c
 


 

   este ştiinţa proceselor spontane ireversibile de

propagare a unui component masic al unui amestec dintr-o zonă cu
concentraţie mai ridicată către o zonă cu concentraţie mai coborâtă.
Din însăşi definiţie se poate observa o analogie între transferul de
masă şi transferul de căldură. Ambele sunt procese spontane şi ireversibile.
Transferul de căldură se realizează datorită unui ,
transferul de masă este datorat    !. Rezultă
primul element al analogiei: temperatură ± concentraţie.
Transferul de masă poate apărea în fază gazoasă, lichidă, în sisteme
gaz±lichid, vapori±lichid, cu sau fără transfer simultan de căldură.
Transferul de masă se face în două moduri: prin difuzie moleculară
şi prin difuzie turbulentă.
"   este analogă conducţiei termice şi se datorează
tendinţei naturale de uniformizare a concentraţiei dintr-un fluid prin
mişcarea dezordonată a moleculelor.
" # este analogă convecţiei termice şi reprezintă
transferul de masă între o interfaţă şi un fluid în mişcare. Interfaţa poate fi
suprafaţă unui solid sau unui lichid. Fenomenul este dependent de
proprietăţile de transport ale fluidului şi de caracteristicile hidrodinamice ale
procesului.

$ 
 " 

$$ !#"

Dacă într-un spaţiu există un amestec de componente a căror

concentraţii variază, apare un fenomen natural care ţine să uniformizeze
compoziţia amestecului în spaţiu considerat.
Pentru explicarea fenomenului consideram un amestec de două
componente ‘ şi cu concentraţii diferite într-un volum considerat,
&'( Œ"%

componenta ‘ având o concentraţie mai mare în zona din stânga, iar

componenta o concentraţie mai mare în zona din dreapta (figura 6.1).
Dacă se consideră un plan imaginar
0, deoarece mişcarea
moleculelor este dezordonată, numărul de molecule ‘ fiind mai mare la
stânga planului
0, un număr mai mare de molecule ‘ vor străbate planul
0
de la stânga la dreapta, decât de la dreapta la stânga. Se obţine astfel în timp
o uniformizare a concentraţiei.

Concentraţia ‘ Concentraţia
componentei ‘ 
componentei

0


‘

$ Transferul de masă prin difuzie moleculară

Pe lângă difuzia produsă de diferenţa de concentraţie, asupra

transferului de masă prin difuzie moleculară mai pot apare două fenomene
care să frâneze sau să intensifice procesul:
  " , bazată pe efectul Soret, corespunzător căruia
moleculele cu masă mai mare tind să se deplaseze în zonele cu
temperatură mai coborâtă;
  ", cauzată de diferenţa de presiune.
Concentraţia unui component j dintr-un amestec poate fi
caracterizată de:
  c !:

j ü j
[kg/m3 ] (6.1)
å
 &'$

  c ! :

j ü j
[kmol/m3 ] (6.2)
å

unde: j, j sunt masa, respectiv numărul de moli ai componentului j; å ±

volumul.
Relaţia de legătură între cele două concentraţii este:
j ü  j
j , (6.3)
unde aj este masa moleculară a elementului j, în kg/kmol.
Pentru un amestec cu j componente, densitatea amestecului ,
respectiv numărul total de moli pe volum al amestecului vor fi:
ü o j ;
ü o
j (6.4)
j j
Pentru caracterizarea concentraţiei unui component dintr-un amestec
gazos se utilizează şi  ! a componentului j, legată de
concentraţia molară prin relaţia:

j

j ü j
;ü j ü  j p [Pa] (6.5)
å

unde: peste constanta gazelor, în J/(kmolK); ± temperatura , în K.
Se mai definesc:
  !
j ü j
(6.6)

  ! 



j ü j ü j (6.7)


   !
v
 j ü  [kg/(m3·m)] (6.8)
v

  #
>j ü j [kg/s] (6.9)
  )
>
j ü j [kg/(m2·s)] (6.10)
V
&'& Œ"%

  ) 
j ü j
[kmol/(m2·s)] (6.11)
Vm
  " a amestecurilor multicomponente:
oj j j
ü [m/s] (6.12)

  "  a amestecului:

o
j j
ü j [m/s] (6.13)


