UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” CONSTANȚA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ SOCIALĂ
ANUL II

PSIHOPATOLOGIE ȘI PSIHOTERAPIE

TEMA: TULBURAREA AFECTIVĂ BIPOLARĂ

STUDENT ANUL II: CĂLUGĂREANU (TOBIAS) GIANINA-LAURA

CONSTANȚA

2019

1
 TULBURAREA BIPOLARĂ

Definiție

Psihoza maniaco-depresivă este cea mai dramatică formă de manifestare a

tulburărilor afective.
Boala a fost separată de Kraepelin de celelalte psihoze, dar legătura dintre
melancolie și manie a fost observată de Hipocrate și Areteu din Capadocia.
Boala se caracterizează prin episoade maniacale și depresive care survin
la același pacient.
Boala bipolară este una dintre cele două boli afective majore. Cealaltă este
tulburarea afectivă unipolară (doar cu episoade maniacale sau depresive).
Psihoza maniaco-depresivă debutează, în general, înaintea vârstei de 35
ani.

Tabloul clinic

Pacienții cu acest tip de boală diferă de cei cu alte forme de depresie, prin
modul lor de a oscila între depresie și manie, separate prin perioade normale.
Există așa-numitele stări mixte care amestecă elementele depresive cu
elementele de excitație. Acestea apar când dispoziția se inversează.
Durata în timp a acestui ciclu variază de la persoană la persoană.

Episodul maniacal

Pacienții care se află în faza maniacală simt o stare de euforie sau o

iritabilitate extremă, care se dezvoltă în decurs de câteva zile până la o
deteriorare gravă.
Simptomele episodului maniacal:
 Bunătate excesivă, euforie, expansivitate sau iritabilitate
 Euforia se poate schimba rapid în iritare sau furie
 Optimism nejustificat și lipsă de discernământ
 Încredere în sine crescută, până într-acolo încât persoana în cauză
consideră că are legături speciale cu D-zeu, celebrități, etc.
 Hiperactivitate și planuri multiple care pot conduce la rezultate nedorite
 Comportament sexual anormal (libidou crescut)
 Multitudine de idei care se succed rapid, necontrolat
 Insomnii

2
  Lipsa puterii de concentrare
 Iritabilitate bruscă, furie sau paranoia – se declanșează când planurile
grandioase ale pacientului se năruie sau când sociabilitatea sa excesivă
este refuzată.

Episodul maniacal se poate diagnostica doar dacă există următoarele

simptome, având o evoluție clinică particulară:
A. O perioadă de dispoziție în care persoana este euforică, expansivă
(veselie excesivă) sau iritabilă - cca 1 săptămână
B. În perioada de perturbare a dispoziției au fost prezente următoarele
simptome:
 Stimă de sine exagerată sau grandoare
 Scăderea nevoii de somn
 Logoree – vorbește tare, discursul este greu de întrerupt; se
poate ajunge și la un limbaj destructurat
 Fuga de idei
 Distractibilitate
 Capacitate de judecată superficială – consideră că știe totul
 Imaginație și capacitate creativă scăzute
 Creșterea activității care devine dezordonată
 Agitație psihomotorie
 Angajarea în cumpărături excesive, relații sexuale
 Sistem pulsional dezinhibat pe plan erotic, sexual, alimentar
 Sociofilie – stabilește imediat relații de prietenie
 Trăiește la maxim prezentul
 Psihomotricitate exacerbată – hiperkinezie nestăpânită,
manifestări agresive

Perturbarea de dispoziție este suficient de severă pentru a determina o

deteriorare severă în funcționarea profesională sau a activității sociale uzuale ori
să necesite spitalizare pentru a preveni vătămarea sa sau a altora.
C. Simptomele nu se datorează efectelor directe ale unor substanțe (abuz
de droguri, medicamente) sau ale unei condiții medicale generale
(hipertiroidismul).
Mania este o stare de euforie, cu sentimente de omnipotență și încredere
nelimitată în forțele proprii.
Simptomele maniei:
 Iritabilitate = 80%
 Expansivitate = 72%
 Labilitate dispozițională = 69%
 Vorbire precipitată = 98%
 Logoree = 89%

3
  Agitație psihomotorie = 87%
 Insomnie = 81%
 Hipersexualitate = 57%
 Extravaganță = 55%
 Violență = 49%
 Religiozitate = 39%
 Regresie pronunțată = 28%
 Catatonie = 22% (starea de fixare a corpului în anumite poziții și
stupoare mintală-stare apatică în care persoana nu reacționează la
stimulii externi)
Tulburările cognitive nonpsihotice ale maniei :
 Grandoarea = 78%
 Fuga de idei = 71%
 Distractibilitatea = 68%
Neatenția, indecizia și retardul psihomotor apar mai ales în tulburarea bipolară.
Tulburările de percepție apar în timpul episodului maniacal.

