Luceafărul, de Mihai Eminescu (1883)
Context literar: ​Considerat de o serie de critici literari români și
occidentali ca fiind chintesența literaturii române, poemul ​Luceafărul
apare în 1883 în almanahul unei societăți literare din Viena, fiind
ulterior reprodus în revista junimistă coordonată de Titu Mairoescu,
Convorbiri literare. Creația lirică a fost inclusă, de asemenea, în
volumul antum ​Poesii​ coordonat de criticul literar antemenționat.
Geneza poemului prezintă o multitudine de coordonate, fiind atât de
inspirație folclorică, prin preluarea tiparului narativ al basmului
german cules de Richard Kunisch (​Fata în grădina de aur​), cât și de
factură filosifică, preluând viziunea schopenhaueriană asupra lumii.
De asemenea, această creația exponențială pentru întreaga literatură
română preia mitul grecesc, reprezentarea lui Hyperion și a
Demiurgului, dar și mitul zburătorului.
Curent literar: romantism înalt, Eminescu este poetul care a
revoluționat acest curent literar în literatura română, inovând
romantismul de tip Bierdermaier, prezent în secolul al XIX-lea în
universul literar din România
Despre autor: Mihai Eminescu a fost supranumit Luceafărul literaturii
române, membru al societății literare și culturale Junimea. Nicolae
Manolescu l-a încadrat, în Istoria critică a literaturii române, în epoca
marilor clasici, alături de Ion Creangă, Ioan Slavici și Ion Luca
Caragiale.
Titlu: Titlul este un element sintetic, reprezentativ pentru această
operă lirică, întrucât constituie elementul central care expune
orientarea tematică a poemului: Luceafărul reprezintă masca lirică a
omului de geniu, figură conturată în antiteză cu omul comun. În text,
Luceafărul este parte integrantă a ordinii universale și prezintă
Plumb, de George Bacovia (1916)
Context literar: ​- poezie interbelică, George Bacovia este considerat
precursor al poeziei moderniste;
Rezultatul procesului creator bacovian poartă o serie de valențe
poetice, printre care enumerăm încadrarea în specia artei poetice.
Teoreticienii Aristotel, respectiv Horațiu, care a redefinit conceptul
literar în cadrul lucrării ​Ars poetica​, au prezentat arta poetică
aparținând unei dimensiuni superioare, de ordin metafizic, care
depășește granițele creației lirice, oferindu-i un spectru nou. Astfel,
arta poetică este definită ca fiind o creație prin intermediul căreia
este redat un crez literar, prin valorificarea relației dintre creator și
creație, o relație profundă. Arta poetică este un manifest literar, un
program poetic realizat cu mijloace inovatoare, purtătoare de sens
poetic.
Curent literar​: ​Simbolismul este un curent literar care apare în secolul
al XIX-lea în Franța, fiind teoretizat în studiul Le symbolisme, publicat
în suplimentul literar al ziarului Le Figaro. În literatura română,
George Bacovia preia orientările tematice și stilistice ale
simbolismului, iar poezia ​Plumb ​demonstrează acest proces, atât prin
tema abordată (condiția inadaptatului la rigorile unei societăți
superficiale, lipsită de valori), cât și prin stilul în care aceasta a fost
concepută, prezentând ambiguitatea lirică, mărci ale subiectivității,
utilizarea sugestiei, a simbolului, a sinesteziei.
Despre autor: ​George Bacovia este un autor canonic recunoscut în
literatura românească pentru caracterul inovator care îi marchează
creația lirică. Volumul său de debut, ​Plumb​, publicat în 1916, este una
dintre primele lucrări care deschideau drumul către o nouă
dimensiune a poeziei în perioada interbelică. Modernismul bacovian
este plin de rezonanță poetică, permițând cititorului evadarea într-un
absolutul, cunoașterea cosmică spre care oamenii comuni pot doar
aspira.
Orientare tematică: Luceafărul este un poem romantic, alegoric, de
inspirația folclorică și filosofică, în care condiția omului de geniu este
dezvoltată printr-o serie de motive literare care aparțin
romantismului înalt.