 * este legea fundamentală a difuziei moleculare. Pentru
un amestec din două componente ‘ şi , ea se poate scrie sub forma:

 ‘
 ‘ ü M ‘ , [kmol/(m2·s)] (6.14)


unde: ‘ este fluxul molar al componentei ‘ în direcţia , în kmol/(m2·s);

‘ ± coeficientul de difuzie a componentei ‘ prin componenta , în m2/s;
‘ ± concentraţia molară a componentei ‘ în amestec, în kmol/kg.
Legea lui Fick este analogă legii lui Fourier pentru conducţia
termică.
Legea lui Fick se poate pune şi sub forma propusă de Groot :

 j  
jj     j  jj 
w
 ü




   jj    j 
 

 ‘ ü
 ‘   ‘ , (6.15)
sau:
 ‘ ü  ‘ 
‘ , (6.16)

unde: ü ‘  ;
ü
‘ 
;  ‘ ü ‘ / ;
‘ ü
‘ /
ü ‘ /  .
Se observă că între fluxuri există relaţia:
 ‘ ü  ‘ ‘ (6.17)
Pentru un amestec de doi componenţi cu viteza medie masică  în
direcţia , fluxul masic se scrie:
 ‘ ü ‘ ± ‘
 , (6.18)
în care ‘ este viteza componentului ‘ în direcţia .
 &''

Ţinând seama şi de ecuaţia (6.15), rezultă:

 ‘ ü ‘ ± ‘ M  ü M  ‘   ‘ (6.19)
care, după rearanjare, conduce la:
 ‘
‘ ‘ ü
 ‘  ‘  . (6.20)

Pentru acest sistem binar,  se poate calcula cu relaţia (6.12), astfel
încât:


 ü ‘ ‘ . (6.21)

Înlocuind în relaţia (6.20), rezultă:

 ‘
‘ ‘ ü
 ‘   ‘ ± ‘ ‘   . (6.22)

Deoarece ‘ şi   reprezintă vitezele componenţilor ‘ şi 
raportate la un sistem fix de axe, cantităţile ‘  ‘ şi   reprezintă
) )), care se notează cu:
‘ ü ‘  ‘ ;  ü   . [kg/(m2·s)]
Înlocuind în ecuaţia (6.22), se obţine:
 ‘
‘ ü M  ‘
 ‘ ± ‘
 . (6.23)

Această relaţie se poate generaliza şi scrie în formă vectorială:

‘ ü M  ‘  ‘
 ‘ ± ‘
, (6.24)

care arată că fluxul masic unitar ‘ are următoarele două componente[25]:

  ±  ‘  ‘ ü  ‘ este fluxul masic relativ şi reprezintă contribuţia
gradientului de concentraţie;
   ‘ ± ‘  ü ‘ ± contribuţia deplasării amestecului.
În mod similar, se poate scrie fluxul molar faţă de un sistem de
referinţă fix în felul următor:

 ‘ ü M ‘ 
‘

‘ ± ‘
 , (6.25)

în care:  ‘ ü
‘ ‘ şi  ü
.
Ecuaţiile (6.24) şi (6.26) reprezintă alte forme echivalente cu
expresiile (6.15) şi (6.16) ale legii lui Fick. Coeficientul de difuzie ‘ este
identic în toate cele patru ecuaţii.
&'+ Œ"%

c "÷
Coeficientul de difuzie este introdus de legea lui Fick, fiind analog
conductivităţii termice din ecuaţia legii lui Fourier. Ecuaţia sa de definiţie
este:
 ‘
‘ ü [m2/s] (6.26)
 
‘

 ;
 
El se defineşte ca fluxul molar al componentei ‘ în direcţia , pentru
un gradient al concentraţiei molare de 1 kmol/(kg·m).
Coeficientul de difuzie este o proprietate specifică amestecului, care
depinde de compoziţia sa, de temperatură şi presiune.
Utilizând teoria cineticii pentru gaze ideale se poate stabili o variaţie
a coeficientului de difuzie invers proporţională cu presiunea şi direct
proporţională cu temperatura:

‘ = -1 3/2 (6.27)

În tabelul 6.1 sunt prezentate valori ale coeficientului de difuzie

pentru diferite perechi de substanţe [20].



