PSIHOLOGIA EDUCAȚIEI

Student: COZMA Lucian Dumitru

Facultatea de Agricultură, specializarea Biologie
Anul I

~1~
1. Precizați, cu exemplificări, contribuția disciplinei Psihologia Educației în
formarea viitorilor profesori.

Psihologia educaţiei reprezintă o aplicare a psihologiei şi a metodelor

acesteia în cadrul studierii proceselor de predare şi învăţare. În principal, psihologia
educaţiei se focalizează asupra interacţiunilor dintre particularităţile dezvoltării
umane, cogniţie, metode de instruire, măsurare şi evaluare. Studiile asupra unui
proces educativ eficient şi de succes au demonstrat faptul că există o serie de
comportamente ale profesorului care sunt asociate cu performanţa educaţională:
claritatea lecţiilor, varietatea instrucţională şi metodologică, implicarea într-un
management eficient al clasei de elevi, ghidarea şi orientarea elevilor, comunicare
şi feed-back educaţional adecvat şi, evident, un nivel ridicat de performanţă al
elevilor. În analiza domeniului psihologiei educaţiei se poate vorbi despre două
aspecte referitoare la importanţa sa. În primul rând, psihologia educaţiei are o
importanţă teoretică; dintr-o perspectivă istorică se poate aminti despre o influenţă
a psihologiei educaţiei asupra pedagogiei, influenţă manifestată prin preluarea de
către pedagogi a metodei experimentale, iniţiate în cadrul cercetărilor desfăşurate
în şcoli de către psihologi. Într-un plan mai larg, psihologia educaţională este aceea
care influenţează într-o măsură importantă cercetările dar şi interpretările
pedagogice asupra actului educaţional. În al doilea rând, trebuie amintită
importanţa practică a psihologiei educaţiei care se manifestă continuu în cadrul
procesului instructiv-educativ. În această postură, psihologia educaţională va
încerca să ofere soluţii practice la multitudinea de probleme care apar în cadrul
actului educaţional. Procesul instructiv educativ este realizat continuu atât în cadre
formale cât şi informale, atât de profesori cât şi de părinţi sau comunitate. Pot apare
o serie de dificultăţi şi de obstacole în educarea tinerilor, obstacole cărora
psihologia educaţională încearcă să le ofere soluții. În acelaşi timp, aceste obstacole
oferă preţioase indicii asupra nivelului şi tipului de cunoştinţe de ordin psihologic
pe care ar trebui să le deţină un viitor profesor, indiferent de specialitatea acestuia.
Modalităţile de comunicare, metodele didactice utilizate, abordarea elevilor din
cele două clase va fi radical diferită, evident în funcţie de particularităţile fiecărei
vârste şcolare. Cunoaşterea particularităţilor categoriilor de vârstă şcolară se poate
dovedi, de multe ori, insuficientă pentru a acoperi paleta extrem de largă a
individualităţii elevilor. Altfel spus, psihologia pe lângă o cunoaştere a
particularităţilor categoriilor de vârstă şcolară, cunoaşterea particularităţilor
individuale ale elevilor constituie un alt element important al succesului
educaţional. Chiar în interiorul aceleiaşi categorii de vârstă (consideraţi relativ
asemănători din punctul de vedere al trăsăturilor psihice generale), există o

~2~
multitudine de individualităţi, elevi care sunt diferiţi şi care răspund într-o manieră
strict personală la diversele categorii de stimuli educaţionali.

Concluzionând în baza celor expuse anterior putem afirma ca obiectul

psihologiei educaționale îl constituie – faptele, mecanismele şi legităţile asimilării
de către individ a experienţei socioculturale, legităţile dezvoltării intelectuale şi
personale ale copilului ca subiect al activităţii instructive, organizată şi dirijată de
pedagog în diverse condiţii ale procesului instructiv.

~3~
 2. Motivația intrinsecă și motivația extrinsecă: influențe positive asupra
elevului.

