Doi oameni total diferiți, așa cum au fost Mihai Eminescu şi I.L.

Caragiale, au putut să fie și

prieteni deoarece au găsit preocupări comune.
În primul rând, ambii au fost duşmani aprigi ai mediocrității, culturii superficiale şi
politicianismului. Satirele lui Eminescu, comediile şi schiţete lui Caragiale se inspiră din
același izvor.
În al doilea rând, atât Eminescu, cât și Caragiale, au fost și au rămas titani au literaturii române,
iubiți și apreciați de public și critici și în viață și după moarte. În timp ce prin Eminescu poezia
română cunoştea nivelul cel mai înalt de dezvoltare, Caragiale dădea teatrului şi prozei
româneşti o strălucire deosebită.
Astfel, marele Caragiale nu numai că nu pierdea nicio ocazie ca să observe oamenii din jur dar
își crea singur situații în care punea interlocutorul în situații limită pentru a-i cântări caracterul.
Caragiale avea așa mult talent încât simțea nevoia să vorbească și să scrie pentru a-și consuma
verva, era ca un foc ce nu-l putea stinge în el. Iar ceea ce caracterizează mai întâi de toate
personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, încât lumea în care trăia el după
firea lui era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la
îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială,
avere sau rang și chiar soarta sa îi erau indiferentă.
În al treilea rând, cei doi au putut fi prieteni în ciuda preferințelor diferite de petrecere a
timpului. Dacă Eminescu era atras de natură și toate spledorile ei, Caragiale a fost fascinat de
ceva mai presus decât lumea înconjurătoare: omul. Omul a fost spectacolul cel mai fascinant
pentru el în lume. Urmărea comportamentele oamenilor cu mare atenție, ore-n șir, le sorbea
fiecare gest, reținea orice cuvânt care-l considera definitoriu pentru acea persoana. Din acest
motiv nu era încântat de plimbările în natură, de contemplarea acesteia, ci de aglomerațiile
umane: restaurante, concerte, cârciumi, adunări culturale și sociale de tot felul.