Poezia pare o continuare a elanului dionisiac, a „nebuniei” conținute în entitatea propriei ființe.

Eul
se exprimă la persoana I și ste zguduit de „furtuni”, „îndărătnic”, „năpraznic”.

Eul râvnește un trup mai larg, o amplificare a ființei de lut pe măsura puterilor sufletești („strșnic
suflet”), de care eul ar dori astfel să se elibereze.

Trupul dorește să fie eliberat, căci într-un „lut slab” „strașnicul suflet” provoacă suferințe de
neîndurat, „năpraznica inimă” strivește, „eul îndărătnic” doare.vun trup pe măsura munților și
mărilor ar avea efecte planetare, ar fi el însuși strivitor și nu strivit.

Poezia este o expresie a acelei „revolte” aparținând modernismului expresionist și totodată o

spiritualizare voită a trupului de „lut” în dauna sufletului care aduce suferință. Trupul, blamat în
toate religiile, considerat ca fiind supus păcatului, este exaltat aici ca valoare supremă. De altfel,
pentru Blaga el este frate geamăn cu sufletul, așa cum afirmă poetul în altă poezie (Misticul).

Apelul liric blagian „Dați-mi un trup” devine o cerință majoră, de marcă expresionistă, deoarece
trupul estemijlocul de „încorporare” a patrosului ieșit din comun, ca realitatea interioară.

Stilistic, mișcarea afetivă este exprimată în poezie prin dialectica modurilor și timpurilor verbale: se
pornește de la modul indicativ (Numai pe tine te am trecătorul meu trup), lutul tău slab mi-e prea
strâmt); de aici se trece la imperativ (Dați-mi un turp, fii, prefă-te); se continuă cu condițional-optativ
(aș apare, aș iubi, aș urî) îmbinat cu conjunctivul (s-șl cuprind, să-i frâng). Prezența acestei abundențe
de moduri verbale ne atrage atenția căl de fapt, năzuința supremă a subiectului liric este de a
transgresa indicativul prezent, ca modalitatedată și impusă ființei da a putea ființa ăn absolut, în
toate registrele modale și temporale ale lui „a fi”.

Strigătul modernist-expresionist este „Trup!”, cuvânt repetat obsesiv. O mistică a trupului tinde s-o
înlocuiască pe cea a sufletului, o erezie prin care eul se lasă reabsorbit de ateria cosmică într-un
spasm erotic universal.

Poezia modernistă blagiană, fiind o modalitate de contemplare a lumii, face apel la limbajul simbolic,
intelectualizând emoția.