Orientarea tematică a poemului este probabil cel mai comprehensiv
reper al acestei creații literare, întrucât sunt prezentate temele
specifice romantismului înalt, o adevărată ​moștenire culturală care a
stat la baza dezvoltării mișcării literare și critice zeci de ani de la
publicarea poemului. Tema principală a operei este reprezentată de
condiția omului de geniu și incompatabilitatea acestuia cu spațiul și
timpul terestru: pentru a nu perturba ordinea universală, Luceafărul
trebuie să renunțe la stările specifice omului comun și să se
înstrăineze de condiția specifică umanității, iubirea. Supratema
eminesciană a timpului este nuanțată atât din perspectiva spațiului
terestru, căreia îi corespunde timpul individual, cât și a spațiului
teluric, în care regăsim timpul etern. Tema iubirii, specifică mișcării
romantice este reliefată atât în planul cosmogoniei (iubirea imposibilă
dintre fata de împărat și Luceafăr), cât și din planul pământesc
(iubirea dintre Cătălin și Cătălina).
● Mai mult decât atât, o altă trăsătură specifică romantismului
remarcată în opera lirică analizată este reprezentată de
îmbinarea mai multor specii literare aparținând genului liric,
utilizate pentru a exprima viziunea despre lume a lui
Eminescu, o viziune unică filtrată prin prisma geniului creator:
meditația, pastelul, elegia, idila. Poemul preia o serie de
coordonate precifice epicului (personaje care preiau măști
lirice, conform viziunii critice a lui Tudor Vianu) și
dramaturgiei.
spațiu nedeterminat, al introspecției, un univers poetic îmbogățit de
valențe metafizice​.
Titlu: ​Titlul poeziei este un element sugestiv, care anticipează
orizontul poetic și contribuie la zugrăvirea cadrului de meditație
poetică. Din punct de vedere structural, titlul este sintetic. Astfel,
plumbul, element care simbolizează greutatea vieții, tendința către
eliberarea sufletului prin moarte, angoasa; culoarea plumbului este
una sobră, cenușie, fiind un element descriptiv pentru instanța eului
liric: ipostaza redată prin intermediul poeziei este una meditativă,
valorificând stări precum solitudinea și spleen-ul. Întreaga poezie este
construită pe baza elementului plumb, fiind laitmotivul artei poetice,
care se regășește în șase dintre cele opt versuri ale poeziei.
Orientare tematică: ​- sfârșitul continuu bacovian, temă de inspirație
citadină, condiția inadaptatului la rigorile unei societăți superficiale
Principii structurale/compoziționale: 2 strofe, catrene, reprezintă
planul exterior, respectiv planul interior
Imaginar poetic:
● Imagine artistică auditivă – ​scârțâiau coroanele de plumb;
● Imagine artistică vizuală – ​dormeau adânc sicriele de plumb;​
● Imagine artistică cromatică – ​coroanele de plumb, sicriele de
plumb, flori de plumb ​(obsesie cromatică);
● Metafora plasticizantă, forță sugestivă – ​amorul meu de
plumb
Ipostaza eului liric: aflat în ipostaza meditativă, caracterizat prin stări
precum angoasa, spleenul, tristețea, înstrăinarea, se remarcă lirismul
subiectiv (​amorul meu de plumb, stam singur în cavou​)
Stilul: ​La nivel stilistic remarcăm metaforele repetitive, care
evidențiază prezența unui laitmotiv care întărește ideea poetică
(​amorul meu de plumb​, ​flori de plumb​), plumbul devenind elemental

Principii structurale/compoziționale: 98 de versuri, 4 secvențe
poetice simetrice:
● Prima secvență poetică descrie fata de împărat și idila dintre
aceasta și Luceafăr. Iubirea dintre cei doi este imposibilă, dar
se consumă dual: o dată, Luceafărul se întrupează în chip
angelic, iar cea de-a doua dată, acesta se întrupează în chip
de Demon;
● A doua secvență este proiectată în universul domestic –
povestea de iubire dintre Cătălin și Cătălina;
● A treia secvență poetică prezintă planul cosmic, zborul
cosmic, macrocosmosul, dialogul Demiurgului cu Hyperion;
● A patra secvență proiectează reîntoracerea Luceafărului pe
pământ, unde asistă dragostea dintre Cătălin și Cătălina,
surprinși într-un cadru idilic, romantic, la lumina lunii, sub tei.
