„Moromeții” – Marin Preda

1. Tema și viziunea despre lume

Romanul „Moromeții” a apărut în două volume: primul volum își
face apariția în 1955, dar elaborarea lui a început încă din anul
1948, iar cel de-al doilea volum, apare după 12 ani, în 1967, și
care au ca supratemă relația dintre ființa umană și istorie, prin
intermediul poveștii unei familii de țărani dintr-un sat din Câmpia
Dunării, Siliștea-Gumeți.
Cu toate acestea, Marin Preda a reușit să dea celor două părți o
unitate indestructibilă din punct de vedere al subiectului, reluând
personajele principale, adăugându-le altele noi și urmărindu-le
evoluția până în deceniul al șaselea, reconstruind o imagine a
vieții țăranului român înainte și după al II-lea Război Mondial.
Ca formulă estetică, proza lui Marin Preda se încadrează în
realismul postbelic. Romanul „Moromeții” ilustrează sfârșitul
romanului doric, întrucât perspectiva naratorului obiectiv, care
relatează la persoana a III-a. se completează prin aceea a
reflectorilor (Ilie Moromete, în volumul I, și Ilie Moromete cu
Niculae, în volumul al II-lea), cât și prin aceea a informatorilor
(personaje-martori ai evenimentelor, pe care le relatează ulterior
altora, cum este, de exemplu, Parizianu, care povestește despre
vizita lui Moromete la băieți, la București sau Scămosul care l-a
văzut pe Achim la București). Efectul este limitarea omniscienței
și perspectiva mult mai clară asupra lumii și vieții țăranului.
Titlul indică numele unei familii de tip patriarhal, intenția
autorului fiind aceea de a alcătui romanul unei familii. Primul
volum are în centru figura tatălui, Ilie Moromete, cel de-al doilea
volum este dominat de figura fiului său cel min, Niculae.
Tema o constituie impactul istoriei asupra destinului omului.
Raportul omului cu istoria, temă predilectă în opera lui Preda, se
modifică de la un volum la altul. Îngăduitor cu oamenii, la
începutul operei, timpul răstoarnă imaginea „vieții tihnite”, pentru
că, în final, „„timpul nu mai avea răbdare”, devenind alert.
Autorul realizează o monografie literară a satului din Câmpia
Dunării, privit în două momente istorice diferite: înaintea celui de-
al doilea Război Mondial, când timpul era „foarte răbdător cu
oamenii” și în anii transformării socialiste.
Familia Moromete, aflată în centrul romanului, deși există și
planuri paralele, vizând destinele altor familii țărănești, este
măcinată de conflicte aparent minore, care de fapt vor duce, în
final, la destrămare.
Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru
prezentarea temei și viziunii despre lume este simetria incipitului
cu finalul. Simetria compozițională este dată de cele două referiri
la tema timpului, în incipit și în paragraful final al volumului I. La
început, timpul pare îngăduitor, „Se pare că timpul era foarte
răbdător cu oamenii; viața se scurgea fără conflicte mari”, pentru
ca enunțul din finalul volumului, „timpul nu mai avea răbdare”, să
modifice imaginea timpului, care devine necruțător. Imaginea
timpului răbdător reprezintă doar o iluzie a lui Ilie Moromete,
contrazisă de evenimentele petrecute pe parcursul romanului.
În ceea ce privește relațiile temporale și spațiale, acțiunea
romanului se desfășoară în Siliștea-Gameți, un sat din Câmpia
Dunării în care existența decurge de generații întregi „fără
conflicte mari”.
Acțiunea primului volum este plasată cu trei ani înaintea începerii
celui de-al doilea Război Mondial (1937), majoritatea
întâmplărilor, aproape un sfert din primul volum, petrecându-se de
sâmbătă seara până duminică noaptea, adică de la întoarcerea
Moromeților de pe câmp până la fuga Polinei Bălosu cu Birică.
De la începutul romanului este prezentată familia Moromete, care
se întorsese de la câmp. Alcătuită din cei doi părinți, Ilie și
Catrina, și șase copii: Paraschiv, Nilă și Achim (copiii lui
Moromete dintr-o căsătorie anterioară), Tina, Ilinca, Niculae
(copiii amândurora), familia Moromete este reprezentativă pentru
imaginea satului românesc interbelic. Fiii cei mari ai lui Moromete
își doresc independență economică, astfel cei trei pun la cale un
plan care amplifică drumul către destrămare al familiei. Aceștia
fură oile, caii și zestrea fetelor și fug la București, să-și facă un
rost, punându-l pe Moromete în situația de a vinde o parte din
pământ pentru a scăpa de datorii.