Episodul depresiv major

Depresia clinică sau depresia majoră este o tulburare afectivă

caracterizată de cel puțin două săptămâni de dispoziție scăzută prezentă în
majoritatea situațiilor. Adesea este însoțită de stimă de sine scăzută, pierderea
interesului pentru activități plăcute în mod normal, energie redusă și durere
emoțională fără o cauză clară.
Simptomele care durează mai mult de două săptămâni și cu o severitate
care împiedică desfășurarea normală a activităților zilnice indică prezența
episodului depresiv major.
Simptomele episodului depresiv:
1. Dispoziție depresivă
- Diminuarea marcată a interesului sau plăcerii pentru toate
activitățile
2. Pierderea interesului
- Pentru studiu, cunoaștere, informare, călătorii, pentru
hobby-urile anterioare
- Estetic, erotic
3. Inapetență corelată cu pierderea plăcerii, pierdere semnificativă în
greutate, deși nu ține regim sau creștere ponderală
4. Insomnie sau hipersomnie

4
 5. Lentoare psihomotorie
6. Fatigabilitate (lipsa zilnică a energiei)
7. Bradipsihie
8. Scăderea elanului
9. Sentimente de inutilitate, incapacitate, autodepreciere, lipsă de
speranță, neajutorare
10. Idei de vinovăție excesivă
11.Gînduri despre moarte (idei suicidare).

Tulburările asociate: anxietatea, fobiile, expresivitatea pantomimică

tipică, tulburările somatice, ideații delirante.
Simptomele determină o deteriorare semnificativă, avînd consecințe în
activitatea socială și profesională.

Factorii primari de risc pentru depresie

 Episoade anterioare de depresie

 Istoric familial de boală depresivă
 Tentative anterioare de suicid
 Sexul feminin
 Vârstă de debut sub 40 ani
 Perioadă postpartum
 Comorbiditate medicală
 Lipsa suportului social
 Evenimente stresante de viață
 Consum obișnuit de alcool, medicamente,

Semnele depresiei se pot deduce din interviu sau din informații obținute
de la aparținători și prieteni.
Dacă simptomele sunt prezente, este important să se stabilească cum s-au
instalat ele în timp.

5
 În evoluția bolii pot exista și episoade în care se amestecă simptomele de
tip maniacal cuc ele de tip depresiv. Este caracteristică schimbarea rapidă a
dispoziției, astfel încât în cursul aceleiași zile se pot întâlni ambele stări.

Clasificarea și modalitățile de evoluție în tulburarea bipolară

1. Tulburarea bipolară I = pacientul a îndeplinit criteriile pentru un

episod maniacal sau mixt complet, destul de sever
2. Tulburarea bipolara II = pacientul a avut cel puțin un episod
depresiv major și cel puțin un episod hipomaniacal, dar nici un
episod maniacal
3. Tulburarea ciclotimică = este mai puțin severă, cu perioade
alternante de hipomanie și depresie moderată
4. Tulburarea bipolară fără altă specificație = include elemente de
bipolaritate
5. Tulburarea bipolară cu elemente catatonice
6. Tulburarea bipolară cu elemente melancolice
7. Tulburarea bipolară cu elemente atipice
8. Tulburarea bipolară cu debut postpartum
9. Tulburarea bipolară cu patern sezonier
10.Tulburarea bipolară cu ciclare rapidă.

Teorii privind cauzele bolii

 Bagajul genetic
 Rudele apropiate ale pacientului sunt mai des susceptibile de a dezvolta o
depresie
 Dacă un părinte suferă de PMD, copilul are 12-15% risc să dezvolte PMD
 Dacă ambii părinți suferă de PMD, copilul are 25% risc să dezvolte PMD
 Factorii de mediu
 Relațiile de familie încordate pot dezvolta PMD
 Dezechilibrul controlului endocrin

6
Medicația în Tulburarea bipolară

1. Antidepresivele
2. Timostabilizatoarele (ajută la stabilizarea dispoziției)
3. Tratamentul electroconvulsivant
4. Terapia psihologică.

