O PICĂTURĂ DE ISTORIE

„Ideea unirii, ideea de întregire a neamului nostru este veche, ea a fost grija de fiecare zi a strămoșilor
noștri, căci astăzi nu existam ca popor. Această idee a fost în atenția fiecărui trăitor de pe acest pământ
românesc, ea a fost idealul național al poporului .”(Mihail Kogălniceanu)

Alegerea colonelului Al. Ioan Cuza ca domnitor în Moldova, în 1859, a reprezentat triumful complet al
ideilor unioniste și liberale împotriva vechiului sistem de corupție, moldovenii dovedind că sunt la
înălțimea speranțelor ce s-au pus în ei. Iar a doua alegere a sa, de la 24 ianuarie, din Muntenia, a
constituit expresia cea mai adevărată a sentimentului național.

După înăbușirea Revoluției de la 1848-1849, siliți să trăiască în exil, conducătorii ei au solicitat continuu
atenția opiniei publice europene asupra cauzei românești: unirea Principatelor Române. Adevărați
diplomați ai libertății și unirii, pașoptiștii au exprimat țelurile partidei naționale, ale imensei majorități a
țării. Pentru a informa cercurile largi europene, cu mijloace puține, „cu toiagul sărăciei în mână și cu
graiul adevărului pe buze”, acești români au publicat foarte multe articole de presă, broșuri, reviste etc.:
de la Paris - C.A. Rosetti, arhimandritul Ioasafat Snagoveanu, Ștefan Golescu. Gr. Romalo, V.
Alexandrescu-Urechia, Costache Negri, Vasile Alecsandri, iar de la Istanbul, generalul Gheorghe
Magheru, Ion Ghica, Marin Serghiescu-Naționalul.

Au fost, desigur, și multe momente de cumpănă, îndoială și descurajare, după cum nu au lipsit
neînțelegerile între românii din exil. Dar peste nevoi și dureri atât de omenești, priceperea, strădania și
patriotismul lor au dat rezultatele dorite. În noua conjunctură deschisă prin războiul Crimeii (1853-
1856), puterile europene au început să înțeleagă că pacea și stabilitatea în sud-estul Europei includ ca o
componentă obligatorie și rezolvarea revendicărilor legitime ale românilor privind unirea Moldovei cu
Muntenia. Decisivă a devenit atunci acțiunea partidei naționale muntene și moldovene. Ea exprima
năzuințele imensei majorități, susținută de puterile Europei: Franța, Prusia, Rusia (susține, cu nuanțe),
Sardinia. S-au opus Austria, Marea Britanie și Imperiul Otoman.

Divanul ad-hoc din Moldova, la care participă și reprezentanții țăranilor, după ședințe și deliverări, a
aprobat, la 7 octombrie 1857, între alte puncte, și unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de
România. La București, rezoluția prezentată de C.A. Crețulescu și votată la 9/21 octombrie în
unanimitate a cuprins aceleași deziderate.

Țara se pronunțase. A urmat alegerea noilor domni. La 5/17 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan
Cuza este proclamat în unanimitate domn al Moldovei, iar la București, în 24 ianuarie 1959, este ales tot
Cuza, acesta devenind „întruchiparea ideii celei mari” (așa cum îl numește D.A. Sturdza). Anunțarea
rezultatului a fost însoțită de o explozie de entuziasm atât printre politicieni, cât și în rândul populației.
Alexandru Paiu-Ilarian a declarat că „Românii din Transilvania numai la Principate privesc...; când s-a ales
Cuza domn, entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate”. „Un astfel
de spirit e necesar ca un popor să întemeieze o patrie sau dacă a pierdut-o, să și-o recâștige...”,
comentează LajosKossuth vestea alegerii lui Cuza, iar consulul Franței la București consideră
evenimentul care aduce o mărturie solemnă a perseverenței românilor de a-și împlini dorința națională
ca „O manifestare izbitoare a voinței naționale”.

Chiar dacă turcii au recunoscut unirea, în 1861, doar pe perioada domniei lui Cuza, românii au pășit mai
departe fără teamă de străini, spre împlinirea idealului lor și, în ziua de 24 ianuarie 1862, s-a deschis la
București, primul parlament comun al României, cu reprezentanți din Moldova și Țara Românească. În
definitiv, așa cum afirma Mihail Kogălniceanu, „unirea, națiunea a făcut-o”, aceasta fiind „cheia bolţii
fără de care s-ar prăbuşi edificiul national”.