å  "
 

#!‘ !
  ÷‘

,-. ,&/.
1 2 3 4
ë"
NH3 Aer 298 0,28·10-4
H2O Aer 298 0,26·10-4
CO2 Aer 298 0,16·10-4
H2 Aer 298 0,41·10-4
O2 Aer 298 0,21·10-4
Acetona Aer 273 0,11·10-4
Benzina Aer 298 0,88·10-5
Naftalina Aer 300 0,62·10-5
Ar N2 293 0,19·10-4
H2 O2 273 0,70·10-4
H2 N2 273 0,68·10-4
 &'0




j 


1 2 3 4
H2 CO2 273 0,55·10-4
CO2 N2 293 0,16·10-4
CO2 O2 273 0,14·10-4
O2 N2 273 0,18·10-4
 !
Cafeina H2 O 298 0,63·10-9
Ethanol H2 O 298 0,12·10-8
Glucoza H2 O 298 0,69·10-9
Glicerină H2 O 298 0,94·10-9
Acetonă H2 O 298 0,13·10-8
CO2 H2 O 298 0,20·10-8
O2 H2 O 298 0,24·10-8
H2 H2 O 298 0,63·10-8
N2 H2 O 298 0,26·10-8
 
O2 Cauciuc 298 0,21·10-9
N2 Cauciuc 298 0,15·10-9
CO2 Cauciuc 298 0,11·10-9
He SiO2 293 0,4·10-13
H2 Fe 293 0,26·10-12
Cd Cu 293 0,27·10-18
Al Cu 293 0,13·10-33

$&
!!
 " 

$&$
! 
Pentru a determina ecuaţia generală a difuziei moleculare vom
considera un element de volum  
 (figura 6.2), pentru care vom
face un bilanţ masic scriind:

Viteza de variaţie Variaţia fluxului de Viteza de generare

a concentraţiei de = substanţă care + a masei în volum
substanţă din volum tranzitează volumul prin reacţii chimice

Viteza de variaţie a cantităţii de component ‘ din volum este:

&' Œ"%

v
a>‘ ,å ü ‘ 
  [kg/s] (6.28)
vm
Fluxul de masă care intră în elementul  după direcţia
va fi:

,
  ü ‘  ‘,
  [kg/s] (6.29)
Fluxul masic care iese din element după aceeaşi direcţie este:
vw ‘,
 
‘ ,
 
  ü ‘ ,
    [kg/s] (6.30)
v

Fluxul de masă rămas în elementul de volum după direcţia
va fi:
v ‘,

‘ ,
 
 
‘,
  ü 
  (6.31)
v

Scriind în mod analog variaţia fluxului de masă ce tranzitează
elementul după celelalte direcţii  se obţine fluxul variaţia fluxului de
masă după cele trei direcţii:
v v v

a>‘ ,  ü M ‘

‘
‘,  ;
;  [kg/s]
 v
v v
Semnul minus apare deoarece s-a presupus că fluxul masic care
părăseşte volumul este mai mare ca cel care intră în volum.
Viteza de generare a masei în volum datorită unor reacţii chimice, în
ipoteza unei generări omogene de masă cu viteza ! ‘, în kg/(m3·s) va fi:

‘ 
‘ 




a>‘,  
‘
 
> ‘ , 
‘


‘  



‘ 

& Bilanţul masic pentru un

element de volum
 &'1

>‘ ,  ü !
, ‘  [kg/s] (6.32)

Înlocuind valorile >‘, ; >‘,  ; >‘,  în bilanţul de masă se obţine:

v v v v ‘
‘,
 ‘,   ‘,  
!
, ‘ ü 0 (6.33)
v
v v vm

Aceasta este ecuaţia de continuitate pentru componentul ‘. Deoarece

Y
‘, ‘, ‘ sunt proiecţiile pe cele trei axe ale vectorului ‘ , ecuaţia
(6.33) se poate scrie:

v ‘
 ‘ 
!
, ‘ ü 0 (6.34)
vm

O ecuaţie similară se poate scrie pentru componentul din amestec:

v
 
!
, ü 0 (6.35)
vm

şi adunând ecuaţiile (6.34) şi (6.35), rezultă:

v±
± ‘

M ±! , ‘
! , ü 0 .
‘
(6.36)
vm
Ţinând seama că, pentru un amestec de doi componenţi există
relaţiile:
‘
ü ‘ ‘
 ü  ;
‘
ü ;
! , ‘ ü M ! , ,
deoarece generarea componentului ‘ se face pe seama epuizării
componentului , se obţine 
j

j j
 
 :

v
± 
ü0 , (6.37)
vm

care este identică cu ecuaţia de continuitate pentru curgerea unui fluid

omogen.
&'2 Œ"%

$&& !
   
