

POPA ALINA ELENA

SIBIU,2021
 Noțiune de administrație publică și drept asministrativ

Dicţionarul explicativ al limbii române atribuie verbului „a administra” semnificaţia de a

conduce, a cârmui, a gospodări o întreprindere, instituţie etc., iar prin „administraţie” înţelege
totalitatea organelor administrative ale unui stat.

Administrația publică reprezintă ansamblul activităților Președintelui României, a Guvernului,

al autorităților administrative centrale și locale și a tuturor structurilor coordonate de acestea,
prin care se aduc la îndeplinire legile sau se prestează servicii publice în regim de putere
publică. Noțiunea administrației publice are un dublu sens:

- de organizare
- de activitate

Prin administrație publică se înțelege totalitatea mecanismelor, a organelor,

structurilor organizatorice, autorităților administrației publice, care realizează o activitate cu
un specific bine conturat.

În acest sistem de organizare a administrației publice intră:

 -Președintele României
- Guvernul
- Ministerele
- Alte organe ale administrației centrale de specialitate
-Organele administrației publice descentralizate: prefectul, consiliile locale și județene;
primarii; institușiile publice; regiile autonome etc.

Deci administrația publică este activitatea de organizare și executare concretă a legii, cu

caracter dispozitiv și prestator, realizată în principal de organele administrației publice, și în
subsidiar și de celelalte organe ale statului, precum și de organizații particulare de interes
public.

Activitatea administrației publice se realizeazaă în regim de putere publică, aidoma activității

desfaşurate de Parlament şi puterea judecatorească, ceea ce înseamnă că interesul general
(public) este ocrotit, uneori chiar în detrimentul interesului particular.

Sistemul autoritaţilor administraţiei publice este deosebit de complex, format dintr-o

multitudine de autorităţi, între care se stabileşte o paletă variată de raporturi, astfel:

a) raporturi de subordonare ierarhică faţă de ministere, celelalte autorităţi ale administraţiei

centrale subordonate şi prefecţi.

b) raporturi de colaborare cu autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate

autonome şi organismele sociale nestatale;
c) raporturi de tutelă administrativă, faţă de autorităţile administraţiei publice locale, prin
prefecţi, în calitatea lor de reprezentanţi ai Guvernului în teritoriu.

Activitatea desfaşurată de autorităţile administraţiei publice se înfăptuieşte prin trei categorii

de forme concrete, după cum urmează: acte administrative (ordonanţe şi hotărâri ale
guvernului, hotărâri ale consiliilor locale şi judeţene, dispoziţii emise de primari, etc.), fapte
material juridice şi operaţiuni tehnico-materiale.

Actele administrative sunt manifestări unilaterale de voinţă, provenite, de regulă, de la

autorităţile administraţiei publice, făcute în exercitarea funcţiei executive a statului cu scopul
de a produce efecte juridice şi care la nevoie pot fi puse în executare prin forţa de
constrângere a statului.
Faptele material-juridice sunt acţiuni umane sau împrejurări (evenimente) naturale care
determină transformări în lumea materială şi produc în acest mod efecte juridice, fără să existe
o manifestare de voinţă făcută în acest sens. (Ex. demolarea unei construcţii, naşterea,
trăsnetul etc.)
Operaţiunile tehnico-materiale sunt forme concrete de manifestare a activităţii executive,
care nu produc prin ele însele efecte juridice, dar servesc la pregătirea, elaborarea, adoptarea,
executarea şi controlul actelor administrative. (Ex. avizul, referatul, ancheta etc.)

Totalitate a serviciilor publice sunt menite să satisfacă nevoile şi interesele legitime ale
cetăţenilor, sub un dublu aspect, la nivelul întregii societăţi, precum şi al fiecărei colectivităţi
locale.

Puterea publica este definită ca fiind ansamblul prerogativelor cu care este înzestrată o
autoritate publică, în scopul de a reprezenta şi apăra interesul public.

Noţiunea de administraţie publică integrată şi inseparabilă de cea de executiv, ambele

constituie noţiuni cheie ale fenomenului guvernării în sens restrâns.

Funcţia executivă se exercită, cel puţin formal constituţional, la nivelul Executivului. Ca şi în

cazul funcţiei legislative, o pluralitate de organe concura la exerciţiul ei : Guvern, Şeful
statului, administraţia publică, Parlamentul, instanţele judecătoreşti. Executivul este cel care
are oficial rolul de a organiza executarea legii şi de a executa, prin acte de realizare concretă,
legea. Împărţirea atribuţiilor în acest sens între organul colegial şi cel unipersonal este diferită
după cum Şeful statului este şi Şeful guvernului sau nu. Pentru a organiza executarea legii,
Guvernul emite acte cu caracter general, obligatorii erga omnes, dar care au o forţa juridică
inferioară legii, în sensul că ele nu pot introduce o reglementare primară în ordinea juridică.
Când suntem în prezenţa unei executări concrete a legii, Guvernul emite acte individuale.
Ambele categorii de acte trebuie să fie cenzurabile pe cale judiciară dacă nu sunt expres
exceptate de la control, printr-o lege.
Parlamentul nu poate adapta direct reglementarea generală la situaţiile particulare, dar a putea
impune, din afară, o anumită aplicare, prin mijloacele de control şi sancţiune pe care le are la
dispoziţie, înseamnă a exercita indirect funcţiunea executivă.

