MINI-ESEU PANDEMIC

Maria-Mihaela Constantin

Omul este caracterizat de trăire, în urma căreia dobândește experiență și poate evolua
social sau spiritual, precum în metodele literare de bildungsroman sau poate suferi
metamorfoze cumplite, precum moartea sa sau pierderea unor aspecte de înaltă importanță în
viața sa. Toate acestea, însă pot reprezenta în chip simbolic o purificare, iar motivul sau fapta
în sine poate fi reprezentată drept un foc purificator.
În contextul actual, pandemia se poate evidenția drept un timp aparte inserat în
decursul vieții noastre. Din cauza unor incertitudini din distincte părți, firea umană și-a arătat,
într-un mod reflex și natural, expresia obosită de zeci de dedublări antagonice. Teama și
curajul de a se implica, determinarea și lipsa interesului, supunerea și revolta dovedesc, în
parte, esența opticii umane asupra unui eveniment aparte, complet distinct de traiul obișnuit.
Timpul actualmente traversat de umanitate este privit ca unul crunt, fără cotitură în
decursul său dezumanizant. Astfel, se poate caracteriza drept o coborâre în infern, proces în
care nu poate fi privită urmă de scăpare. Cu toate acestea, istoria stă drept martor faptului că
omul este un supraviețuitor și își poate influența destinul din multe privințe. Perioada în
desfășurare a pandemiei de Covid-19 este un timp aparte ce ne intersectează viața și atinge
profund ființialitatea, astfel că un asemenea timp de încercare ar trebui să constituie un felinar
de reflectare a propriei existențe.
Actualul context m-a făcut să realizez cât de importantă este adaptarea într-un mediu
potrivnic și că mediul educațional nu este pregătit pentru a face față unei pandemii. Faptul că
sunt o simplă elevă în clasa a XII-a mi-a arătat că lucrurile nu se pot planifica fără a te aștepta
și la un factor perturbator pe care ești nevoit să îl diminuezi pe cât posibil pentru a evolua.
Acest factor mi-a schimbat mai apoi întreaga mentalitate în momentul în care m-am văzut la
începutul unui an școlar atât de important, în fața unui dispozitiv electronic, cu nume afișate
pe ecran și o liniște macabră. Era cu totul contrar așteptărilor mele asupra vieții de elev în an
terminal, iar modul în care se desfășura mă dezamăgea și îmi crea panică.
Simțeam lipsa comunicării și a interacțiunii cu persoane cunoscute, iar acest lucru
făcea mediul școlar mai greu de înțeles, de parcă trăiam într-o cușcă, singura eliberare fiind
deschiderea camerelor video în timpul unor cursuri. Ni se tot făceau promisiuni despre
învățământul on-site, dar pentru momentul în care situația pandemică va fi fost sub control.
Trăiam zilnic cu această fărâmă de speranță care se spulbera când auzeam la știri de creșterea
numărului cazurilor de infectări.
Totul a devenit monoton, mă aflam într-un continuu proces de concentrare și învățare,
la același birou, aruncând din când în când un ochi pe fereastră. Era terifiant să văd oameni a
căror expresie facială lipsea cu desăvârșire. Această stare mă ducea cu gândul la maniera în
care monotonia și moartea par a fi același lucru (Charlotte Bronte). Realizam cu fiecare
secundă care trecea cât de important e să reușesc să ating pragul de adaptare, lăsând la o parte
nevoia de eliberare pentru a-mi putea continua visul de a reuși, la finalul liceului să intru la
facultatea mult-dorită.
Era de apreciat dorința cadrelor didactice de a ne da câte o bucățică dintr-un întreg
deliciu, însă foamea de curiozitate nu ne era satisfăcută total. Eram deranjată de faptul că în

1
timpul gripei spaniole, elevii erau îndemnați să meargă la școală, statul asigurându-le un
mediu propice, igienizat, unde erau în siguranță, iar procesul didactic nu era înterupt, iar
acum, după mai bine de 100 de ani, când se presupune că am evoluat, ne este împiedicat acest
privilegiu.
