ION de Liviu Rebreanu 

- demonstraţie –

Publicat în 1920, romanul "Ion" este un roman social de viziune realistă, care ilustrează viaţa satului
ardelenesc de dinainte de Primul Război Mondial, în toată complexitatea sa: cu ţărani înstăriţi sau săraci,
cu intelectualii satului (învăţătorul, preotul, notarul, oamenii politici, reprezentanţi ai autorităţilor
austro-ungare), care îşi derulează destinul pe fundalul evenimentelor esenţiale ale existenţei, într-un
spaţiu marcat de obiceiuri şi tradiţii milenare.
Titlul este unul simbolic, căci fiecare dintre personajele importante este o "varietate de Ion" datorită
dorinţei de a avea pământ.
Tematica romanului ​o constituie, în general, viaţa satului transilvănean de la începutul secolului XX,
în care demnitatea şi locul omului în colectivitate sunt date de avere, respectiv de pământ. În particular,
cele două teme pe baza căruia este construit discursul narativ sunt setea de pământ şi iubirea, fapt relevat
chiar de structurarea romanului în două mari părţi: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”.
Acţiunea complexă a operei este prezentată de un narator obiectiv, omniscient, care înfăţişează
evenimentele dintr-o perspectivă finalistă, înlănţuite logic şi cauzal. Incipitul şi finalul, construite pe
motivul drumului, evidenţiază aspectul de ​corp sferoid​. De asemenea, prin ​tehnica planurilor paralele
şi a ​contrapunctului​, se prezintă viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii săteşti, dar şi diverse momente
esenţiale (nunta Anei cu Ion, respectiv a Laurei cu Pintea) sau conflicte puternice (Ion – George,
învăţătorul Herdelea-preotul Belciug).
Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin ​alternanţă​, iar succesiunea secvenţelor
narative este redată prin ​înlănţuire (respectarea cronologiei faptelor). Drama lui Ion şi a altor personaje
din planul ţărănimii este dictată de o vorba aruncată inconştient de Titu Herdelea : „Dacă nu vrea el să ţi-o
dea de bunăvoie, trebuie să-l sileşti!”, după cum drama învăţătorului Herdelea este declanşată de
mărturisirea lui Ion că i-a scris jalba care îl scăpase de temniţă în urma conflictului cu Simion Lungu.
La nivel ​microtextua​l, funcţia epică de interpretare se realizează prin ​tehnica ​contrapunctului​:
prezentarea aceleiaşi teme în planuri diferite (nunta ţărănească a Anei corespunde, în planul
intelectualităţii, cu nunta Laurei; conflictul exterior dintre Ion şi Vasile Baciu corespunde conflictului
intelectualilor satului: învăţătorul şi preotul).
Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic, nefast) sunt semnificative, discursul narativ având un
„Început” şi un „Sfârşit”.
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în
curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. În expoziţiune, sunt prezntate principalele personaje, timpul şi
spaţiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist.
În centrul adunării este grupul jucătorilor. Descrierea jocului tradiţional, someşana, este o pagină
etnografică memorabilă, prin portul popular, paşii specifici, vigoarea dansului şi năvala cântecului
susţinut de figurile pitoreşti ale lăutarilor. Cercul horei, centru al lumii satului, este o descătuşare
dionosiacă de energii.
Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale. Cele două grupuri ale bărbaţilor respectă
stratificarea economică. Fruntaşii satului, primarul şi chiaburii, discută separat de ţăranii mijlocaşi, aşezaţi
pe prispă. În satul tradiţional, lipsa pământului (averea) este echivalentă cu lipsa demnităţii umane, fapt
redat de atitudinea lui Alexandru Glanetaşu: „Pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea
şi Alexandru Glanetaşu”.
Fetele rămase nepoftite privesc la horă, iar mamele şi babele, mai retrase, vorbesc despre
gospodărie. Copiii se amestecă în joacă printre adulţi. Este prezentă şi Savista, oloaga satului, piaza rea,
colpoltoare a veştilor rele în sat, înfăţişată cu un portret grotesc.
Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea, vin să privească „petrecerea
poporului””, fără a se amesteca în joc.