Administraţia oferă informaţia necesară oricărei legiferari: a informa inseamnă a selecta, iar a
selecta înseamnă a decide. Parlamentele şi Guvernele nu văd intotdeauna realitatea ci
imaginea pe care administraţia o oferă despre această realitate, uneori chiar în interes propriu,
promovând sau minimalizând anumite cerinţe sociale. Datorită complexităţii şi mai ales
caracterului tehnic al problemelor actuale, administraţiei îi revine rolul de a pregăti proiectele
de decizie legislativă sau executivă întrucât ea dispune de experţii necesari.

Dreptul administrativ reglementează relațiile sociale ce apar în activitatea administrației de

stat sau în legătură cu aceasta, adică relațiile între organele administrative și între acestea și
alte organe de stat, cele dintre administrație și cetățeni; principiile organizării și funcționării
administrației.
Dreptul administrativ reprezintă acea ramură a dreptului public care reglementează relaţiile
sociale din sfera administraţiei publice, precum şi pe cele de natură conflictuală dintre
autorităţile administraţiei publice sau alte autorităţi statale, pe de o parte, şi cei vătămaţi în
drepturile lor prin acte administrative ale acestor autorităţi, pe de altă parte. Dreptul
administrativ prezintă următoarele trăsături: • dreptul administrativ, ramură a dreptului public,
are ca finalitate necesară şi exclusivă realizarea intereselor generale, spre deosebire de dreptul
privat în care se urmăresc realizarea intereselor persoanelor particulare.  • dreptul
administrativ cuprinde norme care stabilesc organizarea şi funcţionarea autorităţilor
administraţiei publice, a serviciilor publice, precum şi a raporturilor dintre ele. • existenţa unui
ansamblu de reguli specifice activităţilor administrative, care se diferenţiază de cele care
reglementează relaţiile dintre particulari, reguli care constituie regimul juridic administrativ şi
care deosebeşte dreptul administrativ de dreptul privat (dreptul civil). • dreptul administrativ
este un drept al inegalităţilor, în care interesele generale au prioritate faţă de interesele
particulare. • dreptul administrativ este un drept dinamic. • normele dreptului administrativ au
un caracter de mobilitate superior celor din dreptul privat, caracter care decurge din
necesitatea adaptării sale la specificul administraţiei, acela de a servi interesul public aflat
într-o continuă transformare.

Izvoarele dreptului administrativ  

Izvoarele dreptului administrativ reprezintă formele de exprimare a normelor de drept

administrativ, care nasc, modifică sau sting raporturi administrative.  Izvoarele formale ale
dreptului administrativ sunt următoarele:  a. Actele constitutive ale Uniunii Europene  b.
Constituţia României  c. Legile (organice şi ordinare)  d. Decretele Preşedintelui României
(atunci când au caracter normativ şi conţin norme de drept administrativ).  e. Ordonanţele şi
hotărârile Guvernului  f. Ordinele şi instrucţiunile miniştrilor şi ale conducătorilor celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale cu caracter normativ  g. Actele
juridice cu caracter normativ ale conducătorilor autorităţilor administraţiei publice centrale
autonome  h. Ordinele prefecţilor i. Actele juridice emise de conducătorii serviciilor publice
deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei centrale
(decizii, dispoziţii)  j. Actele juridice adoptate sau emise de către administraţia publică locală
şi judeţeană autonomă (hotărârile consiliilor judeţene şi consiliilor locale, dispoziţiile
primarilor)  k. Actele juridice emise de conducătorii serviciilor publice subordonate consiliilor
judeţene şi consiliilor locale l. Tratatele şi convenţiile internaţionale m. Cutuma (obiceiul
locului) n. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

 Actele de drept administrativ (actul administrativ, actul administrativ de autoritate)

