În România

Articol principal: Bacalaureatul românesc.

În România, încă din perioada interbelică, liceul era conceput ca școală de cultură generală, specializarea
urmând să se facă la universitate sau în școli speciale. În România, în anul 1925, s-a introdus
Bacalaureatul de către Dr. Constantin Angelescu, în calitatea sa de Ministru al Instrucțiunii Publice. La
acel moment liceul era foarte dificil de absolvit, Bacalaureatul fiind cu adevărat un examen de
maturitate[1].

Conform Legii nr. 77/1929 pentru modificare câtorva dispozițiuni ale art. 21 din legea învățământului
secundar referitoare la examenul de bacalaureat: ”Absolvenții liceelor de Stat sau particulare, (ale
confesiunilor, comunităților și ale particularilor) cu sau fără drept de publicitate, care doresc să continuie
studiile în învățământul superior, trebuie să depună un examen de bacalaureat. Scopul acestui examen
este de a verifica cunoștințele dobândite de elevi la materiile de studii cele mai importante și mai ales de
a dovedi influența studiilor făcute asupra formării cugetării lor, deci, cu chipul acesta a selecționa dintre
absolvenții liceului pe cei care dovedesc că sunt în stare să urmeze cu folos studiile de specializare
universitare.