Rolul horei în viaţa comunităţii săteşti este acela de a-i asigura coeziunea şi de a facilita
întemeierea noilor familii, dar cu respectarea pricipiului economic. De aceea în joc sunt numai flăcăi şi
fete. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, marchează
1
începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la horă, şi confruntarea verbală
cu Ion, pe care îl numeşte „hoţ” şi „tâlhar”, pentru că „sărăntocul” umblă să-i ia fata promisă altui ţăran
bogat, George Bulbuc, constituie ​intriga ​romanului. Ruşinea pe care Vasile i-o face la horă, în faţa
satului, va stârni dorinţa de răzbunare a flăcăului, care la rândul său îl va face pe chiabur de ruşinea
satului, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a-l determina să accepte nunta.
La sfârşitul petrecerii, flăcăii merg la cârciumă. Bătaia lor, în aparenţă pentru plata lăutarilor, în
fapt pentru dreptul de a o lua pe Ana de soţie, se încheie cu victoria lui Ion, care îl răpune cu parul pe
George, scenă construită simetric cu cea din finalul romanului, când George î lucide pe Ion, lovindu-l cu
sapa.
Dorind să obţină repede mult pământ, protagonistul îi face curte Anei, o seduce şi îl forţează pe
Vasile Baciusă accepte căsătoria. Cum la nuntă Ion nu cere acte pentru pământul-zestre, simtindu-se
înşelat, încep bătăile şi drumurile Anei de la Ion la Vasile Baciu. Preotul Belciug mediază conflictul
dintre cei doi ţărani, în care „biata Ana nu este decât o victimă tragică”. Sinuciderea acesteia nu-i trezeşte
eroului regrete sau conştiinţa vinovăţiei, pentru că în Ana şi apoi în Petrişor, copilul lor, nu vede decât
garanţia proprietăţii asupra pământurilor. Nici moartea băiatuluinu-l opreşte din drumurile lui la Florica,
căsătorită între timp cu George. Astfel că deznodământul este caracteristic scrierilor realiste, fiind „istoria
unui eşec”, deoarece George îl loveşte cu sapa, fiind arestat, iar pământul revine bisericii.
Conflictul central ​este reprezentat de lupta pentru pământ în satul tradiţional, unde posesiunea
averii condiţionează dreptul indivizilor de a fi respectaţi în comunitate. ​Conflictul exterior, social, ​între
Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu, este dublat de ​conflictul interior, ​între „glasul pământului” şi „glasul
iubirii”. Se poate vorbi şi de ​conflicte secundare​, între Ion şi Simion Butunoiu, pentru o brazdă de
pământ, sau între Ion şi George Bulbuc.
Un alt plan este cel al intelectualităţii, prezentându-se rivalitatea dintre preot şi învăţător pentru
autoritate în sat este defavorabilă celui din urmă. El are familie : soţie, un băiat, poetul visător Titu, şi
două fete de măritat, dar fără zestre, Laura şi Ghighi. În plus, casa şi-o zidise pe lotul bisericii, cu acordul
preotului. Cum relaţiile dintre ei se degradează, pornind de la atitudinea lor faţă de faptele lui Ion,
învăţătorul se simte ameninţat.
Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă ​aspecte monografice din lumea satului
românesc tradiţional : nunta, botezul, înmormântarea, hora, portul, gura satului, autorităţile.
Ion este protagonistul , un personaj monumental, realizat prin tehnica basoreliefului. Existenţa sa
este guvernată de verbele „a râvni” şi „a poseda”. Exponent al ţărănimii prin dorinţa de a avea pământ, el
este o individualitate prin modul în care îl obţine. Ana şi Florica reprezintă cele două obsesii ale
personajului principal: averea şi iubirea.
Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare,
consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând releţiile dintre ele (caracterizare indirectă). Fiind
omniscient şi omniprezent, naratorul realizează portretul sau biografia personajelor (caracterizare directă).
Stilul este neutru, impersonal, „metodă fără strălucire” (E. Lovinescu). Stilul direct alternează cu
stilul indirect; în caracterizare este utilizat şi stilul indirect liber.
G. Călinescu constată autenticitatea limbajului regional, iar Tudor Vianu observă utilizarea
registrelor stilistice.
Aşadar, Ion ​de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv, doric (N. Manolescu),
reprezentând un moment de referinţă în literatura română, „cea mai puternică creaţiune obiectivă” (E.
Lovinescu).