TRADIȚIONALSM

Ion Pillat
Traditionalismul este o muscare ideologica saucun curent cultural si literar ce a
aparut la inceputul secolului al XX-lea si a luat amploare in perioada interbelica,
cunoscund mai multe etape si caracterizandu-se pentru interesul pentru folclor si lumea
satului, pentru traditiile populare, pentru specificul national si prin cultul fata de
spiritul religios. Totodata, sunt idelazate trecutul, si mai ales aspectele apartinand
mediului rural, este sustinuta traditia si respinsa civilizatia urmana, tot ceea ce este
modern, in general.
In faza lui gandirista, tradionalismul considera ca fondul nostru etic s-a contopit
cu ortodoxia si de aceea promoveaza a poezie a sensbilitatii metafizice, a teluricilui si
a vogorilor. Din punct de vedere, al expresiei si al sensibilitatii lirice, poezia
gandirista se apropie de cea moderna, fancand concesii expresionismului, dar
ramanandu-i drept constante idealizarea trecutului, prezenta universului si a civilizatiei
rurale, tema tmpului trecator si respectarea traditiei si a specificului mational.
Multe dintre aceste trasaturi se intalnesc si in poeziile „Aci sisi pe vremuri” si
ale lui Ion Pillat. Prima dintre acestea a fost scrisa in anul 1918 si inclusa apoi in
volumul „Pe Arges in sus”.
Aceasta creatie literara are o tema acarcteristica a traditionalismului – trecerea
ireversibila a timpului si demonstreaza identitatii experientelor unor generatii diferite,
in ciuda scurgerii vremii.
Chiar titlul poeziei prefigureaza cadrul spatio-temporal al celor doua experinte
de iubire prin adverbul de loc „aci” si locutuinea adverbiala de timp „pe vremuri”,
cadru care, desi nedefinit cu claritate, este specific tradionalismului.
Poemul este structurat in 19 distihuri si un vers liber in final si are doua parti in
care sunt prezentate cele doua experinte similare. Trecerea dintre cele doua parti se
realizeaza prin distihurile 11 si 12 in care poetul mediteaza la scurgerea perpetua si
ireversibila a timpului si este marcata de o exclamatie retorica tulburatoare: „Ce
straniu lucru: vremea!”
Incipitul poeziei este constituit dintr-un cadru rural, din „casa amintirii”, din hornul
care nu mai fumega, din poarta si zavorul zabelite de paienjeni si propii imbatraniti.
Ulterior, scriitorul aduce in prim-plan, prin intermediul evocarii, imaginea de odinioara
a bunicii a idilei sale din tinerete. Bunicul, tanarul de odinioara, o astepta nerabdator
de fata delicata si eleganta , urmand apoi plimbarea romantica si recitarea unor versuri
de dragoste. Cei doi indragostiti traiesc iluzia permenenței, insa timpul si-a urmat
nepasator drumul ireversibil, ducand la degradarea fiintei umane.
In contiuare, este evocata cea de-a doua iubire, aceea a prezentului, raportata la prima,
cea a trecutului, ambele marcate de distihul al treisprezecelea cu ajutoarul adverbelor
„ieri” si „acuma”.
Comparand cele doua parti ale poeziei, constatam ca intre trecut si prezent nu
exista o ruptura, ci o continuitate. Cele doua poevesti de dragoste, dupa cum am vazut,
se aseamana, dar, cu toate acetsea, se observa anumite diferente determinate de timpul
caruia ii apartin, in ceea ce priveste recuzita („balerina” si „trasura”), preferintele
literare ale indragostitilor ori elemente de portret.
O alta diferenta se observa in privinta perspectivei din care se face evocarea,
persoanele grmaticale fiind diferite: persoana a treia in prima parte, cand relatarea
intamplarilor din trecut se face de catre o alta persoana, si persoana intai si a doua in
cea de-a doua parte, cand este prezent eul liric.
Acesta paralela trecut – prezent, idelizarea trecutului si bucuria repetarii lui in
prezent, tonul elegiac, puternica vibratie sufleteasca sporesc notele tradionaliste ale
poeziei, la cre se adauga muzicalitatea usor domodata, determinata de rima
imperecheat, de ritmul iambic si de masura de 13-14 silabe.
Aceasta creatie pillatiana impresioneaza prim ambudenta imaginilor arstistice:
viziuale („hornul nu mai trage alene din ciubuc”), auditive („departe, clopotul a
sunat”) prezente in cadrul evocarii celor doua iubirii. In structura imaginilor intra
numeroase epitete („ochi de peruzea”, „ochi de ametist”), comparatii („deasupra casei
ca umvre berze cad”) sau metafore .