Astfel, conflictul principal este dezacordul dintre Ilie Moromete şi
cei trei fii ai săi din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim,
izvorât dintr-o modalitate diferită de a înţelege lumea. Fii cei mari
îşi dispreţuiesc tatăl fiindcă nu ştie să trasnforme în bani produsele
economiei rurale, precum vecinul Tudor Bălosu, care se adaptează
mai uşor noilor relaţii capitaliste. Cel de-al doilea conflict
izbucneşte între Moromete şi Catrina, soţia lui. Moromete vânduse
în timpul secetei un pogon din lotul soţiei, promiţându-i, în
schimb, trecerea casei pe numele ei.
Volumul al doilea prezintă satul românesc după cel de-al doilea
Război Mondial. Moromete se apucase de negoț, câștigase bani
buni și-și refăcuse averea, dar îl retrage pe Niculae de la școală
pentru că nu crede în beneficiile pe care i le-ar putea aduce. Merge
la București să-și aducă fiii acasă, dar nu reușește. Aceștia
pierduseră tot și își găsiseră de lucru în capitală: Paraschiv lucra
acum ca sudor, Nilă era portar la un bloc, iar Achim avea un mic
magazin alimentar. Războiul aduce și mai multă durere în inima
lui Moromete. Nilă moare în război, Paraschiv din cauza
tuberculozei, iar Catrina îl părăsește și se duce să locuiască la fiica
ei din prima căsătorie, deoarece Moromete amână să-i treacă
pământul și casa pe nume.
Anii ’50 aduc în viața satului schimbări profunde. În sat apar
figuri noi, iar Niculae ajunge activist de partid și este trimis să
asiste la predarea cotelor. Moromete are lungi discuții cu fiul său
despre „noua religie” care duce la dispariția clasei țărănești.
Întâmplările din sat, îl fac pe Niculae să renunțe la funcția de
activist și, urmându-și studiile, ajunge inginer horicultor.
În opinia mea, romanul „Moromeţii” surprinde dramatic iluzia
protagonistului că viaţa îşi poate continua cursul în tiparele
tradiţionale, în timp ce istoria modifică relaţiile de la nivelul vieţii
de familie şi de la nivelul comunităţii rurale, schimbând chiar
rostul cele mai vechi şi numaroase clase, ţărănimea.

2. Caracterizarea unui personaj

Ilie Moromete este personajul principal, individual, imaginar al
romanului „Moromeții”, de Marin Preda. Fire autoritară, Ilie
Moromete este „capul familiei” numeroase, greu de ținut în frâu,
având în vedere conflictele aparent minore ce mocneau și care vor
duce, în final, la destrămare.
Din lumea pestriţă a comunei Siliştea-Gumeşti se diferenţiează
categoric figura lui Ilie Moromete, ţăran mijlocaş, cu o
familie numeroasă, trăind în limita normalităţii: are pământ care
le asigură traiul, casă cu acareturi, oi şi cai. Ca exponent al
lumii ţărăneşti, protagonistul ilustrează, prin destinul său, soarta
unei societăţi agrare fixate într-o civilizaţie arhaică ce nu rezistă
schimbărilor, fiind sortită dispariţiei.
Comportamentul său autoritar menține, până la un punct, unitatea
familiei. Tăierea salcâmului și vinderea acestuia marchează
momentul în care începe dezbinarea ei, căci singura problemă a lui
Moromete este menținerea integralității pământului, capacitatea de
a nu-l înstrăina, echivalentă cu păstrarea independenței sociale.
Moromete are capacitatea de a-și ascunde gândurile, disimularea
fiind o trăsătură definitorie a firii lui. Eroul mimează pe rând
indiferența, naivitatea, ironia sau furia, deși în sufletul lui altele
erau stările. Scena discuției cu Tudor Bălosu despre tăierea
salcâmului este elocventă. Întrebat dacă s-a hotărât să vândă
salcâmul, Moromete îi răspunde acestuia că la noapte va ploua și
se va face „o grămadă de grâu”, ceea ce semnifică faptul că s-ar
putea să scape și altfel de datorii, fără să vândă salcâmul.
Inteligența ieșită din comun, felul în care știe să facă haz de necaz,
ironia ascuțită fac din Ilie Moromete un țăran-filozof. În timpul
liber, el parcurge ziarul, se întâlnește cu prietenii cu care discută
politică, fiind o autoritate în viața colectivității, dominându-i pe
ceilalți țărani prin replicile bine gândite, pline de umor și ironie,
sau ascultă cu plăcere poveștile citite de Niculae.
Deși își iubește copiii și le vrea numai binele, el își cenzurează
orice atitudine caldă față de ei. Când Niculae ia premiul întâi,
Moromete este emoționat și parcă speriat de propriile-i
sentimente, înduioșat de drama copilului care tocmai avea o criză
de friguri.
