OFERTA

Economia concurenţială gravitează în jurul pieţei, iar trei dintre cele mai importante componente ale pieţei
sunt cererea, oferta şi preţul. Despre cerere am discutat în capitolul cinci, iar studiind capitolul şase v-aţi
familiarizat cu noţiunile de cost şi productivitate strict necesare pentru a analiza cea de-a doua componentă a
pieţei: oferta. Parcurgând acest capitol veţi înţelege cum reacţionează oferta la modificarea condiţiilor pieţei şi
mecanismul general de formare a preţurilor pieţei.
Legea ofertei. Condiţiile ofertei
Oferta reprezintă relaţia dintre cantitatea pe care un producător doreşte şi poate să o vândă dintr-un
anumit bun şi preţul respectivului bun de-a lungul unei perioade de timp determinate. Prin însumarea ofertelor
individuale se obţine oferta pieţei. Rezultă cu uşurinţă din această definiţie câteva observaţii importante, şi
anume:
– Oferta este o relaţie între diferite niveluri ale cantităţii oferite şi diferite niveluri ale preţului; ea nu este
sinonimă cu cantitatea oferită;
– Oferta reflectă cantitatea pe care producătorul poate să o realizeze într-o anumită perioadă, cantitate care
în mod evident va depinde de resursele sale;
– Oferta, ca şi cererea, este o variabilă de flux, în sensul că se exprimă pe o anumită perioadă.
Modul în care se determină oferta pieţei pornind de la oferta individuală îl vom explica cu ajutorul
următorului tabel:

Tabelul 7.1. Oferta individuală şi oferta pieţei

P (u.m.) QA QB QC QT
10.000 100 50 200 350
20.000 200 150 250 600
30.000 300 300 300 900
40.000 400 350 400 1.150
50.000 500 400 450 1.350

În acest tabel am notat prin Q A, QB şi QC cantitatea oferită dintr-un bun oarecare, să spunem X, de către
firmele A, B şi C, iar prin QT, oferta pieţei.
Din tabel puteţi observa că atunci când preţul creşte, cantitatea oferită creşte şi ea, iar când preţul
scade, cantitatea oferită scade. Relaţia directă, pozitivă, dintre preţ şi cantitatea oferită poartă numele de
legea ofertei.

Grafic, oferta îmbracă forma unei curbe cu pantă pozitivă:

Forma specifică a curbei ofertei, evidenţiată de graficul 7.1., îşi găseşte explicaţia în comportamentul raţional
al producătorului îndreptat spre maximizarea profitului. Să încercăm să răspundem la următoarea întrebare: dacă
cererea şi costurile sunt date, cât va oferi o firmă pe piaţă, astfel încât profitul său să fie maxim? Pentru a
răspunde, să luăm cazul unei firme care produce maşini, pe care le poate vinde pe piaţă cu 100 mil. lei fiecare.
Structura costurilor acestei firme se prezintă astfel:

Tabelul Oferta firmei şi maximizarea profitului

Q (buc.) CT Cmg (mil. CTM VT (mil. Vmg (mil. Profit

(mil.lei) lei) (mil. lei) lei) lei) (mil. lei)
0 100 – – 0 – – 100
1 150 50 150 60 60 – 90
2 170 20 85 120 60 – 50
 3 200 30 66,6 180 60 – 20
4 240 40 60 240 60 0
5 300 60 60 300 60 0
6 420 120 70 360 60 – 60