Imaginar poetic:
● Descrierea fetei de împărat: ​Și era una la părinți/Și mândră în
toate cele/Cum e fecioara între sfinți/Și luna între stele;
● Chemarea fetei de împărat: ​Cobori în jos, Luceafăr
blând/Alunecând pe-o rază​;
● Descrierea lui Cătălin: ​viclean copil de casă​;
● Dorința Luceafărului de a renunța la nemurire, exprimată în
dialogul cu Demiurgul: ​Reia-mi al nemuririi nimb/Și focul din
privire/Și pentru toate dă-mi în schimb/O oră de iubire​;
● Sfatul Demiurgului, reflectat prin relația de opoziție om de
geniu – om comun: ​Ei doar au stele cu noroc/Și prigoniri de
soarte/Noi nu avem nici timp, nici loc/Și nu cunoaștem
moarte​;
central al poeziei, care cuprinde stările eului liric, amplificându-le prin
forța plastică a sinesteziei.
Mai mult decât atât, utilizarea mărcilor subiectivismului (verbe aflate
la persoana I: ​stam singur, am început să-l strig)​ au o valoare stilistică
ireproșabilă, întrucât demonstrează afectivitatea eului liric captiv în
propria-i condiție. Epitetul inversat ​funerar vestmânt ​prezintă o
muzicalitate atipică, contribuind la crearea unui cadru al sfârșitului
continuu și preluând valoarea atemporală a mediului în care se
situează eul poetic – universul citadin al societății artificiale.
Prozodie: Rima îmbrățișată, măsura fixă de zece silabe, îmbinarea
iambului și amfibrahul sunt elemente de prozodie care îmbogățesc
această artă poetică bacoviană, completând tema morții, acest sfârșit
continuu bacovian. Mai mult decât atât, la nivelul universului stilistic
putem conchide asupra faptului că predilecția către cuvinte formate
din consoane închise evidențiază tema acestui sfârșit continuu, fapt
care demonstrează o structură modernă a poeziei, în care forma și
stilul se contopesc. Muzicalitatea textului poetic este redată prin
laitmotivul plumbului, dar și prin paralelismul sintatic, prin utilizarea
frecventă a repetiției și coerența stilistică a celor două strofe.
Critica literară: ​Bacovia este un poet „modern fiindcă șochează:
ochiul, urechea, imaginația, arta​ (Nicolae Manolescu)
 ● Retragerea Luceafărului și resemnarea acestuia: ​Ce-ți pasă ție,
chip de lut?/C-oi fi eu sau altul?;​
● Finalul poemului nuanțează incompatabilitatea celor două
specii: ​Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece,/Ci
eu în lumea mea mă simt/Nemuritor și rece.

Ipostaza eului liric: nostalgia pur eminesciană reflectată în momentul

în care Luceafărul își conștientizează condiția de geniu incapabil să se
adapteze la o societate artificială
Stilul: Registrul stilistic susține orientarea romantică a poemului,
principal figură de stil utilizată fiind alegoria. De asemenea, în
conturarea celor două planuri ale poemului, planul terestru, respectiv
cel cosmic, este prezentă antiteza, figură de stil prin excelență
romantică menită să evidențieze diferențele dintre omul de geniu și
oamenii obișnuiți; plăcerile celor din urmă, fiind caracteristice unui
univers domestic, nu pot fi îmbrățișate de omul de geniu,
corespodent al cunoașterii luciferice și nemuritor prin esență.
Prozodia: ​La nivel prozodic, remarcăm elemente structural precum
rima încrucișată, ritmul iambic care urmează ideea poetică, conferind
muzicalitate textului și accentuându-I romantismul.

Critica literară​: - chintesența literaturii române;

- Tudor Vianu argumentează existență unor măști lirice care
completează orientarea tematică a poemului: 1. Masca
geniului, care, din cauza naturii sale, nu se poate bucura de
plăcerile specifice oamenilor comuni, 2. Masca omului
comun, care aspiră la absolut, 3. Masca divinității – a
Demiurgului.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, de Lucian Blaga (1919) Testament, de Tudor Arghezi (1927)
Context literar: ​Opera lirică blagiană se înscrie în mișcarea artistică și Context literar: ​Considerat al doilea mare poet român după
literară a ​modernismului​. ​Moderniștii au crezut că prin refuzarea Eminescu, Tudor Arghezi creează o operă originală, care a influențat
tradiției ar fi putut descoperi noi și radicale feluri de a crea "un altfel
de artă". Prin preluarea unor teme și motive literare prezente în
operele clasice și romantice, poeții moderniști din literatura română
au conferit valențe multiple acestor elemente, inovându-le atât la
nivel textual, cât și la nivel metatextual​. Operele moderniste pot fi
interpretate în chei multiple, iar, în conformitate cu teoria
sincronismului, dezvoltată de către mentorul cenaclului Sburătorul,
criticul literar Eugen Lovinescu, poezia este intelectualizată​. Este de
remarcat faptul că momentul apariției ​Poemelor luminii ale lui Lucian
Blaga coincide cu anul apariției ​Sburătorului.
