Cred ca aici e locul potrivit.

 
- de talusa la: 10/11/2003 03:50:16 (la: TRICOLORUL ROMANESC)

Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de
origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci
semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în
care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de
ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite
cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul

românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de
cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti.
La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif
înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii
pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã
si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru
armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si
pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în

toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau
tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si
albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu
zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu
prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile
acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si
semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si
disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile
sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul
românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se
îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã
însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat.
Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca
drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie
înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a
înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul
guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor
fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El
vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn
vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.
Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de
conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini
adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este
semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de
ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin
Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am
avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când
anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi

reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan
Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru,
si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se
din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu
stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul
pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în
ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la
originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în
sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era
astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este
însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul,

prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o
reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada
modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar
unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german
J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se
face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire
de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare

despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14
aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor
supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de
regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia
Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia
Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu
Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel
stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu,
în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a
doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele
tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul
dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor,

reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a
lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis,
locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a
Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre
regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au
confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta
Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la
sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman
de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în
afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo
avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti
a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi
(rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta
Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în

vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la
ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre
Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni,
Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta
pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii
Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la
stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor
drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând
afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la
începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte

mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au
plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei
vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta
neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au

pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale
Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp
îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania
- , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat,
expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au
pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din
tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii
nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal

alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit
probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat
culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost
pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457
- 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf.
Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un
balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul
de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de
Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu
o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în
trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski,
la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un
document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori
douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele
moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei
moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în
fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica
(1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 -
1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben -
auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe
o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi
stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de
origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre
Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a
acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã
glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele ,
nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a
uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din
septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au
surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul
tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca

sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea
mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si
Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si
pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o
mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul
sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea
tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu

mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea
domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo,
trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul
imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni
aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a
fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit
sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si

apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea
populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea
sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un
simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în
epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .-
azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-
o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege
ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din
generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare,

în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor
culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de
culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã,
unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din
Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste
500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui
scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni
cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva
unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel,
culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii
boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor
posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între
tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a
apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã ,
având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei

culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul .
azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din
provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai
încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când
spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate
tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când
s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail
Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul
sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române,
realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul ,
apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român,
ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam
la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor,
dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru
înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã
româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în
antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard,
temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui
Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a
fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei
principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre
nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a
stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii,
dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri
munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat.
Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar
timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care
apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã
cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta
(steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor
munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail

din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru,
galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în
viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia
cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la
mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai
Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi
Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat
tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre
nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei
principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe
câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit
drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai
avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat
dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile
istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat
cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie,
întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara
Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru
neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative
atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde
culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la
mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea
albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut
având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate
si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea,

tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al
Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l
mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu
Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-
a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a
pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În
acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria
în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea
Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã
încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a

independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor
trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii
care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu,
relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat
de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai
multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale
cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de
aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si
celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul
muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã
sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel
moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul
aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare
de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã
“de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã
acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate ,
contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri
dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a

unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si
în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii,
printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum
douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în
culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de
pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie
1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub
închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã
si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o
mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din
ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile
a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã,
sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului
nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã
si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din
20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si,
desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de
pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab,
dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem ,
însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei
Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de
veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor,
fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã ,
mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor,

Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub
jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub
conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe
Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în
numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de
aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã
se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de
alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui
Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o
întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si
Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor

bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o
mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a
fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel
trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor
de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban
Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai
de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor
români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã
expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au
actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii
militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti
otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de
solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost
Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la
Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului
moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au
contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor
rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea
contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-
a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de
sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind,
dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit
oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana
Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari
erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul
unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de

sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda.
De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti.
El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si
are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã
Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf.
Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar
cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în
româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase
raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc
se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu
care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de
deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel
nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei
Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia
din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si
picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei
stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care
astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost
aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã
ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe

steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã,
constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si
spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe
acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea
unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în
aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã
are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri
române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în
Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688

- 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni
din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã,
Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale
diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de
Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane
ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât
si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin
Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul
pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de
Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul
recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi
timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si
cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea
eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese
încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe
stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de
principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul
cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în
mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul
cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si
saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei

Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la
dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au
cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii
românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în
1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu
demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova

pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al
a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei,
pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri
Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost
exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de
argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului,
precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de
stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde,
în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã
de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în
dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu,
capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã
desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea,
conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la
refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate
românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã,
o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru
scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea

poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase
prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã
stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau
intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în
Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea
tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si
cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare
albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea
albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului
alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime:
Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de
porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron,
patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe,
Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze
de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil ,
în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe
steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la
margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui
Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit

stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben
si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv
la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre
deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile
nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul
apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor,
ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest
sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si
care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie
Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la
marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta
demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau
însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare ,
confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national
de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin
aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si
celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã
nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia
Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul
si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul
Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig
Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul
national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi,
cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori
aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.
Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile
asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram
Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie
1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza”
Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de
la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia
exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat,
devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã

însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern.
Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene,
dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în
Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord,
presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor
Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã
în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de
oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în
capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe
mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si
având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a

reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor
purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru
cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea
cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã
printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza
misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului
national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat
structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de
cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor
Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau
sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în
discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul
e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele
strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia,
ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste
copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga
istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si
albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor
Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea
Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din
1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în
ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine
“flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul

României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta
noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si
simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat
acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o
unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit
independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si
fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub
stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii

de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã
importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1
Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a
dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-
se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe
jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã
apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de
români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri
tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si
“Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al
alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre
istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni
pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national
statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi
asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai
bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe
dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si

steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu,
pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si
dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm
hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele
glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi ,
îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea
birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000
de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea
mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal
împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si
Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda.
Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei.
Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu
spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire

profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi
pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru
apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii
nationale.