Personalitatea cadrului didactic

Profesorul are un rol esențial în viaţa elevilor săi. În domeniul educațional,

nu oricine poate îndeplini cerinţele complexului act educativ. În persoana sa,
profesorul trebuie să aibă subtile calităţi de psiholog și pedagog, de didactician şi
metodist, neobosit şi inventiv. Abilităţile sale profesorale, dar şi însușirile de
personalitate au influențe majore în inima copiilor, provocând repercursiuni încă
mulţi ani după terminarea studiilor. Prin felul său de a fi, prin comportamente şi
atitudini, profesorul apropie ori îndepărtează copiii: motivează, povăţuieşte,
încurajează, pedepseşte, blamează etc.

Procesul de învăţare, în special cu copiii de vârstă mică, solicită multă

răbdare. Totodată profesorul trebuie să fie drept, obiectiv, întrucât elevii respectă
mai mult pe cei care-i apreciază obiectiv decât pe cei care manifestă indulgenţă.

Tactul şi măiestria pedagogică sunt calităţi pe care trebuie să le posede

profesorul pentru a proiecta şi organiza actul educaţional, pe lângă buna pregătire
de specialitate. Măiestria pedagogică se constituie ca ştiinţă şi artă. Ea este
rezultatul atât al pregătirii cât şi al experienţei didactice îndelungate, bazate pe
pregătire şi interacţiunea tuturor calităţilor personalităţii profesorului. Arta
pedagogică înseamnă înainte de toate arta de a te pune la dispoziţia copiilor, de a
simpatiza cu ei, de a le înţelege universul, de a le sesiza interesele care îi animă şi
este un dar pe care candidaţii la funcţia de profesor îl au sau nu. O bună formare
profesională poate ajuta acest dar să se dezvolte. Personalitatea cadrului didactic
este o parte importantă a succesului şi eficienţei în această profesie. Aptitudinea
pedagogică conferă o mare flexibilitate cadrului didactic, favorizând o adaptare
rapidă şi uşoară la cerinţele unei situaţii educative.
 Stilul de predare reuneşte particularităţile individuale ale profesorului,
,,modalitatea sa proprie de lucru cu elevii”, ,,stilul său original de instruire a
elevilor”. Conceptul de stil educaţional s-a impus relativ recent în literatura
pedagogică, interesul crescut pentru această problematică fiind generat de
perspectiva interdisciplinară în ştiinţele educaţiei. Stilul este asociat
comportamentului, se manifestă sub forma unor structuri de influenţă şi acţiune,
prezintă o anumită consistenţă internă, stabilitate relativă şi apare ca produs al
„personalizării” principiilor şi normelor care definesc activitatea instructiv-
educativă. Stilul de predare al profesorului asigură un caracter personal predării, o
orientează prin ,,trăsături” permanente, având o valoare metodologică, operaţională
pentru situaţiile problematice ale predării-învăţării.

Stilul imprimă pecetea personalităţii în rezolvarea problemelor, în orientarea

soluţiilor. Stilul cadrului didactic se concretizează prin alegerile potrivite cu
situaţiile de instruire, în alegerea metodelor şi formelor de lucru pedagogic prin
care el realizează un randament/ performanţă pedagogică superioară. Cercetările
relevă o multitudine de stiluri/ comportamente de conducere în educaţie, fiind
frecvent asociate stilului: democratic, autoritar, laissez-faire.

În concepţia mea, profesorul este responsabilul pentru procesul educativ.

Profesorul este responsabil de modelarea personalităţii umane.