Curent literar:​ modernism, expresionism
Despre autor: ​În cultura română, Lucian Blaga reprezintă cea mai
mare personalitate creatoare a secolului XX. Opera sa – de poet,
filozof, eseist, dramaturg si traducător de poezie – constituie o sinteză
personală de mare originalitate, de profundă inspiratie etnică,
alimentată de o uimitoare deschidere spre cele mai variate aspecte
ale spiritului uman: filozofie si stiinţă, istorie şi religie, şi îndeosebi
domeniul complex şi controversat al artelor. Universul poetic blagian
este zidit ca fiind în complementaritatea universului său filosofic,
unde cunoașterea lumii și misterul universal reprezintă constante
polivalente (​Trilogia cunoașterii​)
Titlu: Titlul poeziei ​Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ​reprezintă
un element sugestiv care anticipează valoarea expresionistă a operei
lirice, prin potențarea particulei ​Eu​. Acest reper structural al poeziei
blagiene are funcție de sinteză, propoziția având valoarea sugestivă a
unei metafore relevatorii. Ambiguitatea limbajului, prezentă încă din
primul moment al universului poetic (titlul), evidențiază valența
filosofică a textului poetic. Verbul ​nu strivesc este o analogie căreia îi
corespunde, în plan metatextual, aspirația poetului către cunoașterea
luciferică, ​corola de minuni a lumii ​fiind o metaforă sugestivă pentru a
literatura vremii. Plecând de la aspecte tradiționale, oferă alternative
poetice (idei, atitudini, modalități lirice) moderne. Personalitate
creatoare controversată, Arghezi realizează o operă apreciată
superpativ sau dimpotrivă, revendicată de clasici și moderni
deopotrivă.
Ars poetica ​Testament apare în volumul ​Cuvinte potrivite​, întâiul
volum arghezian. Este o artă poetică modernă, pentru că în cadrul ei
apare o triplă problematică, specifică liricii moderne: transfigurarea
socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspirație și
tehnică poetică.
Curent literar: modernism, estetica urâtului inspirată de Ch.
Baudelaire
Despre autor: ​Tudor Arghezi inovează universul poetic interbelic, fiind
un poet permanent preocupat de formularea unui crez artistic, în
volumele sale: ​Cuvinte potrivite, Flori de mucigai, Epigraf, volume
care cuprind serii de arte poetice. Se remarcă o predispoziție
argheziană către valorificarea unui nou limbaj poetic, în aparență
profund anti-poetic, dar care reușește să inoveze și să intelectualizeze
poezia vremii, aflată la granița dintre tradiționalism și modernitate.
Titlu: element sintetic, sugestiv, în accepție laică, reprezintă un act
juridic prin care o persoană descrie parcursul moștenirii sale și
denumește persoanele implicate în administrarea acesteia, în
accepție religioasă evidențiază chintesența literaturii clasice ca fiind
însăși Biblia, prin cele două cărți (Vechiul Testament și Noul
Testament). Așadar, pornind de la acest sens, însemnătatea
conotativă a titlului ilustrează un reper poetic care anticipează atât
forma, cât și conținutul operei lirice: arta poetică devine o moștenire
lăsată urmașilor, adică a potențialilor cititori.
Orientare tematică: Tema ​poeziei este creaţia literară în ipostaza de
meşteşug, creaţie lăsată moştenire unui fiu spiritual, respectiv
descrie, apelând la mit și simbol (cercul simbolizează perfecțiunea)
complexitatea misterului universal și importanța sa, deopotrivă.
Orientare tematică: Tema operei lirice demonstrează predilecția
către universul metafizic, fiind cea a misterului universal, prin
portretizarea relației dintre eul poetic și lumea înconjurătoare. În
acest sens, eul poetic blagian ilustrează cele două tipuri de
cunoaștere, temă de recurență filosofică amplificată și în opera
filosofică a lui Blaga – ​Trilogia cunoașterii. ​Cunoaștere luciferică este
cunoașterea spre care tinde poetul, întrucât este tipul de cunoaștere
specific universului filosofic, potențând misterul. Spre deosebire de
cunoașterea luciferică, cunoașterea paradisiacă este cea care
corespunde universului științific, dar și oamenilor care nu sunt direct
implicați în procesul creator. Cunoașterea paradisiacă folosește drept
reper raționamentul logic, iar eul poetic blagian apreciază că această
cunoaștere ​sugrumă vraja nepătrunsului ascuns​, spulberând misterul
universal prin descoperirea tainelor acestuia.