Studiu de caz

Se presupune că doar o mică parte din cei care suferă de depresie ajung să
conștientizeze această afecțiune și să se supună tratamentului corespunzător.
Motivele sunt frica de stigmatizare socială, orgoliul personal și ignoranța.
Statisticile OMS arată că în România 5% din populația generală suferă de
depresie. [3]
Se estimează că în anul 2020 depresia va deveni a doua cauză de dizabilitate la
nivel mondial, după afecțiunile cardiovasculare.[4] În prezent, boala afectează
aproximativ 121 milioane de oameni pe glob. În România, a fost depistată o
creștere semnificativă a episodului depresiv major odată cu vârsta, de la 2,1% –
2,6% (18-49 ani) la 4,4% – 5,2 % (peste 50 de ani) cu un ritm de creștere de 1,2

7
puncte procentuale pentru fiecare grupă de vârstă (50-64 ani și peste 65 de ani).
[5]

buna funcţionare a societăţii. Ei consideră că atunci când ea lucrează în armonie cu

toate funcţiile ei nu ignoră faptul că există în interiorul ei şi o serie de contradicţii şi tensiuni,
diferenţieri structurale sau creşteri ale specializării rolurilor.
Parson – din perspectiva functionalista – “Societatea este un ansamblu integrat de
elemente, avand o functie de coeziune ce permite asigurarea unei stabilitati relative a
structurii sociale !”. Deci, vorbeste de echilibru.
Dar in cadrul unei societati exista si disfunctionalitati.
Sociologii si psihologii analizeaza, arata, pun accent pe analiza schimbarilor din
interior:
- Fenomenele birocratice
- Relatiile profesionale
- Relatiile conflictuale
De exemplu: - Au fost autori care au sustinut ideea ca in interiorul societatii
conflictele sunt globale, acesteaa modifica structura societatii in ansamblul ei, social si
psihologic.
O alta dificultate este legata de societate pe care o intalnim atat la Parsons dar si la alti
autori, este aceea a formularii unei teorii generale a societatii.
Sistemul social este privit ca tot ce evolueaza in raport cu o buna adaptare. El are legi de
dezvoltare, legi economice si nu sunt neaparat lineare.
Raymond Bourdon – afirma ca nu putem vorbi de o teorie a schimbarii pentu ca ea nu
exista, dar putem vorbi de foarte multe situatii imaginabile. Procesele endogene si exogene
lucraza fie separat, fie impreuna. Factorii demografici, culturali sau ideologici, actioneaza
dominant sau nu in functie de contextul in care se produce schimbarea.

1. Teorii ale conflictului

Aceste teorii consideră că în înţelegerea producerii schimbării sociale este necesar o

analiză a rolului conflictului între indivizi, grupuri, instituţii sau între toate acestea. Alţii
adepţi privesc schimbarea socială ca o manifestare firească pentru că indiferent de conflict sau
competiţie ele produc schimbarea.

2. Teorii clasice

Reprezentanţii acestor teorii au pornit în explicarea schimbării sociale de la faptul

concret că istorie civilizaţiile apar şi dispar ori se schimbă în cicluri iar alţii au considerat că
toate civilizaţiile apar şi dispar dar acest ciclu este văzut în termenii provocării mediului şi

8
răspunsului civilizaţiei la aceste provocări; cu cât acest raspuns este mai creativ cu atât
civilizaţia poate continua.