Motivația este procesul care conduce, ghidează și menține comportamentele, de la

cele elementare (ex. a mânca) pâna la cele mai complexe, determinând preferința
persoanei pentru anumite acțiuni sau comportamente. Există două tipuri de motivaţie:

 intrinsecă – în care persoana urmăreşte o activitate (sau chiar mai multe) strict
cognitivă, când acţiunile întreprinse sunt pentru sine; de exemplu, aspiraţia spre
competenţă profesională, socială
 extrinsecă – în care persoana urmăreşte, prin activităţile depuse anumite
recompense morale: prestigiu, notorietate, faimă, statut, poziţie etc, (“daca faci
asta, primesti asta”) si pedeapsa (“dacă nu faci asta, ti se va întâmpla asta”).

Motivaţia este esenţială în activitatea psihică şi în dezvoltarea personalităţii,

deoarece:

 este primul element cronologic al oricărei activităţi

 semnalizează deficituri fiziologice şi psihologice
 selectează şi declanşează activităţile corespunzătoare propriei satisfaceri şi le
susţine energetic
 contribuie, prin repetarea unor activităţi şi evitarea altora, la formarea şi
consolidarea unor însuşiri ale personalităţii.

De exemplu, un copil cu motivatie intrinsecă va învăța matematica pentru că

știe că este necesar acest lucru.Copilul cu motivatie extrinsecă, o va face pentru că
așteaptă o notă bună sau un alt premiu, de la ceilalți.Motivaţia intrinsecă este
superioară motivaţiei extrinseci. Dar dacă luăm în considerare şi alţi factori, cum ar fi
vârsta elevilor, temperamentul, caracterul, vom constata că, la şcolarii mici este mai
productivă motivaţia extrinsecă, deoarece motivaţia intrinsecă încă nu s-a
format.Elevii manifestă grade diferite de motivare, ca intensitate şi sunt sensibili la
diferite tipuri de motivaţie.De exemplu, un elev poate fi motivat să-şi facă o anumită
temă pentru acasă pentru că este împins de curiozitate sau interes pentru cunoaştere,
altul doreşte să obţină aprecierea din partea profesorului, colegilor sau părinţilor.Un
elev poate resimţi un acut resentiment faţă de obligaţiile şcolare, pe care le
îndeplineşte, dar cu mare efort, în timp ce altul vede în aceeaşi sarcină şcolară
provocare, plăcere, încântare. Motivatia interna poate fi sănătoasă, creatoare. (“Îmi
doresc să iau note bune ca să pot intra la un liceu mai bun”, sau “Îmi doresc să creez
ceva util pentru cei din jurul meu”). Dar si nesănătoasă, distrugătoare. (“Vreau să fiu
primul la concurs pentru că, altfel, cred că părintii mei nu mă vor mai iubi”, sau
“Vreau să fac totul perfect pentru că, dacă gresesc, sunt un ratat”).In ambele cazuri
vorbim despre motivatie interna. Dar factorii care o generează sunt profund diferiti ca
si consecinte asupra echilibrului psihic al copilului. Spre exemplu, copiii perfectionisti
au o capacitate extrem de mare de motivatie internă, fiind descrisi ca “foarte
ambitiosi”. Ambitia lor are însă un cost emotional enorm si, nu de putine ori, copiii

~4~
perfectionisti clachează în momentele cheie ale vieții. Nevoia de-a ne menţine stima de
sine la un nivel cât mai ridicat posibil este unul din principalii factori motivatori ai
acţiunilor noastre. Multe din comportamentele pe care le realizăm sunt direcţionate
spre a ne satisface propriilor noastre standarde de viaţă.

De exemplu, dacă ne considerăm o persoană onestă şi bună, e foarte

probabil să realizăm comportamente congruente cu această convingere, chiar când
suntem neobservaţi, pentru că dorim să ne păstrăm o imagine despre noi înşine
pozitivă. Dacă ne percepem capabili şi inteligenţi vom încerca să satisfacem situaţiile
care revendică un comportament inteligent şi capabil.

~5~
3. Succesul școlar: relația elev-părinte-profesor.