Actul administrativ constituie principala formă de realizare a activităţii administraţiei publice,

pricipalul izvor al raportului juridic de drept administrativ. Acestuia i se adaugă, ca forme de
realizare a sarcinilor ce revin administraţiei publice, faptele administrative şi operaţiunile
tehnico-materiale.
Actul administrativ este un act juridic, el producând efecte juridice prin faptul că dă naştere,
modificã sau stinge un raport juridic administrativ. Producerea de efecte juridice de cãtre un
act juridic administrativ este condiţionatã de îndeplinirea tuturor condiţiilor prevãzute de lege,
în caz contrar el nefiind decât un fapt juridic. Actul administrativ este o manifestare
unilateralã de voinţã ce provine, în principal, de la o autoritate administrativă. Actul
administrativ se aplică din oficiu, el însuşi fiind titlu executoiu, adică nu are nevoie de
autorizarea altui organ pentru a fi pus în executare, aşa cum se întâmplă cu hotărârile
judecătoreşti care trebuie să învestite cu formula executorie. Această trasătură a actului
administrativ derivă din faptul că, fiind elaborat în executarea legii, este considerat, pe de o
parte, ca fiind act autentic, adică o emanaţie a organului abilitat în acest scop de lege, iar pe de
altă parte, că datele pe care le cuprinde sunt conforme cu realitatea. Cu alte cuvinte, actele
administrative se bazează pe o prezumţie de autenticitate şi veridicitate.
Actul administrativ este guvernat de un regim juridic specific (regim de drept
administrativ), bazat pe Constituţie şi pe Legea contenciosului administrativ.  Produce
efecte juridice chiar din momentul emiterii sau adoptãrii sale, cu condiţia respectării
condiţiilor de valabilitate prevăzute de lege. Pentru celelalte persoane cãrora li se adresează
actul.

Modificarea actului administrativ poate fi făcută, în principal, de către autoritatea care a

emis/adoptat actul, dar şi de organul sau autoritatea ierarhic superioarã acestuia. Modificarea
vizeazã fie îndeplinirea condiţiilor de legalitate, fie a condiţiilor de oportunitate.

Revocarea reprezintă operaţiunea juridică prin intermediul căreia emitentul sau organul
ierarhic superior acestuia scot din vigoare un act administrativ. Revocarea poate consta în
două forme de exprimare: retractare (retragere), atunci când se face de către emitent, şi
revocare propriu-zisă, atunci când se face de organul ierarhic superior celui emitent. 
Revocarea apare ca o obligaţie a autoritãţii administrative ori de câte ori un act administrativ a
devenit nelegal sau nu mai este oportun.

În mod frecvent, încetarea definitivă a efectelor produse de actele administrative se realizează

prin abrogare. Prin abrogare sunt scoase din sistemul legislativ acele reglementări juridice
care încetează să se mai aplice datorită faptului că ele nu mai sunt necesare sau că în locul lor
apar noi norme juridice, cu un conţinut diferit faţă de cele anterioare. Abrogarea poate fi
expresă sau tacită (implicită), respectiv totală sau parţială. Ea poate fi dispusă de autoritatea
emitentă, de o autoritate ierarhic superioară sau de Parlament, prin lege, în cazul
ordonanţelor.  
 
Nulitatea unui act juridic, implicit şi a actelor administrative, este considerată a fi o sancţiune
care intervine în situaţiile în care actul este afectat de unele vicii sub aspectul legalităţii.

Actele administraţiei sunt acte creatoare, întrucât, în opinia noastră, în condiţiile statului
contemporan, decizia politica consacrată în lege, nu mai trebuie să fie doar executată, adică
aplicată, ci realizată eficient, în beneficiu public.

Astăzi, administraţia funcţionează ca un puternic grup de presiune, organizat în marginea

organigramei instituţionale decizionale şi care foloseşte atribuţiile şi mijloacele puse la
dispoziţia (autorităţi administrative şi agenţi care realizează servicii publice) pentru a
influenţa decizia în interesul membrilor săi.

Statul tinde, indiferent care ar fi nivelul instituţional ce acţionează, să reglementeze totul, să

încadreze juridic orice comportament individual sau de grup. Acestei tendinţe i se opune
tendinţa societăţii civile de a scăpa de această reglementare, de a exercita puterea publică în
afara cadrului normativ propriu-zis.
Participarea cetăţenilor, partidelor politice, grupurilor de presiune şi interese, mass-mediei, la
procesul de guvernare, nu pot fi ignorate, căci în organismul social nu există nimic izolat sau
izolabil.
Când statul de drept nu este suficient de consolidat, cum este cazul în România de astăzi, dar
şi în alte state cu o istorie constituţională framântată de contradicţii, această influenţă îmbracă
forma nepermisă a translegalităţii, în care politicul reuşeşte, în parte sau în totalitate, să-şi
subordoneze partinic ideea de legalitate şi ideea de interes public.

Prezenţa grupurilor de presiune şi interese în exercitarea funcţiei executive este marcată prin
participarea acestora la comisiile guvernamentale, prin cooptarea lor la procesul decizional,
prin întâlnirile oficiale cu reprezentanţii Guvernului, prin campaniile pe care acestea le susţin
pentru a influenţa opinia publică, prin demersurile lor pe lânga partide şi conducătorii
acestora, prin manifestaţii, greve şi alte forme ale acţiunii directe, prin tentativele de blocare a
sistemului administrativ sau a aplicării deciziilor politice, ş.a.

