Oglinda este parte din noi

(prietenia și imaginea de sine)

Dumitru Borțun

Prietenul poartă în pieptul său caseta de valori a identității noastre

Pentru ideea de iubire, vechii greci aveau mai multe expresii lingvistice: eros (έρως), philia (φιλία),
storge (στοργή) și agape (αγάπη). În general, eros se referă la iubirea pasională, fiind asociat de
multe ori cu dorința sexuală sau cu iubirea egoistă, care-l transformă pe cel iubit în obiect. Uneori,
el poate desemna și o iubire prietenească, una chiar mai puternică decât cea descrisă de philia. De
asemenea, eros poate fi asociat sentimentelor care stau la baza cuplului sau căsătoriei. Cred că
noțiunea de „eros“ ne poate ajuta să înțelegem natura prieteniei – o natură complexă și foarte
diversificată. Pentru mine, prietenia este o formă de philia, care a fost asociată în general cu
prietenia, cu afecțiunea.

În Etica Nicomahică, Aristotel definea prietenia (φιλία) ca „relație între oamenii care se știu că au
bune intenții și își doresc binele unul celuilalt“1. Pentru filosoful din Stagira, „prietenia înseamnă să
faci bine (...) fără să ți se ceară și să nu ceri laude pentru ceea ce ai făcut“ (Retorica, II). Ca și în
cazul accesului la Adevăr, accesul la Prietenie este rezervat, în gândirea grecilor antici, oamenilor
buni și virtuoși. Spre deosebire de oamenii care se consideră prieteni cu cei de care sunt legați prin
utilitate sau prin plăcere și care pot fi orice fel de oameni, chiar și oameni răi, prietenii adevărați nu
pot fi altfel decât buni.

Vechii greci aveau cultul prieteniei, dar n-au avut un zeu al prieteniei. Cum se poate explica acest
lucru? Iată cum răspunde Ioana Pârvulescu într-un frumos eseu dedicat prieteniei: „Zeii și zeițele
sunt plini de capricii, geloși, impulsivi, mânioși, își abandonează protejații, lovesc, îi folosesc pe
oameni în propriul interes, îi înalță și îi coboară după bunul plac. Nu te poți încrede în ei, nu te poți
bizui pe ajutorul lor, chiar când sunt de partea ta. Dacă în vechiul cer grecesc prietenia nu are un
zeu, asta se întâmplă pentru că ea este deasupra capriciilor și mâniilor, deasupra dorințelor hulpave,
a răsplății și a răzbunării. Nu există un zeu al prieteniei pentru că zeii nu sunt destul de senini ca s-o
patroneze, nu se ridică la înălțimea ei.“2

Iată de ce prietenia poate fi gândită mai firesc, mai organic și mai... prietenos abia în iudeo-
creștinism, unde ni se relevă un Dumnezeu credincios, care „Își ține legământul și îndurarea până la
al miilea neam de oameni față de cei ce-L iubesc și păzesc poruncile Lui“ (Deuteronomul 7:9), un
Dumnezeu care afirmă despre Sine: „Eu nu Mă schimb“ (Maleahi 3:6).

Agape (ἀγάπη) a fost preluat în Noul Testament, unde a definit dragostea vibrantă, universală,
dragostea libertății spirituale superioare. Ea se manifestă atât față de Dumnezeu, cât și față de
semenii noștri, inclusiv față de dușmani, spre deosebire de philia (φιλία), care se folosește doar față
de cei apropiați și care nu poate fi folosită în cazul iubirii dușmanului. Totodată, agape este și
calitate divină (Ioan 4:8), care „a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt“ (Romani 5:5), dar
și una dintre cele trei virtuți cardinale ale creștinului, alături de credință și de speranță, cu
precizarea: „dar cea mai mare dintre ele este dragostea“ (1 Corinteni 13:13).