Adolescentă fiind, aș minți dacă aș spune că începutul pandemiei m-a șocat sau m-a
speriat în mod deosebit. Încă mă întreb dacă reacția mea complet lipsită de interes și viziunea
îngustă și aproape egoistă asupra lumii și a virusului au fost doar un mecanism de apărare.
Până la urmă, negarea este primul răspuns natural al omului în fața unui fapt pe care nu este
pregătit să-l accepte: „Este un concept de semnificație singular programelor de 12 pași sau a
altor demersuri care încearcă să confrunte oamenii cu propriul lor uz al acestei apărări și deci,
să-i ajute sa iasă din orice fel de iad a fost creat.” (McWilliams, 2011: 115) Realitatea însă s-a
instalat brusc și fără menajamente. Știrile catastrofice care veneau din toate colțurile lumii,
starea de urgență și izolarea la domiciliu, numărul de infectați și morți care părea că nu se mai
oprește din crescut, combinate și cu anxietatea tipică unui elev dintr-o clasă terminală, au
început să mă sufoce încă din luna aprilie, la abia câteva săptămâni de la începutul
pandemiei.
Cu fiecare zi care trecea, sentimentele mele deveneau din ce în ce mai puternice: frică,
singurătate, furie născută din frustrări, optimism care se transforma încet-încet întrun fatalism
pe care nu îl mai simțisem până atunci, emoțiile negative copleșeau până și ultima fărâmă de
speranță din sufletul meu, iar eu nu știam de ce. „[...] Omul este din natură o fiinţă socială, pe
când antisocialul din natură, nu din împrejurări ocazionale, este ori un supraom ori o fiară…
Totodată, este clar de ce omul este o fiinţă mai socială decât orice albină şi orice fiinţă
gregară; căci natura nu creează nimic fără scop. Însă grai are numai omul dintre toate
vietăţile.” (Aristotel, în Historia).
În momente ca acestea, vorbele lui Aristotel capătă o valoare înzecită. Am aflat cât de
importantă este conexiunea între oameni și cât de mult contează pentru psihicul nostru să
ținem în compania noastră o persoană dragă. Toată viața m-am considerat o persoană
introvertită, simțeam că mă descurc singură și că nu aveam nevoie de socializare ca să mă
simt bine, fapt care încă este destul de adevărat. Problema s-a ivit în momentul în care am
fost privată, ca mulți alții, de posibilitatea de a alege conștient să stau izolată. Lipsa aceea de
comunicare față în față, fie ea cât de scurtă sau de rară, a avut un impact imens asupra
subconștientului meu, neputând să-mi dau seama de efectele sale decât mult mai târziu.
Sentimentele de singurătate și depresia în care mă afundasem au devenit cu adevărat o
problemă în momentul în care am conștientizat și intelectualizat aceste emoții. Nu regret
acest lucru însă. Primul pas în vindecarea atât fizică, cât și sufletească, este cunoașterea
cauzei și acceptarea ei. Totuși, în ciuda faptului că omul nu poate să funcționeze fără un altul,
am descoperit cât de prevalentă este mentalitatea lui „supraviețuiește cel mai puternic”, mai
ales în contextul pandemiei.
Există peste tot în lume un îndemn la solidaritate, însă societatea, în general, devine
tot mai egoistă. Este normal să ne pese mai întâi de persoana noastră, însă simt o înclinație
spre extrem, incredibil de îngrijorătoare: cei care refuză să poarte mască și chiar militează
pentru îndepărtarea ei permanentă, cei care nu respectă distanțarea socială doar pentru a-și
satisface niște capricii pe moment și îndeamnă și pe alții să facă la fel, aceștia sunt oameni a
căror atitudine mă dezamăgește profund. „Cei mai mulți oameni au o capacitate aproape
infinită de a considera că totul li se cuvine.” (Huxley, A.)