Legea administraţiei publice locale, din România, consacră şi ea, în conformitate cu Charta
Europeană a Autonomiei Locale, principiul consultării cetăţenilor în probleme de interes local
deosebit, ca şi principiu fundamental al administraţiei publice locale. Societatea internaţională
participa şi ea la executarea legilor prin controlul pe care îl exercita asupra aplicării lor în
materia drepturilor omului. Acest control îmbracă diferite forme şi cunoaşte diferite
intensităţi.

Jurisdicţia constituţională şi administrativă limitează puterea statului asupra societăţii şi, în

acelaşi timp, tendinţa prea accentuată de eliberare a societăţii civile prin, de exemplu,
posibilitatea de a interzice unele partide politice pentru ca ele subminează ordinea
constituţională.

Dacă, din această perspectivă, privim statul de drept ca fiind statul pus în slujba cetăţenilor
săi, faţă de care îşi asumă o serie de obligaţii constituţionale, fiind chemat să realizeze, în
regim de putere publică, o serie de sarcini ce decurg din nevoile sociale valorizate politic şi
consacrate legislativ ca intrând în sfera interesului general, suntem obligaţi să privim şi scopul
guvernării, în ansamblul său, ca pe un ansamblu de sarcini statale, obligatorii pentru
autorităţile publice, sarcini ce vor fi realizate, prin activităţi specifice, în conformitate cu
competenţa constituţională şi legală a acestor autorităţi, în beneficiu public. Această realizare
este condiţionată şi limitată de influenţa şi concursul tuturor elementelor sistemului social
global.

Sfera guvernării cuprinde, în opinia noastră, ansamblul activităţilor autorităţilor publice care
fixează, cu putere normativă, în limitele cadrului constituţional existent, scopuri politice şi
mijloace de acţiune, necesare realizării valorilor fundamentale ale statului, reprezentării
externe şi integrării în societatea internaţională.

Funcţia executivă nu se reduce la aplicarea legii, domeniul ei fiind mult mai larg, cuprinzând
realizarea integrală a legii, în cadrul ei putându-se recurge nu numai la emiterea de norme cu
caracter general, secundum legem, ci, în anumite cazuri legea acorda autorităţilor
administrative o adevarată putere discreţionara, în temeiul căreia acestea, alegând în anumite
limite între anumite soluţii, adopta norme praeter legem. Dacă regimul de putere publică este
fundamental pentru exercitarea oricărei activităţi ce ţine de procesul guvernării, funcţia
executivă, cu alte cuvinte realizarea legii, presupune atât activităţi de conducere şi organizare
a executării, având un conţinut politic şi un caracter normativ, activităţi de asigurare a
executării, având un conţinut tehnic-administrativ şi un caracter normativ, dar şi activităţi de
executare concretă a legii prin acte administrative individuale sau încheierea de contracte
administrative. Subiectele care realizează guvernarea în dimensiunea ei executivă au fie
calitatea de persoane juridice politico-teritoriale (statul şi unităţile administrativ teritoriale) fie
calitatea de autoritate publică. Toate celelalte subiecte de drept public, instituţii de stat, regii
autonome şi societăţi comerciale cu capital integral sau parţial de stat prin intermediul cărora
se prestează servicii publice, persoane private ( instituţii, organizaţii neguvernamentale, alte
organizaţii cu sau fără personalitate juridică, societăţi comerciale, indivizi) special autorizate a
prestă servicii publice, constituie structuri publice ori de interes public, prin intermediul
cărora se implementează măsurile cu caracter executiv, administrativ.

Noţiunea de guvernare, mai precis sfera guvernării, poate fi privită, în opinia noastră într-un
sens larg care cuprinde ansamblul activităţilor ce formează conţinutul funcţiilor legislativă şi
executivă ale statului, care au ca scop realizarea valorilor şi sarcinilor statale cuprinse în
reglementări cu caracter constituţional, dar poate fi privită şi într-un sens restrâns la sfera
executivului, ca ansamblu de activităţi prin care, se realizează efectiv, comandamente statale,
nevoi şi interese publice, consacrate ca atare în conţinutul legii. În acest sens restrâns, putem
conferi Executivului atât o dimensiune politico-administrativă, decizională, cuprinsă în norme
cu caracter general şi impersonal, subordonate legii, elaborate de autorităţi publice cu
competenţă politico-decizională generală, cât şi o dimensiune tehnic-administrativă, cuprinsă
în norme de asigurare a executării şi în acte de aplicare concretă a legii, elaborate de autorităţi
administrative cu competenţă specială şi specializată.
Bibliografie
Suport de curs
Sursa internet – wikipedia etc.