Conform acestui tabel, să spunem că firma intră pe piaţă cu prima maşină, pentru care costul este de
150 mil. lei, iar venitul de 60 mil. La această producţie, ea va înregistra pierderi de 90 mil. lei, mai mici decât
dacă şi-ar fi încetat activitatea (la o producţie zero, pierderile erau de 100 mil. lei). Reducerea pierderilor cu 10
mil. lei a fost posibilă deoarece la acest nivel al producţiei costul suplimentar al ultimei unităţi produse este cu
10 mil. lei mai mic decât venitul suplimentar adus. Încurajată de succes, firma măreşte producţia la 2 bucăţi şi
constată că pierderile sunt şi mai mici, de 50 mil. lei. Motivul? La două maşini, venitul ultimei excede cu 40
mil. lei costul suplimentar antrenat de producerea acesteia. În speranţa creşterii profitului, firma decide
creşterea producţiei la 5 bucăţi. Cum venitul marginal la acest nivel al producţiei este egal cu costul marginal,
firma nu înregistrează pierderi, dar nici profit. De aceea, decide să mărească producţia cu încă o unitate.
Rezultatul? Firma are din nou pierderi de 60 mil. lei, adică exact suma cu care costul marginal depăşeşte
venitul marginal. Prin urmare, cel mai mare profit pe care îl poate obţine această firmă este profitul normal
inclus în costuri (mai exact costul implicit). Acest profit corespunde acelui nivel al producţiei pentru care
costul marginal este egal cu venitul marginal, iar profitul marginal (profitul ultimei unităţi produse) este zero.
Acum este foarte uşor să stabilim cât oferă firma: oferta firmei este acel nivel al producţiei pentru care Vmg =
Cmg. Cum venitul marginal pe o piaţă perfect concurenţială este întotdeauna egal cu preţul, deoarece preţul este
fixat în mod liber de către piaţă, înseamnă că relaţia anterioară se mai poate scrie: V mg = Cmg = P, în care P este
preţul liber format pe piaţă. Concluzia se impune de la sine: curba costului marginal este totodată şi curba
ofertei firmei.
Ce se întâmplă când preţul pieţei creşte la 120? La acest preţ, venitul marginal este de 120, iar profitul
maxim al firmei este de 300 mil. lei, pentru o producţie de 6 maşini. La acest nivel al producţiei avem din nou
egalitatea Vmg = Cmg. Dar când preţul scade la 40 mil. lei? Observaţi că la acest nivel al preţului firma obţine,
pentru orice producţie, pierderi. Va înceta ea să mai producă? Să ne amintim că dacă renunţă să mai producă,
ea trebuie totuşi să suporte costurile fixe, care în exemplul nostru sunt de 100 mil. lei. Există vreun nivel al
producţiei pentru care pierderile să fie mai mici? Evident, ne vom uita în tabel la acel nivel al producţiei pentru
care noul venit marginal de 40 mil. lei este egal cu costul marginal şi acest lucru se întâmplă la o producţie de
4 maşini. La acest nivel al producţiei, pierderile sunt de 80 mil. lei, cu 20 mil. lei mai mici decât dacă nu s-ar
produce nimic. Explicaţia pierderilor mai mici este legată de situaţia costurilor variabile medii. Se observă că
pentru o producţie de 4 unităţi costul variabil mediu este de 35 mil. lei, cu 5 mil. lei mai mic decât costul
marginal. Prin urmare, la fiecare din cele 4 maşini produse se câştigă la costurile variabile medii 5 mil. lei, deci
în total: 4 · 5 = 20 mil. lei, astfel că pierderile scad la 100 – 20 = 80 mil. lei. De această dată condiţia de C mg =
Vmg nu a mai funcţionat ca una de maximizare a profitului, ci ca o regulă de minimizare a pierderilor.
Acel nivel al preţului egal cu costul variabil mediu al firmei îl vom numi cotă de avarie şi este nivelul
sub care firma este scoasă din funcţiune.
Să ne amintim acum relaţiile dintre costurile medii şi cele marginale pe care le-am învăţat în capitolul
anterior. În graficul 6.15. din capitolul precedent observăm că, atunci când costul marginal este mai mare decât
costul variabil mediu, costul marginal creşte. Concluzia este foarte importantă: ori de câte ori o firmă îşi maxi-
mizează profitul sau îşi minimizează pierderile costul marginal este crescător, astfel că oferta firmei este
porţiunea crescătoare a costului marginal. Şi iată că ne-am întors de unde am plecat, adică de la relaţia
pozitivă între preţ şi cantitatea oferită, numită legea ofertei.
Desigur că acţiunea acestei legi are şi o explicaţie intuitivă: este logic să presupunem că un preţ mai
mare tentează producătorii, pentru că la un nivel dat al costului total mediu, profitul va fi mai mare.
Modificarea ofertei în funcţie de preţ nu deplasează curba ofertei şi o vom numi extinderea (când preţul
creşte), respectiv contracţia ofertei (când preţul scade). Creşterea şi descreşterea ofertei sunt determinate de
modificarea altor factori decât preţul, numiţi condiţiile ofertei.
Cei mai importanţi factori care influenţează oferta sunt:
a) Costul producţiei. O reducere a preţului factorilor de producţie determină reducerea costurilor, astfel că
firmele pot produce mai mult. Invers, o creştere a preţului acestor factori reduce oferta de bunuri şi servicii de
pe piaţă. De exemplu, şocul petrolului din 1973 a redus oferta şi a mărit presiunile inflaţioniste în toate ţările
dependente de importurile petroliere.
 b) Modificările tehnologice. În capitolul trei dedicat relaţiei nevoi-resurse am văzut cum noile tehnologii
deplasează spre dreapta frontiera posibilităţilor de producţie. Descoperirea şi aplicarea unor tehnologii mai
performante conduce la creşterea ofertei cu acelaşi volum de resurse; de exemplu, descoperirea fertilizantelor a
condus la creşterea ofertei de produse agricole.
c) Preţul altor bunuri. Există două categorii de bunuri: bunuri substituibile în ofertă şi bunuri
complementare în ofertă. Substituibile în ofertă sunt acele bunuri ce se pot realiza alternativ cu aceleaşi
resurse. De exemplu, iaurtul şi brânza. Dacă preţul la brânză creşte, scade oferta de iaurt, pentru că
producătorii întrevăd câştiguri mai mari la brânză. Complementare în ofertă sunt bunurile ce rezultă împreună
din acelaşi proces de producţie: de exemplu făina şi tărâţele. O creştere a preţului la făină va atrage automat o
creştere a ofertei de tărâţe.
d) Aşteptările privind evoluţia preţului. Dacă producătorii estimează o creştere a preţului pentru produsele
lor în viitor, oferta prezentă se va reduce. Reciproca este şi ea adevărată. De exemplu, dacă se estimează creşterea
cursului acţiunilor BRD la bursă în viitor, oferta prezentă de titluri se va reduce.
e) Numărul ofertanţilor. Creşterea numărului de producători antrenează, în general, creşterea ofertei şi
invers. De exemplu, apariţia facultăţilor particulare după 1989 în România a condus la creşterea ofertei de
economişti pe piaţa muncii.
f) Taxele şi subsidiile. O creştere a poverii fiscale creşte costurile firmei şi reduce oferta, în timp ce
reducerea impozitelor stimulează oferta. Subvenţiile sunt un fel de taxe negative care reduc artificial costurile
firmelor şi stimulează producţia.
Sintetizând, oferta creşte când:
– scad costurile pentru că se reduce preţul factorilor de producţie;
– se descoperă tehnologii şi produse mai performante;
– creşte preţul bunurilor complementare în ofertă şi scade preţul celor substituibile;
– se aşteaptă o reducere a preţurilor în viitor;
– creşte numărul ofertanţilor;
– scad taxele şi cresc subvenţiile.

