BUNE PRACTICI ÎN DOMENIUL EDUCAŢIEI INCLUZIVE

În ultimele decenii, la nivelul politicilor şcolare şi al practicilor educaţionale s-a impus ca un principiu
funcţional educaţia incluzivă. Aceasta a apărut ca o reacţie firească a societăţii la obligaţia acesteia de a asigura
cadrul necesar şi condiţiile impuse de specificul educaţiei persoanelor cu cerinţe educative speciale.
Educaţia inclizivă presupune extinderea scopului şcolii obişnuite, transformarea acesteia pentru a putea
răspunde şi altor categorii de copii, în special copiilor cu CES. „Educaţia incluzivă presupune un proces permanent
de îmbunătăţire a instituţiei şcolare, având ca scop exploatarea resurselor existente, şi mai ales a resurselor umane,
pentru a susţine participarea la procesul de învăţământ a tuturor elevilor din cadrul uneo comunităţi”, afirmaţie
formulată de către UNICEF în 1999.
Educaţia incluzivă are ca scop adaptarea continuă a şcolii la cerinţele speciale de învăţare ale elevilor şi se
realizează prin eliminarea barierelor în învăţare şi asigurarea participării tuturor celor vulnerabili la excludere şi
marginalizare printr-o abordare strategică menită să faciliteze necesarul învăţării pentru toţi copiii.
Şcoala de tip incluziv este şcoala de bază, accesibilă, de calitate şi care îşi îndeplineşte menirea de a se
adresa tuturor copiilor, de a-i transforma în elevi şi de a-i deprinde şi abilita cu cunoştinţele şi aptitudinile de bază.
În funcţie de dizabilităţile elevilor integraţi, pentru a duce o viaţă pe cât de independent posibil, şcoala
noastră a parcurs următorii paşi:
 construirea unei rampe care să faciliteze accesul cărucioarelor cu rotile la una din căile de acces în şcoală;
 achiziţionarea de mobilier de înălţime reglabilă, astfel încât elevii să-şi poată sprijini ambele picioare pe
podea şi pentru a le asigura confortul necesar pe durata şederii în bancă;
 angajarea de profesor itinerant, care se ocupă atât de instruirea specială a copiilor cât şi de consilierea
profesorilor, în alegerea metodelor şi mijloacelor didactice adecvate, precum şi cu părinţii pentru a-i ajuta să
alcătuiască un program de învăţare.
 Participarea cadrelor didactice la cursuri de specialitate în vederea adaptării demersului educaţional la
nevoile şi cerinţele acestor copii: obiective adaptate, curriculum adaptat, strategii didactice adaptate şi
evaluare adaptată.
Pasul care poate constitui model de bună practică aplicat şi în alte şcoli îl reprezintă profesorul itinerant,
care prezintă avantajul că elevii cu deficienţe pot învăţa alături de ceilalţi copii normali şi permite o intervenţie
timpurie pentru copii şi pentru părinţi: se evită deplasările la cabinete de specialitate, se întocmeşte un raport
după fiecare şedinţă pentru părinţi şi cadrul didactic astfel încât, acesta din urmă să poată folosi strategiile
didactice cele mai potrivite pentru remedierea deficienţei semnalate.
Bibliografie:
„Dezvoltarea practicilor incluzive în şcoli. Ghid managerial” UNICEF, Bucureşti, 1999
Creţu D, Nicu A., Mara D – Pedagogie - formarea iniţială a profesorilor, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”
Sibiu, 2005