Jorge González Arocha, în ”Philosophy, Social Death and the Necessary Ethical Turn
After Covid-19” discută despre moartea socială și transformarea etică implicate de pandemia
COVID-19. O criză a modului în care trăim, dar și a modului în care murim. (Gonzalez

2
Arocha, 2020) În filosofia morții, pe fondul actualei pandemii COVID-19, Arocha distinge
mai multe etape cronologice: primul stadiu a fost ignoranța, aproape negarea, când virusul a
fost văzut doar ca ceva improbabil. Ulterior au început să apară imaginile morților din Italia,
moartea, devenind reală, cu probleme implicate atât medicale cât și sociologice și politice. O
etapă intermediară (în special în SUA) a fost cea care neagă adevărata natură a virusului. Au
urmat demonstrațiile și protestele împotriva carantinării, și negarea eficacității virusului ca o
negare a posibilității de a muri. Situația în care ne aflăm astăzi dezvăluie slăbiciunea
mecanismelor construite pentru a ascunde moartea reală. În final, criza economică ajunge să
fie considerată mai importantă decât orice altă criză existențială.
Virusul ne-a dat șansa de a lua o pauză și ”a regândi trenul fugar al civilizației noastre
înainte de a se sparge de zidul ecologic către care se îndrepta cu o viteză accelerată care arată
cât de repede se poate schimba societatea”. Coronavirusul, afirmă Dodds, (Dodds 2020) ne
face pe toți prea conștienți de problema morții, obsesie de care încercăm să scăpăm pe măsură
ce urmărim bilanțurile zilnice ale morților și curbele exponențiale de creștere. Stranietatea
ecologică a coronavirusului, afirmă Dodds, (Dodds 2020) ne oferă o șansă de a regândi ce
este cu adevărat important și șansa unei culturi globale. COVID-19 a dus la destabilizarea
dramatică a sistemelor economice și sociale ale lumii, cu rezultate imprevizibile și complexe.
În ceea ce privește „luminița dela capătul tunelului” numită vaccin, cred că de la
apariția sa încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, practica medicală a vaccinării a împărțit
peisajul cultural european în două tabere. Pe de o parte, au existat cei ce vedeau vaccinarea ca
o promisiune pentru un viitor mai bun al omenirii prin eradicarea unora dintre cele mai
groaznice maladii. De cealaltă parte, se grupau cei care priveau acest procedeu cu scepticism
și îngrijorare. Astăzi aceste două tabere s-au polarizat, astfel încât dezbaterile despre
necesitatea, oportunitatea și siguranța vaccinurilor a pătruns poate mai mult decât niciodată în
spațiul public. Constituie oare vaccinarea obligatorie o violare a libertății individuale?
La nivel societal, Manoj Kr. Bhusal, în ”The World After COVID-19: An
Opportunity For a New Beginning”, susține că lumea de după COVID-19 va fi una ”diferită
și dificilă, cu greutăți economice fără precedent și anxietăți sociale rampante” (Bhusal 2020).
Avem acum o șansă de a reflecta și de a revizui sistemul nostru, și de a veni cu o alternativă
mai justă și corectă. COVID-19 ne va modela viitorul economic și politic și va lăsa un impact
cultural și psihologic profund. COVID-19 va zdruncina structurile de putere globale, într-o
lume post-pandemică dezordonată și multipolară.
Criza COVID-19 ne-a relevat nu numai prioritățile - noi toți suntem mai conștienți de
nevoia noastră de a fi în siguranță, de a ne proteja familiile și prietenii - dar și ce avem de
pierdut dacă în comunitățile noastre nu avem scutul protector al imunizării împotriva unei
boli infecțioase. În absența lui, fiecare dintre noi trebuie să se adapteze la realitatea distanțării
sociale. Suntem nevoiți să ne aducem aminte cât de repede se poate transmite o boală dacă nu
există un vaccin care să protejeze oamenii și comunitățile deopotrivă.
