Săptămâna Sfintei Cruci – Săptămâna Suferinţei!

În istoria zbuciumată a omenirii, glasul conştiinţei, libertatea harică şi virtuţile în

cunună de aur pe frunţile ostenitorilor, toate acestea la un loc nu vor putea învinge şi nici
elimina suferinţa!
Nimeni dintre noi, născuţi pe acest pământ, nu va putea spune că a trăit şi nu a suferit!
Cum vom putea înţelege mai bine: „Toţi oamenii, regi sau muritori de rând, înţelepţi sau
ignoranţi, bărbaţi sau femei, copii sau bătrâni, toţi au gustat, gustă şi vor gusta din potirul
suferinţei?” (Preot Ilarion Felea, Duhul Adevărului, Editura Diecezana, Arad, 1943, p. 383).
Ca o taină neînţeleasă, naşterea noastră în această lume este întru mari dureri, (doar
mamele care nasc ştiu cel mai bine!) ne luptăm din răsputeri o viaţă întreagă, întâmpinând
felurite dureri şi amărăciuni, iar cele din urmă clipe ale vieţii pentru unii sunt de mare spaimă
şi îngrozire.
Aşadar, am spune oftând din adâncul inimii: Toţi ne naştem, trăim şi murim în cea mai
înaltă şi sigură şcoală: şcoala durerii!
Durerea a izvorât de la Porţile Paradisului. Întâiul Adam avea să audă glasul Domnului:
„Spini şi pălămidă va răsări ţie şi vei mânca iarba pământului. Întru sudoarea feţei tale vei
mânca pâinea ta, până când te vei întoarce în pământ.” (Facere 3, 17-19), iar pe Eva o vedem
sub povara durerilor: „Înmulţi-se-vor necazurile tale şi suspinul tău; în dureri vei naşte fii şi
spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta şi el te va stăpâni.” (Facere 3, 16).
O, Doamne, dar cine nu cunoaşte viaţa lui Iosif plină de spaime şi dureri? Dar
suferinţele dreptului Iov? Cine nu ştie despre suferinţele profeţilor şi ale apostolilor. Iată ce
păţanii a înfruntat Sfântul Apostol Pavel: „În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi, lipsiţi
fiind, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi, doborâţi, dar nu pierduţi, purtând
totdeauna în trup omorârea Domnului Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul
nostru. Căci pururea noi cei vii suntem daţi spre moarte pentru Iisus, pentru ca şi viaţa lui
Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor … De aceea nu pierdem curajul, ci chiar dacă
omul nostru cel dinafară se strică, cel dinăuntru însă se înnoieşte zi de zi; căci necazul nostru
de acum, trecător şi uşor, ne aduce slavă veşnică mai presus de măsură, neprivind noi la cele
ce se văd, ci la cele ce nu se văd; căci cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt
veşnice.” (II Corinteni 4, 8-18; 11, 23-30).
Ce vom mai spune, oare, de viaţa lui Iisus Hristos?
Ca nimeni altul, se naşte sărac şi în simplitatea unui staul; îşi ia cale lungă prin
primejdii şi dureri fără număr în călătoria spre Egipt, fugind din faţa furiei lui Irod cel ucigaş;
în aspra orânduială a muncii creşte până la maturitate, când ieşind să înveţe poporul: „între ai
Săi a venit şi ai Săi pe El nu L-au primit.” (Ioan 1, 11); nu scapă de ura fariseilor şi a
cărturarilor împietriţi, exclamând: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, iar Fiul
Omului nu are unde să-şi plece capul.” (Luca 9, 58).
Întreaga viaţă a lui Iisus a fost o viaţă de suferinţă permanentă: El plânge pe Lazăr,
prietenul Său; a mângâiat părinteşte pe cei ce plâng, precum şi pe văduva din cetatea Nain
care-şi ducea feciorul la mormânt; pe familia lui Iair care-şi pierduse pruncul. El, Iisus, a spus
ucenicilor: „Voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura …” Este întristat peste
măsură; se roagă cu sudori de sânge în Ghetsimani; este bătut şi batjocorit urcând cu crucea
pe Golgota, grăind femeilor din Ierusalim: „… Nu mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi
şi pe copiii voştri”, „… căci vor veni vremuri de durere, când veţi striga munţilor: cădeţi
peste noi şi dealurilor: acoperiţi-ne! …”
Iisus Domnul, nevinovat şi răstignit, a suferit chinuri groaznice, iar Varava, tâlharul se
bucura de graţia libertăţii. Într-un iureş nemaiîntâlnit, suferinţa a cuprins Cerul şi genunea, pe
Fiul Omului, pe Fecioara Maria, pe Apostoli şi ucenici.
 Nefericirea a cuprins totul. Durerea se arăta a fi un război crunt cu viaţa, iar dacă vedem
şi simţim atâta suferinţă, vom zice, ca oarecând I. Ducici, că: „toate cărţile din lume ar trebui
să fie cărţi de consolare”, cărţi de încurajare şi mângâiere sufletească.
Când Goethe a împlinit 75 de ani, a făcut mărturisire publică: „Nu m-am simţit bine cu
adevărat nici patru săptămâni”, iar Martin Luther, mai spre bătrâneţile sale spunea: „Sunt
obosit şi la capătul cursei; este timpul ca Domnul să mă ducă la părinţii mei. Sunt sătul de
viaţă, dacă aceasta se poate numi viaţă”, iar cu o altă ocazie afirma: „Dacă Dumnezeu mi-ar
da încă patruzeci de ani ca să trăiesc, pentru a ajunge în Paradis, n-aş primi oferta!”
Horaţiu spunea că toate lucrurile îşi au lacrimile lor: Sunt lacrimae rerum! Tot regnul
vegetal, animal şi uman se naşte, creşte şi moare, fără să ne spună durerea, jalea şi chinul care