În creștinism, agape este și iubirea lui Dumnezeu pentru om, căci „atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața
veșnică“ (Ioan 3:16), pentru ca „lumea să fie mântuită prin El“ (Ioan 3:17). Același cuvânt este
folosit de Ioan și în prima sa epistolă: „Preaiubiților, să ne iubim unii pe alții, căci dragostea este de
la Dumnezeu. Și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu
iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste“ (1 Ioan 4:7-8).
Oglinda fără de care suntem incompleți

Identitatea noastră este strâns legată de imaginea de sine (self-image, engl.), pe care ne-o formăm
de-a lungul timpului prin intermediul altora – adică prin intermediul modului în care ne văd ceilalți.
De-a lungul vieții trecem prin multe încercări, prin multe definiri și re-definiri, proces în care
imaginea noastră despre noi înșine se tot ajustează, se revizuiește, până când ajunge la o oarecare
stabilitate. În tot acest proces, adevărații prieteni rămân acolo unde le e locul, adică în panoplia de
oglinzi în care ne putem vedea fără ca identitatea noastră să fie deformată. Un prieten adevărat este
oglinda în care ne vedem așa cum suntem! De aceea, când un prieten pleacă de lângă noi – din
localitate, din țară sau din lume –, simțim dureros cum se duce o parte din noi, o parte care pleacă
odată cu prietenul nostru. Nu pierdem doar o oglindă în care ne puteam vedea fără distorsiuni, ci și
un ciob din identitatea noastră, conservată în imaginea lui despre noi. Un prieten poartă în pieptul
său caseta de valori a identității noastre.

În 1973, când eram în al treilea an de facultate și bunul meu prieten Sever Iordănescu a părăsit
România pentru Germania, a plecat cel care îmi spusese, încă din ziua în care ne-am cunoscut, că
atunci când argumentez am „o privire pătrunzătoare, aproape fanatică“. E doar un exemplu. De fapt,
plecase în Germania o întreagă colecție de amintiri și de percepții reciproce, care formau o parte a
identității mele, dar și o parte a identității lui. Cred că nu a fost întâmplător faptul că la prima sa
călătorie în țară, în 1975, a ținut să mă întâlnească, iar eu, care eram în primul meu concediu de
odihnă, l-am invitat să petrecem acest concediu împreună. Sever plecase în Germania pentru
„reîntregirea familiei“, cum se spunea în epocă, dar a venit în fiecare an pentru reîntregirea
prieteniei (cu mine și cu alții), adică pentru reîntregirea identității.

Acum îi duc dorul unui alt mare prieten, pe care mi l-am făcut tot în facultate și pe care l-am pierdut
la începutul acestui an: Valentin Mureșan3. El este cel care, într-o dimineață rece de iarnă a anului
1972, când tremuram de frig în stația de la Uzina Grozăvești, în așteptarea tramvaiului care ne
ducea la facultate, mi-a spus amuzat: „Ești enervant de simpatic!“.
El este cel care se uita la mine de sus (ca un fost voleibalist de 1,90 m) și mă interpela cam așa:
„Băi tipule! Unde a scris Popper ce ziceai tu la seminar?“. După absolvirea facultății am petrecut
împreună la mai multe revelioane, la nunțile colegilor noștri, am participat împreună la zeci de
manifestări științifice, ne-am întâlnit cu familiile recent întocmite – fie că veneam eu în București,
fie că venea el la Brașov, fie că ne întâlneam la mijlocul drumului, la Bușteni, unde își cumpărase
un apartament... L-am înmormântat anul acesta, pe 3 februarie, cu opt zile înainte de a împlini 69 de
ani. Mi-e dor de Valentin așa cum duc dorul discuțiilor noastre, al acelor feedback-uri care mă
ajutau să mă cunosc mai bine, al replicilor sale strălucitoare, în lumina cărora mă vedeam mai clar.
Acest prieten a însoțit evoluția mea spirituală, lucru de care am devenit pe deplin conștient abia
acum, când nu mai e printre noi. Când ne este dor de un prieten, ne este dor și de o variantă a
noastră completată, de un sine mai împlinit.

Doar între oameni egali

De la Stagirit am mai moștenit o idee: prietenia autentică poate fi doar între oameni egali – atât în
virtuți, cât și în bunătate. Inegalitatea nu duce la prietenie, iar prietenia nu duce la inegalitate.