Pentru determinarea distribuţiei concentraţiei, trebuie înlocuit fluxul
unitar prin expresiile rezultate din legea lui Fick. Astfel, dacă se înlocuieşte
în ecuaţia (6.34) valoarea lui ‘ (6.24):
‘ ü M  ‘  ‘
 ‘ ± ‘

sau echivalentul său:
‘ ü M  ‘  ‘
‘  ,
rezultă:

v ‘
M  ±  ‘  
± ‘
M !
, ‘ ü 0 . (6.38)
vm

sau scrisă în funcţie de concentraţia molară:

v
‘

 ±
 ‘ 
‘  ± ‘ 
!
, ‘ ü 0 (6.38a)
vm

Această ecuaţie este generală şi exprimă distribuţia concentraţiei

componentului ‘ într-un amestec. În această formă este, însă foarte greu de
utilizat şi de aceea se fac ipoteze simplificatoare care permit aducerea ei
într-o formă mai uşor de folosit.
  Dacă densitatea şi coeficientul de difuzie ‘ se consideră
constante, ecuaţia devine:
v
M  ‘  2 ‘
‘ 
  ‘
‘ M ! , ‘ ü 0 (6.39)
vm
  Pentru un fluid incompresibil, viteza este constantă şi deci  ü 0 .
Dacă nu există generare de substanţ㠑, atunci ! ‘ = 0. De asemenea, dacă
se consideră constante densitatea şi coeficientul de difuzie, ecuaţia (6.39) se
reduce la forma:
v ‘
  ‘ ü  ‘  2 ‘ . (6.40)
vm
Se observă că membrul stâng al ecuaţiei conţine doi termeni: derivata locală
v ‘ / vm a câmpului scalar de concentraţie masic㠑 ±
,  , , m şi termenul:
v v v
 ‘ ü
‘   ‘   ‘ ,
v
v v
care reprezintă derivata în raport cu viteza a concentraţiei masice
±
, ,  , m . Suma acestor două derivate este denumită 
 &'3

#! a concentraţiei masice şi deci ecuaţia (6.40) se poate scrie în

forma:
 ‘
ü ‘  2 ‘ , (6.41)
m
care este analogă cu ecuaţia pentru transferul de căldură în regim tranzitoriu:

ü
 2 , (6.42)
m
în care este temperatura, iar
± difuzivitatea termică.
  În cazul în care fluidul nu se deplasează  = 0 nu există generare
de masă ! ‘ = 0, iar densitatea şi difuzivitatea sunt constante, ecuaţia
(6.40) se reduce la:

v ‘
ü ‘  2 ‘ . (6.43)
vm

Această ecuaţie este cunoscută sub numele  "

*. Ipoteza că fluidul nu se deplasează restrânge aplicabilitatea ei numai
la corpuri solide sau lichide staţionare, precum şi la sisteme binare de gaze,
sau lichide, la care ‘ = ± .
Ecuaţia (6.43) este analogă cu ecuaţia lui Fourier pentru conducţia
căldurii:
v
ü   2 . (6.44)
vm
  Ecuaţiile (6.39), (6.40) şi (6.43) pot fi simplificate în continuare
dacă procesul se consideră staţionar şi deci v ‘ / vm ü 0 . Pentru densitate
constantă şi coeficient de difuzie constant, ecuaţia (6.39) devine:
 ‘ ü  ‘  2 ‘
! , ‘ . (6.45)
Dacă nu există nici generare de substanţa, se obţine:

 ‘ ü ‘  2 ‘ . (6.46)

În plus, dacă  = 0, ecuaţia se reduce la:

2 ‘ ü0 , (6.47)

care este 
j
j

, pentru concentraţii masice de component ‘.