le omoară, arătându-ne Sfântul Pavel: „Ştiu că toată făptura împreună suspină şi împreună are
durere până acum; şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm
în noi, aşteptând înfierea, izbăvirea trupului nostru.” (Romani 8, 22-23).
Când ne gândim că toate plâng şi suspină aşteptând izbăvirea, se adevereşte cuvântul
că: „prin multe suferinţe ni se cade să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Fapte 14, 22).
Cine nu ştie că toată cultura, civilizaţia şi orice progres înregistrăm nu sunt decât o
permanentă luptă cu suferinţa pentru a fi înlocuită, eliminată din aria vieţii! Am putea spune
că suferinţa este izvorul perfecţiunii şi al sfinţeniei.
Ştia Michelangelo că suferinţa este artistul lumii!
Ştia Byron că suferinţa este izvorul sublimului!
Ştia Renan că suferinţa este marele imbold al progresului!
Şi Schopenhauer ştia că suferinţa este dăscăliţa cea mare!
Dar şi Papilian ştia că suferinţa este „cel mai sigur mijloc de a-ţi adânci gândirea şi de
a-ţi înnobila simţămintele.”
Varlaam Mitropolitul ne arată că: „Din tinereţile noastre gândul fiecăruia din noi trage
către păcat şi firea noastră este lunecătoare spre răutăţi, urmând greşelei strămoşilor noştri
celor dintâi zidiţi. Pentru aceea Domnul Dumnezeu sloboade pe noi scârbe şi mai multe, ca
pentru unele ca acelea să ne aducem aminte şi să năzuim către Dumnezeu. Că de n-ar fi pusă
de la Dumnezeu această zăbală în gura rodului omenesc, ca un cal ager ar alerga către păcate
şi niciodată nu şi-ar aduce aminte de Dumnezeu!”
Rămâi surprins şi de ceea ce ne-a lăsat scris J. Finot: „Durerea e însăşi condiţia fericirii
noastre! E chiar un element indispensabil. Durerea e apoi dascălul nostru de energie. Plăcerea
moleşeşte. Bucuria de lungă durată ne istoveşte. Durerea întăreşte. Ea lucrează asupra omului
ca duşurile recomandate neurastenicilor. Ţipă când sunt sub ele, dar ies întineriţi şi
întremaţi.”
Dacă citim în scrierile Sfântului Pavel, descoperim că suferinţa este un dar de la
Dumnezeu. Este o certare părintească pentru greşelile şi răutăţile cele multe pe care le facem
în fiecare zi.
Iată ce scrie el evreilor: „Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja,
când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte, Domnul îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe
care îl primeşte. Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care
este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au
parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi. Apoi dacă am avut pe părinţii noştri după
trup, care să ne certe, şi ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu atât mai vârtos Tatălui
duhurilor, ca să avem viaţă? Pentru că ei, precum găseau cu cale, ne pedepseau pentru puţine
zile, iar Acesta, spre folosul nostru, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui. Orice mustrare, la
început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea
roada paşnică a dreptăţii.” (Evrei 12, 5-11).
Aşadar aflăm că suferinţa este cea mai bună lege universală! Ea ne curăţeşte sufletul!
Ea ne sfinţeşte şi ne deschide uşile Raiului. Durerea este Cruce şi Crucea este puterea lui
Dumnezeu: „Cuvântul Cruce este nebunie pentru cei pierduţi, iar pentru noi, cei care ne
mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (I Corinteni 1, 18).
Nici nu se putea scrie mai frumos, despre acest capitol fundamental din viaţa omului,
durerea, bucurându-ne când ochii ni se opresc pe textul lui Nicolae Iorga: „Durerea taie în
suflet brazdele, prin care curge apoi izvorul viu al harului dumnezeiesc!”
În marile suferinţe pe care le îndurăm, cam întotdeauna, suntem singuri în faţa lui
Dumnezeu, doar noi şi cu El!
Peste tot, în cultură, în morală, în religie, acesta este înţelesul cel adevărat al suferinţei
mântuitoare.
Aşa ne este dată viaţa. Aici avem lucrare bună de făcut. Greul zilei este ştiut de
Dumnezeu şi pune şi El umărul la lucrarea noastră. El ştie că: „Cei ce seamănă cu lacrimi, cu
bucurie vor secera, şi cei ce seamănă plângând, cântând se vor întoarce, cu bucurie ridicând
snopii lor” (Psalmul 125, 5-6).
Plângem, plângem, dar semănăm! Nu rămânem doar la bocete! Ştia Sfântul Apostol
Pavel cum să le scrie corintenilor şi în această privinţă: „Acum mă bucur, nu pentru că v-aţi
întristat, ci pentru că v-aţi întristat spre pocăinţă; căci v-aţi întristat după Dumnezeu, ca să
nu fiţi întru nimic păgubiţi de noi. Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre
mântuire fără părere de rău, iar întristarea lumii aduce moarte.” (II Corinteni 7, 9-10).
Întristarea pentru nereuşitele pământeşti este o treabă de două parale, dar care ne
prăbuşeşte în deznădejde ca pe nişte lipsiţi de înţelepciune.
Să luăm aminte!
Când suferim, mai ales, s-o ţinem tot într-o fugă spre Dumnezeul iubirii!
Şi după aceea: tot timpul!!!

† Calinic

Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului