UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANTA

FACULTATEA DE PSIHOLOGGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SPECIALIZAREA ASISTENŢĂ SOCIALĂ

DISCIPLINA: POLITICI SOCIALE

REFERAT: CONCEPTUL DE BUNĂSTARE

Profesor Tușa Gheorghe

Student Bărbuleț Sorin

CONSTANŢA
 2020

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………2

Capitolul 1 Noţiuni generale despre conceptul de bunăstare……..….3

Capitolul 2 Modele ale fenomenului subiectiv al calităţii vieţii …….….5

Concluzii……………………………………………………………………7

Bibliografie………………………………………………………………….8
 Introducere

Conceptul de bunăstare are o semnificație aparte. Fiecare om are nevoie

sa fie fericit, sa se simtă bine si sa fie in relații bune cu cei din jur. Studiile
asupra fericirii pot fi un mod util de a dezvolta o orientare mai sistematică în
privința implicațiilor asupra politicilor pe care le are cercetarea dar și în privința
utilității (sau chiar a „impactului") cercetării sociologice în general. Daca oamenii
sunt mulțumiți așa cum sunt, știu să admire toate frumusețile din jurul lor
atunci ei vor fi fericiți. Fericirea este în fiecare dintre noi
Am structurat prezenta lucrare în două capitole. În primul capitol
intitulat: Noţiuni generale despre conceptul de bunăstare în care am prezentat
elemente relevante despre temă.
În cel de-al doilea capitol intitulat: Modele ale fenomenului
subiectiv al calităţii vieţii am evidențiat câteva modele importante ale calităţii
vieţii, practice am stabilit de ce este important sa avem o calitate a vieţii.
Lucrarea mea cuprinde și concluziile personale și bibliografia.
Fericirea este important și are legătură cu încrederea în propriile
puteri și chiar încrederea în cei din jur.
 Capitolul 1 Noţiuni generale despre conceptul de bunăstare

Bunăstarea (well-being) se referă la o stare de bine şi are două componente

(vezi şi OECD, 2015): (1) calitatea vieţii şi (2) condiţiile materiale (ex. venituri).
Bunăstarea subiectivă este o parte a calităţii vieţii şi are la rândul ei două
componente: (1) satisfacția în viaţă şi (2) emoţionalitatea; uneori se adaugă şi a
treia componentă, şi anume sensul/semnificaţia în viaţă. Satisfacţia în viaţă referă
la o evaluare globală a propriei vieţi, dar se poate referi şi independent doar la
anumite componente ale vieţii (ex. starea de sănătate). Emoţionalitatea se referă la
experienţierea emoţiilor pozitive şi negative, de obicei într-o perioadă restrânsă
(ex. ieri) şi/sau în legătură cu anumite activităţi, coloratura generală fiind dată
adesea de emoţiile pozitive, raportul şi/sau combinația celor două tipuri de emoţii.
Sensul/semnificaţia în viaţă se referă la o formă de realizare a potenţialului
personal şi de funcţionare psihologică, făcând viaţa meritorie (worthwhile);
majoritatea autorilor consideră însă că acest aspect nu este o componentă a
bunăstării subiective, ci o consecinţă a acesteia sau că este o subcomponentă a
satisfacţiei în viaţă.
Din punctul de vedere al sociologiei ideilor, concepția despre fericire
caracteristică epocii de aur a filosofiei grecești, ca de exemplu cea a lui Aristotel,
poate fi etichetată drept „expansivă” (Bok, 2010, p. 37), ceea ce corespunde
încrederii cu care privea democrația ateniană cugetul liber și libertatea de a urma
căile care conduc la propria fericire. Direcției „expansive”, care urmărește
creșterea dorințelor satisfăcute, i se opune cea „retractilă” a  stoicismului roman, ce
recomandă restrângerea drastică a dorințelor. În interpretarea sociologiei ideilor,
direcția retractilă se potrivește cu perioada post-aristotelică și ar putea fi un răspuns
la răul adus de prăbușirea Polisului, care nu mai permite ca din punct de vedere
conceptual legarea fericirii de împrejurări exterioare (Naugle, 2006).

Gândirea lui Aristotel despre fericire, cel puțin în interpretarea inclusivistă[9],

consideră de asemenea că acțiunea morală (practicarea virtuților) este o sursă de

fericire. Cum însă observă Duvall (1998, p. 27), pentru Aristotel chiar dacă polis-ul
ca un întreg nu este structurat în mod corect, practicarea virtuților în cadrul unor
mici asociațiuni (familie, grup de prieteni) poate încă să conducă la fericire.
În vremea din urmă sunt tot mai dese lucrările care susțin că fericirea este un
construct socio-cultural, însăși dezvoltarea concepte de fericire ascultând de o
logică istorică. Cum arătam încă din 2007, această judecată are o dublă implicație:
pe de o parte ea spune că asistăm la variația în funcție de epocă a ideilor-cheie
despre ce înseamnă viața bună. Pe de altă parte, ceea ce nu pare tot atât de evident,
este că însuși modul de a resimți emoția fundamentală de fericire este dependent
socio-cultural (Bălţătescu, 2007)
În sensul cel mai larg, fericirea este identică cu bunăstarea subiectivă
(mulţumire+plăcere+înţelepciune). În sens mediu, fericirea se suprapune cu
satisfacția în viaţă (mulţumire). În sens restrâns, fericirea se referă la
emoţionalitatea pozitivă (plăcere). Creşterea nivelului de fericire se poate face doar
cu modificarea factorilor psihosociali, factorii biogenetici fiind relativi stabili. Unii
factori psihosociali ţin de profilul psihocultural al ţării (ex. creşterea nivelului de
autonomie a indivizilor, distribuirea puterii) – posibil de modificat, dacă se doreşte,
mai ales prin politici publice şi infuzie de capital -, alţii ţin de factori individuali
(ex. asumarea unui cadru valoric, dezvoltarea gândirii raţionale, activare
comportamentală) – posibili de modificat mai ales prin intervenţii psihologice
cognitiv-comportamentale la nivel de individ şi/sau de grup.
https://www.revistasinteza.ro/fericirea-la-romani
 Este adevărat că, o dată cu Iluminismul, fericirea intră pe ușa din față a
dezbaterilor filosofice, fiind explorate diferite căi pentru dobândirea fericirii
societale. Am argumentat însă că viziunea lui Ionescu este exagerată, pentru
că fericirea universală este un fenomen de factură socială nu este un punct de vedere
greşit în sine (Bălţătescu, 2014, p. 35).
Gândirea modernă cuprinde tendințe contradictorii, ce oscilează între
individualism și holismul societal. Astfel, tezele lui Bentham statuează fericirea ca
fenomen inteligibil și măsurabil la nivel individual. Mai mult, utilitatea generală a
societăţii nu este altceva decât suma utilităților individuale (Burns, 2005).
Într-o analiză psihologică structurală fericirea se poate manifesta ca plăcere
(pleasant life – fericire hedonică), mulţumire (good life – fericire hedonică şi
eudaimonică) şi/sau înţelepciune (meaningful life – fericire eudaimonică). Cauzele
acestor tipuri de fericire sunt multiple, dar există o contribuţie relativ egală (50%) a
factorilor biogenetici şi ai celor psihosociali (ex. activare comportamentală,
gândire raţională, valori). Fericirea se poate măsura obiectiv sau subiectiv, printr-
un item sau prin mai mulţi itemi reuniţi în scale psihologice cu calităţi
psihometrice adecvate; cea mai utilizată variantă este evaluarea subiectivă, prin
scale psihologice cu calităţi psihometrice adecvate. (Seligman, 2002, p.32),
Capitolul 2 Modele ale fenomenului subiectiv al calităţii vieţii

Cercetătorii din domeniul calităţii vieţii recunosc importanţa teoretică

fundamentală a modelării procesului de evaluare a stării de satisfacţie a individului
(Zamfir şi colab., 1984; Mărginean, 1991; Veenhoven, 1994). Prin urmare, un
accent deosebit în operaţionalizarea conceptului de calitate a vieţii se pune pe
indicatorii de tip subiectiv. În elaborarea unor modele ale dinamicii componenţei
subiective am pornit de la câteva repere: conceptul dual de „sine” din sociologia şi
psihologia socială de inspiraţie interacţionistă (Doise, Willem şi colab., 1996);
conceptul mai general de „subiectivitate” din sociologia constructivistă; şi, în fine,
conceptul de „dispoziţie publică” din psihologia politică (Rahn, Wendy M. şi
colab., 1996). Toate aceste premise au fost discutate pe larg în lucrarea noastră
anterioară menţionată mai sus. (Băltăţescu Sergiu, 2007, p. 4)
Aceste abordări, deşi destul de diferite ca domeniu, converg în
anumite privinţe: - aceste orientări metodologice nu mai concep existenţa unui sine
unitar şi coerent, ci a unui sine scindat în două instanţe: una individuală şi cealaltă
colectivă; - sinele scindat este – prin componenta sa socială – influenţat de
procesele de grup, deşi gradul de determinare variază după unii autori, de la
determinare totală (marxismul structuralist, poststructuralismul) la interdependenţă
(interacţionism, orientările constructiviste din psihologia socială); - pe de altă
parte, studiile culturaliste şi cele de psihologie socială au arătat că procesele legate
de „subiectivitate” sunt inseparabile de influenţa comunicării interpersonale sau a
celei de masă. Consecinţele asupra cercetării variaţiei calităţii vieţii sunt multiple: -
în primul rând, se creează posibilitatea de a explica de ce se constată modificări
sensibile ale stărilor de satisfacţie faţă de viaţă şi de fericire datorate evenimentelor
prin care trec diversele colectivităţi; - în al doilea rând, se poate concepe o
gestionare a acestor procese afective colective, atât la nivel macrosocial (Philip
Braud (1996), de pildă, vorbeşte despre variaţiile în optimismul colectiv pe care le
creează alegerile într-un sistem democratic), cât şi la nivelul microsocial (ca de
pildă, starea de dezabuzare indusă, care este normă în anumite subculturi); - aceste
două constatări creează premisa studierii unui „normativităţi” în domeniul stărilor
de satisfacţie faţă de viaţă şi de fericire. Stările de bucurie, de mulţumire, în
varianta „tare” a acestei concepţii – ar ţine de un construct social: societatea îi
oferă individului modul în care să-şi perceapă şi să-şi manifeste stările de fericire
sau de nefericire. Este ipoteza determinismului cultural al fericirii: dincolo de a fi
un apanaj pur individual, stările de satisfacţie şi de fericire sunt produsul unei
elaborări colective, în cadrul grupurilor sociale.
Într-o analiză psihologică structurală fericirea se poate manifesta ca plăcere
(pleasant life – fericire hedonică), mulţumire (good life – fericire hedonică şi
eudaimonică) şi/sau înţelepciune (meaningful life – fericire eudaimonică). Cauzele
acestor tipuri de fericire sunt multiple, dar există o contribuţie relativ egală (50%) a
factorilor biogenetici şi ai celor psihosociali (ex. activare comportamentală,
gândire raţională, valori). Fericirea se poate măsura obiectiv sau subiectiv, printr-
un item sau prin mai mulţi itemi reuniţi în scale psihologice cu calităţi
psihometrice adecvate; cea mai utilizată variantă este evaluarea subiectivă, prin
scale psihologice cu calităţi psihometrice adecvate. (Seligman, 2002, p.56),
 CONCLUZII

Conceptul de bunăstare este un concept central care are o valoare foarte

mare pentrru om. Fericirea este esenţa vieţii. Dacă vom învăţa să acceptăm faptul
ca viaţa are suişurile şi coborâşurile ei atunci vom fi cu un pas mai aproape de
fericire sau chiar vom fi fericiţi. Dacă omul va fi mulţumit cu puțin atunci va ști să
fie fericit pentru că cine a avut puțin şi a știut să aprecieze asta va fi cu siguranță
mulţumit şi cu mult.

Calitatea vieţii a preocupat omenirea din cele mai vechi timpuri, ceea ce ne
demonstrează faptul că oamenii au nevoie de o viaţă de o calitate ridicată, un trai
decent, fără grija zilei de mâine. Dar, având în vedere faptul că tara noastră este pe
primul loc în lume la locuinţe aflate în proprietate consider că suntem un popor
poate nu fericit dar măcar aproape de fericire.

BIBLIOGRAFIE

1. Bălţătescu, S. (2007) Fericirea în contextul social al tranziţiei postcomuniste

din România. Teză de doctorat: Universitatea Bucureşti
2. Bălţătescu, S. (2014). Fericirea în contextul social al tranziţiei postcomuniste
din România. Ediţia a doua, revizuită şi adăugită. Editura EIKON, Cluj‐
Napoca, ISBN 978‐606‐711‐210‐8,  
3. Seligman, M.E.P. (2002). Authentic happiness: Using the new positive
psychology to maximize your potential for lasting fulfillment. Free Press,
New York. Veenhoven. R. (2005-2014a). Average happiness in 159 nations
2005-2014. World
4. Bok, S. (2010) Exploring happiness: from Aristotle to brain science. New
Haven [Conn.]: Yale University Press.
5. Duvall, T. (1998) Political Participation and "Eudaimonia" in Aristotle's
"Politics". History of Political Thought, 19(1) 21-34.