FACTORII SCHIMBARII

Factori intrinseci – generați de societatea însăsi, din interiorul ei, atunci cand apare
nevoia de schimbare.
Factori externi – care se referă la presiunea din afară a altor sisteme sociale și cu care
se poate compara societatea în cauză.
Schimbarea autentică și eficientă, este cea care vine din interiorul societății însăși și nu
impusă din afară de alții sau alte societăți (conflictul intern, schimbarea planificată).
Conflictele interne, eşecurile, lipsurile, procesele, disfuncţiile sunt surse ce produc
schimbarea socială. Aceste conflicte reprezintă şi punct de focalizare pentru mişcările sociale,
greve, demonstraţii, proteste dar şi revoluţii şi războaie; acestea din urmă fiind fenomene
sociale mult mai rare, ce produc schimbări sociale dramatice.
Schimbarea planificată este dificilă şi poate aduce schimbări neprevăzute ce pot
produce disfuncţii la nivelul societăţi.
Ca factori externi ce pot modifica structurile sociale menționăm:
- Diverși factori ce pot aduce schimbări sociale:
- mediul fizic: schimbări ale climatului, defrişările, dezastrele naturale (inundaţii,
uragane, cutremure), poluarea
- factorul demografic: populaţia creşte când în cadrul societăţii sunt resurse
suficiente şi invers
- contactul cu alte societăţi,
- cultura (schimbarea valorilor, credinţelor, cunoştinţelor);
- invenţii, descoperiri tehnologice sunt considerate ca factori de producere a
schimbării în mod rapid şi puternic putând duce la apariţia unor noi ocupaţii;
- Modele
- Strategii
De exemplu: SUA prin politica externă, a schimbat societățile – Afganistan, Irak,
Kuweit. S-a pus intrebarea daca schimbarea a fost autentică sau schimbarea a convenit
poporului în totalitate ? Este o democratie impusă din afara sau venită din interior ?
“Perioada de tranziție presupune pe langă diminuarea nivelului de trai în urma
reformelor și ruperea unor credinte si reprezentari vechi sau învechite și raspunderea unor
comportamente care în alte perioade erau marginale”. (Necolau A. 2003- coordonator)
Astăzi, comportamentele considerate antisociale, nemaiavând restricții din partea unor
norme sociale stabile, tind să se răspândească în mediile vulnerabile, potențiale. “Această
bulversare a imaginarului social, proprie perioadei de tranziție, face ca subculturile înainte
discriminate să aibă din ce in ce mai multa influență socială” (Neculau A. 2003).
De exemplu: subcultura celor care au ca obiect de activitate comerțul.
În societatea modernă, “ofensiva” criminalității, a somajului, sărăciei, fenomene
proprii perioadei de tranziție, au dus la apariția unor noi ocupații (de exemplu la fete a
“prostitutiei” iar la baieti a “actelor antisociale” – talharie, viol, etc.).
Pentru ca aceste acte antisociale sa nu fie preluate de tineri care, in aceasta perioada de
tranzitie sunt deosebit de vulnerabili, fiind numiti de unii autori “bureti ce absorb foarte usor
tot ceea ce societatea le pune la dispozitie (valori, fenomene negative)”

9
 Societatea trebuie să se implice, să nu ramana indiferentă, pentru ca toate manifestarile
benefice si antisociale vor avea repercusiuni nu numai la nivelul societații actuale ci si
viitoare.

FORME ALE SCHIMBĂRII

Forme generice ale schimbării organizaţionale

Ce pot identifica trei mari forme generice de impulsionare – şi, de fapt, de gestiune – a
schimbării organizaţionale.
Schimbarea este constrânsă sau suportată. Acest prim caz corespunde unei situaţii de
ruptură la nivelul mediului care impune organizării, simultan o revizie rapidă a strategiei sale
şi o adaptare brutală a structurilor sale (restructurare, raţionalizare, modificarea frontierelor
…).
1.Schimbarea este constrânsă sau suportată

Schimbarea socială ia în considerare două situaţii distincte: schimbarea sistemului şi

schimbarea în sistem. Schimbarea poate fi planificată. Adeseori schimbarea este spontană. Ea
implică adaptarea continuă a organizării.

Schimbarea este stratificată şi corespunde unui comportament de adaptare anticipată

şi voluntară a organizării. Schimbările pot fi înregistrate la nivelurile individuale de grup şi
de organizaţie.
Pe de altă parte, sistemul este o stare de echilibru între diferitele componente ale vieţii
sociale. Ca principii ale schimbării de sistem reţinem: principiul alegerii strategice şi principiu
abordării alternative şi durabile. În timp, rezistenţa sistemului limitează capacitatea de
schimbare. Totuşi, intervenţiile succesive sau simultane în diferite puncte ale sistemului dau
efect de cumulare, făcând schimbarea mai durabilă şi micşorând rezistenţa la schimbare în
masa sistemului.