&+( Œ"%

$&'c !!%
Pentru descrierea cazurilor concrete de transfer de masă, trebuie
rezolvată una din ecuaţiile diferenţiale prezentate pentru anumite condiţii
iniţiale şi la limită care permit determinarea constantelor de integrare.
Condiţiile la limită cele mai întâlnite sunt următoarele:
A   Specificarea concentraţiei la interfaţă în concentraţie molară ‘
= ‘ sau masic㠑 = ‘ sau fracţia molară
‘ , iar în cazul gazelor, prin
presiunea parţială ‘ = ‘ sau fracţia molară
‘ . Pentru un caz concret de
difuzie a unui component din faza gazoasă în faza solidă sau lichidă (figura
6.3), dacă concentraţia elementului ‘ din faza gazoasă este caracterizată de
presiunea parţială ‘ , transformarea ei în funcţie molară se va face utilizând
legea lui Henry:


‘ ü ‘ , (6.48)
 Interfaţa
Gaz lichid
sau
gaz solid

‘ 

‘ 
Gaz Lichid
sau
solid


' Interfaţa gaz±lichid
sau gaz±solid
unde Å este constanta lui Henry, în bar. Valorile constantei lui Henry pentru
unele soluţii apoase ale unor gaze sunt prezentate în tabelul 6.2.



å  45 ! 

Å6 ‘ /‘ ,#.

4' c& 4& 7& c7& c4+  7& 4&
,-.
1 2 3 4 5 6 7 8 9
273 21 265 260 165 710 22,880 25,500 58,000
280 23 365 335 210 960 27,800 30,500 61,500
290 26 480 450 315 1300 35,200 37,600 66,500
300 30 615 570 440 1730 42,800 45,700 71,600
 &+$




j 


1 2 3 4 5 6 7 8 9
310 ± 755 700 600 2175 50,000 52,500 76,000
320 ± 860 835 800 2650 56,300 56,800 78,600
323 ± 890 870 850 2870 58,000 58,000 79,000

B   Al doilea tip de condiţii la limită descriu continuitatea fluxului

‘ la interfaţă:
v
‘
 ‘, ü M ‘ . (6.49)
v

ü0
În cazul unor interfeţe impermeabile pentru componenta ‘
v
‘ / v

ü0 ü 0 .
c! ! presupun cunoaşterea câmpului de concentraţii
la momentul m = 0.

 $' " 

 !8"9 

  
Dacă se consideră un mediu plan în repaus, cu grosimea Å prin care
difuzează o component㠑 prin componenta , în regim staţionar, fără surse
interne de masă datorate unor reacţii chimice (figura 6.4), pentru
determinarea distribuţiei concentraţiei în spaţiu, se pleacă de la ecuaţia
(6.38a), care în ipotezele făcute are forma:
  
‘

  ‘ ;ü0 (6.50)

 

‘ 

‘ 1

‘ 2 
‘




+ Transferul de masă printr-un mediu plan

&+& Œ"%

Prin integrarea ecuaţiei (6.50), în condiţiile la limită:
 = 0;

‘ ü
‘, 1 şi
= Å;
‘ ü
‘, 2 , se obţine câmpul de concentraţii în perete:

‘ ±
ü ±
‘, 2 M
‘, 1

‘, 1 , (6.51)
Å

Fluxul molar (relaţia 6.25) în ipoteza considerată se scrie:


‘ (
)
 ‘ ü M ‘ (6.52)


Înlocuind valoarea
‘(
) din (6.51), rezultă:

‘, 2

‘, 1
 ‘ ü

 ‘ . [kmol/(m2·s)] (6.53)


Multiplicând cu suprafaţa V şi înlocuind
‘ = ‘/, rezultă:

‘  V
‘ ü ±
‘, 1

‘, 2 [kmol/s] (6.54)
Å

Extinzând analogia electrică a transferului de căldură şi la transferul

de masă:

[
‘ ü V [kmol/s] (6.55)
p ,j

rezultă că "!" este:

Å


,j ü [s/m3] (6.56)
‘

Dacă mediul prin care are loc difuzia este cilindric sau sferic valorile
câmpului fracţiei molare şi al rezistenţelor masice sunt prezentate în tabelul
6.3 [20,40]
 &+'




"!%#! !