Moromete trăiește într-o permanentă iluzie, aceasta fiind una
dintre cauzele prăbușirii familiei. Copiii sunt mai realiști, ei sunt
interesați de bani, nu de pământ, și, când pot, încearcă să se
desprindă de sub autoritatea tatălui.
Părăsit de Catrina și de fiii lui, rămâne la bătrânețe cu Ilinca, fata
cea mai mică. Moartea eroului, la sfârșitul romanului, sugerează
dispariția unei lumi, o lume tradițională care se opune, cu toată
ființa, noului.
Ilie Moromete este prezentat rareori în mod direct, naratorul
muţumindu-se să noteze stări: „era tăcut”, „era vesel”, „era
tulburat”, „era ţeapăn şi sumbru”, în funcţie de motivele ce-i
determinau starea, anunţând un comportament neaşteptat, cu totul
inedit. Pentru Cocoşilă, prietenul lui cel mai bun, Moromete este
„prost”, cuvântul rostit nefiind jignitor, amuzându-l chiar, având în
vedere că înjurăturile făceau parte din viaţa lui Cocoşilă, vestit
pentru aceasta. Niculae, deşi copil, realizează că tatăl său era „un
om care gândea şi gândirea lui era limpede, n-avea nevoie să se
înghesuie în ea”. Catrina îl consideră leneş şi păcătos: „… toată
ziua stai la drum şi bei tutun şi la sfânta biserică nu vrei să vii”
sau îl acuză de plăcerea lui de a vorbi: „... lovi-o-ar moartea de
vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie. Toată ziua stai de vorbă şi
beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa pe mine”, „ eşti mort după
şedere şi tutun”.
Ilie Moromete prinde viaţă, ca personaj principal, nu atât din
faptele pe care le săvârşeşte, cât din comportamentul său
inimitabil, din atitudini, faţă de oameni şi de întâmplări. Faptele
săvârşite de Moromete sunt cele ale unui ţăran obişnuit, cu familie
şi griji: merge la câmp – dar nu se prea omoară cu munca –
vorbeşte cu un vecin, îl vizitează pe altul, zăboveşte pe stănoaga
din faţa casei, îşi bate copiii când i se pare că aceştia depăşesc
măsura. Important pentru ţăranul acesta este nu ceea ce face, ci
cum face sau cum le prezintă întâmplările celor care-l ascultă.
Glasul, mimica, gesturile se modifică în funcţie de ce spune, dar şi
de ceea ce simte, iar comportamentul său este o sursă de
nedumerire pentru cei din jur.
De-a lungul romanului s-a cristalizat un altfel de ţăran, deosebit
de ceilalţi apăruţi în literatura română, numit „ţăran filosof”,
„ţăran arhaic”, „ţăranul conservator”, sintagme incomplete ce nu
pot cuprinde complexitatea eroului care trăieşte în două lumi.
Aparent, este ţăranul care se încadrează perfect în lumea satului,
împărtăşind destinul de muncă şi luptă cu problemele existenţei
tuturor ţăranilor, înfruntându-i pe Bălosu, pe Jupuitul sau pe
Aristide; se străduieşte să-şi achite datoriile (fără să reuşească), să-
şi păstreze neatinse loturile, nu din dragoste pentru pământul ale
cărui produse i-ar fi putut aduce câştig, ci pentru că aceasta
înseamnă calea lui spre libertate.
Renunţând la valorile în care credea, ţăranul ce se individualizase
din rândul consătenilor săi nu se mai regăseşte în noua lume, aşa
cum cititorii nu-l mai recunosc în al doilea volum, rămânând cu
nostalgia unui Moromete unic, neegalat de „celălalt” Moromete,
copie palidă care are totuşi, o ultimă răbufnire de orgoliu, înaintea
morţii.
În concluzie, sub aparenta împăcare cu viaţa, s-a ascuns mereu o
mare nelinişte, ce-i conferă statutul de personaj tragic, învins în
lupta cu lumea lui, dar şi cu lumea nouă ce nu l-a căştigat şi căreia
a încercat să i se adapteze, fără s-o iubească.

3. Relația dintre două personaje

În centrul romanului „Morometii”, scris de Marin Preda, sunt
plasaţi Moromeţii, o familie hibridă de ţărani dintr-un sat de
câmpie, puşi faţă în faţă cu schimbările politice ale epocii,
resimţite mai ales în volumul al II-lea.