Despre educatie se vorbeste mult in zilele noastre si multi factori sunt

implicati in realizarea ei dar intre acestia familia ocupa locul de baza. Rolul
conducator in procesul de educatie il are fara indoiala scoala, dar in calitatea sa de
cel mai apropiat colaborator al scolii, familia, trebuie sa o secondeze de aproape si
sincer. Dialogul cu familia este unul din elementele indispensabile ale reusitei
scolare.

Comunicarea cadrului didactic cu familia elevului se poate face prin:

 Consiliul profesoral

 Activitati de informare si consiliere a parintilor

 Lectoratele cu parintii

 Adunari comune parinti-elevi

 Comunicarea prin posta

 Comuniarea prin telefon

Dintotdeauna scoala a colaborat cu parintii in diverse forme, dar astazi din

punct de vedere a cerintelor sociale, apare mai mult ca niciodata necesitatea
intaririi legaturii dintre scoala si familie. Cunoasterea cerintelor specifice ale
scolii, valorificarea muncii elevilor, urmarirea activitatii de invatare in modul
familial, contribuie la imbunatatirea acestei legaturi si diminuand sursele de
neintelegere, plaseaza parintii si elevii in relatii de incredere cu mediul scolar.
Scoala si familia sunt cei doi piloni de rezistenta ai educatiei, pentru a-si exercita
cu succes rolul in viata copiilor, familiile trebuie incurajate prin actiuni sociale
specifice, care favorizeaza derularea optima a relatiilor educationale.
Personalitatea profesorului este ”izvorul si reglatorul” actului educativ iar scopul
formal al educatiei nu este decat acela al formarii omului responsabil, a se conduce
singur pe calea binelui, a adevaruli, a dreptatii si a frumosului. Pentru a deveni om
cu adevarat, pentru a se cunoaste pe sine, elevul trebuie sa caute sa isi satisfaca
trebuintele psihosociale specifice, cum sunt nevoia de identitate, de apartenenta la
grup, de acceptare si apreciere din partea celorlalti, nevoia de statut si de
participare. Obiectivul principal al actiunii educative este formarea personalitatii
elevului, care este urmarit atat in familie, cat si in scoala, astfel incat sarcinile
scolare si ale familiei in materie de educatie si instructie se impletesc si se sprijina
reciproc; astfel se impune tot mai mult implicarea cadrelor didactice in relatii de
cooperare cu parintii copiilor. Rolul profesorului nu se reduce doar la educatia de
la catedra sai in clasa, ci presupune o activitate de acest gen in fiecare relatie cu
elevii si familiile acestora, desfasurand o munca de dezvoltare, de conducere si de
indrumare.

~6~
 O relatie eficienta profesor-parinte presupune o ascultare activa,
implicarea familiei in actiunile extrascolare ale copilului, cultivarea si practicarea
tolerantei fata de un punct de vedere diferit. Cunoasterea elevilor si a grupurilor de
elevi este una dintre principalele arii de continut ale pregatirii tuturor cadrelor
didactice, iar pentru realizarea acestui deziderat este nevoie de o colaborare stransa
intre scoala si familie. O preocupare permanenta in intalnirile cu parintii este
identificarea dificultatilor pe care le intampina acestia in comunicarea cu proprii
copii, precum si prezentarea unor mijloace de optimizare a comunicarii dintre
acestia. Astfel, colaborarea cu familia este asezata pe un fundament solid. Pentru a
exista o relatie optima si autentica intre partenerii implicati in procesul
instructiveducativ este necesara asumarea responsabilitati de fiecare persoana
implicata in acest demers. Nu se poate vorbi separat de aceste relatii care se
formeaza de-a lungul timpului petrecut in scoala, proasta functionare a unui tip de
relatie, pune in dificultate si celelalte relatii.

In concluzie, profesorul trebuie sa stabileasca o relatie armonioasă de la

inceput cu elevul pentru a nu-i afecta acestuia dezvoltarea psihica, afectiva si
personala. Profesorul trebuie sa creeze o relaţie care sa-i permita elevului sa prinda
aripi in dezvoltarea lui.

~7~