Principii structurale/compoziționale​: ​3 secvențe, două planuri
conceptuale
Poezia prezintă două planuri, primul dintre acestea este reprezentat
de primele cinci versuri, în care eul poetic își prezintă propriul univers
interior, în raport cu cunoaștere luciferică. Metafora relevatorie ​nu
ucid cu mintea tainele ​constituie o imagine artistică de înaltă
rezonanță filosofică, sugerând rolul protector pe care poetul și-l
atribuie în relația cu misterul universal.
În cel de-al doilea plan al poeziei este reprezentată, printr-o structură
antitetică, relația oamenilor care nu sunt implicați în procesul creator,
care nu înțeleg rolul misterului și apelază la cunoașterea paradisiacă
pentru a-l dezlega. Este reluată funcția protectoare a eului poetic prin
analogia dintre tipul de cunoaștere luciferică și lumina lunii. Imaginea
posterităţii. Fiind o artă poetică modernă, orientarea tematică a
operei accentuează această valoare, prin ilustrarea relației dintre
creator și creație.
Viziunea despre lume ​accentuează necesitatea transmiterii
informaţiilor pe orice cale posibilă în vederea realizării progresului şi
desăvârşirii creaţiei artistice.
Principii structurale/compoziționale: ​5 strofe, 3 secvențe poetice,
monolog liric adresat
Prima secvenţă (strofele I, II) sugerează legătura dintre generaţii:
străbuni, poet şi urmaşi. Secvenţa a doua (strofele III, IV) redă rolul
etic, estetic şi social al poeziei, iar ultima secvenţă (ultima strofă)
reprezintă simbioza dintre har şi trudă în poezie.
În prima strofă​, secvenţa "râpi şi gropi adânci/ Suite de bătrânii mei
pe brânci" sugerează drumul dificil al cunoaşterii şi al acumulărilor
străbătut de înaintaşi. În versul "Cartea mea-i, fiule, o treaptă",
formula de adresare "fiule" desemnează un potenţial cititor, poetul
identificându-se, în mod simbolic, cu un tată. În acest fel, opera
fiecărui poet este "o treaptă" în evoluţia unei literaturi.
În strofa a doua​, creaţia elaborată de poet este numită metaforic
"hrisovul vostru cel dintâi", cartea de căpătâi a urmaşilor, baza
dezvoltării ulterioare.
Cea de-a doua secvenţă ​devoltă ideea luptei artistului cu materialul.
Bătrânii sunt acum ţăranii care au menţinut prin truda lor existenţa
umană. Metafora "sudoarea muncii sutelor de ani" cuprinde şirul de
opintiri existenţiale ale bătrânilor ce au avut drept rezultat apariţia
unei generaţii de intelectuali. Se observă paralelismul dintre cele
două lumi, "sapa" devenind condei, iar "brazda", "călimară". Prin
artistică cu rol de metaforă relevatorie ​mărește și mai tare taina intermediul poeziei, trecutul se sacralizează -"Am luat cenuşa
nopții p​ otențează această analogie, explorându-I forța sugestivă. morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră". Izvoarele
Distingerea celor două planuri este posibilă cu ajutorul interpretării creaţiei sunt redate prin serii de metafore oximoronice "Făcui din
relațiilor de opoziție – ​lumina altora/lumina mea​, care se traduc prin zdrenţe muguri şi coroane", fiind evidenţiată estetica urâtului.
opoziția dintre cunoașterea paradisiacă și cea luciferică.
Acelaşi concept este reluat şi în ​strofa a IV-a ​"Din bube, mucegaiuri şi
Secvența a treia este vizualizată în cadrul ultimelor două versuri ale noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi". Este sugerată în această
acestei poezii. manieră concepţia autorului asupra realităţii, acesta considerând că
- marcată de conjunția „căci”, ce desemnează un raport de orice aspect, indiferent de natura sa, fie ea sublimă ori grotească,
cauzalitate - ultimele 2 versuri; poate constitui material poetic. Se reliefează conceptul transfigurării
- cuprinde o idee-confesiune: cunoașterea poetică este un ACT socialului în estetic, prin faptul că durerea, revolta socială sunt
DE CONTEMPLAȚIE și DE IUBIRE „căci eu iubesc/și flori și ochi concentrate în poezie, simbolizată prin metafora "vioară" ", "Durerea
și buze și morminte” noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară". Creaţia are
- crezul poetic blagian nu are, așadar, rădăcini declarat de asemenea funcţie cathartică şi moralizatoare "Am luat ocara, şi
estetice, ci afective, intim legate de vocația plăsmuitoare a torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure".
eului expresionist.