Prima scenă din roman prezintă revenirea membrilor familiei de la
câmp, dar relaţiile dintre personaje sunt conturate abia în capitolul
al IV-lea ale primei părţi, în scena cinei. Copiii din cele două
căsătorii se aşează la masă pe laturi opuse, anticipându-se astfel
conflictul dintre Paraschiv, Nilă şi Achim, pe de-o parte, Ilinca şi
Tita pe de altă parte. Scena este dominată de autoritatea paternă a
lui Ilie Moromete, care îşi adjudecă poziţia de cap al familiei
prin „locul său pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care
stăpânea cu privirea pe fiecare”. Autoritatea lui se va evidenţia în
multe scene de familie din roman, culminând cu cea a bătăii lui
Paraschiv şi Nilă, punct culminant al crizei paternităţii rănite.
Discuţia de la masa la care se mănâncă simplu constă în replici
tăioase, batjocoritoare, ironice sau tensionate, dar băieţii cei mari
ating totuşi un subiect sensibil: plecarea lui Achim cu oile la
Bucureşti, pe care Moromete o priveşte, deocamdată, cu
neîncredere.
Dacă Moromete ilustrează condiţia ţăranului copleşit de grijile
zilei de mâine, Catrina este reprezentativă pentru condiţia femeii
în mediul rural din perioada dintre cele două războaie mondiale.
Prin caracterizare directă făcută de narator, statutul Catrinei este
precizat în scena cinei: mamă a patru copii, trei cu Ilie Moromete
(Ilinca, Tita, Niculae) şi o fată dintr-o căsătorie anterioară,
Alboaica, rămasă la părinţii primului soţ, mort de apă la plamâni
în urma războiului.
De la acest fost soţ, Catrina a moştenit pământul din care a vândut
o bucată în timpul căsătoriei cu Ilie Moromete, acesta promiţându-
i că va trece pe numele ei casa. „Jumătate întoarsă spre crătiţele
ei”, Catrina apare în scena cinei ca fiind femeia copleşită de
treburile casei, dispreţuită de fiii vitregi, ironizată de soţ.
Relaţiile dintre cei doi soţi se prefigurează tot la începutul
romanului: conflictul Ilie-Catrina are la bază pe de o parte refuzul
sau amânarea lui Ilie Moromete de a pune în practică această
promisiune, pe de altă parte părerile opuse referitoare la
şcolarizarea lui Niculae. Catrina intuieşte asemănarea de structură
interioară a mezinului cu cea a lui Ilie. În timp ce mama susţine
nevoia de carte a copilului, tatăl o consideră o cheltuială greu
suportabilă.
Ilie Moromete reprezintă o autoritate nu numai în sânul familiei, ci
şi în comunitatea satului, fiind respectat pentru ştiinţa de carte la
întrunirile duminicale din poiana fierăriei lui Iocan, unde ţăranul
desluşeşte şi pentru ceilalţi mersul evenimentelor. Înzestrat
cu inteligenţă nativă, cu spirit meditativ şi contemplativ, cu simţul
umorului, Ilie Moromete este un ţăran dezinteresat de valorile
materiale, dar pentru care acoperirea cheltuielilor se amână la
nesfârşit, ceea ce reprezintă pentru Catrina o permanentă
ameninţare.
În luarea deciziilor, Ilie nu cere părerea Catrinei decât pentru a-i
crea impresia împărtăşirii grijilor, dar singur hotărăşte soarta
familiei. Totuşi, Catrina încearcă să influenţeze hotărârile lui
Moromete nu numai în ceea ce-i priveşte pe copiii ei, ci şi referitor
la fiii vitregi, cărora le înţelege nevoia de afirmare. Ea intervine la
Ilie pentru a-l lăsa pe Achim cu oile la Bucureşti; instinctul matern
se manifestă, aşadar, nediferenţiat. În plus, în scena tăierii
salcâmului se evidenţiază atitudinea umilă a Catrinei: revenind de
la biserică, femeia vede salcâmul doborât, şi, auzind întrebările
acide ale fiilor care cer socoteală tatălui, temperează ieşirile
fetelor. Este singura care înţelege că tatăl nu a vândut salcâmul
gratuit, ci forţat de împrejurări.
În volumul al doilea, cuplul se destramă în urma vizitei lui Ilie la
Bucureşti, de unde revine dezamăgit de hotărârea băieţilor de a
rămâne la oraş. Criza paternităţii se acutizează prin trădarea
idealurilor moromeţiene de către Niculae, devenit activist de
partid. Dezamăgită de faptul că nici acum Ilie nu trece casa şi
pământul pe numele ei, femeia îşi părăseşte bărbatul, înstrăinându-
se astfel de propria esenţă de femeie a căminului.
În concluzie, Catrina şi Ilie Moromete reprezintă, aşadar, imaginea
unui cuplu destrămat pe fundalul unor evenimente istorice care,
deşi sunt prevăzute de Ilie, au consecinţe asupra vieţii de familie.