Inegalitatea nu duce la prietenie, iar prietenia nu duce la inegalitate. Ca și în dragoste, într-o

prietenie nu se știrbește personalitatea cuiva, nimeni nu devine dependent de celălalt, iar prietenii
autentici nu își hrănesc narcisismul unul altuia. Cred că nicăieri nu putem găsi o explicitare mai
bună a acestei idei ca la psihologul german Erich Fromm: „Dragostea este unirea cu cineva sau cu
ceva din afară, unire capabilă, însă, să păstreze integritatea și independența ființei iubitoare. Este o
experiență de participare și de comuniune care permite dezvoltarea activităților personale. Nu-i
nevoie câtuși de puțin de iluzii: nu-i necesară idealizarea celuilalt, nici idealizarea propriei
persoane, deoarece realitatea activă a participației și a dragostei duce la transcenderea existenței
individuale, făcând în același timp ca omul să se simtă posesorul forțelor active care constituie actul
de a iubi. Ceea ce interesează este calitatea dragostei, și nu obiectul ei. Dragostea este interioară
solidarității umane...“4. Dacă înlocuim cuvântul „dragoste“ cu „prietenie“ avem mai sus exact ceea
ce cred eu despre Prietenie (cu inițială majusculă!). Ea este o formă de co-evoluție și o cale de
umanizare, o șansă de auto-realizare pentru fiecare partener și un segment din marele cerc al
solidarității umane. O solidaritate întemeiată și re-întemeiată pe principii și pe valori. Dacă ea este
sabotată de egoism, de orgolii sau de complexe, se destramă și prietenia. De aceea cred că ancora
care o poate fixa pentru totdeauna este Credința, căci „Dumnezeu este dragoste“ (1 Ioan 4:8).

Prietenia este un mare pariu al încrederii, care nu se zdruncină la prima încercare mai dificilă.
Prieten este acela care nu crede veninul ce i se toarnă în ureche în legătură cu tine. Prieten este cel
care te vorbește de bine în absența ta și nu ți-ar spune niciodată că a făcut-o (dacă afli, afli
întâmplător, de la alții). Când prietenii tăi sunt insultați și calomniați, nu taci diplomatic și, în niciun
caz, nu intri în corul detractorilor, indiferent dacă acești prieteni mai sunt sau nu în viață – cu atât
mai mult ai datoria să le iei apărarea dacă nu mai sunt printre noi și nu se pot apăra singuri (apărarea
memoriei lor este o altă formă de a-i vorbi de bine în absență, fără ca ei să știe).

Iată de ce avea dreptate Aristotel când afirma că prietenia autentică poate exista doar între egali,
adică între oameni care se merită unul pe altul, în care niciunul dintre ei nu rămâne dator cu ceva,
fiindcă nimeni nu ține vreo socoteală. În sensul ăsta, Hegel spunea că „nu există erou pentru valetul
de cameră; dar nu pentru că eroul nu este erou, ci pentru că valetul este valet“5. Acesta nu-l vede pe
erou, fiindcă, din perspectiva relației sale cu acesta, el vede doar un om dependent (depinde de
calitatea activității sale). O prietenie autentică nu poate fi decât între egali, fiindcă prietenia
adevărată nu e compatibilă cu falsificarea identității sau cu micșorarea unei personalități de dragul
alteia. Așa cum am subliniat, Fromm o vedea ca pe o ocazie de dezvoltare plenară a sinelui.
Prietenia ne duce mai aproape de Dumnezeu.

Note
1. Valentin Mureșan, Comentariu la Etica Nicomahică, Humanitas, București, 2006.
2. Ioana Pârvulescu, „Despre prietenie, cu dragoste“, La Punkt,
https://www.lapunkt.ro/2013/01/despre-prietenie-cu-dragoste/.
3. După absolvirea facultății, Valentin Mureșan a devenit profesor la Facultatea de Filosofie a
Universității din București. În ultimii ani de viață a condus Centrul de Etică Aplicată al aceleiași
universități, înființat și dezvoltat de el. A lăsat în urma sa o operă filosofică de mare întindere,
printre care și volumul Comentariu la Etica Nicomahică, din care am citat anterior.
4. Erich Fromm, „Societate alienată și societate sănătoasă“, în Erich Fromm, Texte alese, Editura
Politică, București, 1983, p. 62-63.
5. G.W.F. Hegel, Phénoménologie de l’esprit, trad. de J. Hippolyte, Aubier-Montaigne, 1992, vol. 2,
p. 195.

Dumitru Borțun explorează, apelând la discursul unor gânditori renumiți, dar și la propria
experiență, profunzimea până la care o relație de prietenie amprentează însăși identitatea noastră.
Drama acestei amprente constă în mobilitatea și, uneori, în volatilitatea ei.