Secvenţa a treia ​(ultima strofă) evidenţiază menirea poeziei.
Imaginar poetic:
Instanţa poetică îşi sintetizează opiniile asupra viitoarei sale creaţii
● Metafora relevatorie: ​Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
alcătuită din "slova de foc" (metaforă pentru talent, har poetic) şi
● Metafora ​adâncimi de întuneric, ​imaginea poetică având rol
"slova făurită"(metaforă pentru meşteşug, trudă), cartea fiind darul
de comparație:
pe care robul i-l oferă Domnului.
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
și-ntocmai cum cu razele ei albe luna Imaginar poetic: ​Poezia abundă în ​figuri de stil​, prin intermediul
nu micșorează, ci tremurătoare cărora se realizează imagini artistice insolite: comparaţia
mărește și mai tare taina nopții, "Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte",
așa îmbogățesc și eu întunecata zare epitetul personificator "seară răzvrătită", oximoronul "durere dulce şi
cu largi fiori de sfânt mister amară" sau "ciorchin de negi", enumeraţia "Bube, mucegaiuri şi
Ipostaza eului liric: ​ipostază filosofică, metafizică, eul poetic este noroi".
exacerbat (​Eu)​ , își asumă rolul protector față de misterul universal și
adept al cunoașterii luciferice Ipostaza eului liric: ​ipostaza meditativă asupra moștenirii spirituale,
Stilul: asupra istoriei actului creator, în formularea crezului poetic. Poetul se
 - intelectualizarea poeziei; autocaracterizează drept un Rob, a cărui menire este zidirea unui nou
- plasarea pron. pers. „eu” în poziție inițială și repetarea de 5limbaj poetic.
ori în poezie => caracterul confesiv și expresionist al operei; Stilul: acumulare de cuvinte nepoetice, straturi lexicale în asocieri
- serii verbale antitetice la prezentul gnomic redau atitudinea surprinzătoare: arhaisme (​hrisov)​ , regionalisme (​grămădii)​ , cuvinte și
poetului față de mister și fac referire la cele 2 tipuri de expresii populare (​plăvani, vite, zdrențe​), termeni religioși (​credință,
cunoaștere: „LUMINA ALTORA”: - „sugrumă”, „strivește” Dumnezeu​), neologisme (​obscure​). Seriile antonimice desemnează
„LUMINA MEA”: - „sporesc”, „nu ucid”, „iubesc” diversele tonalități ale creației poetice argheziene: ​când să-mbie, când
să-njure. ​La nivel morfosintactic, se remarcă dislocări topice și
Prozodia: La nivel prozodic, se remarcă tehnica ingambamentului,
sintactice și jocul timpurilor verbale, susținând ideea poetică.
cultivarea versului liber, lipsa rimei, trăsături care fac posibilă
Sonoritățile dure se îmbină cu un lexic colțuros.
încadrarea operei în curentul literar al modernismului. Muzicalitatea
poeziei este redusă, însă originalitatea acesteia nu poate fi negată,
Prozodia: ​Elementele de prozodie ​îmbină tradiţia şi modernitatea,
întrucât aceasta este valorificată prin ambiguitatea limbajului: figurile
fiind inedite. Poezia cuprinde strofe inegale ca număr de versuri, cu
semantice sunt înnoite, dobândesc valențe noi, inspirate din planul
măsura de 9-11 silabe, ritm variabil, în funcţie de intensitatea trăirilor
filosoficului.
şi de ideile exprimate. Rima aparţine vechilor convenţii, fiind
Critica literară: ​crez artistic și filosofic asupra raportului
împerecheată.
poet-lume-creație, ars poetica pe tema cunoașterii
Critica literară: ​Arghezi a distrus convenția poetică, locurile comune
Lucian Blaga este poate cel mai original creator de imagini pe care l-a
ale limbajului frumos.​ (Tudor Vianu)
cunoscut literatura românã pânã acum: imagini neasteptate si
profund poetice. ​(Eugen Lovinescu)