ë  #! ! "!

v‘,v.v‘,. ": 


‘ 1 ‘

Å

‘ (
) ü ±
‘ , 2

‘ , 1 
‘ , 1

,j ü
 ‘

‘ 2

2
1

‘, 1 M
‘, 2 
ln ±2 / 1

‘ ± ü ln ;;

‘, 2 p ,j ü
 ln±1 / 2 2 Y ‘
 2

‘ 2

‘ 1

1
2
1 1 1

p ü  M ;;

M
‘, 2  1 1
,j
4Y‘
+
‘ 2

‘ ± ü ‘, 1 
;

‘, 2  1 2
 1/ 1 M 1/ 2   2 ;

‘ 1

&  

Transferul de masă convectiv reprezintă transportul de substanţă

între un fluid 9% şi o interfaţă. Aceasta poate fi suprafaţă unui solid
sau unui lichid.
Transferul de masă convectiv este analog convecţiei termice, având
ca şi aceasta două componente: o difuzie moleculară în 
şi o mişcare de  în afara acestuia.
Transferul de masă convectiv apare în numeroase echipamente sau
instalaţii termice, cum ar fi: scruberele, turnurile de răcire, degazoarele
termice, instalaţiile de uscare. De cele mai multe ori transferul de masă
convectiv este însoţit şi de un transfer de căldură.
&++ Œ"%

&$
!#"

Ecuaţia fundamentală ale transferului de masă convectiv (difuzie

turbulentă) este analogă ecuaţiei lui Newton a convecţiei termice, având
forma:

‘ ü  ± ‘j M ‘ , [kg/(m2·s)] (6.57)

unde: ‘ este fluxul unitar masic al componentei ‘;  ± coeficientul de

transfer de masă, în m/s; ‘j, ‘ ± concentraţiile substanţei ‘ la interfaţă,
respectiv la distanţa de interfaţă în fluidul în mişcare, în kg/m3.
Cea mai uzitată metodă de determinare a coeficientului de masă este
analiza dimensională succedată de experiment. Se pot obţine astfel !
.
La calculul transferului de masă, pe lângă numerele criteriale
întâlnite şi la transferul de căldură (Re, Pr) se utilizează şi numere criteriale
proprii:
c 8 (Sc) reprezintă raportul dintre difuzivitatea
impulsului şi difuzivitatea masei:

 
V ü ü . (6.58)
‘ ‘

Criteriul Sc este analog criteriului Pr care reprezintă raportul între

difuzivitatea masei şi a căldurii (Pr = /
).
c; (Le) este raportul între difuzivitatea căldurii şi cea
a masei:


 ü ü (6.59)
‘   ‘

Criteriul Sherwood (Sh) reprezintă raportul între rezistenţa la

transferul de masă prin difuzie moleculară şi rezistenţa termică prin difuzie
turbulentă:


V ü , (6.60)
‘
 &+0

unde: este lungimea caracteristică, în m.

Criteriul Sherwood este analog criteriului Nusselt.
Relaţiile criteriale care caracterizează transferul de masă convectiv
sunt în general de forma:

Sh =  (Re, Sc, Le) , (6.61)

pentru transferul de masă prin convecţie forţată şi de forma:

Sh =  (Gr*, Sc) , (6.62)

pentru transferul de masă prin  ! unde:

Gr* = 3[ ‘/ 2 este criteriul lui Groshof pentru transferul de masă.
În tabelul 6.4 sunt prezentate o serie de relaţii criteriale pentru
determinarea coeficientului de transfer de masă convectiv[20,40,39,25].



!
 

 !  

 # 
0,6 < Sc < 3000
Curgerea peste o
1 ±
V ü 0,037 Re 4.5 M 871 V1 / 2 5·105<Re<108
placă cu lungimea 

2 Curgere laminară în
1/ 3
 Re V
ţevi cu lungimea 
V ü 1,86  ; Re < 2300
 /  şi diametrul 
2000 < Re<35000
Curgere turbulentă
3 V ü 0,023 Re 0 , 83
V 0 , 44
0,6<Sc<2,500
 în conducte

4

V ü 0,023 e 0,83 V 0,33 2000<Re<70000
Curgerea turbulentă
în conducte
1000<Sc<2260

&&"

În cazul transferului de masă între două faze diferite separate printr-o

interfaţa (sisteme lichide-lichid, lichid-gaz, gaz-solid, lichid-solid), acesta se
efectuează în trei etape: transferul de masă convectiv de la una din faze la
interfaţă (suprafaţa de separare dintre faze); transferul de masă prin
&+ Œ"%

suprafaţă şi transferul de masă de la suprafaţă la al doilea fluid. În cele mai

multe cazuri suprafaţa (interfaţa) nu este solidă, astfel că rămâne numai
două rezistenţe masice. În figura 6.4 este prezentat un astfel de model care
presupune transferul de masă între un gaz şi un lichid.