Schimbarea este spontană. Această a doua formă, mult mai comodă decât prima,
corespunde unei organizări „reactive” care şi-a dezvoltat, graţie formaţiei profesionale
flexibilităţii şi inovaţiei, o capacitate puternică de adaptare la evoluţiile mediului fie că aceste
evoluţii sunt aşteptate sau nu. În acest caz ne aflăm într-o perspectivă generală de adaptare
continuă a organizării şi de existenţă a unor limite (organizaţionale, financiare, tehnologice
…) de adsorbire a şocurilor exogene.
Schimbarea este strategică (aleasă). Ea corespunde unui comportament de adaptare
anticipată şi voluntară a organizării, în ipoteza unui mediu viitor mai mult sau mai puţin
previzibil şi a utilizării de către organizarea unor importante mijloace de informaţie, de
previziune de inovaţie (aflarea noutăţilor tehnologice şi concurenţiale, dezvoltarea
capacităţilor manageriale, importante investiţii spirituale …). În acest caz, organizarea nu
numai că îşi măreşte capacitatea de adaptare, dar îşi furnizează şi mijloace de influenţă asupra
mediului său viitor.

2.Forme actuale ale schimbării organizării.

Schimbarea organizaţională poate fi definită ca fiind orice modificare, planificată sau
nu, a structurii şi procedurii de lucru.

10
 Există schimbări naturale ce decurg din transformările organizaţiei. Uneori ele provin
din manifestarea unor conflicte interne asociate unor competiţii. Există alte schimbări
provocate de situaţii de criză (internă sau externă).
Un mediu radical nou stimulează schimbarea; schimbarea organizaţională apare atunci
când se modifică misiunea şi viziunea unei organizaţii.

3.Factorii schimbării organizaţionale

Literatura de specialitate atunci când vorbeşte de schimbarea organizaţională consideră
că ea depinde de:
 modificările mediului extern în care operează organizaţia (de felul schimbării mediului
concurenţial sau a preferinţelor principalelor beneficiari deserviţi);
 când se înregistrează schimbări legislative;
 ca urmare a progresului tehnologic;
 sub presiunea unor evenimente politice sau sociale.

Între factorii interni care determină schimbarea se remarcă:

 diminuarea competitivităţii sau a eficienţei;
 pierderea prestigiului, dificultăţile financiare, lipsa motivaţiei
personalului, absenteismul, schimbarea structurii sau a dimensiunii organizaţiei.
În teoria schimbării se abordează schimbările planificate şi cele neplanificate. A.
Levy şi U. Merry (1986)1 iau în calcul ca factori declanşatori ai schimbărilor şi crizele sau
oportunităţile de schimbare disponibile. Schimbarea planificată urmăreşte creşterea
funcţionalităţii organizaţiei şi a eficienţei sale. Se deosebeşte totuşi de creşterea
organizaţională. În practică, în cadrul organizaţiei acţionează factori favorabili schimbării
şi factori care generează rezistenţa la schimbare; schimbarea planificată reduce acţiunea
rezistenţelor la schimbare. Agentul schimbării poate fi intern sau extern. Se poate apela şi la
aşa-numitele grupuri pilot în orientarea schimbării.
M. Vlăsceanu apreciază că „există o întreagă literatură dedicată schimbării
organizaţionale. Unele teorii au încercat să explice schimbarea prin raportate la stabilitate
definind schimbarea ca o stare de instabilitate tranzitorie ce întrerupe un echilibru” 2. Alte
modele analizează schimbarea prin diferenţierea între trei niveluri la care pot fi identificate
forţele ce o generează. La nivelul mediului se remarcă forţele microrevoluţionare ale
schimbării, ce apar din comportamentul altor organizaţii. La nivelul organizaţiei, forţele
microrevoluţionare ale schimbării sunt determinate chiar de ciclurile de viaţă organizaţională.
La nivel individual, forţele politice ale schimbării apar în luptele pentru putere şi control.
Ca şi alţi experţi, M. Vlăsceanu identifică drept surse ale schimbării: schimbările
produse la nivelul mediului; schimbarea determinată din interiorul organizaţiei. Analiştii de
astăzi au identificat peste 20 de factori ai schimbării: caracteristicile mediilor
organizaţionale, caracteristicile performanţelor, ale strategiei, ale structurii organizaţionale,
caracteristicile managerilor responsabili etc.

11
BIBLIOGRAFIE:
1.
M. Vlăsceanu, Organizaţii şi comportament organizaţional, Polirom, Iaşi, p. 206 şi urm.
2.
Al. Zub, Schimbare politică şi istoriografie, în „Psihologia schimbării”. Iaşi, 1998.
3.
M. Castex, Un Mensonge gros comme le siècle, Albin Michel, Paris, 1990.
4.
R. Portocală, Autopsie du coup d’Etat roumain, Calman Lévy, Paris, 1990.
5.
A. Rados (ziaristă austriacă), Complotul Securităţii. Revoluţia trădată, Saeculum IO, f.a.

12