Tocmai pentru că în spitale se duce lupta în prima linie împotriva pandemiei și în
laboratoarele din toată lumea cercetătorii accelerează dezvoltarea de vaccinuri pentru
COVID-19, trebuie să ne asigurăm că nu pierdem teren în lupta cu bolile care pot fi prevenite
deja prin vaccinare.
Dacă pentru această pandemie dezvoltarea vaccinului este la început, avem, din
fericire, soluția pentru boli ca rujeola, rubeola, tetanosul și poliomielita. Mulți dintre noi am
crescut fără să pierdem pe cineva drag sau să-i vedem suferind pe viață din cauza acestor
boli. Vaccinurile le-au salvat viața și ne-au ferit de consecințele șocante ale acestor boli, acele
consecințe care ne fac, de fapt, să ne temem de infecție. În toată lumea, imunizarea este

3
recunoscută drept una dintre cele mai de succes și puțin costisitoare intervenții de sănătate
publică. Imunizarea este cheia unei vieți libere.
Desigur, acestea nu sunt singurele lucruri pe care le-am descoperit, sau mai bine zis,
redescoperit în pandemie. Compasiunea și răbdarea au potențialul de a fi printre cele mai
vitale calități în aceste vremuri care ne încearcă. Am încercat din răsputeri să le adopt și eu.
Abilitatea de a ne pune în situația unuia mai nefericit ca noi ne dă înțelepciunea să facem
alegerile bune.
Sunt convinsă că ziua în care viața va reveni la normal se apropie vertiginos și sper că
vom ieși niște oameni mai buni de sub umbra pandemiei.
În concluzie, putem spune că această pandemie ne-a învățat mult mai mult decât
spălarea corectă a mâinilor, purtarea corectă a măștii de protecție, sau cum se scrie corect o
declarație pe propria răspundere. A fost și încă este o lecție despre societate. De la modul în
care oamenii își aleg și înțeleg informațiile, până la acțiunile pe care toți le fac, de la omul de
rând până la persoane cu influență.

Bibiliografie:
Bhusal, Manoj Kr. 2020. „The World After COVID-19: An Opportunity For a New Beginning”.
International Journal of Scientific and Research Publications (IJSRP) 10 (05): 735–41.
https://doi.org/10.29322/IJSRP.10.05.2020.p10185 , consultat în 24 mai 2021, ora 19.00.
Bronte, Charlotte. 1847. ”Jane Eyre”, Editura RAO, București, 2017
Cuvinte celebre: https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/aldous-huxley/ , consultat în 22 mai 2021, ora
14.00
Dodds, Joseph. 2020. „Elemental Catastrophe: Ecopsychoanalysis and the Viral Uncanny of COVID-
19”. Stillpoint Magazine (blog). 8 aprilie 2020. https://stillpointmag.org/articles/elemental-
catastrophe-ecopsychoanalysis-and-the-viraluncanny-of-covid-19/ , consultat în 23 mai 2021, ora
15.00.
Historia: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/viziunea-lui-aristotel-despre-omanimalul-
social , consultat în 24 mai 2021, ora 17.30.
Gonzalez Arocha, Jorge. 2020.” Philosophy, Social Death and the Necessary Ethical Turn after
COVID-19”. SSRN Scholarly Paper ID 3599774. Rochester, NY: Social Science Research Network.
https://doi.org/10.2139/ssrn.3599774 .
Gripa spaniolă: https://adevarul.ro/educatie/scoala/cum-s-a-facut-scoala-1918-timpulgripei-spaniole-
1_5f3da84a5163ec42712192c1/index.html , consultat în 21 mai 2021, ora 16.00
McWilliams, N. 2011, Psychoanalytic Diagnosis: Understanding Personality Structure in the Clinical
Process (second edition), The Guildford Press, New York