Interfaţă gaz-lichid
‘

Å Å
 
Film de lichid
Presiunea (concentraţia)

Film de gaz
(* ) ‘j
 
(*‘j ) (* )

‘ ‘j
(*
‘ ) (*‘j ) ‘
Faza gazoasă Faza lichidă
(*‘)

Distanţa

0 Transferul de masă interfazic

Mecanismul de transfer de masă este un proces combinat care

cuprinde transferul molecular şi transferul turbulent cu efecte care nu se pot
evidenţia separat. Din această cauză este necesară utilizarea conceptului de
coeficient de transfer care să ia în considerare ambele tipuri de procese.
Fluxul molar de component ‘ transferat în direcţia  poate fi
exprimat prin relaţiile:
 ‘ ü   ± ‘ M  ‘j ü   ± ‘j M  ‘ [kmol/(m2·s)] (6.63)
în care: ‘, ‘j reprezintă presiunea parţială a componentului ‘ în gaz şi la
interfaţă; ‘, ‘j ± concentraţia molară de component ‘ în lichid şi respectiv,
la interfaţă; ,  ± coeficienţii individuali de transfer de masă în gaz şi
respectiv, în lichid.
Determinarea practică a concentraţiei sau a presiunii parţiale la
interfaţă este deosebit de dificilă, motiv pentru care se preferă folosirea unor
coeficienţi globali de transfer de masă, care iau în considerare potenţialul
total de transfer. Astfel, dacă se defineşte coeficientul global în funcţie de
presiunile parţiale, fluxul molar se poate scrie:
 ‘ ü   ± ‘
 *‘ [kmol/(m2·s)] (6.64)
 &+1

unde: Ë este coeficientul global de transfer de masă definit în funcţie de

presiunea parţială activă în faza gazoasă, în kmol/(m2·s·Pa); ‘ ± presiunea
parţială în faza gazoasă, în Pa;  *‘ ± presiunea parţială a componentului ‘ în
echilibru cu compoziţia din faza lichidă, în Pa.
În mod similar, coeficientul global se poate defini în funcţie de
concentraţia componentului ‘ în faza lichidă şi atunci fluxul devine:
 ‘ ü Ë  ± *‘ M  ‘ [kmol/(m2·s)] , (6.65)
unde: Ë este coeficientul global de transfer de masă definit în funcţie de
concentraţia activă în faza lichidă, în m/s; ‘ ± concentraţia componentului
‘ în faza lichidă, în kmol/m3;  *‘ ± concentraţia componentului ‘
corespunzătoare echilibrului cu ‘, în kmol/m3.
Valorile de echilibru ale concentraţiei şi presiunii parţiale se
determină pe baza legii lui Henry, conform relaţiilor:
 *‘ ü  ‘ /  ;  *‘ ü  ‘ , (6.66)
unde Å este constanta lui Henry. În figura 6.5 este prezentată forţa activă a
transferului de masă asociată cu fiecare fază, precum şi forţa activă globală.

 ‘
‘
‘

‘j
[‘



[‘

[‘ [‘

  ‘ [‘



‘ ‘j  ‘  ‘

Forţa activă a transferului de masă

în modelul celor două filme

Raportul dintre rezistenţa la transfer opusă de fiecare fază şi rezistenţa totală

se calculează cu relaţiile:

  ‘ 1 / 
ü ü (6.67)


  ‘
 1 / 
&+2 Œ"%

pjj [ ‘ 1/ 
ü ü (6.68)
p

 [ ‘
 1 / Ë 

Ţinând seama de relaţiile anterioare se poate determina legătura

dintre coeficienţii individuali şi cei globali de transfer de masă. Rezultă
următoarele relaţii:

1 1 Å
ü
; (6.69)
Ë    

1 1 1
ü
. (6.70)
Ë  Å