2. Elasticitatea ofertei. Factorii care influenţează elasticitatea ofertei la preţ

Elasticitatea ofertei exprimă modul în care reacţionează oferta la modificarea factorilor care o
influenţează, altfel spus cât de sensibili sunt producătorii la schimbarea condiţiilor ofertei. Cele mai utilizate
elasticităţi sunt elasticitatea la preţ şi elasticitatea încrucişată.

1. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ

Modificarea cantităţii oferite în funcţie de modificarea preţului este cea mai utilizată formă a elasticităţii,
fiind numită şi simplu, elasticitatea ofertei. Măsurarea acesteia se realizează cu ajutorul coeficientului de
elasticitate a ofertei în funcţie de preţ, determinat ca un raport între variaţia procentuală a cantităţii oferite şi
variaţia procentuală a preţului.
Formula uzuală de determinare a elasticităţii este:
Eo/p = %ΔQ/%ΔP
în care:
Eo/p = coeficientul de elasticitate a ofertei la preţ;
%ΔQ = modificarea procentuală a cantităţii oferite (ΔQ/Q0);
%ΔP = modificarea procentuală a preţului (ΔP/P0).
Calculat astfel, coeficientul arată cu cât se modifică, procentual, cantitatea oferită, la o modificare cu
un procent a preţului, în condiţiile în care punctul de referinţă pentru determinarea elasticităţii este P0. Cu titlu
de exemplu, dacă la o reducere a preţului de la 1.000 lei la 500 lei, cantitatea oferită scade de la 5 unităţi la 2
unităţi, elasticitatea ofertei va fi:
Eo/p = [(2 – 5)/5]:[(500 – 1.000)/1.000] = 1,2
 Spunem în această situaţie că, la o reducere cu 1% a preţului, cantitatea oferită a scăzut cu 1,2%, în
condiţiile în care am folosit ca punct de referinţă (1000;5). Dacă foloseam ca punct de referinţă (500; 2),
elasticitatea ar fi fost:
Eo/p = [(5 – 2)/2]:[(1.000 – 500)/500] = 1,5
Evident apar semne de întrebare cu privire la valoarea coeficientului de elasticitate pe care să o
utilizăm pentru a caracteriza oferta. Pentru a estima elasticitatea la mijlocul intervalului dintre cele două valori
considerate anterior, succesiv ca puncte de referinţă vom utiliza următoarea formulă:
Eo/p = [ΔQ/ (suma cantităţilor:2)]:[ ΔP/(suma preţurilor:2)]
În exemplul anterior, elasticitatea ofertei la preţ la mijlocul intervalului dintre un nivel al preţului de
1.000 lei şi un nivel al preţului de 500 lei va fi:
Eo/p = [(5 – 2)/(2 + 5):2]:[(500 – 1.000)/(1.000 + 500):2] = 1,29
În cazul în care dorim să măsurăm elasticitatea într-un punct anume de pe curba ofertei şi nu de-a
lungul unui interval, sau altfel spus, între două puncte de pe respectiva curbă, vom utiliza relaţia:
Eo/p = (dQ/dP) · P/Q
în care:
dQ/dP = inversul pantei dreptei tangente la curba ofertei în punctul de referinţă;
Q şi P = cantitatea, respectiv preţul, în punctul de referinţă.
Cu titlu de exemplu, dacă oferta îmbracă forma unei funcţii de forma: Q = 5 + 3P, elasticitatea ofertei la
preţ, când preţul este de 2 u.m., va fi: Eo/p = 3(2/11) = 0,55.
Astfel, în funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate a ofertei la preţ, vom spune că:
– oferta este elastică, dacă Eo/p > 1;
– oferta este inelastică, dacă Eo/p < 1;
– oferta are elasticitate unitară, dacă Eo/p = 1;
– oferta este perfect elastică, dacă Eo/p = ∞;
– oferta este perfect inelastică, dacă Eo/p = 0.
Curbele cu elasticitate constantă a ofertei la preţ îmbracă o formă grafică specifică, astfel:
 oferta perfect elastică este o dreaptă paralelă cu abscisa, întrucât sub preţul de referinţă oferta este zero,
iar la acest preţ oferta este infinită:

Elasticitatea ofertei la preţ este influenţată de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
i) Costul producţiei. Cu cât costul producţiei este mai mare, cu atât elasticitatea este mai mică. Explicaţia
se află în variaţia preţurilor factorilor de producţie: când preţul unui bun creşte, producătorii doresc să ofere
mai mult din respectivul bun pe piaţă. De aceea ei solicită o cantitate mai mare de factori de producţie pe piaţa
resurselor economice, determinând o creştere a preţului factorilor. În consecinţă, costul producţiei creşte şi
acţionează ca o frână în calea creşterii ofertei; oferta creşte mai puţin, iar elasticitatea este mai mică.
ii) Gradul de substituire al bunurilor în ofertă; dacă bunurile sunt uşor substituibile, elasticitatea ofertei
este mare. În exemplul cu brânza şi iaurtul, firma producătoare poate să-şi orienteze rapid resursele către bunul
mai scump, astfel că oferta din cele două bunuri este elastică. Dacă vom considera însă piaţa lactatelor în
general, o reducere a preţului lactatelor nu va diminua semnificativ oferta deoarece este dificil să schimbe
specializarea factorilor de producţie de la producerea de lactate către alte produse; oferta este mai puţin
elastică.
iii) Complementaritatea în ofertă a bunurilor; o creştere a preţului tărâţelor, fără modificarea preţului la
făină, nu va schimba semnificativ oferta de tărâţe, deoarece ele rezultă doar din producerea de făină. Oferta
este puternic inelastică.
iv) Posibilităţile de stocare şi costul stocării. Cu cât posibilităţile de stocare sunt mai numeroase,
elasticitatea ofertei este mai mare. Cu cât costul stocării este mai mare, elasticitatea ofertei este mai mică. De
exemplu, peştele proaspăt nu este stocabil. O reducere a preţului la peşte pe piaţă nu va diminua oferta; de altfel
aceasta este una din explicaţiile pentru care preţul scade către sfârşitul zilei. Un alt exemplu îl constituie mărfurile
cu volum mare, cum ar fi polistirenul expandat, care necesită un spaţiu mare de stocare şi cheltuieli mari, având o
elasticitate mică a ofertei.
v) Perioada de timp de la modificarea preţului. Oferta este mai elastică pe termen lung decât pe termen
scurt. Explicaţia rezidă în faptul că producătorii au nevoie de timp pentru a reacţiona la modificarea preţului.
Pe termen foarte scurt (perioada pieţei) oferta este perfect inelastică, deoarece ea are nevoie de un timp minim
pentru a se modifica. Pe termen scurt, oferta devine inelastică, pentru că producţia poate creşte doar pe seama
factorilor de producţie variabili. Pe termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili şi oferta este elastică.
2. Elasticitatea încrucişată a ofertei

Elasticitatea încrucişată a ofertei exprimă modificarea procentuală a cantităţii oferite

dintr-un bun în funcţie de modificarea preţului altor bunuri. Formula generală de determinare
este:
Eox/py = %ΔQx/%ΔPy
în care Qx este cantitatea oferită din bunul x, iar P y este preţul bunului y. În funcţie de acest coeficient bunurile
pot fi:
– substituibile, dacă Ecx/py < 0;
– complementare, dacă Ecx/py  0.
Elasticitatea ofertei este un indicator important atât pentru firme, cât şi pentru economia naţională. A
doua parte a lucrării, în capitolul dedicat inflaţiei, demonstrează importanţa elasticităţii ofertei pentru
stabilitatea preţurilor dintr-o economie naţională.